Tărâmul marilor duhuri

Cioclovina - una dintre peşterile Triunghiului Duhurilor

 

- În ţinutul dintre Haţeg şi Orăştie, spiritele dacilor lui Zamolxis stăpânesc peste munţi - 

Mama Irina şi taina fierului

Stă rezemată de un gard şi în mână are o nuieluşă de alun, fără coajă, iar în mâna cea­laltă are un măr muş­cat. În măr este înfipt un cui. Eu o în­treb despre peştera Şura Mare, despre cum se ajun­ge acolo, des­pre şoi­mii, ulii, vul­turii sau ce-or fi fost, pe care i-am vă­zut pre­­tu­tindeni pe drum, o în­treb despre străvechile zi­duri din ca­re cică oa­me­nii iau pie­tre mari, cioplite, pen­­­tru a le pune temelie la grajduri.

 Ea priveşte me­reu dincolo de mine şi pri­virea ei mă traver­sează in­dife­rentă, pier­zându-se printre ma­rile stânci de la ori­zont. "Apăi, de Şură nu ştie baba", zice, privindu-mă şi nepri­vindu-mă în acelaşi timp, "numai de Du­hu­rile Mari ştie, ş-aco­lo ne­socotit ăi fi dacă te-oi duce acu­ma, când îm­blă du­hu­rile pe crăpa­tul mugurilor de stei­şor." 

Eu îi spun că Şura Mare e o peşteră din care curge o apă iute, ea muşcă din mărul galben, ocolind me­reu cuiul înfipt în el, apoi scoate cuiul, îl bagă în bu­zu­nar şi aruncă res­tul cotorului câinelui, gal­ben şi el, numit, pentru că e le­neş, Moloc. Mo­loc meste­că lent, soa­rele e în crucea zilei, faţa babei, pe care a­veam să aflu că o chea­mă Irina Vulc, e cră­pată în mii, în milioane de ri­duri, de o uluitoare mo­bilitate, care-şi schimbă expresia în fiecare clipă. Nu­mai pri­vi­rea rămâne imobilă, ca un ax nevăzut în jurul căruia se mişcă restul feţei.

 "Dar ce cauţi dum­neata la Du­hurile Mari?", mă întreabă, fre­mătând în mâini nu­iaua de alun. "Muguri caut, de stei­şor", zic într-o doară, şi-atunci, ca printr-un miracol, ma­ma Irina învie dintr-o dată, ca şi cum un cuvânt ma­gic ar fi fost spus. Ştie la ce-i bun mugurul de steişor. Şi ea mergea, când era mai tânără, să adune, numai că acum a făcut 77 de ani şi picioarele n-o mai duc până sus, în stân­cărie, şi puterile n-o mai ţin. Sigur că da, trebuie puşi mugurii apoi în apă neînce­pu­tă, luată din fântâni sau din pârâu, înainte de cântatul cocoşilor, şi ţinuţi afară, între două apusuri de soare, şi nu care cum­va să fie fierţi, că toată puterea mugurilor s-ar duce.

 Eu ascult valurile de ex­plicaţii, gheaţa s-a rupt şi bătrâna mă priveşte acum di­rect în ochi, nuiaua de alun descrie cercuri largi, dan­sând în muzica arhai­cei limbi româ­neşti. "Nu care cum­va să mergi fără fiare la tine", zice şi scoate din buzunar cuiul ruginit, pe care-l ţinuse înfipt în măr, "că numai fierul ţine de pavăză, speriind duhu­rile cele mari, care izvodesc din adâncuri. Fierul are într-însul puterile lui Dumnezeu şi tăriile cerului şi de-asta se sperie duhu­rile de el, şi trăsnetul şi grindina. 

Se potolesc şi vârte­jurile, cu un cui aruncat în calea lor şi scuipând înspre ele. Duhurile Mari aduc cu ele ne­no­ro­ciri, şi numai fie­rul le spintecă puterile: o secure, o furcă, un cuţât înfipt în pământ, ori în pragul sau grin­da casei, e destul ca ele să simtă pute­rea Dom­nului contra lor", zice mama Irina fulgerând mereu cu nuiaua de alun în soare. Aveam să aflu că la vârsta ei, de 77 de ani, o muiere "meş­teră" este în cul­mea "puterilor sale", în mod mis­te­rios legate de cifra magică 7. Stăpâneşte toate rostu­rile

Irina, stăpâna fierului

 

ascunse ale firii, le iscodeşte, le adul­me­că. 

Nuu, ea nu se teme de Marile Duhuri, pentru că ştie descântece puter­nice pentru ele, pentru că are aca­­să o vatră în care fierul se topeşte ca ceara, se înroşeşte şi se face as­cultător. Deci, buna ma­mă Irina face... vrăji. "Doamne feri", zice, aruncându-şi privirile îm­pre­jur, căci pe drum trec oameni care ne privesc curioşi, iar un tânăr cu sama­rele puse pe cai, venind de la târgul din Pui, chiar zâm­beşte pe sub că­ciulă. 

"Vrăjile sunt rele, eu ştiu să fac doar descântece de ajutor, de dragoste, de noroc, de ani­male, de boală, fiindcă toate cu fier şi cu ierburi se fac, şi cu piatră şi mai ales cu rugăciune, pentru că Dum­ne­zeu drăguţul slobozeşte şi vindecă, eu numai mă rog." Schimb vorba, pentru că simt că suntem pe un te­ren mi­nat, cum s-ar spune, întreb de co­pii, de bărbat, de văcuţele ei care vin atunci când şuieră din nuiaua de alun, şi atunci ri­durile ei se pră­buşesc în tristeţe, ochii ce trebuie să fi fost cândva fru­moşi şi al­baştri ca ce­rul se în­tunecă, privi­rile ei îm­pietresc.

 "Apăi, am un băiet sărit de 40 de ani, care atunci când be, nimică nu-i stă în cale, şi când vine beut, eu plec peste stâncă­rie, de­par­te, până la jum­pele cele mari, şi stau în rugăciune ca să-i vină mintea la loc, că beu­tura rumpe inima şi Du­hu­rile in­tră în om şi-l zmintesc şi nu-l mai vin­­deci nici cu nouă rân­­­duri de ierburi de leac." Omul ei a mu­rit după 60 de ani de când ea l-o fost adus la dân­sa, cu fia­rele ei cele bu­ne. "Ce om a fost Vâlcu meu", zice lăcri­mând, "cât o trăit nu i-o stat în cale nicio primejdie, că fier mult am bătut păn­tru el, în nopţile cu lună, da' s-o dus, când timpul lui i-o fost dus."

 Cum adică i-a bătut fie­rul, întreb. Ba­ba Irina e dusă pe gân­duri, ştiu că scormoneşte cu mintea timpuri de mult apuse, în vreme ce ridurile ei se orân­duiesc din nou în jurul privirii, în cercuri bizare, ca ochii de cucuvea. Dra­gostea e un foc, o fierbinţeală, o roşeaţă fierbinte care cuprinde voinicul la fel ca fierbin­ţeala fierului înroşit. 

Ea avea 16 ani pe atunci, era o copilă şi stătea cu tuşa Ro­zalia, şi Rozalia a învăţat-o cum fierul şi voinicul se îndoaie la puterea jarului şi a dragostei. Şi Vâlcu, omul ei, a venit la ea şi a stat până când moartea i-a des­părţit, timp de 60 de ani bătuţi pe muchie. Şi fierul? Apăi fierul mai stă înfipt ş-acuma în grindă, de mai agaţă copiii câte-o haină în el.

Ogrăzile dacilor

O curte cât muntele

 

Aşa am intrat în ţara stâncoasă a mun­ţilor de din­colo de satul Ohaba Po­nor, din­colo de Federi, până sus de tot, de unde se vede drumul Cio­clovinei şi Munţii Gră­diş­tei Mun­celului. Sunt tă­râmuri dacice, căci la o arun­cătură de băţ, peste munte, se află Sarmizegetusa Regia şi straniile sale sanc­tuare, mai încoace se află fortificaţiile bi­zare ale cetăţii Piatra Roşie, şi pretu­tin­deni poţi găsi resturi de ziduri stră­vechi.

