Saturday, September 11, 2010
Viaţa fără de moarte a devenit posibilă
"Lifenaut" e un program on-line ce stochează digital personalitatea unei persoane după moartea sa fizică * Defunctul continuă să dialogheze cu prietenii şi familia printr-un avatar * Biserica acuză un plan satanic de tip "Matrix" * Cei care conduc lumea vor să ne mute într-o lume virtuală, spun adepţii conspiraţiilor * "Dacă lumea reală e de fapt una virtuală?", se apără savanţii
Mişcarea "Terasem" este o companie a oamenilor de ştiinţă care au creat un robot cu personalitatea unei femei. "LifeNaut" se numeşte programul care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, "ar putea să sfideze moartea", după cum se laudă iniţiatorii programului.
Acesta presupune un sistem de stocare digital care permite utilizatorilor să îşi păstreze personalitatea într-un sistem online. De asemenea, programul permite oamenilor care îl folosesc să îşi creeze propriul avatar, care să comunice cu prietenii şi familia după ce persoana, care i-a dat viaţă a murit din punct de vedere fizic.
"LifeNaut" oferă şi un serviciu adiţional numit "BioFile". Pentru 1 $ pe zi, compania va lua cîteva din celulele defunctului şi le va stoca în speranţa că ştiinţa va evolua atît de mult în viitor încît din ele se va putea crea o clonă a acestuia.
Oamenii de ştiinţă spun că la următoarele generaţii ale sistemului, pesonalitatea omului respectiv împreună cu întreaga sa memorie vor putea fi descărcate în clona acestuia, astfel că persoana respectivă va deveni nemuritoare. Parcă pentru a pregăti sistemul în care personalităţile diferiţilor oameni care au trăit vor fi stocate şi accesibile on-line, deja există suficiente companii, care propun jocuri virtuale de tip avatar, de pildă "Second Life".
Utilizatorul, care îşi alege un avatar, trăieşte într-o lume virtuală în care se distrează, dansează, mănîncă, bea şi face sex. Un veritabil "Matrix". Dacă acum va intra în vigoare şi sistemul "LifeNaut", deja ceea ce speculau realizatorii filmului "Matrix" ar putea deveni realitate. Pe de-o parte, omul ca persoană va deveni dependent de computere, de lumile virtuale şi nu va mai simţi nevoia să socializeze "live", ci prin intermediul reţelelor de socializare, care se vor transforma la rîndu-le în lumi virtuale.
Omul se va transforma într-o "legumă" conectată la Internet şi va trăi o viaţă cibernetică. Pe de altă parte, asta îi va asigura şi aşa-zisa "nemurire" electronica, după moartea fizică a sa acesta continuînd să "trăiască" în lumea virtuală, care va deveni la fel de reală precum un vis. Problema pe care şi-o pun cercetătorii este, cine va mai procrea în realitate?
Nu va fi un bai, deoarece şi aşa există curente care susţin că populaţia planetei este prea mare şi că ar trebui redusă. S-ar reduce numărul persoanelor fizice dar ar creşte numărul persoanelor virtuale. Uşor-uşor, populaţia Terrei se va muta în spaţiul cibernetic, trăind o viaţă imaginară. De altfel, tînără generaţie pare pregătită pentru aşa ceva.
Copii care stau cel puţin 12 ore în faţa computerelor, în jocuri on-line de tip World Of Warcraft, care trăiesc astfel într-o lume iluzorie, neavînd nevoie de mîncare şi de băutură în tot acest timp. Astfel că generaţiile următoare par pregătite pentru viitorul scenariu planetar.
Că tot vorbim de scenarii, adepţii teoriei conspiraţiei au reacţionat imediat afirmînd că acest tip de sistem "LifeNaut", ca şi implemetarea cipurilor reprezintă ultima fază a celor care conduc lumea după un plan diabolic, în care nu va mai fi nevoie de Creator ci omul devine creator, nu va mai fi nevoie de credinţă, de nemurire, pentru că sistemul virtual o pune la dispoziţie şi, astfel, proiectul devine unul satanic, în care Divinitatea este exclusă, sărită cu o treaptă, iar omul îşi va crea avataruri "după chipul şi asemănarea sa" în diverse lumi virtuale.
Ca răspuns, oamenii de ştiinţă întreabă la rîndul lor: "Dar dacă lumea asta în care trăim deja şi ni se pare reală este deja una iluzorie, una gata cibernetică în care trăim, iar noi sîntem nişte avataruri ale unei entităţi pe care o numim suflet şi care ne manipulează din spatele unei "tastaturi" aşa cum manevrăm noi computerul?" Teoria nu este nici pe placul Bisericii, care consideră proiectul ca unul satanic, cu scopul de a-l exclude pe Dumnezeu şi viaţa viitoare, nemuritoare din Marele Plan al Universului. (M.F.)
Agentia.org
CURSURI LA DISTANTA
Organizez permanent urmatoarele cursuri la distanta:
DRAGONSTAR REIKI
Metoda aceasta a fost dezvoltata de mine dupa 20 de ani de practica a sistemelor REIKi, YOGA, TAIJI si QIGONG. Foarte eficienta, se deosebeste de REIKI clasic prin faptul ca lucreaza cu un singur simbol major ce canalizeaza energia prin Steaua Polara ce era folosita ca Poarta Stelara de civilizatiile ce au construit piramidele, complexul de la Mohenjo Daro, Angkor Watt, Stonehenge si Sarmisegetuza. Un simbol de protectie si altul pentru chirurgia psihica sint de asemenea valabile.
Dragonstar Reiki este un sistem complex cu ajutorul caruia vindecarile sint rapide si transferul de energie foarte puternic. In afara de vindecari contine un sistem complet de protectie si ascensiune spirituala.
Cea mai importanta parte se refera la anatomia subtila-reteaua de canale energetice si chakre-care este diferita de cea clasica si care dezvoltata transforma initiatul acestui sistem intr-o fiinta cu puteri psihice superioare, exact ca zeii dragoni ce au construit complexele de mai sus.
Principala practica se refera la transformarea otravurilor(emotii generatoare de karma negativa) in puteri paranormale.
Cursul este structurat pe 2 nivele, al doilea nefiind necesar decit celor ce vor sa evolueze foarte rapid spiritual. Pentru metodele de vindecare, protectie si evolutie intr-un ritm normal, este mai mult decit suficient nivelul 1.
Pret-78 USD
Cursul la distanta contine materialul de studiu in format pdf, tehnica de initiere in format audio, diploma si un CD bonus cu tehnici de vindecare si protectie. Plata se face prin paypal(trebuie sa aveti cont in banca).
CURS AVANSAT DE TAROT
Practic arta divinatorie a Tarotului, ce este si o metoda de meditatie foarte puternica, de 15 ani. In acest curs am strins informatii foarte comprehensive despre metodele de lucru cu Tarotul, semnificatia arcanelor majore si minore (care in functie de Tarotul pe care il aveti poate fi diferita), tehnici de meditatie cu Tarotul si o metoda dezvoltata de mine de vindecare cu ajutorul energiei canalizate de unele arcane majore. Dupa acest curs GARANTAT veti deveni un specialist in Tarot si veti putea lucra cu fortele acestui sistem initiatic ajuns la noi din negura timpului, chiar daca sinteti incepatori si habar nu aveti ce inseamna divinatia sau meditatia.
Se elibereaza o diploma de participare la curs.
Pret 48 USD
Plata se face prin paypal(trebuie sa aveti cont in banca).
CURS DE VINDECARE SHAMANICA
Contrar legendelor urbane propagate in Romania si America, NU puteti deveni shamani in urma unui curs. Shaman te nasti sau nu, dar acest curs va va explica citeva tehnici shamanice pe care le puteti folosi pentru a va vindeca, a invata arta visatului ce intareste sanatatea corpului fizic si a celui emotional si va ajuta sa va prelungiti viata, si tehnici shamanice de recuperare a sufletului si vindecare 100% a traumelor.In caz de traume majore si atac psihic (incuzind magia neagra) parti ale sufletului se fragmenteaza. Sanatatea pe toate nivelele se va restabili atunci cind sufletul va fi din nou intregit.
Cursul contine material in format PDF si un CD cu tehnicile de mai sus si meditatii pilotate care se pot asculta cu castile in urechi pentru un efect puternic. In urma participarii la acest curs veti primi o diploma de participare ce cuprinde si lineajul meu shamanic.
Pret 88 USD
Plata prin paypal
Daca doriti mai multe informatii contactiti-ma pe adresa mea de email: cybershamans@gmail.com
In momentul comenzii cursurile va vor fi trimise pe email si in cazul celor ce contin si CDuri acestea va vor veni acasa.
Friday, September 10, 2010
Thursday, September 9, 2010
NOI LEGI IN ROMANIA DE COSMAR-NUMAI AVEM VOIE SA CULEGEM FRUCTE DIN PADURE
http://saccsiv.wordpress.com/2010/09/05/sistemul-s-a-gandit-la-saraci-si-la-cei-ce-vor-sa-se-refugieze-legea-1712010-nu-doar-copacii-sunt-ai-statului-in-paduri-ci-si-ciupercile-murele-perele-padurete-plantele-medicinale-etc-adi/
SISTEMUL s-a gandit la saraci si la CEI CE VOR SA SE REFUGIEZE – LEGEA 171/2010: nu doar copacii sunt ai statului in PADURI ci si ciupercile, murele, perele padurete, plantele medicinale, etc. … Adica tot
Posted in APOCALIPSA by saccsiv on septembrie 5, 2010
Citez din articolul Poftiti ghebe? Atentia la jandarmi!:
Vine sezonul ghebelor si va ganditi sa va faceti ceva timp sa adunati cateva sacose, cativa saci cu bureti pentru o zacusca. Ei, bine, inainte de a purcede la padure, puneti-va bine niste bani pentru ca s-ar putea sa aveti nevoie. Pentru plata amenzii.
Pentru ca nu doar copacii sunt ai statului in paduri ci si tot ce creste printre copaci: ciuperci, mure, pere padurete. Iar onor Statul e dintotdeauna suparat pe concurenta, asa ca incearca sa previna furturile. Probabil ca nu are posibilitatea sa culeaga tot ce creste la umbra copacilor de stat, insa asta nu-l impiedica sa incerce sa descurajeze pe oricine s-ar incumeta sa culeaga ciuperci sau fructe de padure.
Conform Legii 171/2010 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor silvice, publicata in Monitorul Oficial 513 din 23 iulie 2010, la capitolul VI, articolul 17 se spune clar:
Constituie contraventii silvice si se sanctioneaza cu amenda de la 800 lei pana la 1.000 lei urmatoarele fapte:
c) recoltarea din fondul forestier national a produselor nelemnoase specifice, fara acordul proprietarului si/sau al ocolului silvic care asigura administrarea padurii;
Conform Codului Silvic, (3) produsele nelemnoase specifice fondului forestier national sunt:
a) fauna de interes cinegetic;
b) peste din apele de munte, din crescatorii, balti si iazuri din fondul forestier;
c) fructe de padure;
d) seminte forestiere;
e) ciuperci comestibile din flora spontana din cuprinsul acestuia;
f) plante medicinale si aromatice din cuprinsul acestuia;
g) rasina;
h) alte produse.
Saptamana trecuta, jandarmii au primit instructiuni referitoare la aplicarea noii legi. Care va fi destul de greu de aplicat avand in vedere ca se fac disponibilizari si la Directiile Silvice iar, dupa taierea salariilor, incep sa demisioneze si jandarmii.
