Bata baciului Niculaie

Mainile innegrite de cenusa ale ciobanului se misca febril.

Cu un gest rapid si sigur, scoate lemnul de corn din foc si il priveste o secunda. Apoi il indoaie in unghi de 90 de grade. Ma astept ca lemnul sa plesneasca, dar nu se intampla nimic. In mainile lui, cea mai dura esenta de lemn din Europa se modeleaza ca plastilina. "Nu mai stie nimeni sa lucreze asa", imi spune baciul Niculaie, in timp ce mestereste unul dintre cele mai vechi si sacre obiecte ale neamului romanesc: toiagul ciobanesc.

Sceptrul fermecat

Sa ma prezint, mai intai. M-am nascut la Sibiu, "corcitura" din tata sas si mama romanca. Am studiat facultatea de limbi straine, am fost plecat in America, acum lucrez ca redactor-sef la editia romaneasca a revistei "Foto Magazin". Imi place sa merg pe teren, sa descopar lucruri putin stiute, mai ales din cele legate profund de traditie. Cu toate astea, prea putine sunt faptele memorabile pe care le-am realizat pana acum.

De aceea am fost fericit cand sansa mi-a scos in drum una dintre cele mai vechi indeletniciri romanesti: timp de o zi, am fotografiat nasterea unei bate ciobanesti. Nu as fi inteles absolut nimic din misterul toiagului, din semnificatiile si simbolurile lui, daca nu as fi avut alaturi, in aceasta calatorie initiatica, doi maestri extraordinari, fiecare in felul lui: profesorul oradean Sanislav, cel care mi-a vorbit pentru prima data despre toiagul vechi, ciobanesc, si baciul Niculaie, cel din ale carui maini maiestre rasare aceasta minune.

Prima data am auzit despre bate la o cafea. Un prieten mi-a povestit despre profesorul Sanislav, care culege obiecte populare vechi, ce contin o anumita simbolistica ancestrala. Cele mai interesante mi s-au parut batele de cioban. Auzisem inca din copilarie de ele, probabil ca toata lumea, dar nu stiam mare lucru. Nu le-am considerat niciodata speciale, iesite, cumva, din comun. Nici atunci, la cafeaua aceea, nu mi-am dat seama in ce calatorie extraordinara ma imbarcam.

L-am rugat pe prietenul meu sa ia legatura cu profesorul Sanislav si sa-l roage sa aduca batele sa le vad. Ma gandeam ca voi scrie un reportaj. Dupa cateva zile, amicul meu a venit la redactie, insotit de un barbat zvelt, foarte inalt, cu parul alb si ochi vii, de un albastru patrunzator. I-am simtit din prima clipa forta interioara, bucuria de a impartasi o informatie rara, bucuria de a comunica. Ne-am dus la masina alba, cu care venise, si a scos din interior cinci bate drepte si lucioase ca fildesul. A fost un moment decisiv.

Nu prea pot descrie in cuvinte ce-am simtit cand am vazut acele obiecte din lemn. Aratau ca batele vrajitorilor din povesti, ca oasele albite de timpuri ale stramosilor nostri. Emanau forta. L-am rugat sa ma lase sa ating un toiag. Ce senzatie! Lemnul parea indestructibil, foarte greu, dar si elastic in acelasi timp. Capatul superior era modelat exact ca si capatul unui os, ca un cap femural. Organic! L-am intrebat din ce esenta lemnoasa fusese facuta bata. "Lemn de corn, cea mai tare esenta de lemn din Euro

pa", mi-a raspuns profesorul zambind. "Si asa drept creste?", l-am intrebat. A zambit din nou: "Dimpotriva, e un lemn foarte contorsionat, care creste foarte lent si stramb. Exista anumite tehnici speciale prin care se indreapta". Ceva m-a facut in momentul acela sa imi doresc din tot sufletul sa asist la acel proces alchimic. Am avut o singura rugaminte, adresata profesorului, sa imi cumpere si mie, daca va fi posibil, o astfel de bata. Toata ziua, dupa aceea, m-am gandit doar la senzatia de forta, de siguranta, de maretie si de noblete, pe care mi-a oferit-o intalnirea cu acel toiag ciobanesc.

Darul

Au trecut mai multe saptamani de la intalnirea aceea. Intr-o zi, prietenul meu ma suna si-mi spune ca profesorul Sanislav vrea sa ma vada. Il intalnesc din nou pe profesor. Are pe chip un zambet plin de intelesuri.

