• Inginerul braşovean pasionat de arheologie Cristian Pintilie a făcut o descoperire care ar putea rescrie istoria locului• O boltă zidită în stîncă de mîna omului pare a fi intrarea protejată spre un important mormînt dacic sau spre camera unui tezaur Cetatea dacică de la Pietrele lui Solomon începe să-şi dezvăluie misterele.
Aproape necunoscută braşovenilor şi studiată prea puţin de arheologi, fortificaţia antică pare să însemne mai mult decît un sistem defensiv, dacă punem la socoteală recenta descoperire a unui braşovean. Pasionat de istorie şi arheologie, inginerul Cristian Pintilie a făcut o incursiune în peşterile săpate în stîncă. Într-una dintre ele a găsit o porţiune zidită.
A săpat, delimitînd astfel o formaţiune boltită. Ce se află în spatele ei, cine şi de ce a închis alveola din inima muntelui, ce vechime are sînt întrebări la care nu se poate răspunde încă, însă cu siguranţă zidul a fost ridicat pentru a bloca o intrare spre ceva despre care nu s-a ştiut nimic pînă azi. Numai specialiştii ne pot spune dacă sîntem în faţa unei mari descoperiri.
Pînă cînd vor străpunge zidul gros şi vor scoate la lumină vestigiile din ceea ce bănuim că ar fi o încăpere de piatră, Cristian a lansat cîteva ipoteze cu privire la destinaţia acelui spaţiu subteran. Cel mai probabil, acolo a fost înmormîntată o mare căpetenie dacă. Sau să fie locul de taină în care dacii din Ţara Bîrsei au ascuns o comoară?
Monitorul Expres vă prezintă în exclusivitate imagini de la intrarea în ceea ce ar putea fi o descoperire istorică.
Schita cetatii dacice Pietrele lui Solomon
Cetate cu ziduri groase de 6 metri
În zona de la Pietrele lui Solomon se află situl arheologic „Pietrele lui Solomon“, descoperit în 1913 şi studiat de două ori în anii comunismului. Este vorba de o aşezare fortificată din Epoca Bronzului, secolul II Î.H.
Ceea ce se ştie cu siguranţă este că în anul 106 d.H., cetatea a fost distrusă, în timpul ultimului război daco-roman. Istoricii spun că în această cetate se adăpostea populaţia dacă din împrejurimi atunci cînd năvăleau duşmanii.
Primele săpături le-a făcut cronicarul sas Julius Teutsch (1867-1936), acum un secol. Geograful Erich Jekelius nota şi el că, în trecut, locului i se spunea Cetatea lui Solomon. Alte lucrări au fost făcute în anii ’50 şi ’80.
S-a constatat o continuă locuire a cetăţii pe întreaga durată a neoliticului, epocii bronzului şi a fierului. Este greu astăzi să identificăm contururile cetăţii şi elementele care o compuneau, dar, cu puţină imaginaţie şi cu ajutorul lui Cristian, putem vedea cu ochii minţii faimoasa cetate antică.
Se ştie că era compusă dintr-o incintă împrejmuită cu ziduri, val de pămînt şi palisade, pe care îşi făceau rondul străjile şi unde se organizau lupte. Zidurile sînt impresionante. Conform „Repertoriului arheologic al judeţului Braşov“ întocmit de Florea Costea, „în total, zidul are o grosime ce depăşeşte şase metri“. Numai stratul care înconjoară umplutura are 1,5m .
Sistem defensiv ingenios
S-au mai găsit şi urme de stîlpi de lemn verticali, groşi de 20-25 cm, care constituiau parapete duble. Cristian explică structura fortificaţiei din buşteni. „Trecerea era blocată de palisade din trunchiuri de copaci de dimensiuni mici şi medii, aliniate vertical, fără spaţii între ele. Trunchiurile erau înfipte în pămînt şi erau întărite cu scînduri spre interiorul şi exteriorul cetăţii. Înălţimea lor era de peste trei metri.
Apa pîrîului se strecura pe sub palisadă în interiorul cetăţii“. Capetele palisadelor erau prinse de stînci, astfel că, în faţa unei asemenea bariere, orice atacator s-ar fi lăsat păgubaş.
„În peretele stîncii dinspre Sud, se pot observa lăcaşurile în care erau încastrate scîndurile, pînă la o înălţime de peste trei metri, pe două rînduri, în perechi“, spune Cristian. Aceste amănunte nu sînt descrise în nicio lucrare ştiinţifică şi, probabil, le-am văzut şi noi de multe ori, dar nu am ştiut ce reprezintă.
