Babu, imparatul muntilor

E oier, are 85 de ani si oamenii din Marginimea Sibiului il considera alesul lui Dumnezeu

Vedenia din varful muntelui

"Eu n-am gasit pe nimeni fericit pe lumea asta. Ori e una, ori e alta. Poate doar ai care inteleg, ei sa fie oleaca mai multamiti, adica sa simta ceva fericire. In rest, tot omu are o amaraciune, o indoiala, ceva. Iti mai spun o patanie, s-o bagi bine la cap. Cand a umblat Isus pe pamant cu Sfantu Petru, au calatorit mult si au trecut si pe muntele unde era ingropat Adam si..." Se opreste brusc, cu glasul sufocat de lacrimi. Plange intr-un fel straniu, nemaivazut de mine pana acum. Lacrimile lui nu se scurg, nu aluneca pe obraji. Tasnesc, pur si simplu, una dupa alta si se izbesc puternic de masa, plescaind ca niste picaturi mari de ploaie. Mai tarziu, aveam sa descopar ca plansul asta e pentru el aproape un reflex, atunci cand aduce vorba despre Dumnezeu. E smerenia lui, emotia lui suprema. Ramane o vreme cu ochii inchisi si capul plecat, apoi tuseste usor, netezindu-si glasul. "Si umblau ei pe muntele ala cand, deodata, Isus vede zacand la umbra unui jneapan capatana lui Adam. Se apleaca, o ridica si zice: "Cum ti s-a parut lumea asta, Adame?" "Ca un vis, Doamne!", ii raspunde teasta lui Adam. "Dar paharul mortii, cum ti s-a parut?", il intreaba mai departe Isus. "Asa a fost de amar, Doamne, ca si-amu il simt printre masele". Asa e si viata asta a noastra, trece ca un vis. N-ai ragaz nici ca sa te dumiresti. Cum te invoiesti oleaca cu naluceala asta, gata, ai si inghitit amareala mortii. De-aia zic, de cand sunt, n-am gasit pe nimeni fericit pe lumea asta. Numai ca aici eu am o socoteala, ti-o zic s-o bagi bine la cap: nefericirea asta a omului e un pacat mare in fata lui Dumnezeu."
*
Il cheama Dumitru Stef si are 85 de ani. Lumea din sat ii zice Babu. Aici, in Marginimea Sibiului, Babu inseamna "mos", "intelept", alesul lui Dumnezeu, sfetnicul satului, tamaduitorul sufletelor. La el vin oameni cu mintea ravasita ca sa ii limpezeasca, oameni cu chinuri mari la inima ca sa le aline durerea. Babu e o autoritate, asa cum e preotul, doctorul sau invatatorul. La fel de special, la fel de respectat. Nimeni nu indrazneste sa-l vorbeasca de rau, el e omul fara nici un cusur, e un reper, e modelul infailibil, iar vorba lui, un dulce balsam, e parca ecoul neauzitului glas al lui Dumnezeu. Inalt, vanjos, cu o seninatate angelica pe chip, Babu observa si intelege tot ceea ce pentru noi, ceilalti, nu inseamna aproape nimic. El stie sa asculte frunza, face leac din orisice ierburi, stie ca bradul cu cetina lasata si lemnul mai plapand e bradul-femeie, iar cel cu lemnul ca piatra e bradul-barbat, stie ca luna cu coltii in sus aduce vara veac bun, iar iarna ger greu, aude glasul padurii, intelege piruitul pasarii, stie sa citeasca in stele si, mai ales, stie sa alunge bolile. Pentru oamenii locului, Babu e omul cel mai insemnat, mai insemnat decat presedintele tarii. Se zice ca intelepciunea si credinta lui izgonesc toate blestemele care dau tarcoale satului si ca duhurile rele se inspaimanta de smerenia lui.