Pazitorul turmei

Ne salutam, dupa care se apleaca si scoate din masina un toiag splendid, incrustat cu sute de semne misterioase, romburi, coloane, linii intretaiate. Imi spune ca e un dar pentru mine. Am ramas complet fara grai. Era un obiect prea frumos si misterios ca sa ajunga la cineva asa de neinsemnat. Profesorul ma linisteste. E bucuros ca a intalnit pe cineva interesat, iar acest lucru e suficient pentru el. Are asupra lui mai multe coli de hartie tiparite cu semne misterioase. Imi explica faptul ca reprezinta descoperiri arheologice romanesti, de la Cuina Turcului.

In zona respectiva, in apropiere de Dunare, arheologii au descoperit o falanga de cal inscriptionata cu un semn ciudat, format dintr-un romb, cu doua V-uri la capete (dupa unii, o figura umana, feminina, abstractizata). E aproape identic cu unele dintre semnele incizate pe bata ciobaneasca. Atata doar, ca spre deosebire de toiagul pe care il tin in maini, a carui varsta numara cateva luni, falanga de cal salbatic de la Cuina Turcului are incredibila varsta de 12.650 de ani si atesta urmele unei civilizatii matriarhale pre-indo-europene.

S-au mai descoperit si alte simboluri interesante, coloane de romburi, hasuri, cercuri, spirale etc., semnele numite de catre reputatul istoric american Maria Gimbutas, dupa multi ani de studii si sapaturi arheologice, Vatra Culturii Vechii Europe.

Dans cu focul

Aceasta cultura a atins apogeul in perioada Chalcolitica (5.000-4.000 i.e.n. ) Utilizarea de-a lungul mai multor milenii a acestor simboluri a condus la aparitia unei scrieri sacre (tablitele de la Tartaria), cu 2.000 de ani inaintea scrierii sumeriene, socotita pana acum cea mai veche din lume. O civilizatie de exceptie, dezintegrata de cele patru valuri de navalitori veniti din stepele de la nordul Marii Negre si Marii Caspice, care au provocat dramatice deplasari de populatie spre vest si sud, ultimele urme ale acestei civilizatii fiind descoperite in insulele Marii Egee.

Toiagul primit in dar era cu adevarat fermecat. Ma introducea intr-o lume misterioasa, ma intorcea cu mii de ani inapoi in timp. Toiagul devenea o masina a timpului, o fanta de lumina prin care puteam privi in trecut, o carte plina de intelesuri si de mistere. Ce pacat ca atat de putina lume stie aceste lucruri, ca atat de putina lume are acces la aceste informatii extraordinare! Atunci, cu bata aceea in mana, s-a nascut cu adevarat o dorinta teribila de a realiza un reportaj prin care sa documentez acest obicei al realizarii batei, aflat pe cale de disparitie. De fapt, o intreaga istorie, visul alb, in noapte, al unei civilizatii transformate de mult timp in cenusa si praf.

Padurea de corni

Au trecut alte cateva saptamani, pana cand profesorul Sanislav m-a anuntat, intr-o dupa-amiaza, ca a doua zi plecam in munte, la o stana, undeva in judetul Alba, pentru a participa la nasterea unui toiag. Nu a reusit sa dea de cioban, dar spera sa il gasim in zona.

Semne ancestrale

E o zi senina de vara si il astept, emotionat, pe profesor, ca sa pornim la drum. Pe umeri am gentile pline de aparate de fotografiat. Pornim. Dupa Turda, o luam pe un drum laturalnic. Inainte sa vad cum se realizeaza o bata, profesorul ma duce sa-mi arate materia prima, o padure de corn, din apropierea localitatii... Cornesti. Oprim pe marginea drumului si inarmati cu un firez, urcam panta abrupta si-alunecoasa.

Padurea e aproape impenetrabila. Cu greu ne strecuram prin desis si ajungem intr-un loc mai deschis. "Acestia sunt cornii", spune profesorul. Arata ca niste vrajitori batrani, ca niste maslini intortocheati. Nici o creanga nu e dreapta, uimirea mea legata de produsul final e tot mai mare. Profesorul incepe sa caute cateva crengi pentru a le duce ciobanului. Acolo unde e stana nu creste corn, asa ca trebuie sa il alimenteze pe artist cu materie prima.

Il ajut sa taie o creanga si inteleg de ce e considerat cel mai tare lemn din Europa: ne ia 15 minute ca s-o taiem. Lemnele potrivite pentru bate sunt greu de gasit. Trebuie alese in asa fel incat sa nu aiba multe noduri si sa se poata realiza si maciuca de la capat.