Inchei cu o mostra de umor involuntar ca sa nu spun prostie din legea amintita:
Art. 12. – Constituie contraventii silvice si se sanctioneaza cu amenda de la 500 lei pana la 800 lei urmatoarele fapte:
[...]
e) trecerea animalelor domestice neinsotite prin paduri.
Comentariu saccsiv:
S-au gandit si la asta … Ce le mai merge mintea in aceasta zona. Brici. Insa la ceva intr-adevar bun pentru poporul asta, nicidecum.
Asadar, intr-un moment in care populatia saraceste de la o zi la alta, cand la din ce in ce mai multi foamea va bate la usa ca sa stea cu ei la masa, SISTEMUL s-a gandit sa nu existe varianta de a mai merge omul prin padure sa culeaga ce-o gasi. Probabil se vor face stapani cat de curand si pe apa de izvor si pe cea de ploaie, dupa modelul legilor licuriciului la care Basescu se inchina:
VIDEO: Colectarea apei de ploaie a devenit ilegala in mai multe state americane …
Ca nu trebuie sa intri in curtea omului dupa bureti, e firesc, insa ceea ce le-a debitat mintea astora, adevereste ca ticalosia guvernarii Basescu chiar nu are limite. Desigur, el nu este decat o marioneta a SISTEMULUI gandit de ELITE, insa asta nu-i o scuza.
Scrie foarte clar in Sfanta Scriptura, la Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise, 24,19:
Când vei secera holda în ţarina ta şi vei uita vreun snop în ţarină, să nu te întorci să-l iei, ci lasă-l să rămână al străinului, săracului, orfanului şi văduvei, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate lucrurile mâinilor tale.
Insa vatafii acestei tari n-au nici o mila si mai mult, se pun stapani pana si pe plantele medicinale din paduri, pe care nu ei le-au semanat, nu ei le-au udat, nu ei le-au ingrijit.
Legea de mai sus este extrem de important s-o stie si toti cei ce doresc sa se refugieze de pe acum in munti. Sigur ca atunci cand napasta va fi cumplita, toti vom fugi care pe unde ne va indruma bunul Dumnezeu. Unii dintre noi insa, considera ca e bine s-o faca de pe acum.
Trebuie sa intelegem ca retragerea asta in munti este de doua feluri: 1) legala si 2) in afara sistemului.
Legal inseamna sa-ti cumperi o bucata de teren, sa-ti ridici o casa si sa-ti pui pe picioare o gospodarie, respectand normele in vigoare si platind toate impozitele. Eventual, daca ti se cere, sa-ti si cipuiesti animalele. Altfel spus, n-ai facut nimic, fiind cu totul in sistem, doar ca te afli intr-o zona cu aer curat:
In afara sistemului inseamna sa cutreieri muntii si sa supravietuiesti precum Bear Grylls (Edward Michael Grylls), vedeta aceea de la Discovery. Iata insa ca daca niste jandarmi te vor prinde la ciuperci, te vor amenda si cum nu poti s-o platesti, vei merge la puscarie.
Am scris aceste ultime randuri, nu pentru a intra cineva in deznadejde, ci pentru a se intelege ca trebuie sa ne punem toata nadejdea in bunul Dumnezeu:
REPORTAJUL SAPTAMANII / Sarmizegetusa, un regat devastat de nepasare si cautatori de aur (I)
3 nov 2009
Vorbim astazi despre Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei, un loc al nimanui, pasat de la unii la altii, cu inconstienta si iresponsabilitate, de autoritatile statului. Fericiti ca nu-i baga nimeni in seama, vizitatorii ingroapa cu succes fosta cetate in munti de coji de seminte, iar natura le desavarseste opera, acoperind locul cu balarii.
Pe directia indicata de un localnic si dupa aproape o ora de mers pe jos, francezul intra in cetate, monument incadrat in patrimoniul UNESCO. Era pregatit sa plateasca o taxa de intrare, sa cumpere pliante cu informatii, ba chiar sa angajeze un ghid. Dar nimic din toate acestea nu exista. Stii ca ai ajuns la Sarmizegetusa doar dupa turistii care trec incarcati cu papornite pentru picnic si dupa bucatile de piatra care amintesc de zidul cetatii, scrijelite cu mesaje de dragoste.
Multi ajung aici convinsi ca locul e incarcat de energie, aprind lumanari si stau de vorba cu Dumnezeu sau cu Zamolxe. Nimic nu mai aminteste de stralucirea cetatii despre care am invatat in cartile de istorie.
Sanctuarul de adezit arata ca o gramada de bolovani, de balarii si un rug de mure. Istorie... Nici o autoritate a statului nu se ingrijeste ca acest loc sa fie amenajat, reconstruit si valorificat.
Ne insoteste Vladimir Brilinschi. Localnicii ii spun Nunu. Cu bata de cioban si aparatul de fotografiat, este ultimul dac ramas pe aceste locuri pe care le stie ca in palma. Urca in cetate si de cateva ori pe zi. E drastic cu cei care nu au grija de monument: "Dvs. ati pus lucrurile alea (niste saci - n.n.) acolo? Cu ce drept? - intreaba el un grup coco]at pe sanctuar.
V-ati urcat pe un monument istoric..." "- Am facut-o pentru masuratori." "Masuratorile le faceti numai cu aprobarile necesare si nu va suiti pe un monument istoric cu picioarele. Va rog frumos sa va dati jos." De ani de zile, Vladimir Brilinschi asta face. Si-a luat rolul de aparator al cetatii in serios si o apara.
Am ajuns la Sarmizegetusa intr-o duminica. La intrarea in cetate, pe drumul regilor, o mana de localnici avea grija sa ii intampine pe turisti cu o gramada de coji de seminte. In sanctuar cativa turisti meditau, iar altii se plimbau printre bucatile de andezit fara sa stie ce reprezinta sau despre ce este vorba. Nu exista niciun indicator, nu scrie nicaieri despre ce e vorba, niciun panou cu informatii, in nicio limba. Nu exista nici parcare. "Este pacat ca avem o tara foarte frumoasa care nu e promovata - spune un turist. Am putea sa castigam mult mai mult din turism decat sa ne chinuim."
In fata unei table ruginite - singurul loc cu informatii din toata cetatea - francezul David incearca sa priceapa ceva. Se uita la pancarda de tabla - scrisa de mana, doar in romaneste....
Pana acum, doar 3 la suta s-a sapat si descoperit din fosta cetate. Chiar si asa, povestea ei e fascinanta. Nu are insa cine o spuna. Dacii cunosteau astrele, masurau timpul si aveau numeroase inventii. Dovezile zac insa ascuse printre balarii. Treci, de exmplu, pe långa astrolab, pe langa roata zimtata, nimic nu le indica.
Vladimir Brilinschi spune: "Un arheolog de la Stonehange se mira cand l-a vazut, nu-i venea sa creada ca avem si noi un astrolab? Ce e una astrolab? Un vas care mergea pana la doi metri inaltime si care, umplut cu apa si privit noaptea de sus in jos, indica miscarea cerului, stelele... oglinda cerului."
Despre fiecare loc se poate spune ceva. O poveste care ar putea sa atraga mii de turisti. Santul de drenaj, terasele sapate in munte. Strabon si Diocasos spuneau ca dacii traiau agatati in munti.
Sanctuarul mare circular. Este emblema cetatii Sarmizegetusa. Din pacate este o emblema falsa, pentru ca tot ce vedem aici, aceste lemne sunt puse in urma cu treizeci de ani, sunt rodul imaginatiei regizorului care a turnat aici filmul "Burebista." In film, Sarmizegetusa apare cateva secunde la inceput.
Iar la finalul filmului mai este o scena in care Burebista discuta cu preotul Deceneu in Sanctuar. Doar pentru aceste imagini, cetatea a fost remodelata la sfasitul anilor 70.
"Cand vizitez un monument istoric - spune cu tristete francezul David - vreau sa inteleg istoria. Aici e un sit recunoscut de UNESCO si de toata lumea. Dar ce vad e fals. Structura aceasta e de lemn. Lemnul nu ramanea asa cateva mii de ani. Imposibil. E reconstruit.
In mod normal, cand mergi intr-un sit istoric sunt reconstructii si interpretari dar ti se spune despre ce e vorba.Aici, nimic."
De aici incepe istoria romanilor. Nimic nu vorbeste despre lucrul acesta. Mai mult, urmele dacilor au fost distruse in mod voit sau din inconstienta de autoritati. Sapte bucati de piatra care la momentul decopertarii au fost gasite intr-un ansamblu rotund.. .rotonda de andezit (se vad intr-o fotografie de acum patruzeci de ani) cas acum aruncate acum la marginea padurii.
Si nu e singurul loc distrus. Sanctuarul lui Burebista."Acest loc - isi aminteste Brilinschi - a fost ales de Suzana Gadea, pe vremuri ministrul culturii si educatiei socialiste, drept loc de aterizare pentru Ceausescu si a fost pur si simplu dezafectat si plintele aruncate in vale. S-a turnat o sapa de beton pentru aterizare...
Si asa a ramas pana in anul 1999 cand, in urma protestelor catre ministerul culturii, s-a hotarat restaurarea lui.. Dar arhitectii si proiectantii au folosit ciment ca liant au facut acest canal de drenaj care nu seamana cu nimic."
Fara un ghid, oamenii s-au adunat in jurul nostru si trag cu urechea la interviul lui Nunu. Doar asa pot sa povesteasca ceva despre locul unde au fost.
Grecii au transformat Acropolele intr-o industrie. Mii de turistii lasa bani acolo in fiecare zi. Si englezii au facut din Stonehenge o adevarata atractie. Pietrele din Sarmizegetusa sunt aduse de la zeci de km distanta fara sa se stie cum a fost posibil, iar cantitatea este comparabila cu cea a piramidelor din Egipt, spun istoricii - o alta atractie pentru milioane de oameni. Sarmizegetusa este insa moarta. Si pe nimeni nu intereseaza.
La inceputul lunii septembrie raportul comisie prezidentiale pentru patrimoniu atrage atentia asupra situatiei de la Sarmizegetusa. In document se folosesc cuvinte dure: ignoranta autoritatilor, absenta interesului, devastare. Degeaba insa. Incredibil, dar Sarmizegetusa si toate cetatile dacice din muntii Orastiei, cu toate ca fac parte din patrimoniul statului si din patrimoniul mondial UNESCO, nu sunt administrate de nimeni. Toate autoritatile statului isi iau mana de pe aceste locuri.
Sarmizegetusa se afla pe teritoriul comunei Orastioara de sus.
"Muzeul zice ca sunt ale lor, cultura zice ca is a lor - spune primarul Viorel Bodea. Totul se rezuma la primarie. Dar noi nu avem fonduri necesare pentru administrarea acestor cetati. Si daca ati fost si ati vazut, ele sunt lasate in paragina."
Primaraia n-a asezat nici macar un panou indicator. Mergi cu masina si nu stii incotro s-o iei. Pe drumul spre cetate, 19 kilometri, intalnesti mai multe intersectii si doar un singur indicator mazgalit pe o tabla. In rest... nimic.
Primarul se scuza: "Trebuie sa scriem aceste indicatoare, sa le facem sa fie aspectuoase, dar ne trebuie bani."
"Cat poate sa coste? O suta, doua de euro, o mie..."
"Numai ca mia aia de euro noi nu o avem, suntem o comuna saraca... treaba trebuie pusa de la judet..."
Am pornit catre judet si am intrat intr-un adevarat carusel al incompetentei si al pasarii raspunderii de la o institutie la alta, de la un functionar la altul. Prima oprire: Muzeul Civilizatiei Dacice Deva, un loc inchis de 20 de ani pentru renovare. Directorul Marcel Morar spune ca cetatea se afla in administrarea parcului national, cei de acolo ar trebui sa o gestioneze. Intr-adevar, Sarmizegetusa se afla pe teritoriul Parcului natural Gradistea Muncelului Cioclovina. Nimic nu se intampla in cetate fara acordul conducerii parcului. Directorul parcului nu a vrut sa dea ochii cu noi. Biologul parcului, Andrea Farcas, delegata sa vorbeasca cu noi, incepe cu limbajul de lemn:
"Sarmizegetusa este parte componenta a Parcului natural, este o cetate dacica pe lista UNESCO si se inscrie pe lista noastra de protejare insa nu se afla in administrarea noastra." "...Noi am impuns in urma zonarii parcului o zona de protectie integrala pentru ca acolo se afla o cetate dacica aflata pe lista UNESCO." N-am inteles nimic, incerc sa ma dumiresc: "Deci, ati pus protectie integrala..." "Da, cu anumite restrictii, pentru ca acolo se afla o cetate dacica..." "Pe care n-o adminsitrati dvs." "Nu. "
Vladimir Brilinschi ne spune cum stau, de fapt lucrurile: nu pti taia un copac, pentru ca e protejat. Dar nimeni nu se ocupa de copacii cazuti care distrug zidurile cetatii. Nu poti ridica o creanga din cetate fara aprobarea directiei parcului, care de obicei se opune. Nu conteaza ca un copac cazut poate sa fi distrus un monument istoric care nu se va mai reface niciodata.
Andrea Farcas mai dauga: "Daca e sa vorbim pe legi, in legislatie apare clar ca Sarmizegetusa Regia intra in atributiile Consiliul judetean si primaria Orastioara de sus. "
Mregem la Consiliul judetean. Sub tabloul lui Mihai Viteazu, vicepresentele Consiliului judetean Costel Avram spune ca a luat foc acum cateva saptamani cand a aflat ca cetatea este a nimanui. "Nu am stiut. Noi am crezut ca este in administrarea Parcului Gradistea Muncelului Cioclovina."
Drumul pana la cetate care a inghitit 78 de miliarde de lei vechi este al Consiliului Judetean.
"Este adevarat ca dumul nu este semnalizat, admite vicepresedintele, n-ai cum sa ajungi acolo... de acord. Noi putem face semnalizarea ,ca este drum judetean, dar daca ce este sus in muntii Orastiei nu este al nostru, putem noi baga banii? O semnalizare pentru ce? Pentru un obiectiv care nu este al nostru?"
"E al statului."
"Asa este. E pacat ca nu este acest lucru facut. Trebuie sa gasim o solutie." Si dintr-o data vicepresedintele Consiliului realizeaza importanta cetatii si concluzioneaza: "Ce este de facut? Vrem sa face ceva acolo ca aceasta cetate Sarmizegetusa Regia sa redevina un punct vulnerabil din punct de vedere turistic pentru toti cei care vin in Hunedoara..."
"Nu vulnerabil, o atractie..."
"Am zis la figurativ... da, o atractie cum ziceti dvs, o atractie pentru turistii care vin in Hunedoara dar trebuie sa facem ceva. In conditiile in care toate hartiile se opresc la Ministerul Culturii.''
In ultimii ani, mai multe initiative legislative au incercat sa lamureasca problema cetatilor dacice. Sa le gaseasca un proprietar. Toate au cazut la vot in Parlament. In mod normal, zona ar trebui sa fie in subordinea Ministerului culturii.
Serban Ursu este reprezentantul Unesco in Romania. Si Unesco a venit cu solutii. Degeaba. "Exista un program de gestiune aprobat prin hotarare de guvern din 2004.
Termenul este de 60 de zile. Suntem in 2009, tot timpul am discutii din astea cu cei de la cultura. A fost propus din 2007."
Asadar, ultima veriga: Ministerul culturii. Zile in sir am incercat in zadar sa discutam despre Sarmizegetusa cu ministrul Teodor Paleologu. In cele din urma, a aceptat un interviu, dar in fata noastra s-a prezentat Adriana Pescaru, arheolog, cu o lectie de istorie. Asa ca ne-am intors la ministrul culturii. El are puterea de decizie. El ar putea sa miste lucrurile, sa se intample ceva.
Atitudinea dumnealui spune insa multe despre cat de mult ii pasa de situatia cetatilor dacice.
In timp ce toate autoritatile refuza sa discute, cetatea se degradeaza pe zi ce trece. O legislatie proasta, stufoasa, incompleta, autoritati nepasatoare si incompetente au facut ca acest loc sa fie al nimanui. Dar poate ca exista un interes ca acest loc sa fie neadministrat si nepazit... pentru a le permite cautatorilor de comori sa se miste in voie prin zona.
Reportaj difuzat de Protv in emisiunea "Romania, te iubesc!" din 18 octombrie.
Patrimoniul dacilor, pe apa sambetei
Patrimoniul dacilor, pe apa sambetei
1/3
2/3
3/3
Chiar dacă sunt protejate prin lege, cetăţile dacilor din Munţii Orăştie, vestigii de o valoare excepţională, incluse în patrimoniul mondial al UNESCO, sunt angrenate într-un proces de distrugere iremediabilă, consecinţă atât a lipsei de implicare a instituţiilor abilitate, a sustragerii pieselor de valoare din siturile arheologice, cât şi a mutilărilor deliberate. Vom rămâne martorii ,,inocenţi” ai acestei tragedii ireparabile a patrimoniului cultural şi spiritual pe care s-a clădit civilizaţia creştină românească?
Interlocutori: Vladimir Brilinsky, redactor şef al revistei “Dacia magazin”, dr. Napoleon Săvescu, preşedinte “Dacia Revival International” din New York, prof. univ. dr. Nae Georgescu, Universitatea “Hyperion” din Bucureşti, prof. dr. Theodor Codreanu, Huşi. (Sursa)
pt. filmeromanesti2/3
3/3
Chiar dacă sunt protejate prin lege, cetăţile dacilor din Munţii Orăştie, vestigii de o valoare excepţională, incluse în patrimoniul mondial al UNESCO, sunt angrenate într-un proces de distrugere iremediabilă, consecinţă atât a lipsei de implicare a instituţiilor abilitate, a sustragerii pieselor de valoare din siturile arheologice, cât şi a mutilărilor deliberate. Vom rămâne martorii ,,inocenţi” ai acestei tragedii ireparabile a patrimoniului cultural şi spiritual pe care s-a clădit civilizaţia creştină românească?
Interlocutori: Vladimir Brilinsky, redactor şef al revistei “Dacia magazin”, dr. Napoleon Săvescu, preşedinte “Dacia Revival International” din New York, prof. univ. dr. Nae Georgescu, Universitatea “Hyperion” din Bucureşti, prof. dr. Theodor Codreanu, Huşi. (Sursa)
Mihai Viteazul – între Doamna Stanca şi “Gospodja Velica”
Dacă părul roşcat al femeilor era considerat în Evul Mediu un semn al vrăjitoriei, cu precădere în Europa Occidentală, în Ţările Române soţiile domnitorilor erau preocupate să conducă ţara alături de bărbaţii lor, fără a se ţine seama de culoarea podoabei capilare. Astfel, o serie de Doamne s-au implicat în politica oficială a statelor medievale româneşti. Una dintre acestea a fost şi Doamna Stanca, interpretată 
Domnul tuturor românilor s-a născut probabil în anul 1558, în Târgul de Floci, de la gura Ialomiţei, fiind conceput cu puţin timp înainte de otrăvirea părintelui său de către vornicul Socol, a doua zi de Crăciun. Fiind fiul natural al lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557), istoricii nu pot data cu certitudine anul naşterii lui Mihai, atunci când mama sa, Tudora/Teodora, o femeie săracă, “vânzătoare de rachiu”, cum spunea Szamoskozy, l-a adus pe lume. A existat şi varianta ca tatăl viitorului domn să fi fost Iane Cantacuzino Banul, frate cu Teodora, însă în cele din urmă s-a dovedit că Mihai era fratele lui Petru Cercel (1583-1585, tot fiu natural, însă mama sa era Stana), Vintilă, care a domnit doar patru zile, Petraşcu, care nu a domnit şi Maria (căsătorită cu logofătul Radu din Drăgoeşti, cronicarul Radu Bidiviul fiind fiul lor); ultimii trei se pare că erau copiii domnitorului cu Doamna Voica.
Singura soţie a lui Pătraşcu Vodă, Voica, era probabil fata lui Balea, paharnicul din Ruşi, din neamul boierilor de la Slătioara, înrudită cu boierii Băleni, 
Mărturiile contemporane voievodului – un autodidact, fin observator, dotat cu simţ practic şi inteligenţă nativă, arată antecedentele luării domniei: negustor de vite, comerţ cu giuvaericale, fiu de măcelar. După căsătorie, singura aducătoare de venituri, Mihai a primit o zestre exprimată în proprietăţi funciare, devenind treptat unul dintre marii latifundiari ai ţării (44 sate, patru din zestrea Stancăi, ajungând la 151 de sate sau părţi după ocuparea tronului), permiţându-şi chiar să-l împrumute cu 40 000 de aspri pe domnul ţării, Ştefan Surdu. Averea i-a adus mai multe dregătorii: ispravnic la 24 de ani, bănişor de Mehedinţi (1588, în timpul lui Mihnea Turcitul), mare stolnic (sfârşitul anului 1588), mare postelnic (1591, sub domnia lui Ştefan Surdul), mare agă (1592), mare ban al Craiovei (1593, sub Alexandru cel Rău). În iunie 1593, s-a refugiat în Transilvania, unde s-a bucurat de sprijinul principelui Sigismund Bathory, deoarece complotul pus la cale alături de alţi boieri împotriva lui Alexandru cel Rău, fusese descoperit. Unii istorici afirmă că Mihai ar fi fost iertat de Alexandru Vodă, după ce boierii ar fi jurat mincinos, cum că acesta nu era vlăstar domnesc şi deci nu putea avea pretenţii la tron, iar legenda afirmă că privirea aprigă a sa l-ar fi scăpat de securea călăului, un ţigan, probabil beat în acel moment, care a aruncat barda, refuzând să-i taie capul. Din Transilvania pleacă la Istambul, unde cu ajutorul unchiului său, Iane şi al lui Andronic Cantacuzino, al lui Sigismund Bathory şi al agentului englez, Barton, Mihai Viteazul a reuşit în septembrie 1593 să ajungă domnul Ţării Româneşti.
Mănăstirea Varbila i-a evocat lui Mihai Vodă momente dramatice din relaţiile dinastiei căreia îi aparţinea şi neamul de mari boieri al doamnei Stanca, ctitorii ei. A fost ridicată în anul 1532, în satul cu acelaşi nume, din spatele Dealului Mare, codru care se întindea pe o suprafaţă de peste 2500 ha. În impunătoarea biserică cu hramul Adormirii Maicii Domnului, Mihai a ascultat cu evlavie slujba religioasă pentru victorie asupra duşmanilor făcută de popa Stan din Călugăreni (jud. Săcueni, azi jud. Prahova) împreună cu preotul mănăstirii. Observând că bunicul său era singurul domn zugrăvit acolo şi gândindu-se că din această zonă şi-a trimis familia zălog imperialilor, Mihai a decis că dacă milostivul Dumnezeu îl va ajuta să iasă cu bine din luptele cu polonii, va înfrumuseţa biserica de la Varbila şi va adăuga portretele familiei sale alături de domnitorul Radu Paisie, care, scos din domnie de fratele său, Mircea Ciobanul, a murit în exil
Dacă Mihai Viteazul era „cel mai aprig în luptă şi mai norocos la biruinţă dintre voievozii noştri”, aşa cum îl caracteriza Nicolae Iorga, nu se poate spune că domnitorul român avea succes şi în plan familial. Căsătorit din interes cu jupâniţa Stanca, cu care a avut doi copii – Nicolae şi Florica, Mihai Viteazul avea să-şi găsească fericirea în braţele mai multor femei, cele mai renumite fiind Velica, soţia unui italian, pe care a cunoscut-o în Transilvania la curtea lui Sigismund Bathory, cât şi soţia acestuia, Maria Cristina. Nepoata lui Dobromir, marele ban al Craiovei, Doamna Stanca, era văduvă şi fusese căsătorită cu Dumitru, postelnic din Vâlcăneşti. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau dintr-o familie înrudită cu fraţii Buzeşti. Mama jupâniţei Stanca se numea Neacşa, fiind sora lui Dobromir, însă în privinţa tatălui există şi astăzi îndoieli: logofătul Gheorghe din Corbi sau Radu, logofătul din Drăgoeşti. Căsătoria religioasă cu Mihai a avut loc, fie la sfârşitul anului 1582, fie la începutul anului următor, în biserica din Proieni, judeţul Vâlcea şi, din păcate nu a fost una fericită, deoarece aşa cum spunea Constantin Gane, „Mihai Viteazul a fost un soţ crud, un om care nu şi-a cruţat nevasta, care o punea faţă în faţă cu ibovnicele lui, cărora uneori le dădea pasul înaintea doamnei, despot în viaţa privată cum era în cea publică, în felul regilor de mai târziu ai Franţei cu multe Lavallière şi multe Pompadoure”. Astfel, una dintre cele mai cunoscute ibovnice ale domnitorului a fost Tudora din Târşor, care i-a dăruit o fată, Marula, ce se va mărita ulterior cu unul dintre cei mai mari boieri munteni, clucerul Socol Cornăţeanu. Urmându-şi soţul şi tatăl în Transilvania, Doamna Stanca cu cei doi copii, s-au aşezat în cetatea Făgăraşului, unde Mihai Viteazul a construit în partea sudică, o biserică pentru familia sa. 
Adrian Păunescu, în poezia „Capul de la Torda”, surprinde magistral adevărul despre dispariţia tragică a marelui nostru voievod: „Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii/ Că întimidează ţara cu guverne provizorii!/ Eu atât aş vrea să aflu arătându-ne obrazul/ Totuşi, unde-au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?/ Capul lui Mihai Viteazul de la Torda se ridică /Şi întreabă de ce ţara a rămas aşa de mică/ Şi câmpia Tordei triste îi răspunde lui cu jale/ Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale./Nu voi consuma otravă pentru niciun fel de Basta!/ Totuşi, unde-au fost ai noştri?/ Şi atunci, şi-n vremea asta?/ Cum se poate ajunge la gâtul domnitorului de ţară,/ Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?/Capul lui Mihai Viteazul ne-a lăsat numai cu trupul/ Ce contează că străinii nu aveau nici pic 
Printre românii care ar fi trebuit să se găsească lângă Mihai Viteazul, pe Câmpia Turzii, în zorii zilei de 9/19 august 1601, am putea-o menţiona şi pe Stanca, soţia domnitorului. Unde era Doamna ţării în acel moment? Unele documente ale vremii, aşa cum menţionează C. Gane, ne-o prezintă pe Doamna Stanca în tabăra potrivnică soţului său; mai mult chiar, Stanca era cea care îl blestema mereu şi-l condamna în faţa generalului Basta, atunci când domnitorul român a fost nevoit să-şi trimită soţia şi fiul – ca zălogi, în Ardeal, după înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău: „Doamna Stanca, de fapt un fel de prizonieră, sosi acolo ca o regină. Optsprezece cai de-o frumuseţe rară trăgeau trei carete poleite şi împodoite. Şi odată în faţa 
Şi iată cum istoria se repetă: aşa cum Pătraşcu Vodă o adusese pe Tudora la curtea domnească, pricinuindu-i supărare soţiei acestuia, Doamna Voica, şi Mihai o va instala ceva mai târziu la Târgovişte pe Velica, îndurerând-o pe Doamna Stanca, că doar „aşchia nu sare departe de trunchi”. Cea mai renumită ibovnică a lui Mihai Viteazul şi cea care se visa chiar Doamna ţării, autointitulându-se “Gospodja Velica”, titlu acordat doar soţiilor de voievozi, era o femeie cu o reputaţie deloc onorantă. Dacă Mihai Viteazul a iubit-o cu adevărat sau nu, asta contează mai puţin, în comparaţie cu suferinţa pricinuită soţiei sale. Având în vedere relaţia cu Tudora din Târşor, şi copilul rezultat din această legătură, Marula, cât şi pasiunea pentru Maria Cristina, soţia lui Sigismund Bathory, toate acestea ar constitui un argument plauzibil care să facă lumină în această problemă: Mihai avea o slăbiciune pentru sexul frumos, însă dacă stăm să analizăm 
Mihai Viteazul s-a căsătorit din interes, deoarece avea nevoie de averea Stancăi şi mai ales de relaţiile pe care aceasta i le putea oferi, prin rudele sale; lăsând la o parte faptul că Domna ţării era la a doua căsnicie. Apoi, dacă privim cu atenţie calitatea femeilor care au fost văzute în preajma domnitorului şi mai ales cum l-ar fi putut ajuta acestea, din punct de vedere politic, ajutând la ascensiunea sa, putem concluziona că Mihai Viteazul n-a iubit o femeie, ci a căuta să vadă în toate femeile cu care a avut diverse relaţii, oportunitatea de a-şi realiza visul. Din păcate, mentalitatea românului şi mai ales interesele marilor boieri, alături de invidia adversarilor ce îi aflăm dincolo de hotarele Ţării Româneşti, au făcut ca fapta lui Mihai Viteazul să fie efemeră. Ei au speculat intens viaţa privată a domnitorului, cu atât mai mult cu cât foarte puţini au înţeles, poate, că Mihai ar fi avut o relaţie chiar şi cu papa de la Roma, dacă asta i-ar fi adus privilegiul de a realiza mai repede unirea tuturor românilor. Din păcate, Mihai Viteazul n-a urmat exemplul lui Ştefan cel Mare decât în privinţa luptei antiotomane şi de a căuta în relaţia cu o femeie mai mult interesul, nu şi de a pune la punct pe boierii trădători.
Dacă prin căsătoria cu Doamna Stanca, Mihai Viteazul şi-a putut începe ascensiunea politică, ajungând domnul Ţării Româneşti, Velica a fost cea care l-a ajutat să obţină diverse informaţii, fiind un veritabil spion, trimis în misiune, în timp ce Maria Cristina era cea mai bună sursă de a afla la timp şi în mod real tot ceea ce se întâmpla la curtea lui Sigismund Bathory.
Fără a-l apăra pe Mihai, putem arăta însă că domnitorul român nu a fost nici primul şi nici ultimul bărbat din viaţa celor trei doamne; Doamna Stanca era văduvă când i-a devenit soţie, şi ulterior şi-a găsit alinarea în braţele unor boieri de la curtea domnească, Velica era măritată cu italianul Fabio Genga, favoritul lui Sigismund Bathory, în timp ce Maria Cristina a fost surprinsă chiar de soţul său în braţele generalului Basta.
Velica era fata logofătului Ion din Piteşti şi a domniţei Stana, fiica lui Mircea Ciobanul şi a Doamnei Chiajna, fiind deci o urmaşă a simbiozei basarabo-muşatine. Tatăl ei, logofătul Ion, după moartea socrului său, Mircea Vodă Ciobanul, în 1559, se retrăsese în 
Campania Unirii nu a fost lipsită de sacrificii pentru Mihai. Plecând spre Ardeal, a lăsat conducerea Ţării Româneşti pe mâna fiului său, Nicolae, iar pe Doamna Stanca – regentă, acesta fiind minor.
În Transilvania, Mihai a dat în vileag relaţia cu Velica, afişându-se cu ea peste tot, „un omagiu adus frumuseţii ei”, aşa cum crede C. Gane, care menţionează că domnitorul „o afişa, o impunea, cerea să i se închine lumea ca unei feţe de domniţă ce era şi ca unei doamne ce ar fi putut fi”, astfel încât în 1599, cele două fete ale logofătului Ion îşi spuneau „jupâniţa Zamfira şi gospodja Velica”, purtând pe pecete vulturul Valahiei. De asemenea, Velica l-a urmat pe Mihai şi la curtea de la Târgovişte, împreună cu soţul său. Aici, spre disperarea şi durerea Doamnei Stanca, relaţia dintre cei doi a continuat. Mai mult chiar, la 15 martie 1600, un agent neamţ îl informa pe împăratul Rudolf al II-lea că: „Toate trebile ţării le are în mână o jupâneasă româncă, măritată cu Fabio Genga, cu care se ţine vodă în ştiinţa tuturor, până într-atât încât a poruncit soţului, sub pedeapsă de moarte, să n-aibă a face cu dânsa”. După asasinarea princepelui valah, istoria nu mai vorbeşte nimic despre Velica. Doamna Stanca a rămas însă, soţia marelui voievod… Se spune că Doamna Stanca nu l-a iertat niciodată pe Mihai pentru umilinţele la care a fost supusă din cauza patimii sale necugetate pentru Velica, sfârşitul rapid şi tragic al domnitorului fiind pus şi pe seama blestemului soţiei sale. Dacă pe Doamna Stanca o găsim în tabloul votiv al ctitoriilor sale şi ale lui Mihai, Velica apare în două picturi de epocă, alături de Mihai Viteazul, exact în situaţiile în care domnitorul român avea cea mai mare nevoie, nu atât de trupul femeii, cât mai ales de farmecul acesteia de a stoarce cât mai multe informaţii de la cei cu care venea în contact. Este vorba de tabloul lui Firans Franken II, pictor de curte al lui Rudolf al II-lea, care a surprins un moment din vizita lui Mihai Viteazul la Palatul Hradcany, din Praga, în primăvara anului 1601, sub forma unei fastuoase alegorii: Cresus arătând comorile sale lui Solon. Chiar dacă unii istorici, au considerat că prezenţa blondă, care pare să se sprijine pe mâna voievodului român, era fiica sa, Florica, pe care Rudolf al II-lea o dorea ca soţie, acelaşi chip apare şi în tabloul unui anonim din şcoala lui El Greco, inspirat dintr-o scenă petrecută aievea, la 11 noiembrie 1599. Este vorba de uciderea de către secui a cardinalului Andrei Bathory şi aducerea capului acestuia domnitorului român.