Maria, nevasta lui Babu

Avea vreo noua ani, cand taica-sau s-a intors din Rusia, de la razboi. El era cel mai mic dintre frati si poate de-aia, parintii il aveau mai mult la inima. Taica-sau lucra in padure, la taiatul lemnelor, iar un unchi, frate de-al mamei, era cel mai vestit cioban din Marginime. Nitu mergea cand cu unu, cand cu celalalt. Asa ca aproape toata copilaria si-a petrecut-o acolo, sus, in salbaticia muntelui. Noptile sedeau cu totii, cam zece oameni la numar, in jurul focului, si povesteau cate-n luna si in stele. Iar lui ii placea tare mult sa caste gura si sa bage la cap talcul vorbelor. "Aveam, cum s-ar zice, ureche muzicala. Ascultam si inregistram perfect tot ce auzeam. Alea au fost cele mai frumoase nopti din copilaria mea. Imi aduc aminte de parca am visat, asa era de frumos." Vorbeau despre leacuri la oi si la oameni, despre tot felul de buruieni, povesteau patanii cu lupii la stana, pilde din Biblie ori legende ale locului pastrate din stramosi. Scoala lui era acolo, sub cerul liber, iar invatatori ii erau oamenii aia care-au trait o viata intreaga in pustietatea muntelui, alaturi doar de Dumnezeu. Cand a implinit 15 ani insa, tatal lui a murit si, dintr-odata, visul ala frumos s-a naruit. E cea mai neagra amintire a lui. Era inca un copilandru si pana atunci, sub bratul vanjos al tatalui, nu cunoscuse frica. Acum insa, noptile alea din munte nu mai erau la fel de linistite. Chiar daca langa el erau aceiasi oameni, zdrahoni care habar n-aveau ce e frica, nu era totuna. Se simtea tot mai singur si mai temator. Proba de foc avea sa vina foarte curand, pe cand se gasea la stana, sus, in creierul muntilor, iar unchiul lui avea ceva treburi prin sat. Intr-o dimineata i-a spus baiatului: "Nitule, eu ma cobor oleaca. Tu vezi de oile astea, sa nu se piarza vreuna. Hai, ca de-amu esti flacau si am mare nadejde la suflet ca o sa fii zmeios ca tata-tu. Iara, vezi, daca te-o lua vreun pas, canta si tu ceva ori vorbeste cu oile ca nu-i nimica de ocara. Daca mi-o ajuta bunul Dumnezeu, maine, pe la apus, oi fi inapoi". Apoi si-a facut semnul crucii si s-a pornit sa coboare. Era prima data cand Nitu ramanea singur la stana. Cat a fost ziua si Sfantul Soare a stat pe cer, n-a fost asa greu. Avea la el o carte cu basme si a tot citit din ea, ca nici n-a simtit cand s-a lasat intunericul. Incepuse sa sufle un vant subtirel si rece, care parca prevestea ceva nelamurit. Baiatul s-a bagat acolo, in bordeiul unchiului, a proptit niste pari in usa, s-a asezat pe o lavita acoperita cu blana si a ramas asa, ghemuit intr-un colt, cu ochii mari si inima cat un purice.