Ma uit la pomi si sunt teribil de impresionat. Am in fata cel mai dur lemn european, un pomisor care isi datoreaza duritatea cresterii foarte lente, in straturi foarte subtiri. Creste pe intreg teritoriul Europei, dar se pare ca in Romania e cel mai des intalnit. Am numarat nu mai putin de 18 inele pe o creanga foarte subtire. 18 ani. Nu e de mirare ca e atat de dur.

La stana

Dupa ce culegem cativa pari, ne urcam din nou in masina si pornim spre Ciugudu de Sus, unde isi are stana ciobanul pe care il cautam. Pe drum, oprim in localitatea Remetea, un sat unguresc foarte straniu, asezat la poalele unui masiv cu aspect selenar. La un moment dat, intram pe un drum neasfaltat, aproape imposibil de mers.

Trecem prin mai multe sate si ajungem intr-un final si in Ciugudu, un catun cu putine case. Cotim la stanga si incepem urcusul spre stana. Au trecut mai bine de cinci ore de cand am plecat de acasa, dar iata-ne ajunsi, in sfarsit, la tinta calatoriei, o stana ascunsa undeva intr-o rapa, protejata de vant si de semnalul distribuitorilor de telefonie mobila. Ne intampina mama ciobanului. Spre norocul nostru, baciul este acolo.

Reporterul si baciul Niculaie

Il cheama Niculaie Lazareanu, un om micut de statura, cu ochii migdalati, aproape mongoloizi si cu un aspect sanatos, tineresc, in ciuda varstei de aproape 60 de ani. Ne strange mainile cu putere si ne invita sa mancam o bucata de urda cu mamaliga. Mancarea are un gust extraordinar. Pe un perete al stanei vad mai multe bate de corn sprijinite la uscat. Profesorul scoate din masina lemnele luate din padure si i le arata. Baciu Niculaie nu pare prea incantat. Ia unul dintre pari in mana si spune: "Nu e bun, dom' profesor. E vinovat".

Il privesc uluit. Baciul vorbeste despre bata ca despre un om. Imi observa deruta si imi explica: "Vedeti nodul asta? Daca te sprijini pe el intr-o rapa, de aici iti vine pieirea". Ii pare rau ca nu are posibilitatea sa isi aleaga singur materia prima: "Eu vad lemnul bun de la 30 de metri. Uite asa, ma uit, si stiu de la distanta care ii bun".

Dupa ce mancam, ii aduce profesorului doua bate facute la comanda. Sunt sublime. Genul de toiag regal, cu aspect de sceptru. Se vede ca e mandru de creatiile lui. E mester mare si stie: nu mai exista in tara foarte multi artisti atat de buni ca si el, mesteri atinsi de mana lui Dumnezeu. Mai stam la masa cateva minute. E amiaza deja. Urmeaza sa asistam la realizarea toiagului ciobanesc.

Dreapta ca lumina

Mai stam de vorba cu baciul. Ne povesteste ca batele lui sunt ravnite chiar si de oameni straini. "I-am vandut odata unui cioban o bata. S-a dus cu ea la targ si acolo au venit alti doi ciobani la el, sa il intrebe daca nu vinde bata. El le-a spus ca nu, desi i-au oferit de trei ori pretul pe care mi l-a dat mie.
Aia ce au facut: l-au chemat la birt si l-au cinstit. Dupa ce o obosit omu', a plecat asa, pe mai multe carari, si langa o livada s-a culcat, dar cu bata intre picioare, ca sa nu i-o ia nimeni. Aia bineinteles ca l-au urmarit si, dupa ce a adormit, i-au furat bata. Ciobanul zicea ca a simtit el ceva, cum cineva incearca sa-i traga bata, dar nu putea sa isi deschida ochii de bautura. Si asa a ramas fara toiag".

Trei minuni

In timp ce ne povesteste, baciul isi pregateste lemnele pentru foc. "O sa vedeti acum cum il indreptam", spune. Dupa ce focul e gata, ia doi pari mai potriviti si ii aseaza in flacari. Nu imi pot imagina cum va reusi sa indrepte doua lemne atat de contorsionate si dure. Coaja incepe sa se innegreasca. Dupa cateva minute, scoate un lemn din foc, il introduce in menghina pregatita langa el si incepe sa il apese cu putere.

Lemnul suiera usor si se indoaie in unghi de aproape 90 de grade. Nu imi vine sa cred. Am taiat lemnul cu mana mea si stiu cat de tare e. Ciobanul rade cand imi vede uimirea. Aseaza lemnul din nou in foc si ia celalalt par, cu care procedeaza la fel. Am impresia ca vad un mester japonez care faureste sabii. Aceleasi miscari in transa, acelasi uz al focului pentru a indrepta si a intari. Doar ca materialul difera. Japonezii lucreaza cu otel, baciul cu lemn de corn.

