Now let the day
Just slip away
So the dark night
May watch over you
Nocturne
Though darkness lay
It will give way
When the dark night
Delivers the day
Saturday, May 14, 2011
Secret Garden - Nocturne
Now let the day
Just slip away
So the dark night
May watch over you
Nocturne
Though darkness lay
It will give way
When the dark night
Delivers the day
DE NOAPTE BUNA, DE BUNA DIMINEATA-Sugarland - Love
Is it the face of a child
Is it the thrill of danger
Is it the kindness we see in the eyes of a stranger
Is is more than faith
Is is more than hope
Is is waiting for us at the end of our rope
[Chorus:]
I say, it's love
I say, it's love
Is it the one you call home
Is it the Holy Land
Is is standing right here holding your hand
Is it just like the movies
Is it rice and white lace
Is it the feeling I get when I wake to your face
[Repeat Chorus]
Is it the first summer storm
Is it the colors of fall
Is it having so little
And yet having it all
Is it one in a million
Is it a change to belong
Is it standing right here singing this song
[Repeat Chorus 4x]
Is it a veil or a cross
Is it the poet's gift
Is it the face that has launched over thousands of ships
Is it making you laugh
Is it letting you cry
Is it where we believe that we go when we die
Is it how you were made
Is it your mother's ghost
Is it the wish that I'm wishing for you life, for your life, for your life the most
Juno Reactor- "Inca Steppa"
Mexican Horizon the colors of gold
Silk and satin, our stories untold
From here to this moment
Mysteries of time pulling us further
On this journey of mine. This journey divine
Hill and gully rider the Inca Steppa
Hill and gully rider the Inca Steppa
Crossing over water. Fly through the air
I hear you calling. My heart I declare
Head's on the highway. Stretching space
Leaving the wasteland. A world in disgrace
Navras - Juno Reactor
http://www.youtube.com/watch?v=t9qqLrdOzDg
Jnani manasa saha
Buddhis ca na vicestate
Tam ahuh paramam gatim
When the five senses and the mind are still, and reason itself rests in silence, then begins the Path supreme
PELASGII CEA MAI VECHE CIVILIZATIE DIN EUROPA
Descoperirile arheologice au dat posibilitatea istoricilor de a periodiza evoluţia omului. Pentru a putea delimita momentele distincte în care se afla omul în cursul evuluţiei lui, cercetările au împărţit istoria străveche în mai multe epoci. Caracterul şi numele acestor epoci este în directă legătură cu gradul de dezvoltare al omului în acea perioadă şi originea uneletelor folosite.
Cea mai veche epocă, Paleoliticul, extins pe o perioadă cuprinsă între 1000000 – 10000, numită şi epoca pietrei vechi, este perioada hotărâtoare a procesului de antropogeneză, marcată de trecerea prehominizilor la Homo sapiens.
Omul primitiv foloseşte ca unealtă şi armă o combinaţie simplă între lemn şi piatră cioplită. Organizaţi în cete de culegători – vânători – pescari se adăpostesc în peşteri sau refugii sub stânci, în apropierea cursurilor de apă şi a zonelor bogate în hrană. Epoca paleoliticului cuprinde trei subdiviziuni :
- Paleoliticul inferior (1.000.000 – 100.000) se caracterizeaza prin apariţia primelor unelte şi descoperirea focului. În jurul anilor 600.000 se naşte Pitecantropus erectus.
- Paleoliticul mijlociu (100.000 – 40.000) este perioada culturii omului de Neanderthal şi al primelor comunităţi mai mari, de tip gentilic.
- Paleoliticul superior (40.000 – 10.000) marchează dispariţia omului de Neanderthal, în mod enigmatic, destinul omenirii va fi continuat de Homo sapiens, rudă mult inferioară fiziologic.
Epoca Mezoliticului (10.000 – 5.500) marchează sfârşitul perioadei glaciare şi îmblânzirea climei. Marile comunităţi gentilice se divizeaeză, diferitele grupări mişcându-se spre noi teritorii necunoscute până atunci.
Epocă de trecere, mezoliticul face loc neoliticului (5500 – 2500) – epocă a pietrei şlefuite -, perioadă zdruncinată de mari mutatii în viaţa omului primitiv. Comunitaţile umane se dezvoltă pe baza extinderii agriculturii şi creşterii animalelor domestice.
Aceste activităţi obligă gintele la sedentarizare şi la amenajarea unor locuinţe durabile, pe termen cât mai lung. Apare tribul ca o formă superioară de organizare, şi primele aşezări – sate apărate de o reţea de garduri şi şanţuri. Cultul zeilor părăseşte marile spaţii ale stepelor şi pădurilor, practicându-se în altare şi sanctuare primitive.
Uneltele şi armele sunt calitativ mai perfecţionate, acordându-se o atenţie deosebită finisării şi diversificării lor.
Transformările profunde din rândul comunităţilor umane sunt cauzate şi de schimburile culturale, rezulte in urma penetraţiei triburilor străine sau a mişcărilor de populaţii.
Astfel perioada anilor 2500 – 1800, este perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (1800 – 800).
Metalurgia bronzului adusă din Orient (după unii istorici), capătă amploare. În scurt timp uneltele şi armele din piatră vor fi înlocuite cu similare din bronz şi aramă.
Rolul revoluţionar în accelerarea dezvoltării societăţilor umane îi revine însă fierului. Metalurgia fierului se consideră că ar fi apărut în Asia Mică, regatul Hitit, în jurul anilor 1500 î.Hr., de unde s-a răspândit, după anul 1200 î.Hr. si spre spaţiul carpato- danubian. Epoca fierului (800 î.Hr. – sec. I d.Hr. ) aduce cu ea profunde modificări în cadrul comunităţilor umane ale acelor timpuri.
Acesta este schematic modelul folosit de către cercetători şi, învăţat în şcoală de către copiii noştri.
Şi, totuşi , nu este chiar aşa!
Dacă se aplică această schemă şablonizată ar rezulta că cei care au construit piramidele, cei care au tăiat pietrele de la Abydos, Karnas şi Luxor au lucrat cu ciocane de lemn şi piatră, iar cei care au sculptat dala de la Palenque şi poarta Soarelui din Bolivia nu cunoşteau fierul, bronzul sau arama !
Cum este posibil că în mormintele descoperite în Europa, Asia, America, datate acum 10.000 de ani (!) s-au găsit obiecte din bronz, aur, platină şi oţel inoxidabil ! Iată cum apoca bronzului este împinsă înapoi cu numai 6.000 de ani !
Să ne amintim de crearea metalurgiei fierului pe teritoriul Asiei Mici şi atribuită hitiţilor. Şi iată cum o dogmă susţinută cu dinţii, cade, fără drept de apel, răsturnând întregul eşafodaj migălos construit de-a lundul timpului şi prezentat cu ’’precizie stiinţifică’’ în toate cărţile de specialitate. Dar despre ce este vorba ?
‘’ La Medzamor în Armenia sovietică (în momentul descoperirii, Armenia, încă aparţinea de imperiul sovietic – N. A.) Dr. Korioun Meguertchian a scos la lumină cea mai veche uzină metalurgică din lume.
Expertize riguroase fac să urce construcţia sa la 5.000 de ani, cu două – trei mii de ani înainte de bronzul şi arama preistoricilor !
S-au găsit la Medzamor vase şi obiecte metalice, cuţite, suliţe, săgeţi, agrafe, inele, brăţări, etc. din toate metalele cunoscute.
Topitoria avea o serie de cuve tăiate în stâncă unde minereul sfărâmat, periat, spălat, se curăţa şi se îmbogăţea până la obţinerea metalului pur. Mai mult de 200 de cuptoare ar fi îngropate, dar 25 au fost scoase.
Medzamor era un centru industrial al epocii, zise în derâdere, neolitică ; aici se trata metalul de import, care era pe urmă prelucrat şi distribuit popoarelor din Orientul Apropiat.
Se lucra aici arama, bronzul, plumbul, zincul, ferul, aurul, cositorul, arsenicul, manganul etc. Si de asemenea oţelul.
În adevăr s-au găsit acolo, cleşti de oţel, fine şi încă strălucitoare, analoage cu pensetele noastre de depilat. Ele sunt puţin mai recente, datâd numai … de acum 3.000 de ani ! Patruzeci de varietăţi de bronz erau topite în uzine şi destinate diferitelor industrii.
Aceste descoperiri verificate, autentificate de Institutele stiinţifice din U.R.S.S., controlate de cele din Statele Unite, Franţa, Anglia şi Germania, n-au modificat unghiul de vedere al preistoricilor.
Epoca fierului, epoca bronzului rămân ceea ce erau …chiar dacă, cu două milenii mai înainte se topeau ustensile de oţel !
Este eretic cel ce susţine contrariul ! ‘’
(Robert Charroux)
Oamenii mezoliticului trăiau rudimentar folosindu-se de unelte de lemn şi piatră cioplită pentru a supravieţui ; totuşi foloseau SCRISUL ! Ridicându-se cu greu din starea de semi- sălbăticie constuiau totuşi sanctuare strict orientate după poziţia astrelor !
Prin descoperirea fosilei umane de la Bugiuleşti, jud. Vâlcea, limita paleoliticului este împinsă înapoi în timp DOAR cu aproximativ 800.000, 1.000.000 de ani(!).
Trebuie să-i dăm dreptate lui Mircea Eliade când afirmă atât de tranşant că : ‘’ Sunt unele cărţi care necesită atât de lungă maturizare încât se învechesc şi sunt depăşite de ştiinţă înainte chiar de apariţie. Cam astfel a fost cazul Geticei lui Vasile Pârvan, lucrare genială care se va citi pentru Pârvan, şi nu pentru adevărurile sale, adevăruri an de an tot mai îndoielnice.’’
De ce apar aceste discrepanţe uriaşe între cărţile actuale, consacrate ale unor istorici şi noile descoperiri arheologice ? Pentru că în general noi oamenii avem tendinţa de a fi dogmatici, mult prea comozi să încercăm să ne modificăm anumite mentalităţi.
Refuzăm să credem că înaintea actualei civilizaţii a existat o altă civilizaţie care a putut să strălucească prin grandoarea şi cuceririle ei. Şi urme ale ecestei civilizaţii sunt răspândite peste tot pe pământ, dar şi la ora actuală studiate doar ca simple ciudăţenii şi nu omologate ca realităţi istorice. Dar aceasta este cu totul altă poveste, care nu intră oarecum în cuprinsul acestei lucrări.
Perioada de care ne vom ocupa mai în amănunţit este mai apropiată nouă, mai bogată în date şi mărturii şi anume cea de acum 9000 de ani (adică 7000 î.Hr.). Dar pentru a avea o mai multă înţelegere asupra acestei epoci ne vom folosi de scrierile doamnei Marija Gimbutas, eminentă profesoară a Universităţii California din Los Angeles, care prin prefaţa cărţii ei ne obligă la o gândire plină de respectă pioşenie:
’’ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo – europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului ( . . . )
Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio – carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori.
A devenit de asemenea evidentă că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob.În Vechea Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme de luptă.
Absenţa reprezentărilor privind societatea războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal şi în care atât bărbaţii cât şi femeile activau în mod egal întru binele comun.
A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şi a cuprului, care însemnau mai mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii ori ridicarea caselor ( .. .) ’’.
Şi pentru a fi şi mai concret completăm cuvintele Marijei Gimbutas, cu crezul de o viaţă al marelui nostru mitologist şi istoric Nicolae Densuşianu legat de existenţa poporului pelasg:
’’ ( . . . ) ( pelasgii )au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând. (. . . ) Pentru poporul grec, pelasgii erau ’’ cei mai vechi oameni de pe pământ ’’.
Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradiţiunile şi poemele graceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.’’
Şi iată că istoria, nu începe la Sumer, aşa cum am învăţat până acum. Istoria începe aici în spaţiul Carpato – pontic, în tara Geei (generatoare a matriarhatului ca formă de conducere) şi a lui Pelasgos cel născut din pământ negru. Iată cum se leagă scrierile recente bazate pe multiple dovezi arheologice, ale Marijei Gimbutas cu intuiţa genială a lui Nicolae Densuşianu.
Iată cum termenul general de Veche Civilizaţie Europeană îşi recapătă numele legitim, cel de civilizaţie pelasgă. Au fost necesari ani ca ideile parţial uitate ale lui Densuşianu, parţial luate în râs, să poată fi verificate în parte şi argumentate. Monumentala lui carte se cuvine a fi studiată pentru că este un izvor de informaţie nesecat şi nu putem ştii că poate mâine printr-o mică descoperire documentară sau arheologică să se confirme multe alte prezumţii ale istoricului, care astăzi ar părea banale sau fantaste.
Şi totoşi care ar fi putut fi motivele generatoare ale unei mari civilizaţii în această zonă. Ne folosim din nou de afirmaţiile unor iluştrii istorici. N.J.Jirov concluzionează în celebra sa carte ’’ Atlantida ’’ ca:
’’ Civilizaţiile primare au fost cele de munte. Astfel cultura sumerienilor din Mesopotania a fost creată de oameni veniţi din ţinuturile muntoase. Cultura chineză şi cea indiană au fost întemeiate de asemenea de triburi muntene. Cele mai dezvoltate culturi din ambele Americi au apărut în regiuni de munte ţşi pe platouri.’’
Iar ca o completare folosim si afirmaţia lui Jaques de Launay : ‘’civilizaţia se dezvoltă în zonele temperate caracterizate prin ierni aspre şi veri cu căldură normală.’’
Şi astfel se concretizează un sumum de factori determinanţi în geneza Vechii Civilizaţii Europene, factorii de mediu geografici şi climatic. În acest sens ne este uşor să argumentăm existenţa unei populaţii predacice – pelasgă – pe teritoriul României, ţinând cont de varietatea şi complexitatea formelor de relief existente.
Zonele montane şi înaltele platouri ofereau peşteri în care oamenii se puteau adăposti ; piatră şi lemn ca material de construcţii pentru case şi sanctuare; apă curată atât de vitală existenţei fiinţei umane; hrană suficientă şi bună sub formă animală, rezultată din vânat şi pescuit, sau vegetală din diferite plante, fructe sau diverse rădăcini.
Marile zone de păşune au împins omul spre ideea de a-şi asigura un trai mai sigur, prin creşterea animalelor (iniţial oi apoi vite) obligându-l la mari deplasări, ocazie cu care a descoperit marile câmpii sudice si estice, câmpii care l-au făcut să viseze la sedentarizare.
Şi iată cum începe marea epocă a agricultorilor, care învaţă din instinc să supravieţuiască folosindu-se de un complex de plante şi animale: grâu – orez, oaie – capră – vite – porc – câine şi ulterior şi cal.
Şi totodată cum apar şi realţiile interumane dintre diversele comunităţi, în primul rând prin necesitatea schimbului de produse specifice zonei de habitat (băştinaşii montani cu cei de la câmpie). Dar aceste relaţii nu se limitează doar cu atât, ci ele converg spre forma mai complexă facilitând apariţia unor mari grupări umane care, sub conducerea unor oameni dotaţi intelectual şi spiritual s-au extins paşnic şi spre alte zone ale Europei.
Conducătorii acestor grupări formate ştiau că îşi asumă o responsabilitate enormă: viaţa şi existenţa semenilor şi prin aceasta propria lor existenţă. Dar aveau un ascendent moral, o experienţă asemănătoare a omului conducător – primar, aşa după cum ne este relatată de acelaşi Nicolae Densuşianu:
’’Arcazii, popor pastoral şi viteaz, după cum ne spune Pausanias, căci cel dintâi om născut pe pământ a fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin frumuseţea şi puterea figurei sale şi care întrecea pe toţi ceilalţi muritori prin facultăţile spiritului său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţiile frigului, a ploilor şi a căldurilor ; că el a învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie ; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruieni, cu rădăcini ( . . . ).’’