Ar putea sa strabata alaturi inca doua vieti

Mai tarziu, pe la miezul noptii, s-a pornit vijelie mare, cum nu pomenise pana atunci. Padurile din jur huruiau ca niste balauri, cerul fulgera si tuna de-ai fi zis ca se rupe, iar coliba scrasnea din toate incheieturile. "Am zis ca ala-i sfarsitul, nu alta. Tiu minte ca am plans, cum n-am mai pomenit vreodata pe cineva sa planga. Si-apai, dupa vreo doua ceasuri s-o mai domolit potopu', dara eu tot mai plangeam de mama focului. Cand, deodata, am auzit ca nu plang singur, ca se mai aud niste vaiete de undeva, de-afara. Si-am avut pornirea asta, sa ies si sa aflu cine imi ingana plansul. Era asa o intunecime, ca nu vedeam nici la un pas de mine. Si-am strigat tare: "Tata, tu esti?". Abia murise, bietul de el, n-avea 40 de zile, asa ca sufletul lui nu plecase inca la ceriu. Iara eu socoteam ca m-o fi vazut cum ma jelesc de-atata spaima si-o plange, si el, de mila mea. Si-am tot strigat asa, in intunecime: "Tata, tu esti?". D-apai, dupa un timp m-am dumirit ca nu era nici un planset, ca era numa urletul lupilor. Erau aproape, cam cat ai arunca o piatra. M-o luat asa, o intepatura pe sira spinarii, de mi-ou damblagit picioarele, si o vreme n-am mai putut sa ma misc. Si cum zaceam io acolo, tapan de frica, un fulger o aprins cerul, iara dupa ce s-o stins a mai ramas asa, o brazda de lumina, ca un nimb mare, chiar deasupra mea. Si-acolo, in nimbul ala, am zarit chipul unui batran cu barba lunga si alba, care se uita la mine si parca-mi zambea. N-o fo mult, cam cat numeri pan' la cinci, si-apai o disparut. Deodata nu ma mai tinea amorteala si nici frica n-am mai avut. Am asmutit cainii si-am inceput a urla de rasunau muntii, ca sa alung jivinele. Pana la ziua n-am inchis un ochi si am avut cea mai mare multamire sa aflu ca n-a pierit nici o oaie. De-atunci, io n-am avut o zi in viata sa nu-mi vina in minte ivirea aia luminoasa de pe cer. La fistecare rugaciune din zi sau din noapte, mi se iveste acelasi batran, cu-aceeasi barba alba si ochi blanzi." Babu isi lasa privirea in jos si se inchina, soptind parca o rugaciune. Se pare ca tocmai mi-a povestit cea mai de pret poveste a vietii lui. Povestea unei nopti de cosmar care ii hotarase destinul.

Cartea si pustietatea

"Babule! Babule!", se-aude de afara, din curte, si pare vocea smiorcaita a unui copil. Batranul tresare, se ridica de la masa si arunca o privire pe fereastra. "Asta-i Ionica, feciorul unui vecin. Ce-o fi cu el?" In usa apare un baietel de vreo 14 ani, cu ochii umflati de lacrimi si mana stanga infofolita intr-un stergar. "Ce-i, ma?", intreaba batranul. Cu glasul sufocat de durere, copilul baiguie franturi de vorbe, dezvelindu-si incet mana. Langa el, in pragul usii, se iveste degraba femeia lui Babu, o batranica maruntica, cu chipul blajin ca o icoana. "Ce-i, mai, baiete? Hai, sezi acolo, langa Babu." Copilul se-aseaza si ridica mana subreda s-o vada batranul.

In armata

"Am cazut de pe casa, Babule! M-am urcat sa pironesc o antena si-am alunecat. Am cazut pe mana si m-a prins cazatura cu degetul asta sucit." Babu zambeste linistit, isi face semnul crucii si-apoi apuca palma copilului. Pipaie atent, cauta parca ceva la incheietura degetului. Copilul icneste, scrasnind tare din dinti. "Sa-i multamesti lui Dumnezeu, copile, c-ai scapat doar cu-atat! Ai auzit?" Baiatul da din cap, cu fata pocita de durere. "Ui, ui! Puteai sa-ti spargi teasta, feciorule, sa ramai acolo fara suflare. Marie, mergi de ada-mi unsoarea aia din dulap!" Batranica iese numaidecat. Respectul pentru omul ei pare fara cusur. Daca Babu este o autoritate pentru tot satul, femeia trebuie sa-l asculte orbeste. Niciodata, de aproape 60 de ani de cand sunt impreuna, nu i-a iesit din cuvant. Se intoarce indata, cu o cutie in mana, iar Babu, cu acelasi zambet molcomitor, incepe sa oblojeasca degetul baiatului. Nu zice nimic, doar zambeste mereu si intinde unsoarea pe mana copilului. Indraznesc sa-l intreb din ce-i facut leacul ala si imi raspunde ceva mai tarziu, evaziv si-aproape soptit, ca e din tot felul de plante de care sigur n-am auzit. Copilul geme intruna, dar nu cracneste. Sta cu mana intinsa si se cazneste din rasputeri sa-si inabuse chinul. Stie bine ca la Babu nu-i lucru de mantuiala, ca unde pune el mana, trece orice betesug. Aproape ca nu e copil in sat sa nu fi ajuns pe la Babu, macar pentru un guturai. De ani multi, oamenii vin la el mai ceva ca la doctor, fie ca-i vorba de-o boala, fie de-un of la inima. Si vorba asta s-a dus departe, ca astazi ii trec pragul oameni din toate colturile tarii, ba chiar si straini. "Nu-i inceput fara de sfarsit si nici boala fara de leac. Niciodata n-am dat inapoi, am dus totul pana la capat, ca mi-o placut intotdeauna sa tiu capu' sus."

