Thursday, June 23, 2016

Din legendele dacilor: Zâne şi zei la cetatea Feţele Albe

Din legendele dacilor: Zâne şi zei la cetatea Feţele Albe



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Monday, June 20, 2016

THE SACRED SCIENCE DOCUMENTARY





cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Sunday, June 19, 2016

Adevărul despre pustnicii nevăzuți din Munții Bucovinei

Singura legătură cu lumea asceÈ›ilor cu aură de sfinÈ›enie este Ioan Baron. Cel căruia călugării mănăstirilor din jur îi spun „îngrijitorul sihaÈ™trilor”



La poalele Munților Rarău, locuitorii din Câmpulung Moldovenesc nu au habar că acolo sus, în munți, se află o altă lume.
„Cui îi mai stă capul la ce se petrece pe sus, în negura pădurilor? De Zosima încă se mai zvoneÈ™te, datorită longevității sale, ca despre un călugăr teribil de bătrân È™i „paranormal”, care bântuie de peste un secol pădurile dimprejur, cu părul È™i barba până aproape de pământ, pe care unii l-au văzut că pe o fantasmă, căci el are capacitatea „de a se face nevăzut” („când apare, când dispare printre copaci, nici nu È™tii dacă-i om sau nălucă”), nevoind să vorbească sau să vadă alÈ›i oameni”, scrie autorul unui reportaj amplu publicat de Formula AS.

 „Se mai È™tie că Rarăul e o veche È™i însemnată vatră sihăstrească, încă din veacurile XIV-XV, din vremea CuvioÈ™ilor Chiril È™i Sisoe, ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul, că din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici.
Când a murit pustnicul Zosima, un om pe nume Ioan Baron l-a îngropat, în taină, într-un loc înalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre puÈ›inii oameni care i-a cunoscut pe aceÈ™ti sihaÈ™tri cu aură de sfinÈ›enie din munÈ›ii Rarău-Giumalău, care i-a văzut, care i-a auzit, care a fost îngăduit să urce până la ascunziÈ™ul lor din pădure. Mărturiile sale sunt halucinante: de pildă, acest pustnic Zosima È™i-a „hotărât” exact ziua în care va muri, cu un an înainte.
A dat canon cu limbă de moarte să nu fie dezvăluit locul îngropăciunii, pentru că ucenicii săi din munÈ›i sau eventualii pelerini să nu-l tulbure nici după trecerea dincolo. „Un om cu viață îngerească”, cum a fost socotit pustnicul Zosima. La fel, pustnicul Nectarie, mutat la viaÈ›a veÈ™nică în anul 2002, pe când avea 108 ani.

 L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multă vreme înainte, fix în ziua pe care È™i-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, înainte de a se aÈ™eza în groapa proaspăt săpată cu mâinile. Și-au mai fost!”, scrie autorul articolului.
Ioan Baron este singurul om care păstrează legătura cu asceții din Rarău și cunoaște și locul acestor morminte:
„Pentru viaÈ›a să cuminte È™i pioasă, fiindcă a trăit el însuÈ™i mulÈ›i ani în singurătate, după toate regulile ascezei creÈ™tine, a primit binecuvântarea de la duhovnicii pustnicilor È™i chiar de la Biserica Ortodoxă Română, de a-i vizita pe mulÈ›i dintre schimnici, de a-i ajuta È™i a le duce uneori câteva merinde la bordeiele lor tainice. Singura legătură de azi cu lumea pustnicilor din aceÈ™ti munÈ›i ai Bucovinei de miazănoapte. Fratele Ioan Baron. Cel căruia toÈ›i călugării manăstirilor din jur îi zic „îngrijitorul sihaÈ™trilor””.
Din pensia lui, Baron le ducea de mâncare, indiferent de condiÈ›iile vitrege ale vremii. AÈ™eza traista, pe care o căra în spate zeci de kilometri, „la poalele povârniÈ™urilor unde pustnicii își aveau ascunse chiliile subpământene sau chiar până la bordeiele lor, dacă aceÈ™tia îi îngăduiau să urce. Le săpa el însuÈ™i bordeiele – era mare meÈ™ter la asta -, le tăia lemne, atunci când trebuiau să mai aprindă câte un foc, în iernile grele. Ajută peste tot, în tot muntele”.
A stat o vreme la mănăstirile Pojorâta sau Sihăstria, unii monahi îi zic È™i azi „părinte”, însuÈ™i „ÃŽnaltul Pimen i-a propus să-l preoÈ›ească în călugărie, dar el este încă mirean, chiar dacă s-a desprins de mult de soÈ›ie È™i cei doi băieÈ›i ai săi, acum bărbaÈ›i, cu deplinul accept al acestora, care i-au înÈ›eles „dorul de singurătate”.

Un „dor” pe care l-a avut încă din copilărie, care e „înnăscut”, crede, căci nu i-au plăcut niciodată aÈ™ezările omeneÈ™ti, nici oraÈ™ele, nici satele, niciodată!, ci s-a jertfit din greu să trăiască atâția ani printre oameni, până când a hotărât că gata, È™i-a făcut datoria, È™i trebuie să sfârÈ™ească cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trăit mulÈ›i ani complet singur, într-un bordei în pământ, de pe Giumalău, ducând întocmai acelaÈ™i mod de viață ca ceilalÈ›i sihaÈ™tri.