În cazul în care asediatorii ar fi oprit apa pîrîului să mai pătrundă în incintă, viaţa în cetate n-ar fi fost afectată. Istoricul Florea Costea arată că, „în stînga pîrîiaşului, pe pantele sudice, se văd clar «cisterne» săpate în rocă, probabil locuri de depozitare a rezervelor alimentare pentru că de apă nu era nevoie a se crea rezervă, pîrîul şi numeroasele izbucuri permanente fiind suficiente pentru a se rezista la asedii oricît de lungi“.
Turnuri de veghe şi lacuri artificiale
Stîncile erau obstacole naturale, astfel că era nevoie de fortificaţii mai ales înspre Şchei (Nord). „Pentru locuitorii cetăţii, stîncile erau poziţionate cum nu se putea mai bine, exact în punctele cardinale. Stînca de la Nord reprezintă o adevărată fortăreaţă.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre stînca de la Vest, străjerii avînd la dispoziţie o mulţime de cavităţi unde se puteau adăposti de vremea rea sau de săgeţile duşmanilor“, spune Cristian care este de părere că trecerea îngustă prin defileu a fost blocată cu bolovani mari, iar spaţiile dintre ei au fost completate cu piatră spartă.
„Zidul era supravegheat la interior dintr-un turn îngust a cărui bază e îngropată sub o grămadă de bolovani. Zidul înalt de 4-6 m era străpuns la partea inferioară de pîrîul care iese din cetate. Resturi din zid se pot observa şi azi“.
Cristian crede că au mai existat cel puţin încă două turnuri, unite între ele prin zid gros de 1 metru. „La baza unuia dintre turnuri se poate observa modul admirabil în care pietrele masive au fost îmbinate ca piesele unui puzzle, fără a se folosi mortar“. Iar într-una din stîncile de lîngă turnuri, se pare că a fost săpată o mică incintă, ceea ce-l duce pe Cristian cu gîndul la un truc ingenios.
„Nivelul suprafeţei incintei cetăţii coboară constant pînă la baza acestui zid astfel că, în caz de asediu, acest zid se putea securiza şi apa se acumula pe o suprafaţă de aproximativ 200 mp“. Dacă vreun asediator reuşea să escaladeze zidul, nimerea într-o baltă adîncă de cîţiva metri.
„Stînca dinspre Sud era un veritabil turn de apărare. Partea superioară este crenelată natural, oferind protecţie avansată pe un segment important din drumul care duce spre trecerea dintre stîncile de la Sud şi Est. În plus, lipit de piatra stîncii, a fost ridicat un masiv turn-locuinţă, care supraveghea latura de sud-vest a cetăţii“, susţine iubitorul de enigme arheologice.
Grote-adăposturi
Drumul de strajă era plasat la înălţime, astfel încît santinelele să poată face observaţii în afara cetăţii, mai ales către vechiul Drum al Poienii, „singurul care funcţiona şi în vechime“, după cum precizează Florea Costea.
Pentru Cristian, cea mai interesantă este stînca estică. „Are o formă piramidală şi prezintă o mulţime de fortificaţii naturale: grote, adăposturi, iar partea din vîrf e un veritabil turn de observaţii. Partea dinspre interiorul cetăţii se prezintă sub forma unui perete aproape vertical pe care sînt amplasate trei grote.
Cea aflată la înălţime este amintită în lucrarea «Peşteri din România», ca fiind o peşteră de dimensiuni reduse, care nu prezintă importanţă ştiinţifică sau turistică prea mare. Însă, la o privire mai atentă, se observă faptul că intrarea în grotă a fost amenajată pentru a trece neobservată“, precizează Cristian, căruia nu-i scapă niciun amănunt.
A mai descoperit că în faţa grotei sînt două plăci de piatră, care cîndva o ascundeau privirilor indiscrete. Cristian a mers în grota scundă pe genunchi, vreo şase metri. Apoi a ajuns într-o incintă care „asigură condiţii prielnice locuirii“.
„Focul ar fi încălzit repede spaţiul, iar intrarea strîmtă ar fi păstrat căldura în interior. De altfel, pereţii grotei, în porţiunea superioară, sînt afumaţi pe întreaga lungime a grotei, mai ales în porţiunea destinată locuirii“.