Duminica, la biserica

Nu-i un an de cand s-a trezit la poarta cu o femeie care abia mai putea sa mearga. Venise din Sibiu, cu sotul ei. O tineau rau salele, plangea de-atata durere si la cati doctori a fost, niciunul nu i-a gasit leac. Adica, fiecare i-a zis altceva, ca nu mai stia, biata de ea, ce sa faca. Babu a luat-o in casa, a pus-o sa se despoaie "cum a facut-o muma-sa", i-a apasat pe spate cu palmele de cateva ori si-apoi s-a lamurit. Era vorba de un reumatism si pentru asa ceva avea deja niste unsori preparate. Pana seara, femeia a uitat ce-i durerea si-a plecat acasa tamaduita. Mai tarziu, i s-a imbolnavit nevasta. Cu fierea si ceva piatra la rinichi. Nu mai putea sa ridice nici un bob de orez, zacea toata ziua in pat. A facut o fiertura din anumite radacini, a amestecat-o cu rachiu si i-a dat sa bea din licoarea asta cateva zile la rand. Dupa vreo saptamana, a pus-o pe picioare, de ziceai ca-i minune mare. "N-am nimica cu doctorii, numa ca-s unii care nu prea stiu carte. Astia zapacesc omu', si Doamne fereste sa nu-l prapadeasca! Io nu-s trufas, sunt rele la care n-am gasit leac si doctorii stiu sa le repare. Da' mi-o placut sa aflu din tainele naturii si sa citesc. Asta mi-o placut, cartea si pustietatea. Da, am iubit mult cartile. Muierea le ia si le baga in foc. Stai, femeie, ce faci? Pai, zice, la ce-ti mai trebuie, nu le-ai citit o data? Ea nu iubeste cartea. Daca o duci undeva, in lume, nu mai stie de ea, nu se descurca deloc. Acasa e sprintena foc, numa sa n-o duci mai departe de sat." De-acolo, din pragul usii, femeia zambeste smerit, ca si cum nimic din vorbele lui n-ar putea vreodata s-o jigneasca. Babu leaga mana copilului cu o carpa si-apoi ii da cutia cu pomada. S-o ia cu el si sa-si unga degetul. Iesim cu totii in curte. Se lasa seara si Babu are treaba la grajduri.

Boul "stricat"

Era intr-o vara cu zaduf mare, prin '40. Nitu avea 16 ani si urca zi de zi la munte, cu carul dupa lemne. Ore in sir zabovea prin poieni sa caute ierburi. Apoi se tolanea la umbra unui copac si citea. Carti vechi, de la bunicii lui, despre toate plantele pamantului si leacurile lor. Intr-o zi, mergand el asa, agale, deasupra carului, s-a intalnit cu padurarul. "Ma, Nitule, i-a zis, vorbeste lumea ca te pricepi sa repari animale. Asa-i ori o nascocit careva? Ca uite, ii Ghita al lui Panduru p-aci cu caru' si-i trage sa moara un bou. Hai o tara de incearca tu sa-l repari, ca ti-oi face pomana cu bietul om." Nitu n-a stat pe ganduri, venise sorocul sa-si incerce puterile. Boul era bleojdit rau, abia mai rasufla.