Tăcere și izolare depline. Căsuța în care stă acum i-au ridicat-o credincioșii locului și călugării mănăstirilor, ca să se poată ocupa mai bine de toți schimnicii pe care-i are în grijă. Un bun creștin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn și două hectare de pământ, fără a cere nimic în schimb. Localnicii au nevoie mare de rugăciunile acestor sihaștri, de aceea îl ajută pe Ioan, în semn de prețuire pentru eforturile neostenite și voluntare pe care acesta le-a făcut spre ocrotirea lor.
Lui nu prea îi prieÈ™te confortul acestei case. Se simte doar „un administrator”, deloc la locul lui, care stă aici doar „cu ascultare”. Zice că dacă ar fi după el, ar trăi mai departe tot în „groapă” (chilia) lui din vârful Giumalăului, unde „era aÈ™a o liniÈ™te, din octombrie È™i până în ianuarie nu vedeam om…”. LiniÈ™tea asta. Pacea asta”.
Despre Zosima, pe care recunoaște că l-a cunoscut, Ioan Baron povestește:
„Apropiat de-al lu’ părintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. ÃŽmpreună au fost „ca o mănușă”, la mănăstirea Rarău, dar Zosima era chiar mai în vârstă decât Daniil. S-a retras în munÈ›i, cu decretul acela din ’59, prigonit de comuniÈ™ti, È™i-a stat în stânci. Toată lumea a dat zvon c-o murit. După un timp, securiÈ™tii nu l-au mai căutat, iar el a rămas în pustie pentru totdeauna.

Eu l-am văzut abia prin anul 2000. E adevărat ce zice lumea: parcă „se făcea nevăzut” din calea ta. Știai că-i acolo, undeva, îi simÈ›eai cumva duhul, dar nu-l vedeai. AÈ™a îmi dispărea È™i mie, la început. Pe urmă, poate că m-o cercetat el mai bine din umbră, È™i-o-nceput să-mi mai apară mai mult. Avea un păr maaare, roată-mprejur, îi curgea în vale, ca o umbrelă, roată.

Parcă era o arătare a munților, cu cetina în păr, cu frunze, cu barbă care-i ajungea până la brâu. Umbla în două bețe, nu vorbea cu oamenii, puțini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o îngăduit lângă el, chiar dacă aveam blagoslovire de la mănăstiri și duhovnici.
Mereu desculț, n-avea nevoie de hrană aproape deloc, merindea mea rămânea uneori aproape neatinsă, când veneam data următoare. Da, am apucat să vorbesc cu el, m-a lăsat de câteva ori chiar în chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reușit să-și găsească, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot să vă zic asta, ce-am vorbit. Multe nopți am stat lângă el, căci el vorbea numai noaptea.

Atâtea vorbe cu duh, atâtea vorbe de folos!… N-aÈ™ vrea să vă zic. Sunt vorbe atât de puternice, că ar putea fi aÈ™a uÈ™or răstălmăcite… Mai ales dacă le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, să-mi permit să spun vorbele lui? Eu doar am făcut ascultare, am fost trimis sau chemat. Vă zic doar că a prorocit unele evenimente foarte importante pentru România È™i lumea întreagă. De unde È™tia toate astea el, care nu coborâse din muntele ăsta de peste o sută de ani?”
Fratele Ioan Baron a locuit în IaÈ™i, într-un apartament la bloc. ÃŽntr-o zi, a ales să plece în munÈ›i, „a pornit să trăiască în curăție È™i simplitate, aÈ™a cum È™i-a dorit dintotdeauna”. A muncit 380 de zile să sape chilia, dar spune că „anii petrecuÈ›i în singurătatea friguroasă a bordeiului sau din munÈ›i au fost fără îndoială cei mai fericiÈ›i ai vieÈ›ii. Mai mult decât fericiÈ›i – sublimi, dumnezeieÈ™ti!”
„Cu rugăciunea se hrănesc oamenii ăștia – au simÈ›urile zăvorâte È™i reuÈ™esc să treacă cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrană sau apă. Pustnicul ăsta nu mi-a dat voie nici să privesc în odaia din pământ unde doarme È™i se roagă. El e cunoscut prin mănăstiri, dar puÈ›ini au vorbit cu el, puÈ›ini îi È™tiu numele. Se zice că unii nu reuÈ™esc nici „să îl vadă”.
Că asemenea schimnici au puterea de-a merge chiar la slujbe în mănăstirile din munți și acolo să nu îi vadă nimeni. Trec printre oameni, printre frații mănăstirilor, iar aceștia nu-i văd. Stau la Liturghie în biserică, în umbra zidurilor, și nu-i vede nimeni că sunt acolo.

Femei sunt È™i mai multe decât părinÈ›i. MuceniÈ›e! ÃŽn Rarău, numai eu cunosc cinci, la distanÈ›e mari unele de altele. Femei cu viață foarte îmbunătățită. Cu unele nu poÈ›i vorbi decât în ziua de miercuri, o jumătate de oră. Atât. ÃŽn Giumalău sunt mult mai multe. Pustnice „zăvorâte”, retrase acolo de la mănăstiri mari, precum Dragomirna, NeamÈ›, Agapia, VladimireÈ™ti-GalaÈ›i, de la Piatra Fântânele – Năsăud, chiar fosta stareță de la mănăstirea Pasărea din BucureÈ™ti. Și altele È™i altele… Zeci È™i zeci de maici”.
Articol relatat de portalul activenews.ro



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Cathar music - Consolament Ensemble - Caballers del calze del San Graal ...





cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Spartacus - Tracul care a bulversat ROMA





cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites