Nae Georgescu: Să o luăm pe rând. Iubit a fost. A avut şi prieteni şi duşmani. Este instituţionalizat de la sine, dar nu e un institut Eminescu. Asta e o carenţă a noastră. Suferim de această boală. Noi am ratat secolul 20. Noi nu avem o enciclopedie românească. Noi, dacă vrem să ştim ce s-a întâmplat la cotul Donului, care a fost cea mai mare înfrângere a poporului român de la Burebista, trebuie să consultăm o enciclopedie rusească, poloneză, rusească. Dar una românească nu. Şi o naţiune se defineşte prin instituţii, nu neapărat prin nivel de dezvoltare. Aia e calitatea ei, dar se defineşte prin instituţii.
Radu Moraru: Eu cred că avem prea multe valori, prea multe talente. De-aia nu avem instituţii.
Nae Georgescu: Dar iubit, Mihai Eminescu a fost, chiar în timpul vieţii.
Radu Moraru: Credeţi că l-a şi înnebunit gloria?
Nae Georgescu: Era foarte orgolios. Cât e nebunie, oboseală, stres, cât e intoxicare, pentru că domnul doctor ne explica cu mercurul, nu ştim.
Napoleon Săvescu: Este o crimă că s-a făcut.
Nae Georgescu: Ăsta era tratamentul. Dar în două momente diferite, în 1883 la Viena şi în 1885 la Iaşi... La Viena, unde e doctor Freud, are o scrisoare către o prietenă a lui în care îi explică tratamentul pe care îl aplică pacienţilor lui. Şi spune: „Draga mea, omul acesta în afară de socializare şi masă, nu le dă nimic”. Deci fără niciun fel de medicament, în 3 luni de zile Mihai Eminescu revine. Napoleon Săvescu: A fost dezintoxicat.
Nae Georgescu: La fel se întâmplă şi la Iaşi. Radu Moraru: Asta e fotografia când era spre sfârşitul vieţii.
Nae Georgescu: Grija doctorului de la Botoşani asta era: antidotul. Când a venit Mihai Eminescu la Bucureşti în ’88 cu Veronica Micle, grija lui asta era, că trebuie să meargă la Hale, să îşi facă băile, să facă curele nu ştiu dacă pentru dezintoxicare, dar tratamentul implica mercur şi acest antidot.
Radu Moraru: Dar până la urmă încercau să îl vindece?
Napoleon Săvescu: Întreb eu, retoric, dacă astăzi oamenii îşi scot micile plombiţe cu mercur pentru că te poţi intoxica, dar să îţi administreze zeci de grame de mercur?
Radu Moraru: Dar nu ăsta era tratamentul de epocă?
Nae Georgescu: Da. Problema e că diagnosticul nu e corect.
Radu Moraru: Ştim sigur că nu e corect?
Nae Georgescu: Ştim sigur. Primul lucru care s-a făcut la autopsia lui, i s-a cântărit creierul. Or, creierul lui este de 1445 de grame, cât al lui Schiller. Or, sifilis, prin asta este... că de aia s-a şi cântărit creierul, sifilisul consumă celula nervoasă. Bolnavii de sifilis pierd 3-4 sute de grame de creier.
Radu Moraru: Deci putem să spunem că prima legendă otrăvită, care ni s-a livrat...
Nae Georgescu: Cade imediat.
Radu Moraru: Dar vreo altă boală venerică putea să aibă?
Nae Georgescu: Putea. Eu nu mă pricep la boli.
Radu Moraru: El îi spune ceva Veronicăi într-o scrisoare, de o boală ruşinoasă. Nae Georgescu: Nu. E vorba de altceva. Au ieşit la iveală scrisorile acum. Ei au avut un copil. L-a avortat Veronica. Nu de asta e vorba. E vorba de faptul că ea a rămas însărcinată. Se poate descifra din scrisori.
Radu Moraru: Dar ei nu au vrut să aibă un copil.
Nae Georgescu: Nu aveau cum să aibă. Era complicat.
Napoleon Săvescu: Era copilul lui Eminescu sau al lui Caragiale?
Nae Georgescu: Nu. Cu Caragiale e altceva. Pe scurt. După acest avort ei se ceartă. Ea l-a cerut în căsătorie pe el pentru că râdea lumea de ea că e cu burta la gură, aşa.
Radu Moraru: Da.