 Peisa­jul este arid, pământurile sunt roşii şi tul­buri, pretutin­deni sunt peşteri şi grote col­căind de istorii nespuse, oa­me­nii plutesc straniu, călărindu-şi caii de munte, noroaie gigantice mustesc după ce ză­pe­zile s-au dus. Ce-a mai rămas oare din amintirea ve­chi­lor daci? Ce amin­tiri an­cestrale zac în mun­tenii aceş­tia care stră­bat kilo­metri în­tregi până jos, pe râul Strei, la târgul din Pui? 

Merg până la capătul unui drum care se înfundă într-un pârâiaş şi acolo găsesc caii cu sa­ma­rele pe ei, samare din lână nea­gră, vârs­tate cu alb. Şi două căruţe pli­ne cu saci cu mălai şi cu sare, trase de cai cu ochi oblici, încremeniţi în aşteptarea stăpâ­ni­lor. Într-o casă de lemn este ame­najată un soi de cârciumă, un birt, în care dau peste oamenii care trecuseră pe lângă mine şi pe lângă mama Irina. 

Ei beau bere, în timp ce eu aflu că satul Federi se întinde pe kilometri, pe munţi întregi, că exis­tă locuri în care trăiesc bă­trâni care n-au co­borât la vale de ani întregi, că uneori mai vin pe acolo turişti străini care coboară pe corzi în peşterile adânci. Spun că sunt sportivi, nu­mai că oamenii locului, inclusiv Leontin, zis Leul, aici de faţă, cred că oamenii ace­ia coboară în peşteri după comorile blestemate ale da­cilor. Se lasă tăcerea. Leul mă priveşte pe sub că­ciulă. 

Ştie că am vorbit cu mama Irina şi acum aşteaptă să spun ceva, să vadă dacă eu cred că există comori acolo, în peşteri, dacă nu cumva o să râd de el sau dacă nu cumva şi eu sunt dintre cei veniţi să adul­mece aurul. El este în mod evident mai marele grupului, un fel de staroste, pare cel mai puter­nic şi cel mai deş­tept dintre ei. Îi spun că vreau să urc cu ei mun­tele. Mă priveşte bănuitor. M-ar lua, doar că e greu cu maşina, şi-apoi nu-i prea bine, poate, mi-a spus Meşte­roaia. Scot din buzunar un pix de oţel pe care-l flutur prin faţa lor. 

Nu mă tem de Marile Du­huri, aşa că mă pot lua liniştiţi cu ei. Oa­menii schimbă priviri tăcute înainte de a de­cide. Voi merge cu ei! Dau un rând de bere. Vasăzică, băieţii ăştia se hlizesc pentru că m-au văzut vorbind cu bă­trâna Irina, dar şi ei cred în duhuri şi în puterea fieru­lui de descântec, în protecţia lui. Caii lor au ţepuşe de fier agăţate în căpăstru şi măr­gele ca bumbii de fier, iar Leul are cusut în tivul cămăşii un cui bătut, pe care îl are de la bunicu-său, un cui special, luat din uşa unei bise­rici şi-apoi sfinţit. 

"Deci e adevărat" zic, în timp ce el, cu berea în mână, o ia în sus, peste munte, urmat de caii cu ochi migdalaţi. Ne vedem acolo unde nu voi mai putea urca cu maşina. Ei mă vor ajunge din urmă. Am timp să mă gândesc cum se face că ei nu mai ştiu nimic despre străvechile cre­dinţe zamolxiene, că nimic nu le mai aminteşte despre călugării ciudaţi de acum mii de ani, care umpleau peşterile acestor locuri, cu rugile şi cân­tă­rile lor. 

Din toate acestea au mai rămas numai isto­riile despre comori, care-şi schimbă singure locul la fie­care şapte ani, şi credinţa absolută în lumea duhu­rilor. Dar nu sunt toate acestea, urme ale unei lumi

Tanti Vica şi ţurcanul ei preferat

 

mai vechi decât creş­tinismul, urme ale unor credinţe neşter­se? În­cre­derea în puterea tămăduitoare a fierului şi a plan­telor, descânte­cele, realitatea aceasta absolută a lu­mii de dincolo, ce pare că se intersectează în fiecare clipă cu destinele lor, nu sunt toate acestea amintiri an­ces­trale, ale acestor oameni, din cale-afară de con­ser­va­tori?

 Aveam să aflu că băieţii şi fe­tele din satele acestea, rătăcite prin munţi şi printre cre­dinţe arhaice, rămân încremeniţi în ceea ce bu­nicii lor îi învaţă, suspicioşi faţă de străini, dar credin­cioşi până la moarte, atunci când cineva le intră la inimă. 

Aveam să aflu că locuitorii acestor munţi care-au fost martorii mă­ririi şi decăderii marilor daci se că­sătoresc mereu în­tre ei, că îşi caută în nopţile de Cră­ciun chipul ur­si­tului cu lumâna­rea în fântână, că poar­tă busuioc şi us­tu­roi prin buzu­nare, că înfig securile în prid­voarele caselor, atunci când norii se adună deasupra munţilor, aşa cum strămoşii lor tră­geau cu arcurile în cer, pentru a-l elibera pe Zamolxis de strân­soarea nori­lor şi a duhurilor rele. 

"Mă aflu cu ade­vărat pe tărâmul duhurilor", îmi spun, în timp ce Leul şi prie­tenii lui, însoţindu-şi caii, mă ajung din urmă. De-aici în sus nu se mai poate merge. Maşina va rămâne pe loc, pe un drum lateral, de căruţe, iar eu îmi voi con­tinua călătoria cu ei, în sus, mereu în sus, către casele pier­dute prin nori. Aş vrea să-l cunosc pe unul din­tre oa­menii aceia care nu coboară niciodată în vale, care-şi face rugăciu­nile în faţa copacilor, care face cruce cu cuţi­tul pe pâi­ne, înainte s-o taie, pentru că ar putea fi vră­jită sau des­cântată. 

"Ştii", zice unul dintre băieţii cu sa­marele aşe­zate pe cai, "e aici, sus, o bunică despre care multe se po­vestesc, o bunică ce tră­ieşte cu oile ei sub Fân­tâna Ursului şi care-i mare meşteră în comori, de le ştie des­cânta şi afla chiar sub piatră. Numai să ai fierul cu tine, ca să nu ţi se lipească vreo dră­că­rie."

Am făcut până aco­lo aproape o oră, trecând prin ro­şietice noroaie grozave, în care picioa­re­le cailor se afun­dau până la genunchi, peste praguri de stâncă alu­ne­coasă, prin zăpezile ne­to­pite de la umbra Pietrei Lu­pului, pentru ca în cele din urmă, să descopăr că fierul meu, adică pixul de oţel pe care-l aveam, a rămas un­de­va jos, în maşină. Momentul acestei descoperiri a fost şi acela în care însoţitorii mei s-au privit între ei cu sub­înţeles şi au dispărut în pădure, cu cai cu tot.

Despre comori şi despre oamenii-lup

Drumul către casă al flăcăilor din satul Federi

 

Dincolo de poarta de lemn, noroiul dispare ca prin far­mec. Pe jos este iarbă şi o cărare din dale de piatră trece pe lângă căsuţa din bârne, până la curtea din spa­te, unde sunt oile. Curte e un fel de-a spune, căci se întinde pe o jumătate de deal. 

Copacii scorburoşi închid locul ca nişte porţi, în vreme ce femeia care se află sub ei vrea să ştie de ce fac poze oilor sale. Tanti Vica - aşa-i spun vecinii - se poartă cu ele ca şi cu nişte copii: le mângâie, le cântă, le vorbeşte, le dirijează cu o nuia din metal, coada unui cnut pentru cai. 

Oile par mai dis­ci­plinate decât ar trebui să fie nişte oi, eu o întreb despre dacii care-au trăit aici, despre duhuri şi mai ales despre comori, ea mă evaluează dintr-o pri­vire, pozează cu un mieluţ în braţe, îmi prezintă ber­be­cul de rasă ţurcană fără să mă ia în seamă, apoi îmi spu­ne că da, că înainte de Potop a mai fost o lume aici şi că aceia care caută co­mori habar n-au. Lumea uria­şilor.

