Am scris acest text cu gandul ca acum, cand toxicitatea fizica si morala a cuprins intreaga atmosfera a veacului nostru, cand ura, nebunia, violenta si patimile se declanseaza pretutindeni, e bine sa ne amintim (cei ce stim) si sa facem cunoscut (celor ce nu stiu) cat de inaltatoare traire spirituala a existat pana nu demult, pe meleagurile tarii noastre:
cati sfinti si pustnici, drepti si cuviosi, unii cunoscuti de lume, cei mai multi cunoscuti, insa, numai de Dumnezeu, au sfintit cu adevarat de-a lungul veacurilor pamantul acestei tari, prin rugaciuni neintrerupte, de zi si de noapte, prin osteneli si suferinte de neimaginat, prin lipsuri si lacrimi si, in cele din urma, prin insesi osemintele lor.
Acesti veritabili "atleti ai lui Hristos" nu s-au pregatit pentru cucerirea orgolioasa a lumii, ci pentru cucerirea cerului, practicand renuntarea drastica la lume si la sine insusi. Cu trupurile traiau pe pamant, dar cu sufletele si cu mintea ii slujeau permanent lui Dumnezeu, acolo sus, in ceruri. Cand Dimitrie Cantemir a calatorit prin Moldova, s-a minunat de multimea sfintilor pe care i-a intalnit. Inteleptul domnitor spunea ca "fosneau padurile de atatia pustnici".
O profunda viata spirituala s-a trait permanent pe intreg spatiul romanesc, insa cea mai intensa viata duhovniceasca au trait-o sihastrii din Muntii Sihlei. Pentru toti acesti sfinti, Dumnezeu iubeste tara noastra, Romania. Amintesc in acest sens un pasaj biblic foarte semnificativ. Cand Dumnezeu, in chipul a trei ingeri, l-a vizitat pe Avraam la stejarul Mamvrii, i-a spus acestuia ca a venit sa distruga cetatile Sodoma si Gomora, pentru multimea pacatelor locuitorilor.
Inspaimantat, Avraam - al carui nepot, Lot, locuia intr-una din aceste cetati - l-a intrebat pe Dumnezeu daca pentru 50 de drepti va distruge cetatile. "Nu", i-a raspuns Domnul. Dar pentru 40? "Nu". Dar pentru 30? Si asa a ajuns pana la 10 drepti. Atunci i-a raspuns Domnul: "Avraame, pentru 10 drepti nu distrug cetatile". Daca pentru 10 drepti Dumnezeu nu ar fi distrus Sodoma si Gomora, sa ne imaginam cu cata ingaduinta si dragoste priveste El catre tara noastra, sfintita de-a lungul veacurilor de mii si mii de "drepti", nestiuti si stiuti.
Multi sfinti parinti au profetit la timpul lor ca Romania va fi ocrotita de insusi Dumnezeu, care o va feri de marile incercari si nenorociri ce se vor abate asupra intregii omeniri, la vremea covarsirii pacatelor, atunci cand ticalosiile vor fi atins apogeul. Despre urgia lor, sunt pline apocalipsele sinoptice si Apocalipsa Sf. Ioan.
La vanatoare de cerbi In toamna anului 1982, fiind bolnav, am primit acasa vizita unui prieten, pe nume Rusa Ioan. Pasionat vanator, el mi-a povestit atunci o intamplare neobisnuita, care l-a marcat pentru tot restul vietii (de altfel, s-a si lasat dupa aceea de vanatoare). Vanatorile se organizau in formatie de 5-6 oameni, toti prieteni si vanatori pasionati.
Incarcati de provizii de alimente si bautura, plecau prin munti pe doua-trei zile, inaltand tabere prin luminisurile dintre paduri. Ziua si-o petreceau vanand, iar seara, la un foc mare, pregateau vanatul, se ospatau si beau, povestind si razand pana noaptea tarziu. A doua zi, o luau de la inceput.