Iată cum este explicată de antici, prin legende, modalitatea de formare a primelor comunităţi umane.
Extinderea pelasgilor nu s-a limitat la teritoriul României, sau la cel imediat următor. Urme şi dovezi ale existenţei lor apar şi în Ucraina şi actuala Republică Moldovă, Ungaria şi sudul Slovaciei, întreagă zona Balcanică inclusiv Grecia şi insulele limitrofe, zonele de coastă ale Asiei Mici, Italia şi Sudul Franţei, coastele Mediteraniene ale Spaniei.
Inventarele arheologice care relevă existenţa lor sunt imense, începând cu vestigii ale unor aşezări paşnice, cetăţi şi ziduri de apărare, sanctuare şi obiecte de cult, obiecte de muncă şi de luptă, opere de artă neegalate, construcţii megalitice.
Dar cel mai important lucru rămas de la ei este limba, acea limbă unică cu specific vechi european, o limbă prelatină- aşa-zisă protolatina !
Sunt convins că această afirmaţie va părea şocantă, dar în cursul acestei lucrări voi încerca să argumentez cât mai precis această afirmaţie întradevăr riscantă la prima vedere.
Acum mă voi referi la o afirmaţie foarte edificatoare care se găseşte în Vechiul Testament (geneza) legată de momentul construirii turnului Babel: ‘’ Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte’’. Să încercăm să ne explicăm această afirmaţie simplu şi fără prea multe deducţii.
Civilizaţiile umane vechi au apărut în diferite zone ale Pământului, în adevărate focare, de unde s-au extins circumferic :
- astfel în Asia, populaţiile irano – indiene (dravidiană) formate pe podişurile munţilor Himalaya, s-au extins apoi în zona peninsulei indiene şi a Asiei de Vest. Normal ca această populaţie să fi folosit iniţial aceeaşi limbă;
- civilizaţia născută pe malurile Tigrului şi ale Eufratului, asiro – babiloniană a generat apariţia popoarelor din Orientul Mijlociu. Limba vorbită era o limbă semită din care s-au format ulterior limbile arabe şi ebraice actuale şi vechile limbi feniciene, egiptene, arameice, abisiniene;
- civilizaţia chino – mongolă născută pe platourile Tibetane s-au extins în întreaga Asie Centrală şi de Est. E foarte simplu de observat că limbile chineză, mongolă, coreană, japoneză şi celelalte din zonă au un fond comun. Deci ele au fost generate de o limbă unică.
Concluziile istoricilor în acest sens sunt unanime, fără dubiu : ’’ Limbile indo – europene evidenţiază numeroase apropieri, în primul rând gramatical, care nu se pot explica decât printr-o unitate lingvistică genuină, o limbă comuna, ce presupune o patrie comună şi un popor iniţial ’’. (!) ( I.H.Crişan – Spiritualitatea geto–dacilor ).
Chia dacă majoritatea istoricilor refuză să mai creadă în mitul ‘’ popoarelor indo-europene ’’ totuşi mai folosesc acest termen perimat şi greşit dintr-un automatism lingvistic.
Teoria prin care se afirmă că Europa ar fi fost invadată, la un moment dat de în istorie, de un popor de origine asiatică, nu poate fi nici dovedită şi nici argumentată. Nu a existat niciodată o limbă indo-europeană care să infuzeze spiritualitatea lingvistică a “neoliticului’’ şi, să-i confere o nouă identitate.
De altfel I.C.Drăgan, în ideea de a fi împăciuitor între partizanii teoriei populaţiilor indo-europene şi contestatari propune şi susţine termenul de ’’ populatie euro-indiana’’ argumentând :
’’ Din această mare unitate euro-indiană, compusă din populaţii vorbind o limbă comună la origini, s-au născut marile ramuri ale familiei europene străvechi, teză susţinută şi argumentată de de numeroţi lingvişti precum : Boppe, Coeurdoux etc.
Invazia euro-indiană s-a extins până în Mesopotania prin Sumer şi până în Iran, iar în India, prin puţinii aşa-zişi Brahmani (şefi politici religioşi), asemănători rasiali cu noi Europenii şi total deosebiţi de Dravizii localnici. Arianii din Europa s-au răspândit mai mult pe continent şi mai puţin în India, motiv pentru care apare mai justificată expresia de euro-indieni în locul celei vechi de indo-europeni.’’
După ce am prezentat termenii de indo-europeni şi de euro-indieni, vă voi prezenta şi originea numelui de arieni care desemnează de altfel aceeaşi populaţie.
Vechea civilizaţie a Indusului, civilizaţia dravidiană de la Mohenjo-Daro, coboară dim marea familie a irano-indienilor formată pe platourile Himalaiei, şi răspândită în Asia Centrală şi de Vest prin mişcări succesive. Limba folosită de această populaţie nu are legătură cu grupul de limbi ariene.
La ora actuală exstă puţini descendenţi ai acestei mari civilizaţii, habitaţi în zonele retrase ale Indiei, în jungle inaccesibile, vorbind dialecte din aşa numitul grup Munda de limbi. Aceste mici comunităţi umane ce supravieţuiesc timpului sunt organizate în triburi cu identitate proprie şi nume propriu : Santali, Khonzi, Gonzi etc.
Chiar antropologic descendenţii grupului irano-indieni sunt total diferiti de cel european (arian), având o pigmentaţie a pielii mai închisă (brună) şi o statură scundă.
În jurul anilor 1500 î.Hr. această civilizaţie va fi invadată de un popor de rasă albă, pe care aveau să-l denumească Arya, ceea ce înseamnă ‘’străin’’, iar mai târziu ‘’om de origine nobilă sau stăpân’’. Impactul dintre cele două civilizaţii a creeat actualul popor indian.
De unde veneau aceşti arieni Ce limbă vorbeau ei, atât de diferită de dialectele locale ?
Cercetătorii nu reuşesc să se pună de acord pentru a soluţiona problema.
Să încercăm să facem puţină ordine în gândirea noastră şi să încercăm să judecăm.
Să ne amintim de afirmaţiile Marijei Gimbutas în legătură cu Vechea Civilizaţie Europeană. Să ni-l reamintim pe Nicolae Densuşianu al carui crez de o viaţă a fost că :
‘’Înainte de civilizaţiunea gracă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. Influenţele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ.
Pelasgii au fost adevăraţii fondatoriai stării noastre actuale ( . . . )
Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii, animale domestice, cultura cerealelor şi o artă industrială mai prograsată.’’
Concluzie :
Rasa albă s-a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic extins până în zona caucaziană, de unde s-a răspândit apoi prin mişcări succesive în întreaga Europă, cu preponderenţă în jurul bazinului mediteranian, fapt care le-a adus şi supranumele de ‘’popoare ale mării’’
Care sunt argumentele afirmaţiei de mai sus ?
În primul rând, existenţa fizică a grupurilor de oameni depinde de factori sociali, culturali şi mai ales geografici, de condiţiile necesare desfăşurării funcţiilor fiziologice minimale ale organismului uman. Omul a trăit din cele mai vechi timpuri pe teritoriul carpatic, găsind din abundenţă hrană şi apa necesară organismului.
Un alt argument important este existenţa în exces a sării, substanţă fără de care nici un mamifer nu poate trăi.
În mileniul VII î. Hr. (!) pelasgii aveau o scriere proprie, cea care va genera apoi alfabetele antice şi cele moderne. Ori un popor care în jurul anilor 6000 î. Hr. scria şi-şi contabiliza viaţa de zi cu zi, nu putea să se afle în stadiul de neolitic.
Prezenţa acestei civilizaţii pe teritoriul ţării este confirmată şi de existenţa marilor construcţii megalitice care păzesc Carpaţii.
După cum ne spune Eschyl ginta pelasgilor a stăpânit iniţial acest pamânt, respectiv Europa, de la începutul timpului istoric. Ori un asemenea popor întins pe o suprafaţă atât de mare nu avea cum să dispară peste noapte, iar spaţiile ocupate de ei să devină pustii.
