Jungla peruana
Amazonia
Am presimtit dintotdeauna aceasta clipa in care voi fi aici, in care voi trage in piept aerul umed si fierbinte al Amazoniei, in care voi zgaria cu privirile globul de sticla albastra al cerului arcuit peste fluviu si peste junglele fara sfarsit care se intind de jur imprejur pana la orizont. Aceasta presimtire tacuta a stat ingropata in adancurile mele, pana in aceasta clipa solara, cand, imbarcat pe un fel de barca lunga de vreo zece metri, care abia se misca, strabat meandrele fluviului Ucayali. Este enorm. Uneori, malurile acoperite cu padure virgina se indeparteaza atat de mult, incat nu se mai pot vedea.
Atunci cand se apropie, pot simti respiratia de un verde adanc a acestui ocean vegetal unic pe planeta, a acestei fiinte inimaginabile pentru mintea unui european, ii pot simti greutatea umeda cu care apasa malurile si ii pot auzi murmurul. Ieri am vazut-o din avion, intinsa pana la orizont. Soarele apunea in padure ca si cum s-ar fi scufundat intr-o mare nemaivazuta si am vazut sarpele imens de apa al acestui fluviu facand mii de meandre rotunde, ca si cum ar fi incolacit pamantul intreg.
Selva Grande, asa ii spun peruanii acestei regiuni, adica Padurea cea Mare. Este intinsa cat o jumatate de continent si mai are inca misterele ei, spatiile ei neatinse inca de civilizatie. Si iata-ma pe mine, cel care a visat-o, strabatand-o odata cu apele namoloase ale marelui fluviu. Caldura este coplesitoare, soarele arde infernal. Ce caut eu aici, la 15 mii de kilometri de casa, in adancurile celor mai salbatice paduri de pe continentul sud-american?
Ucayali pare furios, suvoaie enorme de apa se rotesc in ochiuri maronii, caci este sezonul marilor inundatii, salupa noastra din lemn putred, supraincarcata, cu motorul gafaind, pare o jucarie in mijlocul talazurilor. Il privesc pe Rodrigo, nativul care manevreaza salupa, cu o figura impasibila. Am certitudinea, in aceasta clipa de vant care-mi arde fata, in mijlocul apelor acestui fluviu si in mijlocul acestei nesfarsite paduri, ca toata viata am asteptat intr-un fel sa ajung aici. Sunt deja de doua saptamani in Peru, si daca la inceput, motivele pentru care venisem imi erau clare, acum incepeam sa banuiesc ca dincolo de acestea mai exista ceva. Adevaratul motiv pentru care eram aici.
Gospodarie din sat
Acum, in aceasta clipa extraordinara de pe fluviul Ucayali, in arsita soarelui, calarind valtorile adanci in aceasta coaja de nuca, imi dau seama ca de fapt adevaratul motiv al prezentei mele aici tine in mod straniu de inima mea, spatiul misterios si atemporal care a stiut dintotdeauna ca intr-o buna zi voi face aceasta calatorie. Ca strafulgerarea unei pasari pe cer imi trece prin cap ca, intr-un fel, orice calatorie este interioara. Departarea te face sa privesti interior si sa vezi acolo ceea ce acasa n-ai putut vedea.
Asteptand oaspeti
Dupa 400 de ani de evanghelizare cu sabia in mana, facuta de spanioli si de altii, dupa mii de tone de aur furate si cateva stralucitoare civilizatii native distruse, Europa isi trimitea ultimii emisari sa aduca lumina crestina in adancurile padurilor nepatrunse.
Jungla aceasta adanca si fluviul reprezinta casa ultimilor descendenti ai faimosilor Panos, o civilizatie straveche, care traia pe continent cu 4500 de ani in urma. O civilizatie a carei arta si spiritualitate uimeste si in zilele noastre.
Triburile Shipibo, Amaguaca, Capanahua, Cashibo, Mayoruna, Pisabo, Yaminahua si altele sunt ultimele ramasite spulberate ale acestei civilizatii. Traiesc in mileniul trei, ca acum mii de ani.