 Como­rile sunt de multe feluri, unele sunt rele, altele sunt bune, unele sunt pentru oameni, altele vor apar­ţine pen­­tru vecie necu­ratului şi ştimelor banilor, unele comori sunt blestemate cu jurământ, altele apar­ţin uria­­şilor, jidovilor sau duhu­rilor de războinici care le-au îngropat, şi de-aceea, dacă nu ştii toate astea, mai bine nu te-apuci să cauţi.

 "Ce fel de oameni erau pe-atunci, tanti Vica?" Stăm pe butu­rugi, ea are părul aproa­pe alb, deşi nu pare foarte bă­trână, măr­turiseşte că spune rugă­ciuni inven­tate de ea, nu din cărţi, ca popii, şi că oa­menii dinainte de timpuri şi de Potop se pri­cepeau să dezlege tainele cerului, că erau cu mult mai mari decât noi, că vorbeau cu iar­ba, cu arborii şi cu păsă­rile, aşa cum vorbim noi acum, pentru că Dum­nezeu le dăduse darul ăsta, numai că din cauza co­mo­rilor se făceau mereu mai răi şi se omorau între ei şi atunci Dumnezeu a tri­mis Potopul pe lume şi celor care-au urmat le-a luat ştiinţa gra­iului pă­să­rilor şi ani­­ma­lelor şi oa­me­nii au devenit mai să­raci. 

"Numai, ştii ce?", adaugă ea în­cet, ca şi cum cineva ne-ar fi putut auzi, "aici, la Troiţa Peş­te­rilor, pe văgău­nile

Ion Murgoi, omul stăpânit de duhul vechilor urş­i

 

estea, nu s-o stins spiţa urieşilor, pen­tru că udătura Poto­pului n-o suit peste vârfuri, până la cul­mea Jigoru­lui, unde şi-or ascuns ei co­morile ce le-or avut. Cine-i neam de urieşi să cunoaş­te de la o poştă, după ochi şi după perii ca rugul de mure şi acela sâm­te comoara şi are ştiin­ţă s-o gă­seas­că nu­maidecât. 

Trei gă­uri mari de peş­teri sunt de cele trei părţi ale mun­te­lui, şi din două din ele se scurg afară pâ­raiele du­hu­ri­lor", zice ea mân­gâin­du-şi mielul pă­­tat cu ne­gru, "ca mu­ritorii să nu poată in­tra în tunelurile comorilor care străbat pe de­de­subt muntele. Aco­lo sunt ascunse co­­mo­rile urieşilor, iară pietrele cetăţilor lor sunt pretu­tin­deni, ziduri cu pietre pe care oamenii nu le pot ridica."

 Dar ea, de unde ştie ea toate acestea, întreb. Ca şi cum nu m-ar fi auzit, tanti Vica explică felurile co­mo­rilor. "Niciodată să nu cauţi comorile necurate, ci numai pe cele îngropate de oa­meni de frica hoţilor, nici pe cele ale urie­şilor, că sunt păzite de necuratul, nici pe cele udate cu sânge, nici pe cele bleste­mate, iar comoara se cunoaş­te după fla­cără. 

Flacăra albastră e cea bună, care se vede după cân­tatul cocoşului de la miezul nopţii, uneori până la amia­ză, iară restul, cu pară albu­rie sau galbină sau roşă, numai cu mari descântece se pot scoate din mâinile duhu­rilor necurate şi nu oricine poate face asta." Şi comorile dacilor, cosonii, după care um­blă o lume în­treagă cu apa­­rate, cu detec­toare de metal? 

Cum sunt ele, cine le poate găsi? Tanti Vica clipeş­te din ochi în lumina unui soare care va coborî, în cu­rând, peste munţi. "Da' po­zele pe care mi le-ai făcut cu oiţele mi le trimiţi?", zice. Eu pro­mit repede că i le tri­mit şi ea îmi dez­vă­luie, în schimb, că aici e toată trea­ba, la comorile dacilor şi la cetă­ţile lor şi la călu­gării lor, cum aveau ei înainte, până să vie Mân­tui­to­rul. 

Astea sunt Du­hurile Mari, sunt du­hurile că­lu­gă­rilor de atunci, care ră­tăcesc între pământ şi cer, ne­mân­tuiţi în veci, ei sunt aceia care se prefac în lupi pe lună plină, neputându-se prefa­ce în oameni, ei sunt aceia care păzesc comorile de bani vechi, care bântuie prin tune­lurile de sub munte, care fac zgomote ce se pot auzi dacă ai ure­chea lipită de anu­mite stânci.

 Eu privesc cu gura căs­cată, pentru că n-am mai auzit ni­cio­dată de vreo legătură între oame­nii-lup şi preoţii daci, în timp ce ea îmi spune cum tre­buie puse boabe de grâu în groapa de unde ai scos co­mo­rile, cum trebuie făcut sem­nul cru­cii cu un cuţit mu­iat în tămâie topită şi cum trebuie înfipt cuţitul pe fun­dul gropii, fără să astupi niciodată la loc ceea ce-ai săpat. 

Duhurile Mari sunt duhurile sa­cer­­doţilor lui Za­molxis, du­hurile stăpâni­toare ale locului, şi de asta, când in­tră străinii acolo, prin ape­le repezi ale pârâului, li se întâmplă câte o ne­no­­ro­cire. Cum a păţit şi sârbul acela care a în­ne­bu­nit, sârbul care-a in­trat pe sus, pe la ce­tate, cu frân­ghiile, de nu l-au mai fă­cut bine nici cu popă ţi­gănesc.

 Mo­nahii aceia de acum mii de ani aveau se­cre­tul vieţii veş­ni­ce, nu­­mai că ei nu erau bo­te­zaţi, şi dacă ai Dom­nu­lui nu erau, atunci nu­­mai ai ne­cu­ra­tului pu­teau fi. Aces­tea toa­te le-am înţe­les de la tan­ti Vic­to­ria, zisă Vica, şi în­că multe altele care ar putea fi subiectul unui re­portaj des­pre vâ­nă­toarea de co­mori. 

Am mai aflat des­pre cum poţi să te pro­tejezi de oa­me­nii-lup, des­pre pu­te­rile vâs­cului şi ale toporului fă­cut din muchie de pia­tră, des­pre pute­rea bo­te­­zului şi despre vă­mi­le ce­ru­lui atunci când ple­căm pe ul­ti­mul drum, nu­­mai că toa­te aces­tea au fost în­tre­rupte atunci când unul din­tre băieţii cu care urcasem până aici, a venit şi mi-a spus, cu o fală pli­nă de sub­în­ţe­­lesuri, că un ca­mion cu lemne s-a răs­turnat jos, în va­le, şi că maşina mea a ră­mas blo­cată pe dru­mul de că­ruţe care duce în cer. Apoi mi-a dat cu îm­prumut un ac sfin­ţit.

Vârfurile roşii ale înserării

Anuţa şi Victoria, îmblânzitoarele de cai zburători

 

 

Restul a fost un coşmar. Am coborât în vale pentru a con­stata că singura cale de a ieşi din "triunghiul Ma­rilor Du­huri" este aceea de a merge în sus, pe drumul care traversa muntele până la peştera Cioclovina. Fecio­rul a refuzat să mă însoţească, pe mo­tiv că aş fi urmărit de ghi­nion.

 M-a însoţit însă un puşti inimos, pe nume Ne­luţu, fără de care n-aş fi ie­şit nicio­dată la liman. Am traversat într-o extraor­dinară aventură noroaie de un me­­tru adâncime, am urcat peste praguri de piatră enor­me, am mutat bolovani uri­aşi, exact ca în basmele în care ai de trecut nenumărate în­cercări, pen­tru a pri­mi de soţie pe fata de împărat. 

Am tăiat cu druj­be îm­pru­mutate copacii că­zuţi peste drum şi am făcut balet cu ma­şina pe-un vârf de munte unde, sub ierburi, se afla o mlaş­tină. Am purtat acul sfinţit în­fipt în guler, am făcut câteva rugă­ciuni, m-am gândit la marele Za­molxis care stăpânea cândva aceste tă­râ­­muri roşii, trans­­for­mate în jar de lumina înse­rării, dar mai im­por­tanţi decât toate acestea sunt oamenii pe care i-am cu­noscut. 