Vă veţi întreba de ce m-am oprit la termenul de ‘’ pelasgi’’ ?
Pentru că mi se pare cel mai corect din punct de vedere istoric. Termenii de populaţie ‘’indo-europeana’’ si ‘’euro-indiana’’ sunt termeni moderni fără nici o legătură cu adevărul istoric. Deoarece atâta timp cât s-a pedalat pe teoria că Europa a fost invadată de un popor asiatic, cercetătorii au îmbrăţişat cu frenezie noţiunea de indo-european dintr-o oarecare intuiţie, dar fără nici un support arheologic. Nu există nici o dovadă că rasa albă a venit ‘’de undeva, cândva’’din Asia şi a fost generatoarea popoarelor europene.
Invers, da ; este un fapt istoric dovedit că Asia Mică, Orientul Apropiat şi India au fost invadate de triburi de Arieni care veneau din Europa, mai corect spus, din bazinul carpato-pontic. Dar nici termenul euro-indieni adoptat ad-hoc de către cercetători nu este corect, deoarece civilizaţia indiană s-a format pe scheletul comunităţii irano-indiene ; arienii infuzând doar această civilizaţie.
E timpul să nu mai alăturăm doi termeni complet contrarii, pentru a crea o populaţie utopică, care nu a existat niciodată.
Să rămânem mai bine la termenii folosiţi de antici, pentru că ei i-au cunoscut şi au fost în directă legătură cu ei, indiferent dacă grecii şi egiptenii i-au numit ‘’pelasgi’’ iar dravidienii ‘’arieni’’.
Cum arătau aceşti pelasgi ne-o spun reprezentările de pe vase ceramice şi statuetele descoperite.
Din punct de vedere antropologic pelasgii sunt diferiţi de greci şi egipteni având chipul oval, alungit, bărbia retrasă, fruntea înaltă, nasul drept (roman!), ochi mari denotând vivacitate şi inteligenţă, carnaţie albă contrastând puternic cu părul bogat blond sau castaniu. Bărbaţii erau medii de înălţime, puternici, foarte agili, iar femeile mignone, delicate, deosebit de frumoase şi suple.
Iată cum în sec. VII – VI î. Hr. într-o Europă dominată de un Homo sapiens aflat în epoca pietrei (după cum afirmă marii cercetători ai istoriei), primitiv şi sălbatic îşi afirmă prezenţa un tip antropologic deosebit. ‘’ Un asemenea tip uman, zvelt, fin, specific, deşi unele trăsături se întâlnesc şi la alte popoare mediteraneene, apare curios dacă este comparat cu imaginea general admisă despre omul din neolitic şi chiar antic ( . . . )
Locul de unde a venit populaţia respectivă (care a adus cu ea şi obişnuinţa folosirii metalelor neferoase) rămâne încă incert. Caracteristicile antropologice elimină Africa, Asia şi Grecia continentală, iar printre popoarele din Orientul Mijlociu nu se numărau prea multe de navigatori în mileniul al III-lea î. Hr.
Oricum, argumente de ordin istoric şi cultural, la care se adaugă diferenţele majore privind însăşi concepţiile despre om, Univers, viaţă, societate, religie etc. a cretanilor, par să excludă Orientul Mijlociu, rămânând deschise doar două posibilităţi : emigrarea unei populaţii necunoscute din Asia Mică, ori, din Sud-Estul Europei (. . .)’’ ( Dan Apostol în Terra – Planeta Vieţii, vorbind despre cretani, popor de origine pelasgă ).
Concluzie clară : Sud-Estul Europei, adică mai pe înţeles – spaţiul carpato-pontic ! ! !
Şi această fantastică civilizaţie pelasgă s-a extins în întreaga Europă, Asia Mică şi Africa circumediteraneană generând istoria preantică.
Este normal ca un asemenea popor să aibă şi o limbă proprie, unică, în stadiul incipient, care a dat naştere ulterior la o mare parte a limbilor europene.
Şi care era această limbă ?
Grecii afirmă la venirea lor în Europa, că pelasgii vorbeau o limbă BARBARĂ, mult diferită de a lor, fără să-i amintească caracterul.
Care este caracterul acestei limbi ni-l comunică Quintilian afirmând că dacă se adaugă la cuvintele latine ori se lăsau pe dinafară unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară.
Cicero numeşte limba poporului lui ca o limbă barbară coruptă – Barbaries domestica. Astfel după unii autori, limba barbară avea caracterele unei limbi latine vulgare sau rustice. De altfel ei etichetau ca limbă barbară toate dialectele populaţiilor de rasă pelasgă, indiferent că erau din Spania, Gallia, Dacia, Germania sau Tracia. Iar la rândul lor, romanii erau consideraţi de graci vorbitori de limbă barbară.
Isidor din Sevilla ne spune că cea mai veche limbă latină a fost numită lingua prisca, adică, limba bătrână.
Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atât de apropiată de latina literară ; afirmând el însuşi că a devenit un poet get. De altfel, după cum este evident şi pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci şi împărat se face fără translatori, în deplină înţelegere. Şi nu credem că dacii cei ’’ mândri şi nemuritori’’ s-au servit de latina împăratului !
Putem afirma cu toată convingerea şi în conformitate cu concluziile trase de iluştrii istorici, că limba civilizaţiei pelasge a fost o PROTOLATINA, sau altfel zis o latină vulgară.
Un alt argument important în susţinerea acestei afirmaţii este de ordin geografic. Spaţiul sud-european de la vest la est este ocupat de popoare de limbă latină (cu mici enclave), rezultate nu din romanizarea lor cu romanii, ci, din originea lor comună pelasgă.
Romanii nu au reuşit să romanizeze limba dacă în 165 de ani, precum nu au reuşit să romanizeze pe egipteni în 425 de ani (30 î.Hr. – 395 d.Hr.); pe greci în 641 de ani (146 î.Hr. – 395 d.Hr.) ; pe evrei în 325 de ani (70 d.Hr. – 395 d.Hr); pe maltezi în 1088 de ani (218 î.Hr. – 870 d.Hr.) ; pe britanici în 400 de ani şi mai ales nu au reuşit să creeze o limbă unitară în propria lor Italie, odată ce există 1.500 de dialecte (!).
Pe parcursul istoriei această limbă ‘’bătrână’’ îşi va păstra unitatea, fiind suportul pe care se vor construi limbile latine europeene. Diferenţele lingvistice dintre ele au fost cauzate de aşezarea geografică şi influenţele produse de popoarele care au venit ulterior, pe parcursul istoriei, în contact. Astfel limbile : italiană, franceză, spaniolă şi portugheză au suferit influenţe germanice, iar româna, slavone.
Istoria pelasgilor este puţin cunoscută din textele antice. Ne-au rămas puţine relicve de la ei pentru a putea cunoaşte această mare civilizaţie uitată. Se pare că multe informaţii despre ei se află în mitologia greacă şi egipteană ş informaţii care se cer a fi descriptate. Ceea ce se cunoaşte este puţin şi trebuie să ne bazăm pe intuiţie pentru a putea discerne realitatea istorică.
Începând cu anii 4400 î.Hr. civilizaţia pelasgă se vede nevoită să-şi schimbe structura socială. Atacată dinspre Est de valuri succesive de triburi nomade (numite Kurgan de M. Gimbutas), provenite probabil din Asia, se vede nevoită să se apere. În faţa pericolului au loc profunde modificări de ordin social, culminând cu trecerea puterii decizionale în mâinile bărbaţilor.
Obligaţia să facă faţă unui duşman crud, puternic înarmat şi călare, pelasgii vor învăţa să-şi facă propriile lor arme, să folosească calul ca mijloc de război, vor construi în jurul aşezărilor ziduri, împrejmuiri şi şanţuri de apărare. Atacatorii vor fi repede înfrânţi şi alungaţi.