Civilizatia occidentala nu a reusit sa distruga complet acea cunoastere ancestrala care i-a insotit de-a lungul istoriei. Isi pastreaza inca traditiile stravechi, vracii lor, celebrii curanderos, mai stiu sa faca ceremonii la fel ca acum mii de ani, cu plantele lor magice. Vreau sa vad toate astea cu ochii mei. Un miracol al supravietuirii, o oaza al carei timp curge altfel decat in restul lumii.
Santa Rosa de Dinamarca
Marea salupa putreda intra in cele din urma pe un canal stramt, traverseaza lagune bizare, nori de tantari si bancuri de pesti ciudati care sar din apa la trecerea ei, pentru ca in cele din urma sa ajunga in fata unui mal inalt. O streasina de copaci inalti de 10 metri face umbra. Iar in umbra aceasta, stau vreo suta de oameni tacuti, privindu-ne. Nu se aud decat sunete de pasari necunoscute.
Pe laguna sacra
Barca se apropie cu motorul oprit si acosteaza. Sunt ca niste statui in miniatura. Au ochii oblici. In clipa in care primul dintre noi pune piciorul pe malul fluviului, satul explodeaza. Bubuituri de tobe ritmice, chiote, rasete, clopotei, voci de femei si de barbati laolalta canta o muzica alerta, in limba lor. Ei sunt Shipibos! Rad cu gurile pana la urechi. Se dovedeste ca au pregatit o primire triumfala, pentru cei cativa europeni care venim la ei.
Ne iau de maini si ne conduc in umbra padurii, printre colibe de lemn acoperite cu impletituri de palmieri, pana intr-un loc ce pare a fi locul unei adunari. Bancute minuscule de lemn inconjoara locul acesta in forma de patrat.
Barbatii satului sunt imbracati in camasi albe, cu modele colorate, au tobe si fluiere, praful se ridica spre bolta inalta a copacilor caci, in cele din urma, tot satul danseaza in picioarele goale, in cercuri concentrice, intr-o uriasa serpentina la care participa toata lumea, inclusiv noi.
In cele din urma, vacarmul se potoleste si toata lumea priveste catre un barbat marunt, stirb, care lasa din mana tamburul si fluierul si tine un mic discurs in limba spaniola.
E semnul unui om educat, caci cea mai mare parte dintre ei nu vorbesc decat shipibo, o limba care seamana cu ciripitul de pasari. Barbatul se numeste Diogenes Garcia si este liderul acestei mici comunitati. In dreapta sa se afla Elias Fernandez, cumnatul si ajutorul sau, iar in dreapta, o femeiuta micuta, gatita de sarbatoare, purtand in nas o bijuterie bizara, pe care o prezinta drept sotia sa, Anita. Ne ureaza bun sosit in casa lui. Padurea are trei etaje deasupra, iar cerul nu se zareste.
Cantecul pentru Grande Madre
Sunt uimit, pentru ca nimic din aparenta sa de om mititel al padurii nu se potriveste cu aceasta faima. Oamenii acestia sunt de o saracie cumplita, cele mai bune haine ale lor, acestea de sarbatoare, sunt modeste si prafuite.
Diogenes are mainile muncite ca un adevarat taran, si calcaiele crapate. Intr-un fel, pentru el am venit aici, pentru el am strabatut jumatate din globul pamantesc, venind dintr-o tara necunoscuta, pe nume Romania, astfel ca il privesc cu toata atentia. Poarta pe fata urmele vietii si ale saraciei, cu o anumita voiosie. Vorbeste despre plante si despre spiritele padurii, despre anaconda si despre duhurile unui univers nevazut.
Spune ca fiecare planta a padurii a fost lasata de Dumnezeu pentru ceva, pentru o nevoie a omului, ca exista plante invatator si plante medic, plante pentru trup si pentru spirit, pentru inima fizica si pentru inima aceea nevazuta, ca un vartej luminos, pe care fiecare o poarta cu el, exista plante care vindeca tristetea si altele care vindeca ochii, si ca el ne poate arata unele lucruri. Atunci cand vorbeste el, femeile, copiii si pasarile tac, desi nici un fel de autoritate nu pare sa razbata din vorbele lui. Dimpotriva, o blandete stranie, moale, in felul in care articuleaza spaniola pocita.