Două intrări către aceeaşi încăpere?
Cam aceasta este cetatea de la Pietrele lui Solomon. Junii au mai modificat peisajul, mutînd pietrele dacice ca să amenajeze spaţiul necesar desfăşurării tradiţionalelor serbări. Iar locuinţele dacice de pe terasele din apropierea cetăţii au fost distruse la mijlocul secolului XIX. Totuşi, bolovanii pe care călcăm azi nu sînt simple pietre, ci resturi de fortificaţii pe care numai un ochi priceput le poate asambla într-un plan arhitectural imaginar.
În urma cercetărilor din anii 1960 şi 1984, aici s-au descoperit obiecte din metal, piese din import greco-romane şi imitaţii ceramice. Ceramica e comună, dar şi de lux, vasele fiind vopsite cu alb sau cu roşu, cu motive geometrice. Cristian Pintilie a avut curaj să meargă mai departe de ceea ce se vede.
Măsurînd distanţa dintre cele două grote săpate la baza stîncii din incinta cetăţii, s-a întrebat ce destinaţie puteau să aibă şi dacă nu cumva comunică între ele, deschizîndu-se, poate, într-o incintă cu o lungime de circa 6 metri.
„Nu au fost săpate pentru a îndeplini funcţia de silozuri, ar fi avut nivelul în interior mai coborît, ca să asigure o protecţie eficientă a alimentelor. Nu au fost săpate nici pentru a fi locuite. S-ar putea spune că au fost începute cu un scop, dar n-au mai fost finalizate“, conchide el. Într-una din grote, Cristian a descoperit ceva ce pare a fi o poartă către inima muntelui.
Mormîntul din stîncă
Iată cum descrie el ceea ce a văzut în grotă: „O porţiune de perete are o culoare mai închisă. Şi altă structură. Este evident că reprezintă o porţiune zidită, alcătuită din pietre prinse cu mortar, iar după aspect, este o zidărie foarte veche.
Zidul închide o cavitate boltită, care are o înălţime suficientă pentru a permite accesul persoanelor în poziţia ghemuit“. Nu era o poziţie tocmai comodă, deci acea incintă nu era o locuinţă. Dar atunci ce trebuia să fie depozitat aici?
Şi de ce pentru totdeauna, din moment ce intrarea a fost zidită? „După aspect, pare compoziţia clasică a mortarului dacic: var, nisip, lut, paie şi apă. Se poate observa că a fost adăugată şi o importantă cantitate de rocă sedimentară sfărîmată. Cert este că şi acum, după mai bine de 2.000 de ani, rezistă uimitor de bine“, observă Cristian, bănuind că aici a fost înmormîntat un prinţ dac, „din vremea lui Burebista sau chiar anterior.
Şi, de ce nu, poate reprezintă chiar mormîntul conducătorului dac Rubobostes, a cărui formaţiune politico-militară se întindea pînă în apropierea Sibiului şi a cărui capitală se presupune că era în cetatea de la Pietrele lui Solomon“.
O altă ipoteză ar fi că în grotă se află înmormîntat un mare preot dac, pentru că „Pietrele lui Solomon erau şi atunci un loc cu mare încărcătură spirituală, un loc magic pentru daci“. Ipoteza ar explica de ce nu a fost zidită şi gura grotei: antecamera mormîntului era locul unde puteau fi lăsate ofrandele pentru preotul venerat.
În aşteptarea rezultatelor de laborator
A doua ipoteză ar fi că, între cele două grote şi cea aflată la înălţime, pe partea opusă a stîncii, există un tunel către exteriorul cetăţii. Pentru evacuarea oamenilor sau pentru a transfera armata într-un punct surpriză pentru inamic.
„Lungimea tunelului ar fi de 50-60 m, iar diferenţa de nivel între intrare şi ieşire este de circa 30 m. Intrarea în tunel a fost zidită, probabil după căderea cetăţilor din Munţii Orăştiei şi apropierea trupelor romane, ca măsură de siguranţă“, crede Cristian care nu exclude nici posibilitatea ca acel zid ascuns în grotă să fie o construcţie a naturii, care a aşezat bolovanii într-o formaţiune uimitor de regulată.
Stelian Coşuleţ, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului de Istorie Judeţean Braşov, a văzut cîteva imagini cu misteriosul zid şi crede că este vorba despre ceva făcut de mîna omului. „Pare o intervenţie antropică, natura nu lucrează cu forme regulate. La ce servea, e greu de spus“, spune istoricul.