Nedespartit de oi

Baiatul s-a invartit pe langa el, l-a pipait si-apoi a cerut un cui. Stia bine ce-i de facut, vazuse la ai batrani. S-a dus in spatele boului, pe partea stanga, a numarat trei coaste in jos, unu, doi, trei, si fix in locul ala a infipt cuiul. Boul abia daca a icnit, atata vlaga mai avea. "Asta-i la splina", a zis Nitu. S-a dus apoi indarat, a proptit cuiul deasupra cozii si poc! Inca o intepatura. "Iar asta-i pentru armurarita." A aruncat cuiul si s-au asezat sa astepte. Dupa vreo ora, boul s-a ridicat pe picioare. Iesise toata rautatea din el. A doua zi, tot satul stia povestea, iar Nitu era deja privit cu mult respect. Oamenii din sat, dar si din imprejurimi, incepura sa vina cu animalele "stricate" la el, mai ceva ca la veterinar. Iar el nu ostenea sa le gaseasca leac, sa-i multameasca pe toti. Mai tarziu insa, a ales sa mearga la stana, sa fie cioban. A luat-o de jos, mai intai ajutor de strungar, apoi strungar (al care mana oile la strunga, ca sa fie mulse), ajutor de baci (cioban care conduce o stana), ajutor de vataf (sef peste mai multi ciobani) si la urma, "cap de munte", adica un fel de imparat, sef peste toti vatafii si toti ciobanii din Marginimea Sibiului, cel care tinea socoteala pentru fiecare stana si fiecare om in parte. Lucra cu averi mari, dar niciodata nu s-a intamplat sa necinsteasca pe careva ori sa-si faca vreun dusman. Fiecare primea atat cat merita, iar cand se nimerea sa nu iasa fix la socoteala, trebuia sa umble la buzunarul lui. N-a fost niciodata lacom, a avut cat i-a trebuit. Asta se vede si azi, e multumit ca are ce pune pe masa. Iar pentru cinstea asta a lui, pentru vrednicia, pentru minunile pe care le facea, dar si pentru intelepciunea cu care le vorbea oamenilor, Nitu era de departe cel mai respectat om din Gura Raului. Atunci, insa, oamenii erau altfel, mai cuminti, mai cu dragoste de Dumnezeu, iar randuielile erau sfinte. In ziua de 1 mai, scoteau oile la faneata si ramaneau acolo pana la 1 iunie, cand urcau sus de tot, la munte, pe dunga zapezii. Nu coborau decat de Ziua Crucii, pe 14 septembrie, cand le duceau tot la faneata, si fiecare om din sat venea acolo sa vada de oile lui, daca s-o fi prapadit vreuna la munte, de urs ori de lup. Apoi se facea socoteala, se plateau ciobanii, si care voia putea sa-si ia oile acasa, iar care nu, le lasa mai departe la ciobani, ca sa le duca mai jos, catre Medias. Erau vremuri bune, se adunau pana la o mie de oi.