Intamplarea pe care mi-a povestit-o a avut loc in luna ianuarie din anul 1966, pe cand vanau in muntii dintre Manastirea Agapia si Manastirea Sihastria, pe un teritoriu intins pe vreo 10-12 km. Ninsese proaspat, pamantul era acoperit cu un strat de zapada imaculata. Vremea era exceptionala. Nici macar o adiere de vant.
La un moment dat, tot haladuind pe urma vanatului, au ajuns la poalele unor munti unde curgea un parau cu malurile foarte prapastioase. Nu cunosteau nici numele muntelui, nici al paraului, dar faptul acesta ii interesa cel mai putin. Importanta era configuratia locului, ideala pentru a stabili panda, avand in vedere ca animalele aveau sa vina, mai mult ca sigur, la adapat.
Insirati de-a lungul paraului, pe partea opusa muntelui, la distanta de 30-40 de metri unul de altul, asezati pe trepiede si imbracati ca niste fantome, in panze albe, gaurite in dreptul ochilor si al tevii de pusca, tovarasii de vanatoare asteptau... Dupa vreo doua ore, din desisul padurii a aparut un cerb care se indrepta catre apa. Cei care l-au prins in catarea pustii au tras.
Animalul n-a fost insa omorat si a disparut din nou in padure. Pana ce vanatorii si-au strans echipamentul si au trecut de cealalta parte a paraului, animalul si-a pierdut urma. Dar zapada era plina de pete de sange, ceea ce dovedea ca cerbul fusese ranit. Atunci a inceput urmarirea. Victima urcase numai in sus, spre varful indepartat al muntelui. Pasind pe urmele lui, ceata de vanatori a intrat intr-o veritabila aventura.
Drumul abrupt ducea prin desisuri intunecoase, hatisuri salbatice si incalcite, grohotisuri miscatoare, asezate pe margini de rape si de prapastii ametitoare, printre stanci pravalite si pe langa pesteri intunecoase de te cuprindea frica: intr-un cuvant, prin locuri pustii si neumblate de oameni. Femeia in negru In aceasta urmarire frenetica de peste trei ore si numai urcus, vanatorii au ajuns in cele din urma intr-un loc ceva mai luminos.
S-au oprit si si-au tras sufletul. Imediat in apropiere se afla si un izvor cu apa. Atunci au observat ca din dreptul lui pornea catre varful muntelui o carare, lata cam de 1 metru. Banuind ca cerbul o luase intr-acolo, au pornit iarasi, cu aceeasi neobosita indarjire, pe urmele lui. Cand, ce sa vezi? Pe stratul de zapada, neatins, se vedeau urme proaspete de pantofi de femeie, care urcau spre varf. Au ramas ca trasniti. Ce sa caute iarna, in pustietatea si salbaticia amenintatoare a muntelui, o femeie? Asa ceva era de neimaginat.
Intrigati si nelinistiti cumva de intamplare, au pornit dupa acele urme, sa vada unde duc. N-au avut de strabatut cale lunga, fiindca la circa 10 metri, in fata lor, le-a aparut dintr-o data o femeie imbracata in negru, cu figura blanda si luminoasa. Aceasta i-a intrebat ce cauta acolo, in varful muntelui. Muti de uimire, vanatorii nu si-au putut desclesta gurile.
Atunci, femeia i-a rugat sa nu inainteze mai departe, caci acolo se afla salasul ei, si sa se intoarca la paraul din vale. "Daca nu v-ar fi adus aici cerbul pe care l-ati haituit si ranit, nu ati fi descoperit aceste locuri, tainuite de insusi Dumnezeu. Dar poate ca asa a fost voia Lui".
Cu glasul frant de emotie, unul din barbati a indraznit s-o intrebe de unde stie de cerbul ranit. "Stiu, a raspuns femeia in negru, fiindca bietul de el a venit sus, la mine, i-am vazut rana insangerata si i-am uns-o cu alifie de brad. Acum se odihneste in siguranta. Plecati cu Domnul si nu mai omorati niciodata animale nevinovate", le-a spus.