Prezenţa lângă Mihai Viteazul a Velicăi s-a impus şi prin faptul că aceasta cunoştea multe limbi străine şi avea foarte multe relaţii, prin prisma soţului său, adăugând marea influenţă asupra lui Sigismund Bathory. Cei care cred că istoria se scrie doar pe câmpul de luptă, poate ar trebui să reflecteze şi asupra rolului jucat din “umbră”, de unii “diplomaţi”, în special de sex feminin, în lupta pentru atingerea
Maria Cristina era vara lui Rudolf al II-lea şi soţia lui Sigismund Bathory. Terorizată şi exilată la Castelul din Chioar de către desfrânatul său soţ, divorţată la 25 de ani, alungată apoi de la conducerea Principatului, după abdicarea lui Sigismund, de către Andrei Bathory, noul stăpân al Transilvaniei, care, în plus, o şi peţea în mod insistent, Maria Cristina se refugiase la Curtea din Praga, îndreptându-şi speranţele mai mult către viteazul şi energicul Mihai, decât spre ciudatul ei văr imperial, pe care-l preocupau, cu precădere, pictura, alchimiştii şi astrologii. Atitudinea cardinalului faţă de Maria Cristina i-a determinat pe unii istorici să creadă că uciderea sa de către Mihai Viteazul a fost făcută la cererea acesteia. Mai mult chiar, istoricul De Montreul consideră că ea îi ceruse lui Rudolf al II-lea să intervină pe lângă voievodul român pentru alungarea uzurpatorului cardinal, fapt care a dus la uciderea lui Andrei Bathory. Nu se ştie exact în ce condiţii Maria Cristina a auzit prima dată de Mihai Viteazul, însă domnitorul român este cel care i-a trimis, în 1595, ca dar de nuntă „opt bucăţi de brocart cu fir de aur”. Să fi fost doar un gest protocolar? Cei doi s-au întâlnit însă, anul următor, atunci când Mihai a ajuns la curtea lui Sigismund, ca să-l convingă pe acesta, să continue lupta antiotomană. Frumoasă şi nefericită, însă cu influenţă şi cu acces la informaţii ce vizau şi soarta Ţării Româneşti, Maria Cristina nu a rămas indiferentă la farmecul domnitorului, cu atât mai mult cu cât acesta îi inspira mare încredere, aşa cum îl prezenta şi descria ea, împăratului Rudolf al II-lea. Chiar dacă Mihai confiscase domeniile din Transilvania ale Mariei Cristina, dăruindu-le postelnicului Stoica şi banului Mihalcea, boieri şi ostaşi ai săi, aceasta i-a rămas fidelă totuşi, deoarece documentele vremii ne spun că soţia lui Sigismund s-a confruntat cu o serie de bârfe şi intrigi ale celor care nu vedeau cu ochi buni apropierea de domnitorul român.
Iată două femei, Velica şi Maria Cristina, pe care într-un fel sau altul le găsim lângă Sigismund Bathory şi Rudolf al II-lea, şi pe care Mihai Viteazul “le-a iubit”. Cât de mult au contat acestea în sufletul lui Mihai, contează mai puţin, având în vedere că după moartea Viteazului istoria nu a mai consemnat nimic despre viaţa lor, însă rămâne cert faptul că fără implicarea afectivă a femeilor şi prin prisma aceasta, a aportului lor, unirea românilor din 1600 n-ar fi avut loc.
Din păcate, dincolo de orgolii, pasiuni şi ţinte politice, iubirea adevărată şi-a cerut plata, astfel încât destinul a făcut ca Mihai să rămână singur; niciuna dintre femeile din viaţa Viteazului nu a fost pe Câmpia Turzii, alături de el, atunci când Basta a pus în practică ordinul lui Rudolf al II-lea, deoarece, aşa cum magistral a surprins Miron Costin, “şi aşea plătitau lui Mihai Vodă slujbele ce s-au făcutu nemţilor”,
Trupul domnitorului a fost îngropat lângă Turda, unde Doamna Stanca a ridicat o capelă în stil bizantin, iar capul a fost luat de comisul Radu Florescu şi adus în Ţara Românească, unde a fost îngropat de către Radu Buzescu şi cumnata sa, soţia lui Preda, la Mănăstirea Dealu, alături de alţi domnitori ai Ţării Româneşti: Vladislav al II-lea, Radu cel Mare, Vlad cel Tânăr, Radu Bădica, Vlad Înecatul, Pătraşcu cel Bun, Mihai Movilă. Din păcate, osemintele de la Mănăstirea Dealu au cunoscut o adevărată epopee. Astfel, în 1916, când germanii au ocupat sudul ţării şi a început evacuarea spre Moldova, pentru a se evita profanarea, capul lui Mihai a fost dus la Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, apoi acesta a ajuns în Crimeea, la o biserică din Cherson, ca în 1919 să se reîntoarcă la Iaşi, urmând ca anul următor să ajungă din nou la Mănăstirea Dealu.
Moartea Viteazului a îndurerat-o şi pe bătrâna sa mamă, Tudora, care între timp se călugărise, devenind maica Teofana de la Mănăstirea Cozia. Durerea acesteia era sporită de faptul că nora şi nepoţii săi se aflau în mâinile Bathoreştilor, neavând sprijin şi bani. După ce familia lui Mihai Viteazul a reuşit să treacă munţii, primul popas l-a făcut la Cozia, pentru a-şi vizita soacra şi bunica, îndoliată. La 8 noiembrie 1603, monaha Teofana a donat mănăstirii Cozia nişte moşii, care-i fuseseră dăruite de către fiul său, Mihai, în anul 1595 – “cinstitei şi de la inimă prea iubitei maicei mele, doamna Teodora”. Este cunoscută situaţia socială precară a Tudorei, aceasta fiind nevoită să plece în pribegie, în Ardeal, după moartea lui Pătraşcu Vodă, alături de Mihai. Neavând o situaţie materială corespunzătoare, viaţa celor doi nu a fost în acea perioadă foarte fericită, motiv pentru care, odată ajuns domnitor, Mihai a încercat să-i aline mamei sale – “fostă cârciumăreasă, ibovnică domnească, fugară, pribeagă, doamnă, călugăriţă”, aşa cum o numea C. Gane, o mică parte din durerea provocată de neajunsurile şi încercările vieţii de până atunci. În 1606, Tudora a închis ochii, fiind înmormântată la Mănăstirea Cozia, alături de Mircea cel Bătrân. Nepoţii ei, Nicolae şi Florica, i-au făcut pe piatra de mormânt, care se mai poate vedea şi azi, un frumos panegiric: “Aici odihneşte călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihai Voievod”.
În 1603, la câteva luni după revenirea în Ţara Românească, Doamna Stanca s-a îmbolnăvit de ciumă şi după câteva zile de chin şi-a dat duhul.
Dacă Florica s-a măritat cu logofătul Preda, fratele său, Nicolae a luat-o de soţie pe Ancuţa, fata domnitorului Radu Şerban, cel care a cârmuit Ţara Românească după moartea lui Mihai Viteazul.
Trecând peste picanteriile vieţii private ale lui Mihai Viteazul, trebuie să-i dăm dreptate lui Nicolae Iorga, care considera că: „Niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui, de o curată şi desăvârşită poezie tragică”.
MIRELA SORINA MATEESCU
Materialul a fost publicat în INFORMAŢIA DE HUNEDOARA
Mihai Viteazul a fost ucis de un valon şi un neamţ, la ordinele unui italian şi ale unui împărat austriac (IV)
În acest moment, asasinatul a apărut adversarilor lui Mihai ca "modalitatea" cea mai directă de a-1 înlătura. Ordinul a fost dat - după cum se ştie - de generalul imperial Gheorghe Basta: el era, de altfel, beneficiarul imediat al faptei, fiindcă urma să conducă Transilvania în numele împăratului Rudolf al II-lea. Asasinii direcţi au fost ofiţerii Jacques Beauri şi Mortagne, care comandau un detaşament de 300 de mercenari. În zorii zilei de 19 august 1601, intrînd în cortul voievodului, Beauri i-a spus: "Eşti prins!".
Mihai a rostit un singur cuvînt, "Ba!" - şi a dat să pună mîna pe sabie. În acelaşi moment, un valon l-a împuşcat, un al doilea i-a străpuns pieptul, alţii l-au lovit cu halebardele. Asasinii i-au tăiat capul, i-au batjocorit trupul şi l-au aruncat în tabără. Basta a ordonat asasinatul pentru că a fost sigur că nu va fi dezavuat de autorităţile imperiale, de Rudolf al II-lea.
"Ne întrebăm, afirmă Dinu C. Giurescu, deşi este greu de crezut că dovezile scrise cu răspunsul la această întrebare se vor mai găsi vreodată: cînd a înţeles generalul Basta că beneficiază de acordul tacit al superiorilor săi? Nu este exclus ca unele sugestii să-i fi parvenit chiar în săptămînile premergătoare luptei de la Gorăslău, atunci cînd era aliat al domnului român". Stăruie, totuşi, şi întrebarea: Cum de nu şi-a luat Mihai - ca militar şi om politic de o excepţională calitate - măsuri elementare de pază, de securitate a propriei persoane? Se afla doar în Cîmpia Turzii....
Copyright Tricolorul
OMNIA MEA MECUM PORTO
Am intrat din greseala azi pe blogul Elenei UDrea si m-a izbit mottoul scris in latina care trona pe pagina de culoarea flacarii violete:omnia mea mecum porto Curioasa-cu toate ca aveam 10 la latina-u son le neij d'antart?am gugalizat expresia si ce-mi fu dat sa-mi vada ochisorii de la prietena wiki?
"Omnia mea mecum porto (tot ceea ce am duc cu mine) este o expresie latină care a fost citată pentru prima oară de filosoful Marcus Tullius Cicero în Paradoxa Stoicorum 1.8. Aceasta este versiunea latinească a răspunsului pe care l-ar fi dat filosoful Bias concetățenilor săi, mirați că părasește cetatea asediată de perși, fară să-și ia nimic cu el. Din punctul său de vedere, spiritul constituie unica bogăție a înțeleptului, un bun care-l insoțește peste tot.
Aceeași expresie este atribuită de Seneca, în Epistulae Morales 9,18-19 filozofului grec Stilpon.
Deși expresia este în limba latină, aceasta provine de la o mai veche poveste grecească în care, un om fuge fără să își ia nimic cu el, renunță la toate bunurile sale, rămânând doar cu hainele de pe el. Un om îl oprește pe drum și îl întreabă de ce nu încearcă să își salveze posesiile, răspunsul acestuia fiind că „tot ceea ce am duc cu mine”. Cu alte cuvinte, singurele lucruri de care are nevoie, precum curajul, înțelepciunea, caritatea, inteligența, adaptabilitatea, creativitatea, le are mereu cu sine, de toate celelalte lucruri materiale și efemere putând să se lipsească."
OMG! Nuti e filozoafa!!!!Si modesta. Si desteapta, inteligenta, adaptabila, creativa, inteleapta si plina de caritate. Si mai ales NU ARE NIMIC ALTCEVA!!!!!!!
Nutzi, spaima constitutii sau putzii, ma rog cum vreti voi, m-a lasat bouche bee in dimineata asta.
LA CHAIM!
Aproape 4 ha de teren de la ROMEXPO au intrat în atenţia Mafiei conduse de Elena Udrea, Mihail Vlasov, Cristian Poteraş şi Dumitru Puzdrea
Prin Hotărîrea Guvernului nr. 1709 şi 2127/ 2004, Guvernul Năstase a acordat Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti (CCIRMB) dreptul de folosinţă, pentru o perioadă de 49 de ani, asupra a două terenuri proprietate a statului, cu o suprafaţă de cca. 18.000,04 mp şi, respectiv, 346.929,76 mp.