Ehei, ce vremuri! Atata era de cunoscut pentru intelepciunea lui, ca intr-o zi s-a pomenit cu un om in munte, la stana, care l-a intrebat daca nu vrea sa fie secretar de partid in sat. I-a raspuns ca el nu poate sa minta si ca de religie nu s-ar lasa nici sa-l omoare cineva. La 26 de ani, Nitu a coborat de la stana sa se insoare cu Maria. Saraca femeie, daca si-a luat barbat un asa cioban patimas, de-acum mai mult vaduvea! Au avut insa si vreme de iubit. Au facut patru copii, o fata, azi invatatoare in sat, o alta, contabila la un spital in Sibiu, un baiat pe care l-a tinut langa el, pe la stana, si al patrulea, care-a iubit mult animalele si s-a facut veterinar. Dar cu toata stiinta lui, tot la Babu vine veterinarul de-l mai intreaba de cate-un leac, cand nu da de capat cu doctoriile. Astazi, Babu nu prea mai urca la stana. Nu ca s-ar simti ostenit, dar i se cam tulbura sufletul cand vede ca s-a stricat randuiala de altadata. Sta mai mult pe langa casa, vede de animale, mai iese la padure, dupa lemne, ori urca pe munte, sus de tot, in locuri neumblate, sa adune radacini pentru leacuri. In rest, se ingrijeste de Dumnezeu si de oameni. "Io am fost tare lacom de lucru. Macar o zi n-am putut trai fara sa fac ceva. Dar ia sama, ca fara credinta, degeaba te caznesti. Tot ce ridici se naruieste peste noapte. De cand ma stiu, l-am iubit pe Dumnezeu mai mult ca pe orice pe lumea asta. Si m-am rugat tot timpul. C-asa mi-o zis un cioban batran, cand eram mai copil, sa ma rog mereu. Si cand merg sa ma rog, c-asa imi pare si drumul mai scurt. Si sa nu cer nimic, ca Dumnezeu stie ce-mi trebe si daca nu-mi da, inseamna ca nu mi-o trebuit cu-adevarat. Si-asa am facut. M-am rugat mereu. Cand ma prindeau Sfintele Pasti sus, la munte, tineam toata randuiala, ajunam, si la urma ma spovedeam la copac. Ma puneam in genunchi in fata lui. Asa faceau multi ciobani. La brad, fagi sau stejari. Si daca aveai pacate prea grele, copacul ala se usca. La mine ramanea verde mereu, ca mi-o placut sa fiu cuminte si sa nu-l supar pe Dumnezeu."
S-a intunecat de-a binelea. Animalele picotesc satule in grajduri iar Babu ma insoteste spre poarta. Maine e duminica si trebuie sa-si astampere sufletul pentru Sfanta Biserica.

Piatra Gurguiata si Bunul Dumnezeu

Langa satul Gura Raului, la marginea unei paduri de pin de sub creasta muntelui, se afla o stanca uriasa, pe care oamenii locului o numesc Piatra Gurguiata.