Stapanul spiritelor
Zilele care au urmat tin mai curand de domeniul visului decat de realitate. In timp liniar, am stat in Santa Rosa cinci zile. Dar ar fi putut fi cinci secole. Timpul este acolo rarefiat si dens in acelasi timp. Am locuit in colibe din lemn, suspendate la jumatate de metru deasupra pamantului, am dormit pe saltelute acoperite cu plase de tantari.
Fiertura magica
In mijlocul satului se afla o baraca din lemn, circulara. Maloka. Spatiul sacru. Era locul de intalnire la ceasul de taina al noptii, cercul sacru in care Diogenes, insotit de Anita, sotia lui, si de Elias deveneau altcineva. Plantele sacre si cantecele lor venite din lumi paralele mi-au dezvaluit o lume uluitoare si dimensiuni ale constiintei care mi-au schimbat pentru totdeauna felul de a-i privi pe acesti oameni, pe mine insumi si universul din care facem parte cu totii.
Istoria acestor calatorii interioare nu poate face obiectul unui reportaj, dar ceea ce va pot spune este ca oamenii acestia traiesc in alte dimensiuni decat noi, europenii, iar motivul pentru care pomenesc aici despre aceste incursiuni in lumile nevazute este acela ca shipibos si altii asemenea lor nu pot fi intelesi in afara acestor calatorii.
Ei traiesc in mijlocul padurilor lor intr-o realitate extinsa, ei pot vedea spiritele, energiile plantelor si animalelor, pot atinge structura imateriala, nevazuta a Universului, si stiu sa se foloseasca de ea in scopuri foarte precise.
Maestro
Diogenes se transforma in timpul noptii, pur si simplu, intr-o fiinta extraordinara, intr-un magician uluitor, care putea vorbi cu plantele in asa fel, incat aducea vindecarea in trupurile si in spiritele oamenilor. Pentru mine a existat in permanenta o adevarata ruptura intre vraciul fabulos al noptii, si omul de o simplitate, de o bunatate si de o modestie extraordinare, din timpul zilelor.
Dar pentru acest om, caruia membrii comunitatii i se adresau cu "Maestro", nu exista aceasta separare. Lumea spiritelor in care putea comunica cu plantele de leac si in care putea vedea prin oameni ca printr-o sticla nu se termina odata cu noaptea. si nici pentru ceilalti shipibos. Pentru ei, prezenta Divinitatii in orice piatra, in orice planta, in orice animal, in pamant si in luna si in soare este un lucru evident.
Ei folosesc duhurile plantelor in cele mai practice moduri, asa cum noi ne folosim de un cal la caruta. Am avut mii de intrebari pentru Maestro si pentru ceilalti membri ai acestei comunitati minuscule de la capatul lumii, pe masura curiozitatii mele nemasurate.
Pe masura ce imaginea mea despre aceasta lume s-a conturat, am inteles ca oamenii acestia sunt intr-un fel aidoma stramosilor nostri, cunoasterea lor este o cunoastere ancestrala, proprie intregii umanitati, numai ca noi, pur si simplu, intr-un moment al istoriei, am luat-o pe un alt drum. Razna!
Cele ce urmeaza nu sunt povestea unei zile si nici nu respecta o anumita cronologie. Sunt impresii, momente si picaturi din acele zile fara timp, pe care le-am petrecut in Santa Rosa de Dinamarca. Ghidul meu a fost Diogenes, Maestro, stapanul spiritelor nesfarsitelor paduri de pe Ucayali.
Grande Madre
Maestro sta pe vine, aplecat asupra unui ceaun, nu prea mare, pus pe foc, in care amesteca lent, cu o rabdare soptita. E dimineata devreme, nici o pala de vant, soarele arde undeva, deasupra triplului plafon de frunze al junglei, copaci care seamana mai mult cu niste animale inflorate urca in cer in spirale, odata cu fumul.
Anita, sotia Maestrului
Apoi fluieratul se transforma intr-un firicel de voce, care apoi se transforma intr-un cantec subtirel. Si cantecul prinde puteri, se ingroasa, prinde substanta, se inalta, se roteste, pentru ca in cele din urma sa se prabuseasca din nou, in jar.