Nae Georgescu: El era în vârful piramidei politice, era anul de vârf al lui, spera să devină deputat. I-a spus că nu se poate. S-au certat. Un an de zile nu vorbesc. Şi sunt scrisorile ei. Printre altele ea spune: „Domnule Eminescu, m-ai abandonat, ţi-ai bătut joc de mine. Am să mă răzbun. Am să dau la presă tot ce mi-ai povestit mie că se petrece în conclavul lui Titu Maiorescu”.
Radu Moraru: Deci îl trădează rău pe Eminescu.
Nae Georgescu: S-ar putea ca să fie ceva prin presa română, un asemenea documentar. Şi ea îi dă scrisorile astea lui Caragiale. Caragiale, văzând despre ce e vorba, nu acţionează. Şi nu i le mai dă înapoi, nici ei, nici lui. Discuţia pe care o ştim noi este că Eminescu îi spune: „ Cere-i scrisorile canaliei!” Despre ce scrisori e vorba? Lumea crede că e vorba despre scrisorile ei către Caragiale. E vorba de scrisorile pe care Eminescu le-a scris Veronicăi Micle şi pe care ea le-a dat lui Caragiale. Şi s-a fabulat pe această poveste.
Radu Moraru: Poveste de dragoste. Dar nu a fost?
Nae Georgescu: Poate a fost, dar nu aceste scrisori o justifică.
Radu Moraru: Dar ce poveste atât de compromiţător Eminescu?
Nae Georgescu: Este o asemenea scrisoare compromiţătoare, tot către Veronica Micle, în care Eminescu îi descrie ce se întâmplă la Palatul Peleş, cum toate doamnele de onoare ale reginei sunt într-un fel de horă nupţială cu ofiţerii din camera de gardă. Regele află şi iese un scandal. Or, asta nu se spune în presă. Era vorba de amor în grup şi destul de dubios, lucruri pe care Eminescu le povesteşte Veronicăi Micle. Cam aşa ceva povestea şi despre ce se întâmplă. Acum nu ştim. Se presupune ca aceste scrisori să se afle în arhiva lui Şerban Cioculescu. El are multe arhive de la Caragiale. El a lansat zvonul relaţiei Caragiale – Veronica. Radu Moraru: Dar ei s-au împăcat?
Nae Georgescu: După un an de zile, Veronica vine la el, se împacă şi de aici urmează o căsnicie secretă. Practic, Veronica e soţia lui, la modul ideal. Ea îşi trimite una din fete la Botoşani, profesoară, şi ea vine la Botoşani foarte des, unde se afla şi Eminescu. Ea îl ia pe Eminescu în 1888 la Bucureşti. Se pare că Eminescu avea interdicţie de a mai intra în Iaşi.
Radu Moraru: Foarte multe emailuri primim. Ajungem imediat la 1889. Cineva ne întreabă dacă e adevărat că în perioada 1883-1889 Eminescu nu a mai scris nimic?
Nae Georgescu: Cum să nu? Acesta e argumentul că nu e vorba de boală. În perioada aceasta el a scris vreo 2 mii de pagini, traduceri foarte multe, e drept. Plus poezii. Sunt 6 poezii importante pe care le publică. Se aruncau foarte multe din hârtiile lui. În halatul lui din spital au fost găsite două poezii.
Radu Moraru: Aşa arăta în 1884. Dar ce s-a întâmplat cu creierul?
Nae Georgescu: Păi dacă nu a ieşit proba, că nu a fost bolnav de sifilis, nu a mai fost interesat nimeni.
Napoleon Săvescu: A fost lăsat...
Nae Georgescu: S-a stricat. A fost aruncat la gunoi. Dar trebuie să ştiţi că această autopsie a fost făcută cu public. A fost de faţă primul procuror al judeţului Ilfov, prefectul judeţului.
Napoleon Săvescu: S-a făcut la cererea lui Titu Maiorescu.
Nae Georgescu: Da. Pentru că a vrut să demonstreze că asta a avut.
Napoleon Săvescu: Nu a reuşit.
Radu Moraru: La un moment dat se ştie şi de acel atac asupra lui Mihai Eminescu cu o piatră, dar asta după publicitate! Am revenit. Pentru Larisa, aşa este, nu s-a născut pe 15 ianuarie, ci pe 20 decembrie.
Napoleon Săvescu: Da. Dar a fost înregistrat atunci pentru că era sfârşitul anului. Nae Georgescu: Deci registrul pe anul 1849 fusese închis, iar în 1850, pe 21 ianuarie, când a venit să îl boteze pe copil, preotul a ales o zi de naştere, care era o rubrică simbolică. Deci certificatul era de botez, nu de naştere.