Oamenii aceia des­pre care auzi­sem că nu co­boa­­­ră niciodată din vârfurile mun­ţilor vrăjiţi unde lo­cuiesc. N-am înţeles, în cele din urmă, dacă a fost vorba de un simplu ghi­nion, dacă Ma­rile Du­huri au vrut să mă opreas­că din drum sau, dim­potrivă, să mă conducă toc­mai în locurile pe care voiam să le văd. Destinul sau cine o fi fost a fă­cut în aşa fel încât să ajung acolo, pe cres­tele de dea­supra satului Federi, în orele acelea din mar­­ginea înse­rării, când um­brele sunt lungi, în­chi­puind uriaşi, când stâncile ver­ticale capătă culoa­rea fierului înroşit în foc. 

Acolo, sus, la capătul unor grozave încer­cări, l-am des­co­perit pe Ion Mur­goi, omul sprijinit într-o bardă, omul care poate sta ore în şir ca o stană de piatră (el zice că nici măcar nu respiră) şi care crede că a fost dintot­deauna stăpânit de duhu­rile ve­chilor urşi. Omul acesta, pe care l-am găsit în­crus­tând scoar­ţa mes­tece­nilor cu sem­ne bizare, când a auzit că în peş­tera de la Cio­­clo­vina au fost găsite oseminte şi cra­nii ale unui stră­vechi urs al peş­­te­rilor din Retezat, a în­ţe­les dintr-o dată că pă­zitorul vieţii sale a fost din­tot­deauna duhul unui urs. 

Sau poate chiar du­hul Ursului însuşi, duhul tu­tu­ror ur­­şilor care-au existat pe pă­mânt. Nu, Ion Murgoi nu este un ne­bun sau un exal­tat, vreun mistic ciu­dat, nu­mai că, odată, când avea vreo 9 ani­şori, s-a po­me­nit faţă în faţă cu o namilă de urs care s-a ridicat în două labe dina­in­­tea lui. "S-ar pu­tea să mi se fi părut aşa de mare, pen­tru că eu eram tare mic şi bol­nă­vi­cios", spune el, "însă de cum l-am văzut, am ştiut că mi-i prie­ten ursul cela, de-i ziceam Mo­şul, pen­tru că eu noapte de noapte îl vedeam pe Moşul în vis, şi atunci când l-am văzut cu ade­vărat, nici n-am cli­pit.

 Par­că-l aş­tep­tam să vină. De a­tunci, n-am mai fost bolnav ni­cio­dată, am cres­cut pu­ternic şi voinic, iar oile şi va­cile noas­tre niciodată n-au mai fost atacate de Mo­şul. Oa­menii mă cheamă atunci când urşii îi pradă, eu mă duc şi cânt şi vorbesc acolo unde a dat Mo­­şul şi îl rog să ple­ce de unde-a venit. Şi el plea­că." Oamenii locu­lui mi-au con­­fir­mat povestea lui Ion Mur­goi, iar eu am stat o clipă pe gân­duri, pentru că ştiam că Mo­şul este un alt nume al ma­relui zeu dac Za­molxis, personificat de­seori prin tote­mul ursului.

Mai sus, la frontiera cerului incendiat de culorile ne­buneşti din lumina asfinţitului, acolo de unde se vede în depărtare Retezatul şi crestele marelui munte Jigor, le-am întâlnit pe Anuţa şi Victoria Murgoi, făcându-şi cruci grele, pe păşunea alpină, la vederea maşinii mele împotmolite în noroi. Eu m-am minunat, la rându-mi, că şi pe ele le cheamă Murgoi, şi de hainele lor fru­moase, din alte vremuri, pe care le purtau în creierii mun­ţilor. 

Ele mi-au spus valuri de poveşti despre mă­gura Murgu­lui, mi-au spus într-un glas cum pe timpuri iarba asta era păscută de cai zburători, despre cum au fost îmblân­ziţi de către războinicii uriaşi ai acelor tim­puri, cu ajutorul unor bumbi din fier descântat în 7 ape din 7 iz­voa­re, împletiţi în coame şi în cozi. 

"Uite, acolo este fântâna de unde se adăpa Negrul, cel mai focos din­tre cai, şi locul în care s-a stabilit Murgeanu, pri­mul om care-a locuit aici şi din care ne tragem tot nea­mul nos­tru." Irina Vulc avusese drep­tate. În fier stau puterile Domnului. Acul sfin­ţit îmi ră­măsese în guler şi nu mă mai miram că maşina mea înecată în noroaie trecuse muntele.

(Antologie AS)

 

• Horia Turcanu/FORMULA AS

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

 

Read More

România paranormală - Comori blestemate, vrăjitoare, fantome şi vârcolaci

Castelul Bran (Foto: Dreamstime)

- Din cauza internetului şi a împietririi în faţa te­levizorului, oamenii nu mai au astăzi nici chef, nici timp, să vorbească pe viu. Cu toate astea, există multe zone, la sate şi la margine de oraş, unde statul pe bancă, la taclale, continuă. O îndeletnicire străveche, adevărată istorie orală, plină de întâmplări, adesea halucinante, de ieri şi de azi. 

Clasate drept "su­perstiţii", multe din ele supravieţuiesc în foclorul satelor şi oraşelor noastre, cu o tenacitate invers proporţională cu trecerea timpului. Poveştile bizare despre care veţi citi în continuare fac parte, şi ele, din acest "roman colectiv", plin de comori blestemate, vrăjitorii şi apariţii din lumea de dincolo - 

Când moartea vine din magazinul de antichităţi

Centrul vechi al oraşului Bucureşti este împânzit de anticariate şi de magazine de antichităţi. Nu puţini sunt cei care susţin că unele dintre obiectele vechi achiziţionate de prin aceste magazine s-ar fi dovedit a fi blestemate. Un blestem care vine de la marginea lumii...

În partea estică a Asiei, există credinţa că morţii ar avea nevoie de bani şi în lu­mea de dincolo, motiv pentru care există un întreg comerţ cu bancnote pentru de­ce­daţi. Acestea sunt achiziţio­nate de mem­brii familiei, care le ard pentru a le tri­mite astfel pe lumea cealaltă, prin in­termediul purificării prin foc. Se spune că nu este bine ca cei vii să ţină prea mult timp prin casă astfel de bancnote, ele fiind de obicei arse cât mai repede. În caz contrar, acestea se încarcă cu energie ne­gativă şi aduc ghinion.

Ahtiat de senzaţional, un colecţionar din România a achiziţionat dintr-un ma­ga­zin de antichităţi de pe Lipscani două astfel de bancnote. Timp de câteva zile, omul a avut parte numai de ghinion. După o săptă­mână, în care ne­şansa a persistat, colecţionarul s-a hotărât să foto­gra­fieze bancnotele, hotărât să revândă originalul. După descărcarea pozelor, a avut parte însă de o mare sur­priză: în fotografii, pe una dintre banc­note, apărea o anomalie, ceva cu aspect de vierme care... se mişca, schim­bându-şi, pe diverse imagini, poziţia. 

Individul era sigur că în timpul fotografierii nu fusese absolut nimic pe bancnotă şi că lentila aparatului fusese cură­ţată. În plus, anomalia apărea numai pe suprafaţa uneia dintre bancnote. Intrigat, colecţionarul s-a ho­tărât să mai păstreze, o vreme, cele două relicve, doar că în perioada imediat următoare şirul ghinioa­nelor a continuat, până în ziua când, sfătuit de un amic, banc­notele au fost exorcizate cu apă sfinţită şi apoi distru­se. 

Imediat ghinioanele au încetat şi viaţa colecţio­na­rului a reintrat în normal. Totuşi, colecţio­narul în ca­uză este doar unul dintre numeroşii amatori de anti­chităţi care au avut probleme cu obiecte vechi, achi­ziţionate de prin magazinele Capitalei, mulţi dintre ei plătind cu viaţa pasiunea lor pentru relicvele ezoterice ale trecutului.