Ceea ce ştim cu siguranţă e că fortificaţia de la Pietrele lui Solomon avea caracter militar, politic, administrativ şi religios, ocupa mai bine de 3 hectare şi adăpostea cel puţin un detaşament de militari, de 250-300 de soldaţi. În jurul fortăreţei locuiau civilii.
Acum 2.000 de ani, la Pietrele lui Solomon a înflorit o aşezare dacă puternică, cu atît mai mult putem să ne aşteptăm la măsuri speciale de securitate, pe care le cunoşteau doar militarii. Descoperirea lui Cristian Pintilie ar putea fi intrarea într-un buncăr, într-un mormînt al unui comandant sau o cameră de tezaur.
Norocosul arheolog amator a luat probe de mortar din grotă, ca să le trimită la analize, la Cluj. Dacă se va dovedi că zidul are o vechime considerabilă cu conotaţii istorice, arheologii vor dărîma zidul şi vor pătrunde în camera secretă din stîncă. Ceea ce va fi, sperăm, descoperirea, secolului pentru istoria românilor. (Fotografii din colecţia Cristian Pintilie)
Morminte speciale pentru nobilii daci
• Dacii nu credeau în moarte, nici măcar în reîncarnare, erau convinşi că sînt nemuritori. „Credinţa lor este că nu mor, ci că acela care piere se duce la Zalmoxis“, spunea Herodot. Ca ritual de înmormîntare, dacii au practicat incinerarea în perioada veche a fierului.
După trei zile de ospăţ, corpul era ars în cuptoare speciale sau pe locul înmormîntării. Mai tîrziu, în secolul I î.Hr., au început să-şi înhumeze morţii, dar numai copiii şi persoanele cu statut social important (tarabostes).
Urna cu cenuşă sau corpul decedatului erau aşezate într-o groapă alături de vase cu mîncare, animale şi diferite obiecte folositoare celui înmormîntat în viaţa de apoi: arme, bani, podoabe. Dacă defunctul era războinic, preot sau aristocrat, peste groapă se ridica o movilă de pămînt (tumul).
Deasupra, se spărgeau vasele folosite la ceremonial. Un astfel de mormînt descoperit la Agighiol, Tulcea, are trei încăperi: una pentru bărbat, cealaltă pentru femeia lui (care, uneori, putea fi îngropată de vie) şi a treia pentru calul decedatului.
Au fost descoperite sute de morminte dacice, însă cele din perioada preromană sînt extrem de puţine. Cu atît mai mult, dacă grota de la Pietrele lui Solomon ascunde un mormînt, acesta e extrem de valoros pentru istorici.
Enigma comorii lui Decebal
• Unul dintre cele mai căutate şi mai enigmatice tezaure antice este cel al regelui Decebal. Legenda spune că, atunci cînd Decebal a înţeles că a pierdut războiul, şi-a ascuns bogăţiile, ca să nu cadă în mîna romanilor. Cu ajutorul a mii de prizonieri, a deviat cursul rîului Sargetia (azi, Strei), a săpat gropi lungi de 35,5 m şi adînci de „două staturi de om“ şi a îngropat aici sute de lăzi din lemn masiv de fag, cu balamale de bronz, în care a ascuns circa 3,2 tone de aur, 6,5 tone de argint şi o mulţime de pietre preţioase.
Cristian Pintilie si sotia sa
Gropile le-a plasat la 2 kilometri distanţă unele de altele, le-a acoperit cu bolovani, apoi a readus rîul în albia originală şi a omorît toţi prizonierii. Istoricul grec Dio Cassios scria că un prizonier roman, Bicilis (de unde ar proveni şi cuvîntul bicisnic), a supravieţuit, destăinuindu-i împăratului Traian locul unei singure gropi, deoarece nu ştia unde sînt celelalte.
Cronicile vremii spun că, într-adevăr, romanii au pus mîna pe comoară, dar celelalte lăzi n-au fost niciodată găsite. Mulţi căutători de comori au săpat după ele, în toate timpurile, inclusiv naziştii şi ruşii. Legenda mai spune că Decebal a ascuns o parte din tezaur departe de Sarmizegetusa, în peşteri, dar nu există niciun indiciu în care parte a Carpaţilor.
AUTOR : Autor: Camelia Onciu
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