Radu Moraru: Bun. Ce ştim despre acel pacient care îl atacă?
Nae Georgescu: Petrea Poenaru, tenor, profesor de muzică pe la Craiova. Întâi îl loveşte cu o pietricică pe 9 iunie, când se joacă cu o praştie, iar pe 15 iunie, când Mihai Eminescu iese în grădină să se plimbe, pe la spate, acelaşi Petrea Poenaru, vine cu o cărămidă mare şi îl loveşte în ceafă. Mihai Eminescu cade în braţele unui prieten şi moare într-o jumătate de oră. E dus în spital. Doctorii spun că nu spune nimic. Iar doctorii declară decesul în noaptea de 15-16 iunie. Declaraţia oficială a doctorilor este că s-a sculat pe la ora 3 noaptea, a băut un pahar de lapte, s-a aşezat pe pat şi a murit.
Radu Moraru: Nu se spune nimic de lovitură?
Napoleon Săvescu: Asta din dorinţa de a nu se afla că într-o clinică a lui Şuţu cineva poate să fie omorât.
Nae Georgescu: Toată lumea ştie. Deci Arieta ştie de această piatră, de Petrea Poenaru, generaţia Iorga ştie. Această variantă oficială, cu elivipelul, este instaurată prin tradiţia George Călinescu. El nu mai ia în consideraţie această întâmplare cu Dumitru Coşmănescu, în braţele căruia Eminescu a murit. Acest Dumitru Coşmănescu, frizerul lui Eminescu, care are un text superb în Universul, pe aceeaşi pagină unde el publică textul lui, are şi George Călinescu un text despre Mihai Eminescu. Călinescu scrie despre Veneţia, un sonet al lui Eminescu, iar Coşmănescu scrie această amintire. Călinescu nu îl aminteşte nicăieri pe Coşmănescu. Numai în ultima ediţie a sa, în note, dă şi trimiterea la Universul. Radu Moraru: Dar putea să fie o comandă, o manipulare?
Nae Georgescu: Trebuie să discutăm responsabil. George Călinescu...
Radu Moraru: Nu, de profesorul care i-a dat cu piatra în cap?
Nae Georgescu: Nu ştim. Familia Leca este foarte răspândită, o ramură e în Oltenia. Poenaru face parte din această ramură din Oltenia. Tot ce pot să spun este că mult timp am crezut că este fostul soţ al Cleopatrei Leca Poenaru şi că ar fi o gelozie. Şi ea era actriţă, însă nu suntem siguri.
Napoleon Săvescu: Şi frizerul cum îl descrie pe Eminescu?
Nae Georgescu: Ca un om normal.
Napoleon Săvescu: Care în acel moment recita, cânta.
Nae Georgescu: Da. Recita, cânta „Deşteaptă-te române!” Mai sunt şi alţi prieteni care povestesc că au fost la el, cine spune că a primit o poezie şi pe spatele ei era scris „Deşteptă-te române!”
Radu Moraru: Dar el de ce stătea internat?
Nae Georgescu: Avea interdicţie. El s-a internat ca să primească acea pensie. El avea o pensie votată în 1888 la Camera Deputaţilor, pentru care fuge în Bucureşti, crezând că a şi câştigat-o. Era 250 de lei pe lună. O votează şi Senatul, dar cade Guvernul. Noul Senat o votează şi el şi mai trebuia să pună regele Carol apostila să apară în Monitorul Oficial. Şi se tergiversează această semnătură din decembrie 1888 până în februarie. Abia când Mihai Eminescu e în spital, şi spitalul cere bani pentru întreţinerea lui, se pune problema pensiei.
Radu Moraru: Dar el ajunsese atât de sărac?
Napoleon Săvescu: Eminescu nu a fost sărac cum îl crede lumea. Era un om îmbrăcat elegant, frumos, însă spre sfârşitul vieţii, eu cred că din cauza intoxicaţiei cu mercur comportamentul lui s-a schimbat.
Cristian Aldea Teodorovici: Şi mai avea alte surse băneşti?
Nae Georgescu: E un capitol separat. E vorba de chetele făcute pe Mihai Eminescu. Cât timp a fost la Botoşani s-a îngrijit de el Cornelia Emilian, din grupul profesorilor universitari de la Iaşi. E vorba de mii de lei. Era cât pe-aci să îi cumpere o casă în Botoşani, lângă doctorul Liţă, dar a fugit şi nu a mai apucat să o mai cumpere. În orice caz, el pleacă la Bucureşti cu vreo câteva mii de lei bune. Există, în scrisorile Arietei, toată această contabilitate. Nu se poate vorbi de sărăcie, e vorba de mândria de a avea acea pensie. E votată de deputaţi, de senatori, regele a întârziat şi când e în spital i se dă acea pensie.