Transferarea dreptului de folosinţă gratuită a celor două terenuri a fost notificată prin faptulă că CCIRMB este persoană juridică fără scop lucrativ şi, în acest fel, este sprijinită activitatea de utilitate publică. Numai că CCIRMB nu a respectat regimul juridic în baza căruia a primit cele două terenuri în folosinţă gratuită, închiriindu-le la ROMEXPO, care, la rîndul său, le-a subînchiriat altor agenţi economici privaţi, cum ar fi Omar Hayssam şi Trustul "Intact" al lui Dan Voiculescu. precizăm că Omar Hayssam a închiriat un teren de la ROMEXPO, unde a construit Service City Center, care a încheiat contracte de reparaţii a autovehiculelor Parlamentului şi Guvernului României.
În cursul anului 2007, Trustul Media Intact, patronat de familia lui Dan Voiculescu, a închiriat de la ROMEXPO un spaţiu pentru studiourile Antenei 2. Cele două terenuri date în folosinţă gratuită CCIRMB au atras atenţia Elenei Udrea, care, împreună cu Mafia pe care o controlează, intenţionează să intre în posesia acestora pentru a construi cel mai mare complex comercial din România. După cum se ştie, Secretariatul General al Guvernului este condus de partenera de afaceri a cuplului Elena Udrea-Dorin Cocoş, pe nume Daniela Nicoleta Andreescu.
Aceasta a emis o Hotărîre de Guvern, semnată în regim de urgenţă de slugoiul Boc, prin care se retrage dreptul de folosinţă gratuită asupra celor două terenuri pe care le deţine CCIRMB. Terenurile vor fi în folosinţa gratuită a RA-APPS. Între Mafia Elenei Udrea şi cea a avocatului Mihail Vlasov, preşedintele CCIR s-a declanşat o luptă pentru cele două terenuri. Elena Udrea urmăreşte, în acelaşi timp, scoaterea lui Dan Voiculescu din ROMEXPO.
RA-APPS va concesiona terenurile Mafiei patronate de Elena Udrea, care intenţionează să pună mîna şi pe terenul cuprins între Str. Poligrafiei şi cele două hoteluri care aparţin lui George Copos. Pe respectivul teren, George Copos urma să construiască un imobil, dar Elena Udrea a intervenit la timp şi l-a atenţionat să renunţe, întrucît vor fi puse pe rol cel puţin 2 Dosare Penale în care este incriminat. La realizarea acestui megacomplex vor participa patronul unei pieţe agroalimentare din Bucureşti, primarul Sectorului 6, Cristian Poteraş, Dumitru Puzdrea şi alţi mafioţi.
La data de 25 aprilie 2010, a avut loc o întîlnire secretă între Dorin Cocoş, Dumitru Puzdrea şi încă 2 persoane, prilej cu care s-a stabilit ca patronul Complexului "Flora" (situat peste drum de celelalte terenuri) să intre în afacere. Cocoş a precizat că terenul lui Puzdrea valorează 40.000.000 de euro. Deci, acesta va fi suma cu care Puzdrea intră în afacere. Mafiotul Dumitru Puzdrea şi-a exprimat nemulţumirea faţă de evaluarea terenului său, întrucît înainte de declanşarea crizei i s-a oferit suma de 80.000.000 de euro de către fraţii Locic şi nu a vrut să-l vîndă.
Reacţia lui Dorin Cocoş a fost extrem de dură, ameninţîndu-l cu Dosarele Penale în care este cercetat. Devenind acţionar minoritar, Dumitru Puzdrea este convins că va păţi la fel ca fostul său asociat Cătălin Năstase, pe care l-a scos în mod fraudulos din firmă. Construcţiile care vor fi executate pe terenul lui Puzdrea vor comunica prin tunele subterane şi aeriene cu acelea de dincolo de Str. Poligrafiei. Vom reveni.
Copyright Tricolorul
Wednesday, September 8, 2010
ONG BAK 3
PENTRU FANII LUI TONY JAA SI AI ARTELOR MARTIAle thailandeze, AL TREILEA FILM DIN SERIA ong bak SI-DUPA PAREREA MEA-CEL MAI TARE
Trailer Oficial FILMUL AICI SUBTITRAT
Tuesday, September 7, 2010
DINT RECUTUL MILIONARILOR NOSTRI-AZI S.O.V.
| Tatăl natural al lui Nuşulică era ofiţer de Securitate |  |  |
| Scris de Dan Badea pt CURENTUL |
În urmă cu opt ani, pe cånd mă aflam la „Evenimentul Zilei“, am primit la redacţie o scrisoare adresată lui Sorin Ovidiu Vîntu de o persoană care susţinea că este tatăl adoptiv al miliardarului. Pentru că scrisoarea începea cu „Dragă Nuşulică“, iar informaţii despre tatăl FNI apăreau de peste tot, nu i-am acordat prea mare atenţie. Îmi amintesc doar că am sunat atunci la numărul de telefon indicat de expeditor, dar nu mi-a răspuns nimeni şi, în plus, l-am întrebat şi pe Sorin Vîntu dacă îşi aminteşte ca în trecutul său să fi existat un tată adoptiv cu numele Vasile Ghervas. Vîntu a negat orice legătură cu o asemenea persoană („sunt aiureli, probabil este cineva care vrea bani de la mine, mi-a răspuns SOV, la telefon), iar eu am pus scrisoarea într-un dosar.
Zilele trecute am dat din nou, întåmplător, peste acel document şi observînd apelativul cu care era alintat SOV, „Nuşulică“, am înţeles, brusc, faptul că expeditorul este, într-adevăr, cineva care l-a cunoscut pe Sorin Vîntu. Acum, după ce presa a dezvăluit că numele conspirativ al lui Vîntu, de la sfârşitul anilor ‘80, a fost Nuş, iar Nuşulică este forma diminutivată a acestuia, am devenit curios să-l găsesc pe expeditor. L-am căutat şi l-am găsit.
Vasile Ghervas, un rom de 73 de ani din Ploieşti, spune că este primul tată adoptiv al lui Sorin Ovidiu Vîntu. El recunoaşte că, în ianuarie 2002, a trimis o scrisoare la „Adevărul“, dar şi la „Evenimentul Zilei“, prin care, zice el, încerca să-i amintească lui Vîntu cåteva aspecte din trecutul său îndepărtat. Spune că, după ce l-a revăzut la televizor, în emisiunea lui Marius Tucă, şi a încercat inutil să intre în direct pentru a-i lua apărarea, l-a căutat în cåteva rånduri prin Bucureşti dar nu l-a găsit. Nici „pe cheiul gîrlii“ (B-dul Unirii, unde era sediul central al Gelsor), nici la domiciliul din strada Paris 34. Apoi ar fi renunţat, mai ales după ce a aflat că Vîntu a „naufragiat“ cu şalupa în Deltă şi, astfel, n-a vrut să-l mai necăjească şi el cu problemele sale.
Înainte de a-şi spune povestea, zice că nu-i trebuie nimic de la miliardar, că doreşte să stea de vorbă cu Nuşulică şi să vadă ce-şi mai aminteşte el din perioada în care stăteau împreună în Bacău, el, Cuţa (mama lui SOV) şi Nuşulică. Să vadă ce-şi aminteşte din perioada în care expresia preferată a lui, fie că voia să se aşeze pe acordeon, fie că voia la oliţă, era „tăticule fac doi“.
Căsătorit cu Eugenia Vîntu, mama lui SOV, în decembrie 1957, spune el (din investigaţiile noastre rezultă că actul de căsătorie Vasile Ghervas şi Eugenia Vîntu a fost încheiat pe 24 ianuarie 1958), n-a ştiut că aceasta avea un copil din flori. A aflat mai tårziu, când, văzând că lipseşte miercurea de acasă, a urmărit-o să vadă unde se tot duce şi aşa a aflat că ea îşi lăsase copilul la maică-sa, care locuia într-o mansardă din incinta Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi. Eugenia Vîntu i-a mărturisit apoi că tatăl copilului era un locotenent major de securitate din Târgu Mureş numit Ovidiu Vultur. I-a văzut chipiul de securist şi aşa a ştiut. După ce l-a botezat creştineşte pe Nuşulică, cumătru’ fiind fochistul spitalului, un anume Ştefănescu, el l-a adus pe cel mic la Bacău. Pentru că avea poliomielită, el i-ar fi făcut primul pantof „ortopedic“ pentru piciorul pe care nu-l putea folosi, piciorul drept - îşi aminteşte bătrånul.
Vorbind de familia Vîntu, el spune că bunicul acestuia, Nicolae Vîntu, provenit din comuna Bivolari - Iaşi, fusese închis la Aiud, la politici, şi murise în închisoare.
Cuţa, Eugenia, ar fi fost şi ea anticomunistă şi era supravegheată de securitate, spune el. Da. Era aşa de supravegheată încåt urmele „supravegherii“ căpătaseră, graţie locotenentului major Vultur, o formă umană ce purta numele... Sorin Ovidiu Vultur. Asta pentru că, pånă a mers la şcoală, numele de familie al lui Nuşulică a fost Vultur. Abia apoi a fost schimbat în Vîntu. Fostă asistentă medicală în anii ‘50, Eugenia Vîntu avea să ajungă să våndă, zic unii, seminţe în gară, la sfårşitul anilor ‘80. După 1990, cånd SOV devenise deja unul dintre milionarii de top ai Romåniei, el avea să instituie premiile de excelenţă „Eugenia Vîntu“, însoţite de cec-uri generoase de zeci de mii de dolari. Printre cei care s-au bucurat de privilegiul premianţilor au fost Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu şi alţii.
Vasile Ghervas sugerează însă că activitatea „anticomunistă“ a Cuţei, de la sfårşitul anilor ‘50, era mai degrabă aducătoare de profit.
Cum a cunoscut-o Vasile pe Cuţa
D.B.: Haideţi să vă arăt ce am primit eu acum nu ştiu câţi ani la Evenimentul Zilei. (...)
V.G.: Da, da, da.
(...)
V.G.: Ce se întâmplă... eu practic am stat în Bacău, am făcut după profesională, vorbesc înainte, acum 40 de ani, nu-i chestie acuma da...
D.B.: Daaa.
V.G.: Şi... am făcut profesionala la tratamente chimice.
D.B.: Sunt chiar 50.
V.G.: Când? Când am făcut? Da, în ‘50... ‘52, ‘53, ‘54 aproape. Când eram eu cavaler vorbesc. M-am însurat în ‘57.
D.B.: Deci, să stabilim nişte ani pentru că...
V.G.: Staţi că ştiu eu... nu coincide cu aicea.... ştiu eu.
D.B.: Nu, că Vîntu s-a născut în ‘55.
V.G.: Ştiu... ştiu, dar aveţi răbdare să vă spun... nu m-am cununat cu ea imediat, m-aţi înţeles?
D.B.: Da, da, da.
N.N.: Da, cum era pe vremea aia.
V.G.: Da, da, da. Acum eu o să vă dau nişte detalii aşa... cum să spun, să trageţi concluzii, n-o să puteţi să... dar e o istorie lungă. Acum eu vreau să spun altceva, nu vă supăraţi că... vă întreb
D.B.: Absolut deloc.
V.G.: Pe dvs lucrul ăsta cu ce vă avantajează?
D.B.: Ca fapt divers, ca... fiind o personalitate puternică ne interesează cum s-a format, cum era când era copil...
(...)
V.G.: Da
N.N.: Şi e interesant să ne spuneţi în copilărie cum era.
V.G.: E drept, e drept.
D.B.: Pe de o parte, pe de altă parte... trecutul lui e necunoscut, nu ştie nimeni...