Despre "ochiul rău" şi globuri de foc

Viermele mişcător

Credinţa în blesteme este răspândită pe tot terito­riul României. Conform celor mai răspândite opinii, ar exista două variante prin care un blestem poate fi rupt: rugăciuni specifice, citite doar de un preot după ce acesta se împărtăşeşte sau spovedania sinceră a celor care au iniţiat blestemul, lucru extrem de greu de înfăptuit. 

Un alt tip de blestem, de care se tem românii, este "ochiul rău" sau deochiul, care implică abilitatea unor indivizi de a acţiona la distanţă asupra celor pe care îi privesc, lucru care are efecte fizice asupra orga­nismului acestora.

Satul Mărgineni es­te localizat exact dea­supra epicentrului ma­jorităţii cutre­mu­relor din Vrancea, iar tensi­unile acumulate aici în scoarţa terestră produc fenomene luminoase, de tipul perdelelor de lumină sau a globurilor de foc care dansează deasupra pământului. 

În anul 2004, sătenii s-au confruntat cu ceva care nu se mai întâm­plase până atunci. În lo­cul fenomenelor o­biş­nuite, care nu repre­zentau nici un pericol, au început să izbucnească din senin focuri care ardeau casele oamenilor şi care apoi se stingeau din senin. Toţi localnicii au fost convinşi că de vină pentru acest blestem era o femeie care fusese alungată din sat, sub acuzaţia practicării vrăjitoriei.

Aurul lui Obrenovici

Atunci când Milos Obre­no­vici a fost înlăturat de la putere de dinastia rivală a Ser­biei, Karageorgevici, el a venit să se refugieze în România, lu­ând cu el şi aurul coroanei sârbe, pe care l-a îngropat cu ajutorul unor slujbaşi fideli, pe care îi luase în surghiun cu el. 

Din nefericire, oamenii care îngropaseră comoara au fost prinşi de haiducii ascunşi în munţii din zonă şi torturaţi bestial pentru a spune secretul comorii. Vajnici şi credincioşi, sârbii au răbdat supliciul şi au murit fără a trăda secretul. Au lăsat, în schimb, în urma lor un blestem asupra tuturor celor care vor încerca, vreodată, să găsească comoara.

 Localnicii din zona Mehedinţi cred că aurul ar fi ascuns undeva, pe un deal aflat în apropiere de izvorul râului To­pol­niţa. Cert este că toţi cei care au săpat în această zonă după comoară au fost loviţi de fulger. Se spune că aurul lui Obrenovici este apărat de un duh necurat, care eliberează furia cerurilor asupra tuturor celor ce râvnesc la comoara plătită cu sânge omenesc.

Tezaurul de la Sâncrăieni

Dobrogea este, şi ea, bântuită de o altă apariţie bles­temată. 

Este vorba despre Şarpele de foc, o apa­riţie bizară menţionată pentru prima dată într-o le­gen­dă despre un tânăr care, vrăjit de-o femeie, devine uci­gaş şi hoţ. După ce omoară un alt tânăr, pentru a-i fura chimirul, mama îndurerată a celui decedat cheamă, cu ajutorul unui descântec vechi, Şarpele de foc, care vine din sălaşul său etern din centrul pământului, de la Poarta Iadului. 

Şarpele îl înghite pe ucigaş şi îi duce sufletul în iad. Numeroşi localnici susţin că au văzut Şarpele de foc, dar descrierile acestuia diferă. Toţi spun că l-ar fi văzut în apropierea crucilor. Unii îl descriu ca şi cum ar avea o formă rotundă şi s-ar ros­togoli ca o bilă de foc, în timp ce alţii declară că ar avea în jur de un metru şi jumătate şi că s-ar deplasa doar înainte, în timp ce împrăştie scântei.

Capsula din turla bisericii şi piciorul de uriaş

O altă legendă interesantă se referă la un secret păstrat în turla bisericii Sfântul Nicolae din Braşov. Aici exista, cândva, un glob poleit cu aur, care conţinea un document misterios. 

Nici o persoană obişnuită şi nici un membru al bisericii nu avea voie să atingă globul, care, conform unor păreri care mai cir­culă şi azi printre bătrânii din Scheiul Braşo­vului, ar fi un fel de capsulă a timpului. 

Se mai spune că în 1877, protopopul Nicolae Stinghe ar fi desfăcut documentul, l-ar fi citit, ar fi făcut repede o copie şi ar fi pus înapoi originalul. Globul de aur nu era o capsulă a timpului, ci un obiect de preţ, care închidea în el un înscris despre istoria şi ve­chimea românilor din Schei.

În satul Jgheaburi, din comuna Corbii Mari, a fost făcută o descoperire uimitoare. Cu câteva dece­nii în urmă, pe peretele unei stânci a fost scoasă la iveală, din cauza ploilor dese şi a vântului puternic, o formă care arăta exact ca piciorul unui om. Ceea ce a surprins a fost faptul că piciorul avea o mărime gigantică, aparţinând probabil unui uriaş. 

Chiar dacă, la început, cei care susţineau această teorie au fost luaţi în derâdere, natura a confirmat ipoteza: alte vânturi şi alte ploi au erodat, în continuare, stânca, scoţând la iveală capul şi braţul uriaşului.

Vârcolaci şi ape ucigaşe

Şi legenda vârcolacului este foarte vie în România. Oamenii-vârcolaci se puteau transforma în lupi, atacând animale şi oamenii. În anul 2004, localitatea Mădăraş din Harghita s-a confruntat cu un astfel de caz. Un lup de dimensiuni foarte mari a atacat totul în cale, pătrunzând şi prin casele oamenilor. Lupul nu suferea de turbare, pentru că animalele muşcate de el nu au dat nici un semn de boală.

În România, şi apele cer cap de om. Podul Uria­şilor este o construcţie stranie, aflată în mijlocul Du­nării, la doi metri adâncime, exact în dreptul oraşului Brăila. Barcagiii nu trec niciodată pe acolo, pentru că se spune că în acest loc spiritul apei cere mereu cap de om şi mulţi şi-au găsit sfârşitul de-a lungul timpului, traşi în adâncuri de o forţă malefică. Legendele spun că, în trecut, aici ar fi locuit urmaşii lui Enac, ultimii supra­vieţuitori ai uriaşilor, pe care Moise îi în­vin­sese în Canaan. 

Aceştia voiau să se răzbune, provocând oa­menii din zonă, fu­rându-le bunurile de preţ şi omorându-i. Aşa ar fi adunat uri­aşii o comoară fabu­loasă, în castelul lor, care era înconjurat de apele Dunării, până în ziua în care nivelul apei a crescut brusc, distrugând castelul şi ucigându-i pe uriaşi. Localnicii susţin că, uneori, în zonă se aud gemete din adâncuri şi că, de fiecare dată când se întâmplă acest lucru, cineva urmează să se înece.

Lăsând la o parte Bucureştiul, care se dovedeşte a fi una dintre cele mai bântuite capitale din lume, în România există multe alte locuri pe unde rătăcesc spirite neliniştite, adaptate la lumea de azi. De pildă, a existat un caz în care fantomele au stricat tranzacţii imobiliare. În Constanţa, un localnic nu a reuşit să îşi vândă frumoasa casă, situată în apropierea celebrului Cazinou, tocmai din cauza fantomei bunicii sale care s-a născut, a trăit şi a murit acolo.

O bântuire interesantă se petrece într-o peşteră de pe Valea Prigoanei (Sebeş), unde au loc mai multe tipuri de apariţii. Cu mult timp în urmă, soldaţii honvezi ar fi omorât aici mulţi români nevinovaţi, care au devenit fantome, trecând în lumea de dincolo, fără rugăciune şi lumânare, şi s-au adăpostit în peş­te­ră.

 Numiţi Tânguitori de cei cu care s-au întâlnit, sub apa­riţia unor si­luete de ceaţă, ei scot nişte vaiete în­gro­­zitoare, ieşind din peşteră numai noaptea, când luna este pe cer. Mulţi dintre oamenii care i-au întâlnit pe Tân­guitori au fost lo­viţi, apoi, de neca­zuri în lanţ. Un alt tip de apariţii din peş­teră sunt Li­ghi­oaiele, care sea­mă­nă cu animalele, deşi au siluete şi voci umane. 