Napoleon Săvescu: Vă referiţi la Carol I. El nu poate să uite ce îi făcea Eminescu. Radu Moraru: A luat vreun premiu în timpul vieţii?
Napoleon Săvescu: Carol a refuzat să i-l dea lui şi l-a dat lui Alexandri.
Nae Georgescu: El a avut o relaţie specială cu regina Elisabeta. Vreau să vă spun că există o carte de poezii, se numeşte „Poeţi români”, în 1881, de Carmen Silva, când Mihai Eminescu e glorios. Această antologie cuprinde 22 de poezii de Mihai Eminescu, traduse în limba germană, şi 24 de poezii de Alexandri.
Napoleon Săvescu: Vă referiţi la o relaţie specială? Carmen Silva îl aprecia?
Nae Georgescu: I-a tradus cartea.
Radu Moraru: Dar nu avea o relaţie mai mult decât această relaţie? Nu aveau şi o relaţie de dragoste.
Nae Georgescu: Într-o scrisoare, Veronica Micle, când citeşte poezii de dragoste în Convorbiri Literale, îi spune lui Eminescu: „Vai dragul meu, tocmai la regină, atât de mult ţinteşti? Şi pe asta să fiu geloasă?”
Radu Moraru: Dar cred că în glumă.
Nae Georgescu: Asta e. Vreau să vă spun că această antologie a fost mult comentată în spaţiul germanic. Şi vreau să vă spun că este o propagandă a palatului pentru o platformă de ambasador pentru Mihai Eminescu. El a lucrat la ambasada din Germania, în tinereţe.
Radu Moraru: Da. Eu zic că am deschis o serie frumoasă de emisiuni. Aş vrea să îl întreb pe final pe Cristofor dacă şi el cântă? Ce cânţi?
Cristian Aldea Teodorovici: Da. Cânt încă de la 5 ani. Părinţii mi-au dat puţin avânt în asta şi după a urmat o perioadă mai complicată după ce s-au dus ei, când aveam 10 ani. A trebuit să mă regăsesc. Am încercat şi muzică uşoară puţin. Am făcut Conservatorul Bucureşti, la canto clasic. De vreo 4 ani am început să compun şi eu piese. Lucrez mai multe stiluri, chiar dacă mulţi mi-au spus că stilistica e mult diferită. Merge de la pop San Remo, până la jazz şi tot felul de piese de genul acela. Dar piesele părinţilor o să le cânt toată viaţa. Mulţi mă mai întreabă dacă o să mai duc şi eu steagul acela al cântecelor patriotice. Nu cred că e foarte potrivit peisajul de acum.
Napoleon Săvescu: Te referi la ce se întâmplă în Moldova?
Cristian Aldea Teodorovici: Da. Poate şi a tinerilor care sunt puţin mai indiferenţi.
Napoleon Săvescu: Nu au fost indiferenţi deloc, s-au luptat. A fost o revoluţie a celor tineri.
Cristian Aldea Teodorovici: A fost.
Radu Moraru: Da. Acolo s-ar putea să se fi întors într-un fel. Ai crescut cu bunica? Cristian Aldea Teodorovici: Cu bunica şi bunicul mamei. Ai tatălui au decedat când el avea 10 ani. A fost o istorie mai complicată. Tata a avut 5 fraţi, din care a rămas doar unul.
Radu Moraru: Tragic destin. Poate facem într-o seară un remember.
Cristian Aldea Teodorovici: Eu mi-aş dori foarte mult să facem şi un spectacol, pentru că am făcut spectacolul acesta în memoria lui Grigore Vieru, acum o lună, şi ar fi extraordinar să facem acum la Bucureşti, pentru toţi cei care au ascultat muzica dânşilor.
Radu Moraru: Da. Mulţumesc pentru prezenţa în emisiune. Hai să ascultăm „Maluri de Prut”. Să fiţi iubiţi. Ne revedem mâine de la orele 20!
Thursday, June 11, 2009
EMINESCU SI MISTERUL MORTII SALE-partea a 2 a
(Prin Monitoring Media: B1TV – Naşul, Ora 20:00)
0 comments:
Post a Comment