N.N.: Cum era când era mic, cum era la şcoală, cum era la grădiniţă, cum...
D.B.: Eu ştiu că el are un cult pentru mama lui.
V.G.: Ce are?
D.B.: Are un cult.
N.N.: O admiră foarte mult.
D.B.: A făcut chiar în Roman, dacă nu mă înşel, a făcut un parc sau nu ştiu ce cu numele mamei lui, deci el o iubeşte foarte mult, l-a ajutat enorm, asta...
V.G.: Mă-sa lui.
D.B.: Mama lui, da.
V.G.: Acum eu o să vă spun care era... Eu aveam 20 de ani atunci când am luat-o eu, şi ea venise, ea de fapt, mă-sa lui, Cuţa, vorbesc de Eugenia, da-i spuneam Cuţa, Eugenia e numele în buletin, ea venise de la Iaşi la Bacău, transferată, soră, adică asistentă la secţia pirogof, eu reţin... că eram... Pirogof ce era? Unde se făceau transfuzii.
N.N.: Aha
V.G.: Lua sânge de la X şi punea la Y. Făcea transfuzii. Şi... ea dacă a venit de acolo e normal că nu avea unde să stea.
D.B.: Dvs ce făceaţi acolo? În cadrul...
V.G.: Cine, eu?... Nu, nu, aveţi răbdare, că eu eram băştinaş acolo.
D.B.: Am înţeles.
V.G.: Ea venise acolo.
N.N.: Da, da, da.
V.G.: Şi a venit la gară, naşu’, care m-a botezat pe mine, adică-i şi unchi, cumnatul lui tata, nevasta lui, sora lui tata, şi el o venit, avea o locuinţă mare, noi suntem un fel de etnie de romi cum e Mădălin Voicu.
D.B.: Aha
V.G.: Lăutari. Nu suntem... Muzicieni cum se spune, fraţii mei au fost muzicieni cum e Panseluţa Feraru, cum e ăsta... Şi fiind o familie înstărită de lângă gară, ea şi-a căutat o gazdă, o venit acolo, că acolo la Iaşi ea a stat la spital, mă-sa era infirmieră, Grădinaru o chema, stătea sus la mansardă, aveau locuinţa lor şi avea două surori mici, ea era mai mare, una era Geta, nu ştiu ce s-a mai ales de ele de ani, una era pe la balet, că reţin, se ştia lumea, şi eu, ea a văzut casa aia, aşa i-a plăcut şi a bătut la poartă, bună ziua, bună ziua, nu primiţi în gazdă aşa, uite sunt cadru’ medical, chestii, era sora lui tăticu’, da, dar de unde sunteţi, a întrebat-o, de la Iaşi sunt, asta, asta, asta, asta. Bine, bine. Şi staţi să vorbesc cu soţul. Cumnatu’ lui tăticu, adică... sora lu’ taticu’, era acolo, la o prăvălie undeva, şi a venit un tip, doamna ... era, era şi frumoasă, de ce să mint.
D.B.: Da?
V.G.: Eram şi eu tânăr.
(...)
V.G.: Să nu vă uitaţi la mine că sunt aşa, eu ştiu ce se poate face, ce se poate... eu vreau să ajung la o concluzie.
Lui Nuş îi plăcea să stea pe acordeon
D.B.: Ce specialitate aveaţi la muzică?
N.N.: La formaţie. La ce cântaţi?
V.G.: Eram şeful orchestrei.
D.B.: Asta era întrebarea.
N.N.: Aaaa, la acordeon.
D.B.: Că spuneaţi că stătea pe acordeon.
V.G.: Păi stătea el, că stătea pe acordeon, era ... se urca pe acordeon, stătea ca pe scaun. Şi eu vreau să intru în detalii, nu-mi place să umblu cu din astea, ceva ce nu se poate proba, ceva ce să nu fie realitate. Eu am şi bona lui, care l-a crescut, până la urmă dacă are nevoie şi e atât de interesat, eu îl duc la bonă, care-i în Bacău. Trăieşte, îl ţinea în braţe când eu mă duceam la restaurant, ea era la spital, aveam bona asta a lui, care era o femeie serioasă, o femeie, nu era de etnia noastră, da’ vecina noastră era de casă, ea ne servea, ea ne făcea de mâncare...
D.B.: Da, ea ....
V.G.: Că noi am fost o familie, domnule, mai..., cum să spun, se spune de mătase...
D.B.: Am auzit expresia.
N.N.: Da, da.
V.G.: De mătase, adică ceva ...Numai umbra, practic, da eram cu liceu, eram învăţaţi, eram...
D.B.: Eraţi spălaţi, curaţi, inteligenţi...
V.G.: Da, siiiigur că da, mai ales când cântam la restaurant trebuia să fiu pedant.
D.B.: La costum.
V.G.: Siiigur, aveam frac, aveam...
D.B.: Da ea era din aceeaşi etnie?
V.G.: Nu
D.B.: Aaaa, nu?
V.G.: Nu, ea nu era. Da avea ea scop.
N.N.: Da ea avea... El era născut în momentul în care a venit ea la Bacău.
V.G.: Staţi că vă spun.
D.B.: Stai că ne spune.
V.G.: Şi eu m-am dus pe la, pe la... era sora lu’ taticu’, le făceam câte o vizită aşa cam pe la sfârşitul săptămânii, m-am dus acolo şi am văzut-o. Domnule, când am văzut-o, eram şi eu tânăr, o frumuseţe de femeie, nu am... acolo nu am putut să... cam în stilul ăla eram atunci (arată spre un tablou de pe perete).
N.N.: Da. da.
V.G.: Şi mi-a plăcut, am întrebat cine-i, da asta m-a ironizat... tuşa. Şi naşa. Zice: ţi-ai pus ochii pe fată, hai că-i frumoasă, cutare zice, era în camera ei, vrei să ţi-o chem. Trecuse pe acolo, nu ştiu ce vorbise cu ea, şi eu am văzut-o. Şi-o cheamă: Cuţo, ia vino, hai să-ţi fac cunoştinţă cu nepotu-meu. Aaa, sărut mâna... jos pălăria, avea un păr lung aşa, mie îmi spunea, cântam la nunţi, (...)ăla cu femeia frumoasă.
(...)
V.G.: M-am îndrăgostit. Tăticu’ ştiind că eu acum, vedea că lipseam, veneam, mă duceam, veneam... Şi ea îi spune lu’ tuşa mea: măi, dna Vişan, măi nepotul dvs se uită cam des la mine aşa se uită şi ...(...) E căsătorit? Nu e căsătorit. Cum să fie căsătorit? Cântă la... nu ştiu ce. Am făcut conservatorul la Iaşi, la Notre Dames, aşa-i spunea, damele noastre, era...
N.N.: Aha.
V.G.: Eram şi eu altfel tânăr nu? Eram şi mai aşa şi mai... S-a uitat de vreo două-trei ori la mine... Ce-o fi spus... brunet (râde), gândul meu ştii, nu i-am picat bine până nu am venit cu acordeonul, aveam atunci un acordeon italian.
D.B.: Aha.
V.G.: Cand am venit cu acordeonul...
D.B.: I-aţi cântat...
V.G.: A venit ea, da, şi spune: şi ştii să cânţi vreo romanţă? Zic ştiu, cum să nu. Ia cântă o romanţă!
D.B.: Ce vârstă avea?
V.G.: Ea?
D.B.: Da!
V.G.: Atunci aveam 20 de ani. Era mai mare cu un an ca mine. Avea 21... şi am văzut că îi picurau lacrimi, asta nu ştiu ce, a făcut ea cafea dincolo că venea la ea. Venea un din ăsta, un agent sanitar, tot de la spital, o fi aflat acolo...
D.B.: O curta.
V.G.: Siiigur că da, până la urmă ea a văzut că mie nu-mi convine de ăla şi-i spune lu’ tuşa-mea: ia să-i faci lu’ ăsta să nu mai vină cutare. Până la urmă, într-o zi aşa... Îmi spune ea, era în luna decembrie, era cam frig, zice nu mă duci pân’ la spital, să mă conduci? Să te conduc dacă vrei, aşa eu intru la 9 la restaurant, lucram de la 9 la 1, aşa era programul. M-am dus, era cam 8 şi ceva, până o duc, nu ştiu ce, fac, mă duc şi eu la restaurant, vreau să o iau mai pe scurt puţin şi zice, că e prea mare, da vreau să spun esenţialul, adică ce e interesant. În fine, am vorbit aşa, să spun că am vorbit vreo trei săptămâni, să spun aşa am vorbit. Mi-am făcut... taică-meu spune: bă, tu nu mai vii la masă? ce-i cu tine, care-i treaba. Ce, când eşti îndrăgostit, domnule, se cunoaşte, te schimbi cu chestii, timpul, chestii, măi tată uite asta, asta, asta....Tăticu era un om bătrân, da un om care era de apreciat, el când a fost tânăr făcea din astea la biserică, policandre chestii, la macedoneni, cum e Becali, la asta, la...
N.N.: La machedoni.
V.G.: Machedoni sigur, aromani le spune.
D.B.: Aa, da.
V.G.: Şi cutare, şi nu ştiu ce. Şi vine tăticu’, şi vine acasă. Bă tată bă, îmi spune mie, eu nu sunt de acord, nu te subapreciez că eşti băiatul meu... eram primul băiat, erau mai mici fraţii ăilalţi, toţi băieţi, toţi cântau la acordeon...Îmi spune: tată, uite, eu am văzut-o, la sora-mea acolo, nu-i pentru tine, da bine când a zis nu-i pentru tine mi-a dat un cuţit aşa în inimă, pentru că eu eram deja îndrăgostit.(...)
V.G.: Tăticu’ era un om...
D.B.: Practic.
V.G.: Modest, da. M-a ambiţionat şi mai rău. Zic: ţi-a spus ea? Nuuuu, nu mi-a spus. În intervalul ăla am intervenit eu şi i-am spus ei...Ea a zis: am văzut ca eşti sincer, şi mi-a spus clar: voi, etnia asta sunteţi oameni...., mie îmi place cum sunteţi voi, nu sunteţi din aia să daţi cu, pardon de expresie, cu mucii în fasole. Sunteţi oameni citiţi, văzuţi de vecini, îmi place, tu ştii de ce am venit aicea? Da, a murit... nevasta doctorului de la chirurgie, de la Spiridon, i-a murit nevasta şi-au rămas doi copii, şi el se ţine de capul meu să mă căsătoresc cu el. Nu vreau să fiu slugă la doi copii.
D.B.: Şi-a plecat.
V.G.: Şi-a plecat din cauza asta. Ghinionu’ ca s-o iau de nevastă. Zic, şi nu ai vrea să facem noi o partidă aşa, acum hai să vorbim deschis, că eu nu am obligaţii, eu n-am nimica. A fost la mine acasă, a văzut cum stau şi eu. (...)
V.G.: Ai înţeles? Ea mi-a spus. Eu vreau să mă căsătoresc cu acte. Şi zice, ce propui. Să mergem la primărie să ne cununăm!
D.B.: Cum? Când?
V.G.: Mâine. Mâine. Cum ai spus dumneata...
D.B.: V-a spus de copil?
V.G.: Nu nu. Aveţi răbdare
D.B. : Da.
V.G.: Şi eu... m-am dus... Dacă era acolo la spital la luat sânge la analize...Hai, dezbracă-te că-ţi iau eu iar sânge. Ea mai avea o poreclă...
D.B.:: Era asistentă medicală, cu asta se ocupa.