Aces­tea se deplasează în patru labe, în sal­turi, şi apar prin zo­na peşterii şi prin cele două lu­mi­ni­şuri din apro­piere. Tot aici îşi fac apa­riţia şi Lu­miniţele, nişte pâl­pâiri inex­pli­ca­bile, cam cât fla­căra de lu­mâ­na­re, care dansează în faţa peşterii, dea­su­pra pământului sau în aer.

Glumind şi nu prea, ţinând cont de numeroasele locuri cu activitate paranormală din România, ar pu­tea fi dezvoltată foarte bine o nouă ramură a turis­mului, şi anume, turismul paranormal, aflat la mare modă în lume. Exemple există: fascinaţi de mistere şi senzaţional, englezii şi americanii stau la coadă ca să se întindă în sicriul lui Dracula, aflat într-un hotel din Pasul Tihuţa, în judeţul Bistriţa-Năsăud, sau ca să îi sim­tă fâlfâirile reci, în Castelul din Bran.

• Yami Kamui

FORMULA AS

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

 

Read More

Băuturi ruseşti terapeutice

 

În vechime, cu toate că medicina nu era atât de avansată ca astăzi, oamenii se bucurau de o să­nătate de invidiat.

Erau mai robuşti, mai rezis­tenţi şi trăiau mai mult. Slavii de răsărit, înainte de a fi creştinaţi de cneazul Vladimir, aveau un stil de viaţă ce părea de-a dreptul barbar pentru restul europe­nilor: iarna se scăldau în apă îngheţată, vara se biciuiau în saună cu măturici de mesteacăn, se hrăneau mai mult cu fructe de pădure, mâncau terci de mei şi ovăz şi îşi potoleau setea cu cvas. 

 

Nutriţioniştii zilelor noastre sunt de părere că exact aceste alimente hrănitoare şi să­nătoase, precum şi băuturile lor preparate numai din pro­duse naturale, din miere, cereale, condimente şi fruc­te, îi ţineau pe ruşi departe de boli şi le prelungeau viaţa.

Cvasul - elixirul ruşilor

Cea mai răspândită şi mai populară dintre băuturile tradiţionale în Rusia a fost şi încă mai este cvasul. Con­sumat atât de ţărani, de militari şi călugări, cât şi de curtenii şi membrii familiei imperiale, această băutură nu lipsea de la nici o masă ori sărbătoare, fiind conside­rată aproape miraculoasă.

Preparat din pâine (de secară, orz, grâu), din fructe (pere, cireşe, lămâi), din fructe de pădure (afine, coa­căze, zmeură, mure), cvasul poate fi socotit un pana­ceu, ce previne şi tratează boli ale sistemului car­dio­vascular, reglează funcţionarea tractului gastro­in­tes­tinal, stopează înmulţirea agenţilor patogeni.

În timpul Primului Război Mondial, febra tifoidă a făcut adevărate ravagii în Europa, principala cale de trans­mitere a cumplitei boli fiind apa. Medicul militar rus Vasili Sotnikov a descoperit că în cvas bac­te­riile tifoide şi paratifoide mor. Astfel, bău­tura a fost introdusă, în loc de apă, în toate spitalele, bolniţele şi lazaretele, iar pentru soldaţi a devenit obligatorie.

Fiind consistent şi foarte hrănitor, în anii cumpliţi de foamete, cvasul a sal­vat milioane de oameni de la moar­tea prin inaniţie. În iernile teribil de ge­roase, con­ţi­nutul bogat în vitamine al băuturii i-a imunizat pe ruşi, forti­fi­cându-le organismul.

 

 Iar în verile arză­toare, când mun­cile câmpului deve­neau un chin, cvasul, răcoritor şi to­ni­fiant, reîmprospăta forţele şi îmbună­tă­ţea performanţa mun­cii, revi­gorând trupul trudit al muji­cului. "Chiar şi cel mai prost cvas este de 100 de ori mai bun decât cea mai pură apă!,” spuneau ţăranii ruşi.

Cvas energizant

Ingrediente: jumătate de pâine de secară (pesmet), 3 l apă, 25-30 g drojdie, 3-5 lin­guri zahăr (în funcţie de cât doriţi de dulce), jumătate de pahar cu stafide.

Mod de preparare: Pesme­ţii se pun într-un borcan şi se toarnă peste ei apă fiartă. Pentru ca borcanul să nu se spargă, se pune dedesubtul lui un cuţit mai lat. Se adaugă trei linguri de zahăr şi se lasă la răcit. Apoi se adaugă drojdia, se amestecă bine, se acoperă şi se pune într-un loc călduros. După două zile, lichidul se stre­coară, se adaugă restul de zahăr (dacă doriţi mai dulce) şi stafidele spălate. 

 

 Se lasă timp de o jumătate de zi, la temperatura camerei, apoi se toarnă în sticle, se astupă şi se pune la frigider. După alte 24 de ore, se poate consuma. Zaţul rămas se poate uti­liza ca ferment, în locul drojdiei, pentru următorul cvas (la trei litri de apă se pun patru linguri de zaţ). Za­ţul se păstrează obli­gatoriu la frigider.

Cvas alb

Cvas

 

În timpul fermentaţiei, în cvas se produce acid lac­­tic, care ajută digestia şi este recomandat ca stimu­lent al secreţiei de lapte pentru femeile care alăptea­ză. În acest ultim caz, nu se recomandă să se depă­şeas­că o ceaşcă pe zi.

Ingrediente: câte 3 kg de malţ de secară, orz, făi­nă de grâu, făină de hrişcă, 1,5 kg făină de secară, 50 g mentă, 20 g stafide.

Mod de preparare: Cerealele se amestecă, adău­gând treptat apă, până se obţine un aluat tare. Se aşea­ză într-un vas mare şi se toarnă 10-12 litri de apă clocotită. Separat, se face o infuzie din 50 g de mentă şi un litru de apă. Se amestecă bine, se adau­gă 3-4 linguri de drojdie diluată sau zaţ de la cva­sul anterior şi infuzia de mentă. Se acoperă şi se lasă la cald pentru a fermenta. După 2-3 zile, se stre­coară, se toarnă în sticle, adăugând în fiecare câteva stafide şi se păstrează la frigider, în poziţie orizontală.

Cvas din mere

 

Băut înainte de masă, este indicat persoanelor care suferă de hipertensiune arterială şi afecţiuni cardiace.
Ingrediente: 1 kg de mere, 100 g za­hăr, 200 g miere, 30 g drojdie, 1 linguriţă scorţişoară măcinată, 4 l apă.

Mod de preparare: merele tăiate în felii subţiri se aşează într-un vas emailat, se toarnă apa şi se fierb timp de 20-30 de minute. Se trage oala de pe foc şi se lasă la macerat timp de 2-3 ore. Se strecoară printr-un tifon şi se adaugă zahărul, mie­rea, drojdia şi scorţişoara. Vasul se aco­peră bine şi se lasă într-un loc călduros, pentru fermentare. După 2-3 zile, se strecoară din nou, se toarnă în sticle şi se pune la frigider. Cvasul este gata în 3-4 zile.

Cvas din ace de brad

Peste un kg de pulbere din ace de brad, se toarnă orice fel de cvas. Se lasă la macerat 18 ore, într-un loc călduros. Se con­su­mă cât mai mult.

Cvas din căpşuni

Vanzator de cvas

 

Ingrediente: 1 kg căpşuni, 650 ml apă, 2 linguri miere, 2 linguri zahăr, 30 g drojdie.
Mod de pre­parare: Căp­şu­nile spălate se pun împreună cu apa într-un vas emai­lat. Se dau în­tr-un clocot, 2-3 minute, după care se ia vasul de pe foc. Se lasă câteva minu­te la răcit, se strecoară, se adaugă mie­rea, zahărul şi o ju­mătate de lin­guriţă de acid citric, se amestecă bine şi se pune vasul la frigi­der. 

 

După 2-3 ore, se adaugă drojdia, se amestecă foarte bine şi se toarnă în sticle de culoare închisă, lăsând 8-10 cm spaţiu. Se adaugă în fiecare recipient câte 2-3 stafide, se astupă bine şi se aşează într-un loc răcoros. În 3-4 zile este bun de băut.