Mainile incep sa i se innegreasca de la coaja arsa. Transpiratia i se iveste pe frunte de la efort si de la apropierea focului. Nu ne mai vede. A ramas singur, cu batele pe care le indoaie, le priveste si apoi le indoaie din nou. Dupa o jumatate de ora, miscarile febrile ii devin putin mai lente. Sunt ultimele retusuri. Priveste bata in lungime, o invarte, o mai apasa putin cu o atingere usoara, dupa care se intoarce zambind catre mine. Imi arata lemnul perfect intins si spune: "Acum e dreapta ca lumina!". Expresia ma izbeste. Din punct de vedere fizic, nimic nu e mai drept decat lumina. Baciul e un magician!

Artistul

Indreptatul l-a obosit. Se aseaza pe un scaunel si isi aprinde incet o tigara. Fumeaza de parca ar medita. Timpul incepe sa curga mult mai incet. Dupa ce termina, scoate briceagul si incepe sa curete lemnul de coaja. Albul cornului e izbitor. Desi a stat in foc cel putin o jumatate de ora, doar coaja e cea atinsa de flacari. Dedesubt, lemnul e alb si lucios precum fildesul. Badea Neculai isi ia toporul si incepe sa rotunjeasca unul dintre capete: maciulia. Portiunile mari le ia din topor, cu miscari de chirurg. Apoi pune mana pe briceag si incepe sa sculpteze lemnul. Aschiile sar in toate directiile.

Nu trece o alta jumatate de ora si din ciotul fara forma rasare o maciulie perfect rotunda. E multumit de rezultat. Sutele de bate pe care le-a creat de-a lungul vietii l-au transformat intr-un maestru. Imi povesteste apoi de simbolurile si modelele de pe bate: "Stiu 46 de modele. Si nici unul nu e usor de facut. Pe multe dintre bate am incrustat cruci, serpi, ursi sau intregi turme de oi". Cuvintele baciului ma lasa mut. Nu stiu de ce, imi vine sa-l iau in brate, sa-l strang la piept.

Taranul asta e un mare artist. Dupa inca o tigara, se apuca de incrustat. Cu o unealta pe care si-a facut-o singur dintr-un cui, traseaza patru cercuri pe care le inconjoara, la randul lor, cu alte cercuri mai mici. Pune apoi mana pe briceag si incepe sa taie romburi in lemn. In mai putin de cinci minute, primul model e gata. Se duce apoi in bucatarie, ia o bucata de slanina si o introduce in cenusa neagra. Slanina o trece apoi cu miscari rapide peste modelul incrustat. Dupa ce termina, ia o mana de paie si sterge toiagul.

Desenul ramane trasat in toata frumusetea lui. Ca sa protejeze lemnul si sa-l faca impermeabil, ia o mana de untura si o da pe tot parul. Bata luceste acum. In timp, lemnul va absorbi untura si se va inchide putin la culoare, dar acest lucru nu va face decat sa-i imprime caracter si forta. A terminat. Pe fata lui se citeste multumirea magului care stie ca nimeni n-o sa-i fure, niciodata, secretul.

Mandru de bata lui

Toiagul e pentru ciobani un obiect indispensabil. Protectie impotriva demonilor si a spiritelor rele, rugaciune. E sprijin la mers, la urcat muntii si la coborat in vai. E unealta pentru manatul oilor. E o arma redutabila impotriva ursilor si a lupilor, o arma impotriva oricui ar incerca sa atenteze la turma, proprietatea sau familia lui. Spre surprinderea mea, cand discutam despre insusirea de arma a batei ciobanesti, baciul executa in aer cateva miscari incredibile, blocaje si atacuri, pe care le recunosc din artele martiale. "Numai prostii iau parul de un capat si incearca sa loveasca cu celalalt", spune baciul. Sunt fericit si uimit.

Asistand la nasterea unui simplu toiag din mainile curate ale unui cioban din Ardeal, am avut sentimentul ca asist la nasterea lumii. Baciul a luat un lemn binecuvantat, l-a indreptat si l-a sfintit cu semne sacre. Am primit si eu de la el un astfel de toiag. E la mine in casa, la loc de cinste. Un stalp al vietii. Il privesc in fiecare zi si vad in el istoria unei civilizatii, istoria unui neam, istoria mea.

Fotografiile autorului

• Harris Wallmen

Posted in: FORMULA AS,obiceiuri romanesti,traditii romanesti