Barbati in costum popular

Legenda spune ca demult, cand oamenii s-au asezat pe locurile astea, in muntii Cindrelului isi facuse salas un diavol urias, care sarea de pe un munte pe altul si facea numai prapad. Distrugea stanile, omora oile, seca raurile, dobora padurile. Intr-o zi, a vazut el ca oamenii zidesc in mijlocul satului o cladire ciudata si atunci s-a ascuns intr-un colt de padure, asteptand ca satenii sa termine constructia, pentru ca apoi, impielitatul de el s-o darame. Dupa mai multe zile, cand treaba a fost aproape ispravita, satenii au pus deasupra cladirii un turn urias, iar deasupra lui o cruce mare din lemn. Atata i-a trebuit diavolului, sa vada crucea aia, ca l-a si luat turbarea. Plin de furie, s-a oprit la prima stanca de pe Coasta Raului, repezindu-se s-o smulga de-acolo si s-o pravaleasca peste noua cladire. Dar bunul Dumnezeu, care vazuse tot, n-a lasat sa se intample o asa nenorocire, si-atunci cand diavolul a apucat stanca, ea s-a facut moale si ghearele necuratului s-au afundat in ea ca intr-o mamaliga. Apoi, iute de tot, piatra s-a intarit iar, asa ca dracul a ramas cu ghearele infipte acolo. Zile la rand s-a chinuit sa scape din stransoarea stancii, si cand intr-un tarziu a reusit, a luat-o la sanatoasa, sarind peste munti pana hat, departe de locurile astea. Stanca exista si astazi, cu tot cu urmele ghearelor infipte in ea. Iar jos, in sat, cladirea aia frumoasa, cu turn si cruce deasupra, se inalta semet si acum, dupa atatea veacuri. E cea mai veche biserica a satului, locul sfant care a ocrotit meleagurile astea de toate blestemele istoriei. Acolo merge Babu ori de cate ori vrea sa vorbeasca cu Dumnezeu.
E duminica dimineata si slujba deja a inceput. Rar se poate vedea atata smerenie, atata sublima randuiala. Chiar langa altar, stau copiii. Frumosi ca niste ingeri. La dreapta fetele, la stanga baietii. Cu ochii mari, sorb orisice vorba a preotului, de parca asculta un basm. In pronaos, adica in "tinda", sunt femeile. Imbrobodite, in genunchi, cu capul plecat. Ca si cum in fata lor e insusi Dumnezeu. In naos, de partea stanga a altarului, stau barbatii mai tineri. Smirna, cu privirea lasata. Dincolo, de-a dreapta altarului, sunt barbatii batrani. Cuminti, in itari, opinci, camesi albe si serpar din piele, la brau. Printre ei vad ochii inlacrimati ai lui Babu. Asculta slujba, dar gandul e sus, la ceruri. Pentru el, cel care si-a trait viata in pustietate, Dumnezeu e cel mai aproape. Poate oricand sa-l vada, sa-i vorbeasca. Incepe sa cante corul. O armonie dumnezeiasca invaluie biserica, precum o mangaietoare mireasma. Vreme de doua ore, nimeni nu se clinteste, nimeni nu arunca priviri curioase. Apoi, lumea asteapta cuminte la miruit. Mai intai barbatii. In fata preotului, Babu se inchina adanc, apoi inchide ochii si intinde fruntea ca si cum ar primi sarutul lui Dumnezeu. Iesim afara si o vreme nu zice nimic. Asteapta parca sa i se intoarne gandul inapoi, pe pamant. Pe drum, nu-i om sa nu-l salute cu vorbe alese. El le raspunde mereu cu-acelasi zambet blajin. O femeie se apropie de el si-l intreaba cand poate sa vina cu nora la el. "Oricand, Ana, draga", ii raspunde si-apoi pornim mai departe, spre casa. "Nora ei, saraca, ii suferinda de cancer la partea femeiasca. Ca amu, canceru-i la putere. Inainte mancai o mamaliga curata. Nu era graul sau legumele stropite. Ca d-aia mor tot mai putini de adanci batraneti. Se moare mai mult din negrija. Mergi la magazin si cumperi tot felul de otravuri, si uite-asa n-ajungi la niste ani. Ui, ui!"

Prietenie in ograda

In sat, insufletire mare, ca intr-o zi de sarbatoare. Unde intorci capul, vezi macar un barbat in costum popular. Palcuri de copii se zbenguie zgomotos. Trecem pe langa ei si se lasa tacere. "Saramana, Babule!" Apoi, se porneste iar larma.
Inca putin si am ajuns acasa. E momentul sa ne luam bun ramas. Babu imi strange puternic mana si ma priveste cu zambetul lui domol. "Nu stiu daca ti-oi fi fost cu ceva de folos. Da' mie mi-o placut intotdeauna sa vorbesc cu oamenii." In sat, aceeasi insufletire, ca intr-o zi de sarbatoare. In zare, chiar la marginea satului, se vad muntii. Acolo, sus de tot, pe creste, rasar dintre copaci cateva stanci uriase. Poate ca una din ele o fi chiar Piatra Gurguiata. Raman cu privirea atintita spre locul ala indepartat si-mi vin in minte iar vorbele lui Babu: "Stanca aia e hat, departe, mergi cam o zi pana acolo si trebe sa urci o coasta cam aspra. Asa-i, se vad semne de gheare infipte in ea. In tot satu' asta, doar cativa au vazut-o. Povestea cu diavolul nu-i nascocire, s-o intamplat cu-adevarat, iti zic io! Pai, ia gandeste-te o tara: p-aici o trecut huni, tatari, turci, nemti, rusi, comunisti. Toti diavolii pamantului. Ghearele alea din stanca is ale lor. Si iaca, biserica e tot la locul ei, in vatra satului. La fel si oamenii."


Catalin Apostol

Posted in: medicina anturista,obiceiuri romanesti,vindecatori