Cataplasmă cu cvas pentru dureri de piept

Se frământă un aluat din făină şi cvas de orice tip, peste care se toarnă câte 100 ml de oţet de mere, ulei de floarea soarelui şi vin. Se aşează într-un tifon şi se apli­că pe piept seara, timp de o jumătate de oră.

Pentru boli renale

La 3 litri de apă fiartă şi răcită, se pune un pahar de pulbere din coajă de plop tremurător, un pahar de zahăr şi o lingură de smântână. Se lasă la fermentat timp de două săptămâni, după care se consumă câte 2-3 pahare pe zi.

Pentru ficat şi fiere

Cvasul din sfeclă ajută la curăţarea ficatului de toxine, stimulează bila "leneşă” şi regenerează celulele hepatice după perioade de disfuncţii.
Ingrediente: 1 kg de sfeclă roşie (curăţată şi dată pe răzătoarea mare), 5 l apă, 10 g drojdie, 50 g de pesmet din pâine de secară, 150 g zahăr.

"Zbi­tenşciki”

 

Mod de preparare: Se pune sfecla într-o cratiţă, se toarnă apă doar cât să o acopere, se adaugă zahărul şi se fierbe la foc mic, până se înmoaie. Apoi, compoziţia se toarnă într-o altă cratiţă, cu restul de apă, şi se mai dă într-un clocot. Se stinge focul, şi fiertura se lasă la răcit, până la o temperatură de 30-40 de grade. 

 

După ce se strecoară, se adaugă pesmetul şi droj­dia. Se toarnă într-un borcan, se acoperă şi se lasă la fermentat, într-un loc căldu­ros, timp de 4-5 zile.
* Indiferent de afecţiune sau de reţe­ta de cvas alea­să, este recomandat să se bea câte o ceaşcă, de trei ori pe zi.
* Cvasul este contraindicat în afec­ţiuni precum ulcer peptic, gastrită sau colită.

Zbiten

Preparat din apă, miere, mirodenii şi plante aro­matice, zbitenul este o altă bău­tură străveche rusească, cu proprietăţi curative. În timpul iernilor ruseşti, lungi, cumplit de geroase, zbitenul era un ade­vărat elixir, încălzind organismul şi alun­gând bolile specifice ano­timpului rece. Pe timp de vară, se consuma în baia ru­seas­că, atât rece, pentru răcorirea trupu­lui, dar şi cald. În secolele trecute, se păs­tra în samovare şi se putea cumpăra de la vânzătorii ambulanţi, aşa-numiţii "zbi­tenşciki”, care forfoteau prin târ­guri şi iarmaroace.

Zbitenul cald şi aromat este un ex­ce­lent antiinflamator, creşte imunitatea şi tratează bolile aparatului respirator. Conţinutul de plante medicinale îi spo­reşte calităţile terapeutice, calmând sistemul nervos, îmbunătăţind starea de spirit şi ameliorând insomniile.

Zbiten pentru boli sufleteşti

 

Ingrediente: 150 g miere, 2 l apă, 100 g zahăr, 2-3 linguriţe sunătoare, 2 linguriţe mentă, 2 linguriţe muşeţel, 1 linguriţă scorţişoară, 1/4 linguriţă salvie.

Mod de preparare: Mierea se di­luează cu o cană de apă şi se pune la fiert, îndepărtând periodic spuma. Se­pa­rat, zahărul cu o cană de apă se dau într-un clocot, după care se adau­gă peste siropul de miere. Se fierbe la foc mic, până ce siropul devine groscior. 

 

În restul de apă (un litru şi jumătate) se pun toate celelalte ingre­diente şi se fierb timp de 15 minute, într-o oală acope­rită cu capac. Apoi, infuzia se strecoa­ră şi se toarnă peste siropul din miere şi zahăr. Se con­sumă câte o ceaşcă, seara, înainte de culcare, şi dimi­neaţa, în loc de cafea.

Zbiten din zmeură pentru o viaţă lungă

Zbiten

 

Ingrediente: 1 kg miere, 3 l apă, 0,5 l suc de zmeu­ră, 1/2 cană de drojdie, scorţişoară.

Mod de preparare: Mierea şi sucul de zmeură se fierb în apă circa două ore. Se amestecă încontinuu şi se îndepărtează spuma periodic. Se stinge focul şi se lasă la răcit la temperatura camerei. Apoi se adaugă drojdia, diluată în apă caldă.

 

 Se lasă peste noapte într-un loc călduros. Dimineaţa, se toarnă într-un recipient de sticlă şi se pune într-un loc răcoros. Se lasă la fer­mentat timp de 25-30 de zile, după care se strecoară şi se depozitează la frigider. Zbitenul din zmeură are proprietăţi anticancerigene şi este benefic în afecţiunile pulmonare şi oculare. Se poate bea şi cald, dar cel mai bun este rece. Se consumă după pofta inimii.

 

• Natasa Galche/FORMULA AS

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

\

Read More

COAJA DE CEAPĂ

 

O cenuşăreasă transformată în regină:

Povestea pe care v-o spun datează din vremu­rile când gospodinele nu aruncau aproape nimic din alimentele pe care le preparau. Pe vremea lor, deşeurile casnice aproape că nu existau, iar când existau erau "reciclate” cu mult folos. Coaja de ceapă, de pildă. Străbunicile noastre au folosit-o iniţial pentru vopsirea firelor de lână. Cojile se fierb cu puţin oţet, apoi se strecoară. Lâna înmuiată în prealabil în apă se fierbe apoi în decoctul maroniu. 

 

Între timp doam­­nele, neavând henna la prăvălii, au început să-şi vop­sească şi părul cu decoctul concentrat de coji de cea­pă. Nici nu era greu de observat că după câteva pro­ceduri părul devenea mai bogat şi mai sănătos, mă­treaţa dispărea fără urmă. Cu infuzia din coji se făcea şi gargară în cazuri de răceală cu dureri în gât. 

 

Dacă pe timp de vară, gospodăriile ţărăneşti nu duceau lipsă de remedii verzi, pentru accidente nefericite precum tăie­turi în timpul bărbieritului, rosături la picioare, opări­turi, iarna locurile afectate se presărau cu pulberea obţi­nută din cojile uscate de ceapă sau se tamponau cu decoct din coji.

Şi cum proteja coaja de ceapă rănile de infecţii, tot aşa proteja şi morcovii din beci, puşi la păstrare, de dezvoltarea bolilor specifice ce înjumătăţesc roada până primăvara. Fiecare strat de morcov se presăra cu coji de ceapă uscate bine. La fel se proceda şi cu fruc­tele. Merele şi perele sunt protejate de infecţii micotice, folosind metoda nepoluantă cu foi de ceapă.

Remedii naturiste cu foi de ceapă uscate

Din cercetările realizate la Institutul de chimie bioorganică din Rusia putem afla ce componenţă boga­tă în elemente curative are produsul acesta sortit arun­cării.

* Problemele cardiace - Cojile de ceapă conţin sub­stanţe ce întăresc imunitatea, tonifică activitatea inimii, activează producerea secreţiei biliare. Cei ce suferă de hipertensiune arterială îşi pot îmbunătăţi vizibil starea organismului datorită consumului de ceai din coji de ceapă.

* Tuse - Când răceala este asociată cu o tuse seacă, decoctul ne poate ajuta prin efectul expectorant, iar unele dereglări ale tractului gastro-intestinal sau renal se diminuează datorită efectelor diuretic şi purgativ. Precum şi ceapa pe care o înveleşte, coaja are un efect antiseptic.

* Crampe musculare şi dureri de cap - Zilnic se bea un ceai preparat dintr-o linguriţă de coji de cea­pă, care se infuzează timp de 10 minute, în 200 ml de apă fierbinte. Jumătate de pahar (NULL ml) se bea la ora 18, restul la ora 21. Tratamentul poate fi de lungă dura­tă, uneori efectul apare la 3 luni după consumul zilnic, dar cura nu se întrerupe.

* Picioarele "vinete” provocate de hemoragii sub­cutanate îşi îmbunătăţesc aspectul după trata­men­tul cu coji de ceapă. Rutina din coji întăreşte pereţii vaselor sanguine şi previne spargerea de capilare.

