Palermo intr-o zi torida de august. E atat de cald incat parca si timpul solar se dilata, astrul incins ramane pironit pe veci in crucea cerului, arzand sulfuros, energie fixa, coplesitoare.
Orbit pe jumatate de lumina si ametit de fierbinteala umeda a amiezii, intr-un cartier abia afara din centrul istoric, cobori in subteran. Afunzi treptat in semiobscurul racoros al catacombelor. Pas dupa pas in adanc, sentiment care face sa imi vina in minte un vers din poemele lui Charles Baudelaire, artizanul “Florilor Raului” (si de altfel poetul preferat al adolescentei mele cu atractie plutoniana pentru straniu!): “Cobor in veci scari fara rampa…” Pentru ca in acest lacas nu stii daca e o coborare in nefiinta, ori in vesnicie!
Ne aflam la manastirea calugarilor capucini din Palermo, unde se afla “Marea Sepultura a Capucinilor”, catacombe intesate de ramasitele pamantesti a calugari, sacerdoti, barbati si femei, ale caror cadavre conservate sunt prinse in perete ca o morbida galerie a mortii.
Este un loc sacru, de aceea pozele in interiorul catacombelor nu sunt permise. Am pasit cu fiori in prima galerie, asteptandu-ma cu narile incretite la un miros straniu, de igrasie sepulcrala, un iz de uscaciune chimica si cadavre imbalsamate- in schimb aerul putea doar purta un vag parfum de neant, adica un suflu al nimicului. Inodor. Liniste sfioasa, tulburata din cand in cand doar de tipetele de teroare ale copiilor prea mici pentru o astfel de vizita, ai caror parinti nu tinusera seama de recomandari.
Cel mai vechi cadavru fixat in perete este cel al Fratelui Silvestro de Gubbio, primul inhumat in acest loc la 16 octombrie 1599 (!), impresionant mumificat, pastrandu-si aproape intact tipicul vestmant simplu al calugarilor capucini, din panza aspra de sac legata cu sfoara.
Metodele folosite pentru imbalsamarea cadavrelor sunt misterioase (doctorul Solafia duse secretul in mormant!); se stie doar ca erau bazate pe injectii cu diferite substante, sau in cazuri de epidemie cu bai de arsenic sau in var nestins. In schimb cea mai comuna metoda ramane “esicarea” (uscarea) in celule de-a lungul coridoarelor, numite “Colatoi” ( un fel de zvantare a lichidelor din corp, scurgere). Am tras cu ochiul intr-una dintre celule, imaginea sinistra a corpurilor in descompunere, practic “topindu-se” pana la schelet, intinse pe banci de piatra.
Nu mica mi-a fost mirarea sa descopar la intrare, pe peretele stang, o placuta de marmura, a carui inscriptie in litere de aur am citit-o fara a-mi crede ochilor, in limba romana: “29 NOV 1852- 29 NOV 1952: La o suta de ani de la moartea marelui patriot NICOLAE BALCESCU, romanii exilati in Italia inchina cu aceleasi idealuri in suflet”!
Studii recente ale arhivelor capucine demonstreaza ca marele Nicolae Balcescu, in exil in Palermo, fu ingropat intr-o groapa comuna intr-un alt sit din Cimitirul Capucinilor (cel putin asa mentioneaza istoricul manastirii).
(coincidenta a facut ca la urmatorul reper turistic pe care mi-l propusesem in Palermo, Palatul Butera de pe strada cu acelasi nume, sa nimeresc exact la casa memoriala Nicolae Balcescu, casa in care isi desfasura ultimele activitati si muri in exil…Incredibil, am ramas impresionata de potrivirea faptelor, involuntar pe urmele maretului revolutionar de la 1848…)
Continui pe coridoare, ca niste cavouri deschise unde poti privi cutremurandu-te chipul schimonosit al mortii, siruri de schelete imbracate sau cadavre mumificate, cu craniul infundat pe alocuri, cu smocuri de par cu impresia ca daca l-ai atinge s-ar pulveriza intr-o clipita…Sicrie cu copii, ca niste papusi de ceara, in hainutele vremurilor de atunci (bambina Rosalia de doi anisori, 1918-1920 are inca parul legat cu o funda mare pe crestet si o expresie dulce, ca in alunecarea lina in somnul unei dupamieze)…
Coridorul femeilor, cu o sectiune speciala, sub inscriptia “…Urmeaza Mielul Domnului oriunde ar merge…Sunt fecioare”, patru cadavre de femei din care au mai ramas doar craniile, si rochiile de epoca de la 1700-1800: matase destramata si bonete de dantele, gulere brodate cu ghirlande de flori…Apoi neveste regretate, precum Concetta Reginella, 27 de ani, “sotie neasemuita, care isi lasa iubitorul sot la doar noua luni dupa casatorie…”
Baroni, chirurgi, preoti, soldati, artisti- dintre care cel mai rasunator este numele pictorului Velasquez, impartind suspendati sau in cosciuge deschise tacerea si obscuritatea, trupuri ofilite parasite de suflet, marturie pentru ingusta trecatoare ce desparte cele doua lumi- a mortilor si a viilor!
Pe langa lirica funesta a lui Baudelaire sau nuvelele morbide ale lui Edgar Allan Poe sau Gala Galaction, cu care imi infierbantam imaginatia in copilarie, acest lacas imi aduse cumva aminte de momentele in care rasfoiam cu sumbra satisfactie albumul cu picturile lui Georges de la Tour(1593-1652): in special seria Magdalenelor, Magdalena cu lumanare si craniu (prima poza a acestui post!), ascetii costelivi din ale caror priviri izvora fervoare mistica, patimile sfintilor-
In catacombe, ca o voce de dincolo:
“Si noi am fost ca voi, si voi veti fi ca noi”…
1 comments:
interesant...
Post a Comment