În mileniul al III-lea î.Hr. poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi deplasări de populaţii :
- spre sud, ocupând Asia Mică şi insulele Mării Egee (aşa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta).
- spre sud-est în Sumer (ducând cu ei scrierea care va fi etichetată ca ’’sumeriana’’).
- Spre nordul Africii (cârja încârligată a păstorilor carpatici este prezentă în mâinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor).
- Spre India, în jurul anilor 1500, pomeniţi de cronicile Văii Indusului ca Arieni – Arya “strain !”, (multe legături spirituale s-au descoperit între civilizaţiile europeene şi cea indiană).
Aceste mişcări ale populaţiei pelasge au fost ciclice, permiţându-le să ocupe mare parte a Europei, Asiei Mici şi Orientale, parte din subcontinentul Indian şi Africa de Nord (Egiptul), repetându-se la anumite intervale, determinate de sporul de populaţie şi necesitatea de noi spaţii.
Celebra epopee sanscrita “ Ramayana “, scrisa in secolul IV iHr., alcatuita din 24.000 de distihuri si care prezinta epopeea printului Rama descrie in mod clar si distinct aceaste masive miscari de populatii dinspre zona Carpatilor si a Caucazului catre alte spatii.
Demn de remarcat in aceasta epopee ca printul Rama este identificat ca “preot scit”. Ori numele de Scitia era in antichitate denumirea unui spatiu care cuprindea o parte din Dacia (Doborgea) sub numele de Scitia Mica si stepele nord – pontice, sub numele de Scitia Mare.
Termenul Scitia defineste o provincie istorica si mai putin o regiune locuita de sciti. In urma unei revelatii divine Rama ajunge conducatorul spiritual al poporului sau. In urma unor divergente intre conducatorii pelasgi, Rama isi va duce adeptii spre India, spre noi teritorii.
Miscarea este masiva, pelasgii cucerind Caucazul, Iranul, India si Ceylonul. Rama este prezentat nu ca un cuceritor, dornic de expansiune ci ca un “conducator al popoarelor, domnul lumii, stapanul sufletului sau si dragostea oamenilor, tatal si mama supusilor sai; el a stiut sa uneasca toate fiintele intr-un lant unic al iubirii” ( E.Schure – Marii Initiati)
Iata cum a fost considerata chiar si in India influenta civilizatoare pelasga asupra populatiilor bastinase.
Demn de amintit este numele printului si al poporului lui: RAMA, RAMANI!
In alt spatiu geografic în jurul anilor 1250 – 1100 î.Hr. populaţii pelasge din nordul Balcanilor, triburi ilire, trace şi predacice numite de către istorici ’’ triburile câmpurilor de urne ‘’, datorită faptului că-şi incinerau morţii (obicei arian indian), organizează o campanie împotriva triburilor greceşti – aheene.
Angrenând în această mişcare şi triburile doriene, distrug lumea aheeană (revanşa) din Grecia peninsulară, se răspândesc în Grecia insulară, trec în Asia Mică, regatul Hitit, Fenicia, Palestina şi ajung până în Egipt unde cu mare greutate sunt respinşi de către Merneptah, în anul 1221 î.Hr.
Care a fost scopul acestei invazii ?
Unul singur : reluarea în stăpânire a ceea ce le-a aparţinut mai înainte. Nu degeaba cronicile greceşti numesc această campanie de recucerire ’’ întoarcerea Heraclizilor ’’, iar egiptenii nu uită să specifice că atacatorii au fost – ’’popoarele mării’’. Se cuvine a face aici o mică paranteză legată de atributul acordat pelasgilor ’’heraclizi’’, adică urmaşi ai lui Hercule. Iată cum recunosc grecii că cel mai celebru erou al mitologiei ’’lor’’ a fost pelasg.
Mileniul II î.Hr. va fi mileniul în care marele imperiu pelasg se destramă, populaţia scindându-se în triburi, cu identitate diferită determinată de spaţiul geografic de habitat.
De aici înainte izvoarele antice îi vor trata pe descendenţii poporului pelasg cu denumiri zonale : iberi în Spania ; gali în Franţa; etrusci şi latini în Italia ; arimani în Germania; traci şi ilari în Balcani ; geto-daci în Dacia ; dar, toţi vorbitori de latină barbară.
enciclopediagetodacilor.blogspot.com
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Dezvatatorul: Terasa din Baalbek şi desenele rupestre de la Tass...
Dezvatatorul: Terasa din Baalbek şi desenele rupestre de la Tass...: "Terasa din Baalbek Terasa din Baalbek este aşezată pe un platou din Munţii Antilibanului, a fost clădită din blocuri de rocă dens..."
În căutarea comorilor scufundate
În 1683, un anume căpitan William Phips a sosit în Anglia, venind din colonia britanică nord-americană, cu o ambiţie ce părea să aibă puţini sorţi de izbândă: să convingă câţiva dintre puternicii zilei – chiar pe rege, dacă ar fi fost posibil – să investească într-o idee măreaţă: o operaţiune de recuperare a comorilor de pe navele spaniole scufundate, nave care, ani în şir, după descoperirea Americii de către Columb, căraseră spre Europa bogăţiile lumii noi.
Unele dintre aceste vase ajunseseră cu bine în porturile europene, altele însă, mai puţin ocrotite de soartă, fuseseră prinse de furtuni, se izbiseră de stânci şi, cu coca sfărâmată, se scufundaseră, ducând cu ele, în adâncul mării, şi comorile – uneori uriaşe – pe care care le purtau. Veacuri la rând după aceste tragice întâmplări, căutătorii de comori visau să readucă la suprafaţă aceste bogăţii, iar unii dintre ei, cei mai îndrăzneţi şi mai norocoşi – dar, vorba romanilor, norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi – chiar au izbutit să-şi împlinească visele. Chiar şi în zilele noastre.
William Phips a fost unul dintre aceşti norocoşi căutători. Născut în teritoriile britanice din America de Nord, de origine nu foarte înaltă (dar, având, totuşi, în Anglia nişte rude bine situate), el se pregătise pentru meseria de constructor de nave, deschizându-şi chiar propriul său şantier naval. Dar, în 1682, s-a apucat de o nouă îndeletnicire: vânătoarea de comori. A făcut o primă încercare în Bahamas, unde a reuşit să recupereze o parte din încărcătura unor nave spaniole scufundate; nu fost un succes spectaculos, dar a fost, totuşi, un succes, aducând celor implicaţi un profit de câteva mii de lire, în banii de azi - destul pentru a încuraja ambiţiile viitoare.
Pentru o operaţiune de mare anvergură, avea nevoie de fonduri pe măsură aşa că, în 1683, a venit la Londra, căutând finanţare pentru proiectul său. Cu ajutorul legăturilor de familie şi al scrisorilor de recomandare, a ajuns nu numai la oameni importanţi din marina britanică, dar şi la regele Carol al II-lea.
Acesta a fost de acord să îi împrumute lui Phips o fregată a marinei engleze, având grijă, totodată, ca, în afară de cele 10 procente din eventuala comoară cuvenite, conform legii, coroanei britanice, să-şi asigure, pentru el personal, 25 % din ceea ce urma să găsească Phips (care, după cum se vede, fusese foarte convingător şi persuadase pe toată lumea că existau, într-adevăr, mari bogăţii scufundate care putea fi scoase la suprafaţă.
La urma urmei, nu era greu de crezut, doar marina britanică avea la activ, în istoria ei, scufundarea a destule corăbii spaniole, în cursul războaielor navale pentru supremaţia economică, din secolele precedente).
Urmările fericite ale unei idei fixe
Phips a pornit spre America, cu fregata şi cu doi împuterniciţi ai regelui, care urmau să asiste la operaţiuni şi să protejeze interesele monarhiei britanice în cursul expediţiei. Căutarea a durat doi ani şi nu a fost scutită de dificultăţi: neînţelegeri între Phips şi agenţii regelui în ceea ce priveşte disciplina, probleme cu aprovizionarea, concurenţă din partea altor întreprinzători, răzmeriţa unei părţi din echipaj... una peste alta, după cercetări şi scufundări în Jamaica şi în preajma insulei Hispaniola, din Caraibe, Phips s-a ales cu prea puţin: bilanţul expediţiei era negativ, cheltuielile fuseseră mai mari decât câştigul.