Maestro canta pentru ayahuasca, pentru Grande Madre, mama tuturor plantelor, puntea cea mare catre lumea spiritelor, iar cantecul lui este o ofranda, si mai mult decat atat, este un fel de funie de sunet pe care spiritul plantei se catara din fiertura, catre lumea reala. Maestro o cheama, o roaga cu cel mai mare respect sa vina, sa se manifeste, o asigura ca oamenii au nevoie de ea, de sfaturile ei, de viziunile ei, iar spiritul plantei se ridica in fuioare incolacite deasupra ceaunului.
Zece kg din trupul de lemn al acestei liane colosale, ayahuasca, sunt fierte pentru a obtine fiertura magica, peste care se mai adauga o planta pe nume chakruna, caci aceste doua plante sunt ca soarele si luna, ca fluviul si malurile sale, ca inima si bataile sale, nu se poate una fara alta, si amandoua sunt nimic fara cantecul maestrului.
Nu oricine poate face asta. Duhul plantei nu asculta decat de unii oameni, iar descantecul soptit de Diogenes are o putere uriasa, pentru ca este vechi de cand lumea. "Prima data a fost cantat de primul om". Cu fiecare cantare a prins puteri, iar in mii de ani, descantecul acesta a dobandit o putere atat de uriasa, incat putini oameni au curajul sa-l foloseasca, daramite sa se mai si joace cu el, asa cum face Diogenes.
El este un artist, un poet, stie ca Mamei tuturor plantelor ii place uneori sa se joace, astfel ca el adauga tot felul de jocuri in descantec, ca sa-i faca placere.
"Doamna Mare, Doamna Mare, nu te chemam pentru necaz, ci pentru bucurie, nu te chemam pentru boala, ci pentru vindecare, nu pentru moarte, ci pentru viata, nu pentru intuneric, ci pentru lumina...",
cam asa e cantecul lui Diogenes, intr-o traducere aproximativa, si asta ma face ca aici, in mijlocul junglei amazoniene, sa ma intreb prin ce mister acest cantec/descantec sa semene atat de mult cu invocatiile pe care le-am auzit in Maramuresul nostru, de la o femeie care obisnuia sa insoteasca cu el dezgroparea plina de respect a unei radacini de matraguna, ce urma sa fie folosita pentru lecuirea unei iubiri nefericite.
Oarba Eleonora
El, Diogenes, pleaca uneori in jungla cate-o luna intreaga, singur, mananca numai radacini si bea apa numai din laguna spiritelor, pe care mi-o va arata si mie daca vreau, si in noptile singuratatii sale bea fiertura de ayahuasca si ea ii arata secretele vietii si ale mortii, tainele trupului omenesc si ale mintii, cheama pentru el spiritele din alte lumi, atunci cand el are nevoie de ajutor. Orice... spirit? intreb.
Maestro ma priveste o clipa, ca si cum mi-ar fi ghicit gandul nerostit. Da, uneori poate vedea... sfintii crestini, pe San Juan sau San Paulo sau pe Santa Maria de Luz, care sunt fiinte de lumina, dar asta rar, pentru ca oamenii vin la el abia atunci cand umbra inimii a cazut deja in trup si ei sunt bolnavi, si atunci au grabnic nevoie de duhurile unei plante. Bine, dar ce vede, ce face acolo, in lumea luminoasa "de dincolo"? Cum ce face?
Mai intai vede, si apoi canta cu vocile plantelor de leac, iar cantecul curata raul din corp, din inima si din spirit, cu puterea plantei respective, iar raul se scurge in pamant, la Pachamama, Mama Pamant. Fiecare planta de leac are vocea ei si cantecul ei, sunetul ei, el le poate auzi pe toate, dar nu le cunoaste chiar pe toate, dar atunci cand nu stie ce sa faca, atunci Grande Madre ii arata care planta e buna.
Iar daca nu stie cantecul acelei plante, nu face decat sa asculte cu atentie si sa-l invete. Uneori, se duce noaptea in padure, gaseste planta dupa lumina ei, asa cum i-a aratat-o Grande Madre, caci fiecare planta, fiecare frunza, are lumina ei, culorile ei, duhul ei, si-i canta ce-a invatat, inainte de a o lua pentru leac.