V.G.: Ia să te înţep eu că şi tu ai să mă înţepi. Eu am avut dezlegare acolo la spital. Eu m-am ruşinat şi am spus: ... şi hai să îi iau lui colega. Şi ne scuzi pe noi, spune ea, că o să avem...
D.B.: Aha...
V.G.: ... Şi m-am băgat într-o altă cameră şi auzeam cum discută. Şi spunea aia: ... e ţigan. Înţelegi? Dar ea spune: ...dacă ai şti tu ce familie şi ce suflet are....
D.B.: V-a crescut inima, nu?
V.G.: Da, sigur. Nu se compară cu ai noştri nici a suta parte.
D.B.: Ei nu...
După ce ne-am luat mi-a spus că are un copil din flori
V.G.: Îi spune ei, stă acolo... cutare, cutare... La trei zile, aşa era atunci, trebuia să ai consimţământul părinţilor şi eu am luat buletinul lu’ mămica, lu’ tăticu, am luat buletinele, pac, am prezentat actul de căsătorie. Şi a fost căsătorită. Din Vîntu, a chemat-o Ghervas Eugenia. În fine... Gata! Ne-am luat! (...) Şi... ne-am luat. Acuma, era nevastă cu cununie... Eu, vedeam eu că, spunea: Mă, eu am treabă la spital. Păi dacă tu ai treabă la spital după-masă, eşti de gardă, du-te acolo. Dar tu miercurea unde eşti în fiecare dimineaţă? ... Nu ştiam unde merge mereu... Măi, nu e de bine, înţelegi? Ca ăla. Şi o urmăreşti. Îţi urmăreşti nevasta? O laşi să plece şi... o iei după ea... Când mă duc, intru la unde scria Comitetul Orăşenesc de Partid. Şi era secretară de partid Găinuşă, dacă vă amintiţi. Voi sunteţi tineri...
Şi după, în locul ei, venise Unguraş. Eu nu vorbesc, eu nu... ce vorbesc pot să mă duc acum acolo... Şi am intrat acolo, nu am spus nimic. A venit acasă... înţelegi? Aveam încă două zile mâncare în frigider, pac, mănâncă, cutare... O las să mănânce şi... Măicuţo, de ce nu vrei să fii tu cinstită cu mine? Ai văzut că ai spus că noi ăştia care suntem aşa suntem într-un fel buni şi nu, nu folosim d-astea... perversiuni, chestii, d-astea nu ştiu ce, minciuni, chestii. Unde ai fost tu, spune-mi şi mie, că tu nu ai fost la spital. O să-ţi spun eu, dar nu acuma. Înţelegi? Eu n-am rămas mulţumit cu răspunsul ăsta pentru că văzusem unde a intrat. Mă, vrei să îţi spun unde ai fost?. Ia spune-mi!. Zic: ai fost la Comitetul de Partid. Dar de unde ştii?. Cum de unde ştiu? Dar eu.... Şi atunci am intrat în subiect. Tatăl ei se numea Vîntu Nicolae. Ei erau, familia asta, din Bivolari, Iaşi. De la Iaşi sunt vreo 87 de km, c-am trecut cu maşina pe la Bivolari că nevastă-mea este din Ştefăneşti. De la Bivolari mergeam până la Ştefăneşti, Romaneşti... şi... treceam prin comuna aia, întrebam: Mă, e cineva de-al lui Vîntu? O, jumate de sat. Păi dacă erau de-acolo din comună, sat, neamuri. (...) Şi a luat pe unul Grădinaru. S-a cununat cu unul Grădinaru. Că pe ea o chema Grădinaru, dar ca pe mă-sa...
D.B.: Da, da, am înţeles...
V.G.: Ei, stătea pe Spiridon Ilie. Pe el l-a botezat fochistul de la spital...
D.B.: De la spital....
V.G.: Ştefănescu. El era fochist. Dădea căldură la ăia la spital. El era acolo fochist. Am fost la el şi eu la ăsta, la cumătru îi spuneam, cumătru.
D.B.: Dar stătea la spital copilul...
V.G.: Cine? Da, da.
D.B.: ... de a fost botezat acolo?
V.G.: Nu ne-am mutat acolo. Încă stăteam, era înainte... stai să vă spun... Şi, tot aşa, tot aşa, o prind o dată, de două, de trei, de patru ori, tot cu... îşi ştergea lacrmile. Bă, zic eu, ţie îţi pare rău că m-ai luat?. Nu Vasile, de ce spui aşa?.Păi eu te găsesc mereu plânsă la ochi. Nu, că e altceva, că nu ştiu ce, că... Şi nu mi-a spus vreo trei luni. Mă, ştiţi ceva? Hai să spun că de acum a trecut timpul. Acuma... când am întrebat-o eu, am insistat prea mult, mi-a spus: Uite mă, am avut o relaţie cu un locotenent de Securitate.
D.B.: De Securitate sau MApN?
V.G.: De Securitate, că l-am văzut.
D.B.: Aaa...
V.G.: L-am văzuut...
D.B.: Aşa, asta este important.
V.G.: Şi... da... şi eu am avut... şi... a rămas însărcinată. Eu nu am avut aventuri decât, spunea ea, am fost într-un concediu, el era căsătorit, şi eu am născut copilul ăsta şi e la mama....
Sorin, Sorinuş, Nuş
D.B.: Aha...
V.G.: Şi... s-a îmbolnăvit de poliomielită, boală. Şi a rămas poliemielita cu sechele la picior. Era în anul ăla, în ‘55...
D.B.: Atunci s-a născut, în noiembrie...
V.G.: În ‘55, noiembrie, da. Şi... s-a îmbolnăvit de poliemielită, boală. Şi a rămas poliemielita cu sechele la picior, piciorul stâng sau drept, nu mai reţin. Drept, drept.
D.B.: Unde era copilul?
V.G.: La Iaşi. Acolo, la Sfântul Spiridon. I-am zis: tu ştii că la noi ăştia, romii, cum îi spunem noi, la noi merge, unde mănâncă unul, mănâncă zece. Nu se pune problema. Că nu am vrut să te ia, că nu ştiam pe care, hai să nu cobim. Ia-ţi liber de la muncă şi hai să îl luăm. Îmi iau şi eu de la servici şi ne-am dus acolo, la Spiridon. Sus, la mansardă, era o femeie grasă. Ea mai avea două surori, v-am spus. Pe una ştiu că o chema Geta şi era la balet.
D.B.: Copilul era acolo?
V.G.: Acolo era băiatul.
D.B.: Şi cum l-aţi descrie?
V.G.: Da. Era frumos rău, ochii albaştri, grăsunel...
V.G.: Şi... am luat băiatul în braţe, cutare... Bine, am stat acolo, am stat o zi acolo. M-am dus la ăştia, la cumetri, care erau în spital, şi ei stăteau tot acolo, care dă căldură spitalului, d-ăştia, centrală, centrală termică. I-am văzut şi p-ăia, şi p-ăia... Am luat băiatul, am dus băiatul acasă.
D.B.: La Bacău?
V.G.: La Bacău l-am adus. M-am dus la Ortopedie...
D.B.: Aproape doi ani avea, nu? În ‘56?
V.G.: Cât? Da, aproape doi ani. Un an şi ceva. Nu împlinise. Am luat băiatul acasă, l-am îmbăiat, l-am nu ştiu ce, zic: Hai să mergem la Ortopedie. Când creşte piciorul trebuie să aibă stabilitate că era foarte moale...
N.N.: Da, da...
V.G.: Am fost acolo, i-am făcut ghetuţa, a crescut, a început să spună tati, tati, tati. Îl luam în braţe, îmi era drag... Ce facem cu el? El are şi bonă acolo, eu d-aia am vrut să... că dac-o fi ceva să nu creadă, îl duc la bonă că bona murea de el. Că m-a întrebat când am fost acolo: Mă, ce mai face Nuşulică?, că l-a văzut cutare pe la televizor....
N.N.: Nuşulică îi spunea?
V.G.: Da, Nuş. Ăsta-i... nu, nu... aşa i-am spus noi. Nu i-am spus Sorin sau Ovidiu sau... nu. Nuşulică. Ăsta era numele.
N.N.: Nuşulică e de la...
V.G.: De la Nuş, Sorin, Sorinuş, Nuş.
N.N.: Aham...
V.G.: Sorinuş. Nu îi mai spuneam întreg Sorinuş. Nuş.
D.B.: Apelativul ăsta m-a surprins foarte tare.
V.G.: Păi, d-aia, eu m-am gândit la asta. Căci şi eu am urmărit la televizor. Se spunea că ar fi fost Securitate... nu ştiu ce.
D.B.: Da, da, da...
V.G.: ... şi ar fi avut nume conspirativ Nuş. Şi eu am început să râd.
D.B.: Da.
V.G.: ... dacă ştiam adevărul... E, dar e ... până la proba contrarie.... se numeşte aşa...
Securistul Vultur Ovidiu - tatăl natural al lui Nuşulică
N.N.: Dar cum îl chema? Adică ştiaţi...
V.G.: Pe cine?
N.N.: Pe ta-su.
V.G.: Vîntu Nicolae. Ea nu a fost căsătorită, decât cu mine.
N.N.: Ta-su natural cum îl chema?
V.G.: Pe ăla natural dom’le: Vîntu Nicolae.
D.B.: Nu era Vultur???
V.G.: O să vă spun. O să vă spun, dom’le.
D.B.: Acum, dvs. spuneaţi că tatăl....
V.G.: Vultur ăsta era ungurul ăsta cu care avusese aventura.
N.N.: Ăla, ăla, pe ăla mă... adică tatăl natural.
V.G.: Vultur Ovidiu îl chema.
N.N.: Vultur Ovidiu. Aha!
V.G.: Din Târgu Mureş.
N.N.: Aha, aha! Ăsta...
V.G.: Şi după el i-a spus Vultur Ovidiu Sorin.
D.B.: Deci Vultur Ovidiu era numele tatălui, locotenent major atunci...
V.G.: Sigur.
D.B.: Vaaai, deci înseamnă că v-a spus...
V.G.: Ca să revin la idee. Aţi întrebat de tatăl natural. Ăsta e numele lui: Vultur Ovidiu. Ăla, locotenent de Securitate.
D.B.: Dar sigur nu era de Armată?
V.G.: Domnule, dacă eu m-am dus...
D.B.: Acolo aşa scria, căpitan MApN, în scrisoare.
V.G.: Nuu, nu, nu, nu. Dar ce? Eu nu am văzut? Şi ea mi-a spus: E internat la secţia Dermatologică că era bolnav de boli venerice sau ce avea... Da, la Dermatologie, vrei să îl vezi pe ta-su lui Sorin? Vreau. Unde-i? Hai vino încoace! Mă duc, m-am băgat pe scări acolo, l-am văzut. Avea caschetă de securist, înţelegi? Cutare, dă mâna cu mine, soţul, soţul, domnul nu ştiu care... Vrăjeală nasoală. A avut nevastă el. Era ungur. El a avut nevastă.
D.B.: Vultur era ungur?
N.N.: Păi Vulturu...
D.B.: Nu e romanesc?
V.G.: Nu ştiu eu. Ce pot să zic eu?
D.B.: Aaaa, păi probabil că era din Târgu Mureş, nu?
V.G.: Târgu Mureş, da. Putea să fie saş, d-ăla să fi fost. În orice caz...
(Va urma)
Filmare cu camera ascunsă.
Interviul realizat de Dan Badea