Totuşi, omul nu s-a dat bătut: el avea o idee - fixă, dacă vreţi - cum că există, în preajma coastelor Americii Centrale, galioane spaniole pline de bogăţii ce puteau fi recuperate.
Şi, cu această convingere, a reuşit din nou să-şi asigure sprijin. Fratele şi urmaşul la tron al lui Carol al II-lea, regele James (Iacob) al II-lea, a refuzat iniţial să contribuie la expediţie, dar Phips a beneficiat de ajutorul unui nobil, ducele de Albemarle, care, încrezător în şansele de succes al încăpăţânatului navigator, a adunat în jurul lui un grup de persoane interesate, pe care le-a convins să investească într-o nouă expediţie, urmând să primească un câştig proporţional cu sumele investite.
Există istorici care susţin că organizarea acestei expediţii a jucat un rol în dezvoltarea economică a Marii Britanii, în evoluţia sistemului de piaţă capitalist, stimulând dezvoltarea societăţilor pe acţiuni şi, posibil, chiar înfiinţarea Băncii Angliei (1694), modelul pe care se bazează conceptul modern de bancă, prezent în marea majoritate a instituţiilor de acest tip din ziua de azi.
Cu sprijinul nobilului său protector, Phips a căpătat, astfel, destui bani pentru a cumpăra şi echipa două nave şi, în 1686, a ajuns iar în Hispaniola.
Iar aici, a dat lovitura. În sfârşit!
Epava care i-a adus celebritatea a fost cea a navei Nuestra Señora de la Concepción, un galion spaniol scufundat în anul 1641, în urma ciocnirii de un recif, în largul insulei Hispaniola, în arhipelagul Caraibelor.
Concepción era o navă aproape legendară, despre a cărei încărcătură se povesteau minuni: se spunea că ar fi transportat o comoară uluitoare, de peste 140 de tone de monede de argint, plus obiecte din aur, pietre preţioase şi cine ştie câte altele. Corabia fabuloasă bântuia imaginaţia şi visele tuturor căutătorilor de tezaure submarine - şi le mai bântuie şi acum, după trei secole.
După mai multe luni de căutări, Phips a reuşit să localizeze epava (care se găsea la 17 metri adâncime) şi, în două luni, cu ajutorul unor scufundători experimentaţi - mulţi dintre ei erau pescuitori de perle din Bahamas şi de pe coastele Oceanului Indian -, a recuperat, de pe galionul scufundat, o comoară - extraordinară, într-adevăr! - de monede de argint, evaluată, la vremea respectivă, la 210.000 lire sterline, echivalentul a 13 milioane de lire astăzi!
În vara anului 1687, Phips s-a întors în triumf la Londra, aducând cu el magnificul tezaur smuls mării. Regele James al II-lea l-a numit cavaler, spre a-i mulţumi că adusese naţiunii această bogăţie (din care coroana britanică şi-a tras partea ei - 10% - conform vechiului obicei al zeciuielii), l-a numit şerif general (un fel de vice-guvernator) al New England - posesiunea coroanei britanice în America de Nord - iar Phips a devenit "omul zilei".
Vânătoarea de comori submarine, era, la vremea aceea, o afacere aflată abia la începutul dezvoltării sale. Comparativ cu tehnologiile actuale, ceea ce exista pe vremea aceea era atât de precar, încât izbânda lui Phips pare şi mai uimitoare. Ca şi acum, conta mult la ce adâncime se găsea epava, dar miza era încă şi mai dificilă dacă ne gândim la mijloacele de scufundare disponibile. Cum a reuşit Phips?
În primul rând, s-a bazat pe capacităţile unor scufundători de profesie, bine antrenaţi, capabili să se scufunde în apnee - ţinându-şi respiraţia - pînă la adâncimi de cîteva zeci de metri. Apoi, existau deja, de ceva vreme, nişte dispozitive de scufundare, foarte primitive când le comparăm cu tehnicile actuale, dar care reuşeau să furnizeze scufundătorului o mică rezervă de aer, care îi permitea să-şi prelungească şederea sub apă.
Efectul scufundării în apă a unui vas cu gura în jos - păstrarea unui spaţiu umplut cu aer în partea de sus a recipientului - era, cu siguranţă, cunoscut; fusese observat şi, pesemne, utilizat în scop practic de mult timp, din Antichitate încă, de vreme ce Aristotel (secolul al IV-lea î. e. n.) scria despre posibilitatea scufundării cu o căldare care să permită scufundătorilor să respire, iar Roger Bacon, un cărturar englez din secolul al XIII-lea, relatează că Alexandru cel Mare (care a fost elevul lui Aristotel) s-ar fi scufundat în Mediterana într-un clopot de sticlă, ca să vadă cu ochii lui minunile lumii submarine.
În secolul al XVI-lea fuseseră deja publicate schiţe ale unor modele - chiar dacă rudimentare - de asemenea dispozitive, iar la vremea când s-au desfăşurat expediţiile lui Phips, aceste clopote de scufundare, cum erau numite, începuseră să se dezvolte, prin perfecţionări succesive. Celebrul astronom englez Halley inventase şi el un astfel de clopot, a cărui rezervă de aer putea fi reînnoită (cu ajutorul unor butoaie etanşe, pline cu aer, trimise de la suprafaţă) şi, acest model a fost, se pare, folosit şi de oamenii lui Phips şi a contribuit la succesul încercării.
La sfârşitul anului 1687, încredinţat de faptul că vasul spaniol mai ascundea încă mari bogăţii, Phips a plecat într-o nouă expediţie. Dar vestea se răspândise deja şi exploratorul a avut surpriza ca, la înapoierea sa în Hispaniola, să dea peste vreo 20 de vase mai mici, care mişunau prin zonă, conduse de alţi aventurieri care sperau să aibă şi ei norocul lui Phips.
O nouă campanie de scufundări a mai adus doar vreo 10.000 de lire - departe de valoarea capturii iniţiale -, după care Phips s-a apucat de alte treburi, văzându-şi de postul său administrativ în New England, de cariera sa militară şi politică (avea să ajungă, în ultimii ani ai vieţii, guvernator al provinciei Massachusetts Bay) şi lăsând căutarea comorilor pe seama altor cavaleri ai norocului.
Aceeaşi corabie, alţi "vânători"
Dar povestea galionului Concepción şi a comorilor sale nu se termină aici. Această corabie era, se pare, una cu adevărat deosebită; nu degeaba i se dusese vestea şi era urmărită astfel de vînătorii de tezaure. Încărcătura ei era într-adevăr formidabilă, dovadă faptul că, la 300 de ani după norocoasa încercare a lui Phips, alte două "tranşe" din tezaur au fost scoase din epavă - de data acesta cu ajutorul unor tehnologii de localizare şi scufundare mult mai performante, rezultate ale progresului tehnologic al secolului XX.
În anii 1970, un scufundător american, bântuit şi el de obsesia comorilor spaniole ale mărilor, Burt Webber, a început să caute epavele pline de aur şi argint, datând din vremurile de aur ale colonialismului spaniol. Iniţial, şi-a îndreptat căutările spre Atocha (Nuestra Señora de Atocha), o altă corabie a Spaniei, care, lovită de furtună, s-a scufundat, încărcată cu bogăţii, în 1622, în arhipelagul Florida Keys. Webber n-a avut succes cu Atocha; altcuiva îi fusese menit s-o găsească, unui alt vânător american de comori, Mel Fischer (1922-1998), care a devenit celebru prin această descoperire (1985).