Femeile padurii
Kuinti-Aka si sangele copacului
Am auzit un asemenea cantec, intr-una dintre noptile magice de pe Ucayali. A doua zi am aflat ca stapana vocii era o femeie din sat, care canta de cateva zile unui copac. Un copac, desigur, fermecat.
Am cautat copacul undeva, acolo unde ultimele colibe ale satului se pierd in jungla, si l-am gasit. Femeia era acolo. Cand am ajuns, statea nemiscata langa marele arbore, imbracata intr-o camasa albastra, de sarbatoare, si avand o fusta de ceremonie, asa cum se cade atunci cand te duci in vizita la un personaj important.
Purta in mana dreapta o maceta, un fel de sabie scurta, pe care localnicii o folosesc ca sa-si croiasca drum prin hatisurile junglei. Statea incremenita langa copac.
Ma apropii si vad ca in mana stanga are o lingura in care se scurge sangele copacului, rosu, gros, dintr-o crestatura pe care ea a facut-o in coaja lui. Nu ma priveste, nu ma poate privi, atenta la ceea ce face, caci fiecare picatura este pretioasa. Cand lingura se umple, ea o varsa intr-o cutiuta pe care o tine agatata la brau. Copacul este plin de crestaturi, iar ea, in zilele de cand sta aici, a inceput sa capete ceva din imobilitatea lui.
Inainte de a sti la ce foloseste sangele copacului, as vrea sa stiu despre sarpele transparent al cantecului pe care l-am auzit in noaptea luminoasa, incolacindu-se pe crengile arborilor.
Imi spune ca arborele ei are nevoie de tamaduire, ca ranile pe care ea i le face cu maceta il dor, ea stie asta, simte asta, si pentru ca are totusi nevoie de sevele lui, si pentru ca el sa sufere mai putin, ramane noaptea si-i canta cantecul vindecarii si-i oblojeste ranile, si vorbeste cu el, ii povesteste cat de multe lucruri depind de seva lui fermecata, de care are nevoie nu numai ea, ci toate femeile din sat. Seva cea rosie ca sangele, amestecata cu apa si descantata, se va transforma intr-o licoare de culoare intunecata, pe care femeile si-o pun in ochi pentru a vedea... nevazutul.
Asa aveam sa aflu despre unul dintre cele mai extraordinare daruri ale padurii. Aceasta licoare care se pune regulat, o data pe luna, in ochii tuturor femeilor, fetelor si fetitelor satului, inclusiv bebeluselor de cateva luni, are darul de a le face, pur si simplu, sa vada lumea altfel.
Toate cusaturile lor extraordinare, haine, camasi, cuverturi, toate picturile ceramicii lor, incrustarile in lemn, toate decoratiunile pe care aceste femei le fac sunt desenele si culorile pe care ele le vad si pe care le copiaza. Nimic nu este inventat.
Totul este vazut si copiat cu cea mai mare atentie. Licoarea magica a copacului este esentiala, pentru ca o mare parte din banutii comunitatii vin din comertul cu aceste cusaturi artizanale, pe care o salupa le colecteaza periodic, le duce in marile orase, si de-aici se exporta ca obiecte de arta shipibo, si pot fi gasite in galeriile occidentale, la preturi exorbitante. Aici insa, un obiect la care s-a muncit o saptamana sau doua costa cativa dolari.
Traditii neschimbate de mii de ani
Aceste femei care privesc in lumea invizibila sunt pastratoarele unei traditii enorm de vechi. Obiectele pe care le fac ele acum, in secolul 21, sunt asemanatoare cu cele ale unor culturi stravechi si celebre, cum este Ashaninka, dupa care se dau in vant colectionari din toata lumea. Doar ca ele habar n-au de Ashaninka.
Singurele lor uimiri sunt in legatura cu oamenii albi, care doar acum 50 de ani le-au scos pe mamele lor din paduri si le-au obligat sa mearga la biserica, sa-si arunce portul stravechi si sa uite de spiritele plantelor, iar acum, dupa numai o generatie, acelasi om alb se intoarce cautand vindecare in lumea spiritelor padurii si scormonind dupa vechea lor lege.