* Ceaiul din coji scade iritaţia ochilor şi menţine acui­tatea vizuală - o veste bună pentru cei ce au un servi­ciu legat de încordarea sau de suprasolicitarea ve­derii, urmată de înroşirea ochilor şi schimbarea oche­larilor cu dioptrii mai mari.

* Dereglarea ciclului menstrual dă multă bătaie de cap. Pentru reglarea lui, se bea un ceai dintr-o lin­gură de coji, ce se infuzează în 300 ml de apă. Ceaiul se bea în 3 tranşe, în timpul zilei, în cure lunare de 7 zile, în­ce­pând din a 10-a zi după terminarea menstrua­ţiei. (Pre­paratele din coji de ceapă şi usturoi nu se păs­trează mai mult de 24 de ore, trebuie să le pre­paraţi zilnic.)

De unde, totuşi, are coaja subţire şi uscată de ceapă atâtea puteri de vindecare? Dacă cercetăm atent un pe­tic de coajă prin tubul microscopului, vedem de-a lun­gul nervurilor câteva rânduri de cristale alun­gite, în formă de ace, de un galben deschis. Sunt cris­talele uneia dintre cele mai active flavonoide - querci­tina.

 

 Se găseşte şi în cojile de usturoi, în ceaiul verde şi în mere, unde are un rol important, de ceas biologic ce blochează admisia de oxigen la punctul de creştere al cepei şi al usturoiului, ca să nu încol­ţească înainte de perioada optimă. Până la sfârşitul secolului XX, quercitina a fost cunoscută de medici ca un reme­diu antiinflamator, antihista­minic, folosit cu succes în tra­tarea afecţiunilor aparatului locomo­tor (dureri reu­matice, artrită), aparatului respirator (astm, bron­şită). 

 

Mulţi doctori îl apreciază ca un remediu bun pentru profi­laxia bolilor cardiace, care scade riscul de trom­boză, de infarct miocardic şi al accidentelor vas­cular-cere­brale. Anul 1996, când au fost publicate rezul­tatele cercetărilor legate de proprietăţile anti-tumorale ale quercitinei, a intrat în analele medicinei viitorului. Savanţii au descoperit o proprietate unicat a flavo­noi­dei de a acţiona asupra genei r-53, respon­sabilă pentru distrugerea ce­lulelor canceroase. 

 

În afară de preven­ţie, poate fi folosită şi în tratarea cancerelor de sân, pros­tată, intestin gros, creier, plămâni, în ca­zuri de lim­fosarcom şi lim­fogranulomatoză. Este clar că noi tre­buie să ne străduim să obţinem acest antioxi­dant din produsele naturale şi în can­ti­tăţi mari, dacă vrem să pre­ve­nim prăbuşirea dezastru­oasă a sănătăţii.

Comoară pentru agricultori
Toată lumea ştie câte ceva despre produsele bio, cele ce au crescut şi s-au consumat de când lumea în Ro­­mânia, dar care dispar cu viteză maximă, datorită pro­gresului înregistrat, în special în domeniul chimiei. Glo­balizarea în agricultură a dus la renunţarea şi uita­rea vechilor metode de îngrijire a plantelor, veri­ficate de-a lungul secolelor.

 

Pentru creşterea volumului de producţie agricolă putem să ne bazăm, împreună cu alte metode, şi pe de­coctul din coji de ceapă, care conţine tot setul de micro­elemente: calciu, potasiu, magneziu, fier, cupru, crom, seleniu şi multe altele. Decoctul este un îngră­şământ bun, stimulează creşterea plantelor, în acelaşi timp el distruge microflora patogenă din sol. Acţionea­ză asu­pra plantelor precum ginsengul asupra omului. Plan­tele devin mai rezistente în lupta cu dăunătorii şi cu bolile specifice.

Plantele de cameră, udate şi stropite cu decoct din coji uscate de ceapă, capătă un aspect sănătos şi se dezvoltă mai bine. La 5 litri de apă fierbinte, se adaugă 5 linguri de coji de ceapă, se poate şi în amestec cu usturoi.

Pentru castraveţi. 1. Dacă frunzele castraveţilor din grădină încep să se îngălbenească, doi pumni de coji de ceapă se pun într-o găleată cu apă caldă, se aduce apa până la fierbere, se lasă 6-8 minute pe foc şi apoi se infuzează acoperit, până la răcire. La fiecare 8 litri de apă pentru udat se adaugă 2 l decoct de coji. Frunzele se stropesc abundent. 

 

Cojile rămase se întind la rădăcinile plantelor pentru acoperirea solului şi prevenirea evaporării. 2. Castraveţii atacaţi de dău­nători sau micoze se salvează cu infuzie din 200 grame coji de ceapă, în 10 l de apă. Cojile se lasă în apă timp de 4-5 zile, se strecoară şi se stropesc plantele de 3 ori, cu un interval de 5 zile între stropiri.

Păduchi de frunze, gândaci de Colorado, fluturi dăunători. Se aşează într-o găleată, până la jumătate, coji de ceapă, se adaugă câte un pumn de coji de usturoi şi pe­lin tocat, şi se umple apoi găleata cu apă fierbinte. Se infuzează 24 de ore, se strecoară şi se diluează 1:1 cu apă curată. Se stropesc plantele afectate. Merii se stro­pesc după înflorire, începând de la prima seară caldă (nu mai puţin de 15 grade), la apusul soarelui, din 7 în 7 zile, timp de 4-6 săptămâni, cât zboară flu­turaşii.

Pentru o prindere mai bună de frunze, se adaugă câte 2 g de săpun la fiecare litru de apă.
Pentru varză. Ca să protejăm varza de fluturi, în una din soluţiile cu coji de ceapă se înmoaie timp de 2 ore resturile de pastă de dinţi rămase prin tuburile mai vechi, şi se stropesc căpăţânile de varză. Mai există şi o metodă mai modernă: stropirea cu Coca-Cola, efectul este asigurat.


Reţetele bunicii

SLĂNINĂ ÎN COJI DE CEAPĂ

Am învăţat de la bunica mea, cât am ajutat-o în copilărie la toate treburile casnice, să pun coji de ceapă şi de usturoi în ciorbe, supe, sosuri, care nu numai că dobândeau un gust bun şi o culoare atractivă, dar de­ve­neau şi alimente-medicament. Chiar şi în cea­iul negru sau verde (eu de­seori le amestec în can­tităţi ega­le) se poate adăuga o lin­guriţă de coji sfărâmate în­tre de­gete. Am învăţat să fac şi slă­nină în coji de cea­pă.

 

Pentru preparare aveţi nevoie de: 1-1,5 kg slă­nină, 2 pumni de coajă de ceapă, 5-7 căţei de usturoi, 1 lin­gură sare, ardei iute, frunze de dafin, piper boabe - după gust.

 
Într-un castron se toarnă 1 litru de apă rece, se adaugă 1pahar (de 250 ml) de sare. Cojile de ceapă se spală, se taie cu foarfeca şi se pun în apă împre­ună cu foi de dafin, piper şi condimente. Slănina se scufundă în saramură în aşa fel ca s-o acopere puţin, deasupra se pune o farfurie cu o greutate (o piatră de cre­mene sau un borcan de 3 litri cu apă) şi se fierbe 15-20 de minute după primul clocot, până slănina devine moale. 

 

După ce se ia de pe foc, slă­nina se lasă în apă încă 10 minute, timp în care 3 căţei de usturoi se taie în felii subţiri. Usturoiul rămas se trece prin presă, se amestecă bine cu sare, boia de ardei dulce sau iute şi condimente preferate. Slănina se scoate din oală, se usucă cu un prosop, se înţeapă din loc în loc cu un cuţit cu capătul ascuţit. 

 

În tă­ieturi se introduc felii de usturoi, apoi slănina se unge cu amestecul de condimente, se înve­leşte în celofan şi se pune în congelator.
Coaja de ceapă poate fi păstrată ani de zile în­tr-un loc uscat, fără a-şi pierde acţiunea tera­peu­tică. Dar cu o condiţie foarte importantă: vom lua coji de la bulbii complet sănătoşi.

 

• Elena Josan/FORMULA AS

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More