(Compania specializată în operaţiuni de recuperare a încărcăturii epavelor, fondată de Mel Fischer, lucrează şi azi la această operaţiune, aducând la suprafaţă, încet-încet, comorile de pe Atocha. Totuşi, partea cea mai preţioasă a acesteia - cea care conţinea, după cât se ştie, o încărcătură de smaralde de o valoare nepreţuită, încă nu a fost găsită).
Revenim la Webber: renunţând la Atocha, el şi-a îndreptat cercetările spre Concepción (fiindcă veni vorba, au existat multe nave spaniole care purtau acest nume, Nuestra Señora de la Concepción, ce evocă imaginea Fecioarei şi dogma Imaculatei Concepţiuni, foarte frecvent amintite în religia catolică. Concepción "a lui Webber" era aceeaşi navă cercetată, cu atâta succes, de William Phips, cu aproape trei veacuri mai înainte.)
În aceste trei veacuri, se cam aşternuse uitarea peste corabie şi povestea ei, dar regăsirea, într-o arhivă din Anglia, a jurnalului de bord provenit de pe una dintre navele folosite de Phips în operaţiunile sale i-a dat lui Webber un nou imbold. Jurnalul menţiona locul în care naufragiase galionul, într-o zonă cu recifuri, care primise, între timp, numele de Silver Bank, tocmai datorită încărcăturilor de argint pierdute aici în naufragiile corăbiilor spaniole.
Dezvoltând, între timp, şi un nou magnetometru perfecţionat, un instrument care urma să ajute la detectarea prezenţei metalelor pe fundul mării, Webber a izbândit: a localizat epava şi a adus la suprafaţă o nouă "porţie" de monede preţioase, pe care a trebuit să le împartă, juma-juma, cu guvernul Republicii Dominicane (pe al cărei teritoriu se găsea locul), conform înţelegerii iniţiale, în lipsa căreia n-ar fi putut obţine autorizaţia de a explora apele în acea zonă.
Gata cu Concepción? Ei bine, nu! Corabia a continuat să-şi exercite fascinaţia şi asupra altor îndrăzneţi. În anii 1990, Tracy Bowden, fomdatorul firmei Silverbank Treasures, a negociat cu Republica Dominicană un nou acord, pentru a căpăta dreptul de a cerceta epava. În cursul mai multor campanii, a adus la suprafaţă o altă parte din încărcătura navei: monede, lingouri şi vase din argint, precum şi bijuterii din aur împodobite cu pietre preţioase.
Iar explorarea rămăşiţelor legendarei corăbii continuă şi astăzi, iar scafandrii actuali, cu excelentele lor echipamente, care le permit să reziste ore întregi sub apă, sunt, într-un fel, urmaşii scufundătorilor indieni care, acum trei sute de ani, coborau în adâncul mării, în căutarea tezaurelor pierdute, având drept sprijin doar nişte alcătuiri rudimentare, din lemn şi metal.
Secole de-a rândul, progresul în materie de echipamente de scufundare s-a exprimat doar prin dezvoltarea unor sisteme care permiteau reînnoirea aerului conţinut în clopotul/butoiul/sfera sau ce-o fi fost, cu care scufundătorul cobora în apă. Dar, astfel, scufundătorul aveau prea puţină autonomie, depinzând de rezerva de aer furnizat de la suprafaţă.
Un mare pas înainte în explorararea subacvatică, indiferent de scopul ei - cercetare, misiune militară, montaje sau reparaţii, divertisment ori căutare de comori - a fost înregistrat în secolul XX, odată cu inventarea, în 1943, de către Emile Gagnan şi Jacques-Yves Cousteau, a unui dispozitiv ce permitea respiraţia într-un circuit deschis, în timpul scufundării libere.
Numit Aqualung, acesta reprezenta, de fapt, primul echipament de scuba-diving care s-a dovedit a avea succes comercial. Într-o versiune perfecţionată de australianul Ted Eldred, a stat, mai apoi, la baza construcţiei tuturor aparatelor de scufundare cu respiraţie în sistem deschis, folosite şi azi pe scară largă.
Scuba - astăzi un cuvânt de sine-stătător - a început prin a fi un acronim: vine de la iniţialele cuvintelor din expresia self contained underwater breathing apparatus, ce descrie sumar rostul şi caracteristicile acestui sistem, care a revoluţionat "meseria" de scafandru, inclusiv în domeniul arheologiei submarine şi al vânătorii de comori.
Ce bogăţii mai ascunde marea?
Oare aurul, argintul şi nestematele, după care umblau cei mai mulţi dintre "scotocitori", sunt singurele comori care merită căutate printre recife? În ultimii ani, metalelor şi pietrelor preţioase li s-au adăugat şi alte "capturi" de valoare - de mare valoare comercială, pe lângă valoarea lor istorică şi artistică.
Una dintre cele mai remarcabile descoperiri din ultimele decenii a fost cea a unei nave chineze, Tek Sing, de la al cărei naufragiu au trecut aproape 200 de ani.
Tek Sing s-a scufundat în 1822, în Marea Chinei de Sud, cu aproximativ 1.800 de oameni la bord - echipaj şi pasageri.
Plecată din portul Amoy (azi Xiamen) din China, Tek Sing se îndrepta spre Jakarta, Indonezia, ducând o mare încărcătură de porţelanuri chinezeşti şi 1.600 de emigranţi chinezi. După o lună de călătorie, căpitanul a decis să o ia pe-o scurtătură, prin Strâmtoarea Gaspar, care leagă Marea Chinei de Sud de Marea Java. Decizie fatală: nava s-a lovit de un recif şi s-a scufundat, cu porţelanuri şi oameni cu tot, la o adâncime de 30 metri. Doar vreo 200 de oameni au supravieţuit tragediei şi au fost salvaţi de două vase aflate în apropiere.
Timp de aproape două secole, epava lui Tek Sing a zăcut pe fundul Mării Chinei de Sud, până când şi-a îndreptat atenţia spre ea un explorator şi scafandru britanic, Michael Hatcher, care se specializase în operaţiuni de recuperare în Marea Chinei de Sud şi devenise cunoscut datorită aducerii la suprafaţă a încărcăturii de porţelan a unui vas al Companiei Olandeze a Indiilor de Răsărit, Geldermalsen, scufundat în 1751. (Multe dintre porţelanurile recuperate au fost vândute, ulterior, la o mare şi foarte profitabilă licitaţie, organizată de celebra casă Christie's.)
În secolul al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea, China devenise teatrul unei activităţi masive de producţie şi export de porţelan către pieţele europene, iar între Bătrânul Continent şi China se desfăşura un comerţ intens şi prosper, cu cantităţi uriaşe din asemenea obiecte, care se vindeau bine şi împodobeau multe cămine europene.
Tek Sing, nefericita joncă chineză ce avea să-şi afle sfârşitul în 1822, era una dintre miile de nave care transportau fragile încărcături de porţelan alb-albastru spre Indonezia (la vremea aceea colonie olandeză), de unde erau preluate de nave olandeze care le duceau în Europa.
În luna mai a anului 1999, Michael Hatcher a localizat epava şi a început lunga operaţiune de adunare şi aducere la suprafaţă a delicatelor boluri, farfurii şi bibelouri care alcătuiseră încărcătura comercială a navei. Echipajul lui Hatcher a recuperat aproximativ 350.000 piese, dintre care foarte multe au suportat extraordinar de bine şederea lor de aproape două secole în apele sărate ale oceanului.
O mare licitaţie a fost organizată la Stuttgart, Germania, în noiembrie 2000, pentru a pune la îndemâna colecţionarilor aceste obiecte, emoţionante nu atât prin frumuseţe, cât prin vechime şi prin soarta lor deosebită.
În epava lui Tek Sing şi în jurul ei au fost găsite şi rămăşiţe umane - victimele tragediei din 1822 - dar acestea au fost lăsate în pace, respectând credinţa membrilor chinezi şi indonezieni ai echipei de scufundători ai lui Hatcher: aduce ghinion să tulburi morţii din somnul lor veşnic.