"Sa va lasam ceva bani", i-au propus vanatorii. "Ce sa cumpar aici cu bani?", le-a raspuns ciudata faptura, invesmantata ca o monaha. "Sa va lasam ceva de mancare", au imbiat-o din nou. "Nu am nevoie, ca pe mine ma hraneste Sfanta Treime", a raspuns ea.
Patrunsi de o stare de iluminare duhovniceasca, vanatorii si-au cerut iertare si au plecat, minunandu-se de bizara intorsatura a acelei zile petrecuta in munti.
Schimonahia Valentina Neacsu
Impresionat de povestea prietenului meu, dl Rusa Ioan, am luat din biblioteca, in prezenta sa, cartea "Vetre de sihastrie romaneasca", a ieromonahului Ioanichie Balan, unde la pagina 105 scrie urmatoarele:
"Ultimul sihastru din Muntii Sihlei a fost smerita calugarita, anume Schimonahia Valentina Neacsu. Aceasta iubitoare de Hristos s-a nevoit cu fiica ei dupa trup, monahia Emiliana, vreme de douazeci de ani, intr-un mic bordei de lemn si pamant, aproape de locul numit Rapa lui Coroi.
Era o adevarata mama duhovniceasca pentru toti. Apoi, bineplacand lui Dumnezeu, s-a mutat la cele vesnice, la inceputul anului 1964. Iar monahia Emiliana, mai nevoindu-se singura in munte inca 15 ani, a fost gasita adormita in padure, alaturi de bordei, in primavara anului 1979 si a fost ingropata acolo. Asa s-au savarsit ultimii sihastri din muntii Sihlei."
(In urma cu trei sute si ceva de ani, o alta sfanta calugarita ortodoxa, Cuvioasa Teodora, s-a retras tot in muntii Sihlei, nevoindu-se in post si rugaciune, intr-o pestera care ii poarta numele. S-a nascut pe la anul 1650 si a trecut in viata vesnica la inceputul secolului al 18-lea. Trupul ei a fost harazit cu darul sfant al neputrezirii si al facerii de minuni. Cuvioasa Teodora a fost canonizata in 1992, cu ziua de pomenire 7 august). *
Manat de un dor si de o curiozitate duhovniceasca, am vizitat si eu de cateva ori aceste locuri. Prima oara, am fost in august 1991. Am urcat cam o ora si jumatate de la paraul descris in povestea cu vanatori. Sus, la intrarea in locul de vietuire al celor doua maici moldovene, ne-a intampinat o inscriptie: "Bine ati venit, in numele Maicii Domnului", apoi, imediat, mormantul monahiei Emiliana, frumos ingrijit, cu grilaj de fier, cu flori si o candela mereu aprinsa. Ceva mai incolo, se afla bordeiul si un mic paraclis.
Ne-a iesit inainte un pustnic, provenit de la Manastirea Sihastria, pe nume Sofronie. Acesta a inaltat acolo o casa de locuit si a inceput sa construiasca o biserica. Cand am vizitat pentru ultima data aceste locuri, in august 1998, se schimbasera multe. Peste parau era o punte trainica, noua, iar pana sus, pe cararea lata si proaspat maturata erau montate banci de odihna din loc in loc. Sus, o biserica foarte frumoasa, ca un bibelou, eleganta si curata, cu icoane scumpe, iar pe jos, totul acoperit cu covoare persane.
Avea preot si calugari, si zilnic se savarseste Sfanta Liturghie. Am gasit construite case si chilii pentru calugari. Bordeiul celor doua maici nu mai exista. A mai ramas numai mormantul monahiei Emiliana, ingrijit si cu candela mereu aprinsa. Acea pustietate de care altadata te temeai sa te apropii, a devenit acum un loc de mare pelerinaj.
Luca Dumitru
Thursday, April 15, 2010
O intamplare miraculoasa in Muntii Sihlei
0 comments:
Post a Comment