Scufundătorii s-au mărginit, aşadar, să aducă la suprafaţă delicatele porţelanuri, dintre care unele, căzute pe fundul mării, fuseseră cotropite de corali, alcătuind curioase îmbinări de natural şi artificial, de forme de viaţă şi obiecte lucrate de om, ca pentru a reaminti vremurile în care natura se dovedea aproape întotdeauna mai puternică decât omul, iar corăbiile erau adesea victime ale mării.
sursa descopera.ro
SAREA
Vă dezvăluim azi o taină ţinută cu mari eforturi şi mulţi bani departe de urechile şi ochii "prostimii" ...
Excesul de sare, zahăr şi grăsimi, dăunează grav sănătăţii ! Ăsta da avertisment medical ! Ce înseamnă exces nu ne explică însă nimeni !!!
La prima citire, exces înseamnă prea mult, dar raportat la greutatea fiecăruia !!!
Între copilul de 20 de kilograme şi adultul de 80 sau 120 de kilograme... e o marjă de eroare foarte mare, ca să pronunţi exces, sau să recomanzi doar 2, 4 sau 6g de sare pe zi.
Între omul de la munte... care bea apă puternic magnetizată şi aproape pură şi cel de la şes sau de la oraş care primesc apa cea mai infectă, cel de la munte va "dizolva" si elimina mult mai repede chimicalele,ca si mai putinii oameni care folosesc apa magnetizata si purificata local! Nu uitaţi că nu suntem la fel, că nu avem aceeaşi grupa sanguină, că diferă şi RH-ul - purtătorul de oxigen din sange !
Unii au în sânge predominant Cuprul (RH negativ) alţii, cei mai mulţi, au Fierul (RH pozitiv)! Nu uitaţi ceea ce mulţi vor să ascundă: orice reacţie a apei cu sarea produce... căldură !!!
Între omul de la munte... care bea apă puternic magnetizată şi aproape pură şi cel de la şes sau de la oraş care primesc apa cea mai infectă, cel de la munte va "dizolva" si elimina mult mai repede chimicalele,ca si mai putinii oameni care folosesc apa magnetizata si purificata local! Nu uitaţi că nu suntem la fel, că nu avem aceeaşi grupa sanguină, că diferă şi RH-ul - purtătorul de oxigen din sange !
Unii au în sânge predominant Cuprul (RH negativ) alţii, cei mai mulţi, au Fierul (RH pozitiv)! Nu uitaţi ceea ce mulţi vor să ascundă: orice reacţie a apei cu sarea produce... căldură !!!
Iar sarea formează pricipalul electrolit care, scos din sânge, reduce de... 11.000 de ori viteza transferului informaţional către creier !!! Mai simplu spus, lipsa sării din sânge...prosteşte !!! Intuiţia îmi spune că ăsta este scopul lor real: să devenim legume!
La muncă şi înapoi acasă, la televizor unde ni se repetă zilnic prostiile astea: excesul de sare zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătaţii ! Dar excesul de alcool, tutun şi medicamente ? De ce nu se fac campanii la TV cu acest subiect ??? De ce nu se fac campanii contra drogurilor ??? Nu este vorba de boală şi moarte, mai ales în rândul tinerilor ? Ba da !
Dar este vorba şi de bani, de mulţi bani, atât de mulţi încât viaţa copiilor şi a tinerilor...nu mai contează !!! Este vorba de profituri imense, accize şi taxe ! Şi în fond este bine să ai multe "legume" în sistem ! Pentru ca legumele îşi plătesc taxele la zi ! Amintiţi-vă !
Ce face medicul prima dată când ajungi în spital ? Îţi schimbă regimul alimentar: fără sare !!!! Adică taie legăturile informaţionale cu creierul, ca să poată trimite medicamentele peste tot în corp. Amorţeşte creierul pentru că altfel, acesta, ar reacţiona imediat la chimicalele administrate !
Ar declanşa alergii !
Dar zaharul ? Zaharul e purtator de un cu totul alt tip de informatii ! Nu vorbim de "clasicul" zahăr alb, tos, chimizat la maxim !!! Vorbim de zaharul natural din fructe sintetizat de natura cu ajutorul apei ! Vorbim de zaharurile multiple din mierea de albine naturală !
Glucoza participă direct la formarea acidului dezoxiribonucleic (ADN) adică a evoluţiei, vitalitatea dvs. si a copiilor dvs., atenţia, concentraţia, vin din zaharurile naturale ! Şi evoluţia dv. Genetică !
Grăsimile ?! Să vedem ce spun studiile ! Colesterolul ajută la formarea membranelor celulare; la sinteza hormonilor în glandele suprarenale şi în ovar !!! Colesterolul este indispensabil digestiei lipidelor, în urma transformării de către ficat în acid biliar.
Nivele joase ale colesterolului induse cu ajutorul medicamentelor, duc la apariţia... depresiei, comportamentului violent, sinucidere, creşterea riscului de infarct miocardic şi mai ales o slabă funcţionare a sistemului imunitar.
În trecut, cineva cu un regim alimentar ce conţinea 300 mg de colesterol pe zi, cu un nivel HDL (colesterol bun) de 35 mg pe decilitru de sânge, era considerat normal. Asta până când, cei de la OMS, au hotărât să schimbe normele! Să le coboare la 200! Imediat, au apărut 36 de milioane de "bolnavi", şi 4,3 de miliarde de dolari pe an, câştig, dintr-un foc !La muncă şi înapoi acasă, la televizor unde ni se repetă zilnic prostiile astea: excesul de sare zahăr şi grăsimi dăunează grav sănătaţii ! Dar excesul de alcool, tutun şi medicamente ? De ce nu se fac campanii la TV cu acest subiect ??? De ce nu se fac campanii contra drogurilor ??? Nu este vorba de boală şi moarte, mai ales în rândul tinerilor ? Ba da !
Dar este vorba şi de bani, de mulţi bani, atât de mulţi încât viaţa copiilor şi a tinerilor...nu mai contează !!! Este vorba de profituri imense, accize şi taxe ! Şi în fond este bine să ai multe "legume" în sistem ! Pentru ca legumele îşi plătesc taxele la zi ! Amintiţi-vă !
Ce face medicul prima dată când ajungi în spital ? Îţi schimbă regimul alimentar: fără sare !!!! Adică taie legăturile informaţionale cu creierul, ca să poată trimite medicamentele peste tot în corp. Amorţeşte creierul pentru că altfel, acesta, ar reacţiona imediat la chimicalele administrate !
Ar declanşa alergii !
Dar zaharul ? Zaharul e purtator de un cu totul alt tip de informatii ! Nu vorbim de "clasicul" zahăr alb, tos, chimizat la maxim !!! Vorbim de zaharul natural din fructe sintetizat de natura cu ajutorul apei ! Vorbim de zaharurile multiple din mierea de albine naturală !
Glucoza participă direct la formarea acidului dezoxiribonucleic (ADN) adică a evoluţiei, vitalitatea dvs. si a copiilor dvs., atenţia, concentraţia, vin din zaharurile naturale ! Şi evoluţia dv. Genetică !
Grăsimile ?! Să vedem ce spun studiile ! Colesterolul ajută la formarea membranelor celulare; la sinteza hormonilor în glandele suprarenale şi în ovar !!! Colesterolul este indispensabil digestiei lipidelor, în urma transformării de către ficat în acid biliar.
Nivele joase ale colesterolului induse cu ajutorul medicamentelor, duc la apariţia... depresiei, comportamentului violent, sinucidere, creşterea riscului de infarct miocardic şi mai ales o slabă funcţionare a sistemului imunitar.
Între vrăjeala ştiinţifică a unora şi intuiţia lui strămoşească, ciobanul român a ales intuiţia !... tot cu slană, pită, ceapa şi pălincă trăieşte ! Nu face exces şi trăieşte mult şi bine... cum aţi vrea sa-şi crească altfel oile, să lupte cu frigul, cu ploile, cu lupii ? Şi toate astea până pe la 60-70 de ani... cu cojocul miţos de 40 de kilograme pe umeri şi bota în mână ?
(prin mail)
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