Omul alb care sunt si-a dat seama ca, de fapt, nu a existat decat o singura lege candva, pretutindeni, care s-a pierdut si care este pe cale sa fie redescoperita. Spiralele lor solare, modelele varstate inchipuind sarpele sacru al vietii, crucile innodate in cercuri magice si multe alte lucruri pe care le-am vazut acolo le-am recunoscut. Sunt izbitor de asemanatoare cu cele mai vechi modele populare romanesti, pot fi vazute pe iile si pe fotele din Carpati.
Vi se pare ciudat? Atunci sa va spun ca le-am vazut si in India, si in alte parti din lumea intreaga, pe vasele de Cucuteni sau Gumelnita, vechi de mii de ani, ca si pe vasele Mochika. Nu e nici un mister, ci o evidenta.
Traditiile stravechi care au supravietuit aici, in jungla amazoniana, au fost vii pretutindeni, aceasta cunoastere, aceasta simtire a spiritului naturii, aceasta apropiere formidabila de sufletul universului a traversat epocile. Numai ca in Europa oamenii au uitat ca pot privi in adancurile firii, picurandu-si sange de copac in ochi.
Anaconda
Soarele apune in fluviu, apele fierb, pasarile zilei se dizolva in cer, iar cele ale noptii se nasc din frunzisurile adanci. Mirosurile grele ale pamantului umed de secole se tarasc pe pamant ca serpii. Stau pe malul fluviului, sub copaci napaditi de flori mov. Asfintitul e singurul moment al zilei in care lumina soarelui spulbera umbra junglei.
Sunt asezat pe pamant, privind apele adanci. Ma gandesc la Anaconda, sarpele urias care traieste in Laguna Sacra si care iese uneori pentru a intra in fluviu, provocand valuri uriase si vartejuri care distrug barci, plute si oameni. Dar inainte de orice, Anaconda este un spirit foarte puternic, foarte batran si foarte respectat, care poate fi invocat, vazut, rugat sa te ajute atunci cand ai nevoie de ceva foarte important.
In Santa Rosa, doar doi oameni pot vedea Anaconda. Unul este Maestro, care o poate vedea si vorbi cu ea. Darul de a vedea Anaconda se mosteneste. si iata-ma vopsit in culorile de aur ale apusului, asezat pe pamant, pe malul fluviului, privind-o pe aceasta femeie oarba pe nume Eleonora, mama vraciului Diogenes, foarte batrana, care locuieste intre patru pereti din bete, in lumea ei. E foarte respectata, desi nu vede si nu aude nimic.
Nu pot vorbi cu ea. O pot doar privi. Doar asculta. Se spune ca Anaconda e cu ea tot timpul, ca traieste aproape permanent in lumea spiritelor. Canta incetisor. stie ca sunt aici si ca o privesc.
Un foc mic din vreascuri e aprins pe nisip. Firele subtiri de fum portocaliu se rotesc in jurul ei in lumina apusului ca si cum ar dansa. Ea deseneaza forme pe nisip cu degetele noduroase si as putea sa jur ca fumul ia formele rotunde ale desenelor ei. Nu face nimic. Doar vorbeste cu spiritele. Femeia aceasta s-a nascut in jungla. Este unul dintre putinii supravietuitori care i-au vazut pe calugarii danezi fondand acest sat. Numele de Garcia i-a fost dat mai tarziu. Numele ei adevarat este Yoda-Moa-Aka. Yoda inseamna corp. Moa - frumos. Aka - femeie.
Dintr-o data, ea ridica din fum ochii orbi catre mine si ma priveste o clipa care dureaza o suta de ani. Timpul se opreste in loc, soarele e suspendat deasupra apelor, fumul portocaliu incremeneste in aer, sunetul pasarilor asfintitului intepeneste in tacere. O fulgerare ascutita imi strapunge inima. Apoi fumul a reinceput sa danseze, soarele sa se reflecte in el ca in pielea unui sarpe si femeia a reinceput sa cante pentru el.
Din spatele meu se aude vocea lui Diogenes, care-mi spune doar atat, ca am avut privilegiul de a o vedea pe mama lui vorbind cu Anaconda. Yoda-Moa-Aka, zisa si Eleonora Garcia, a chemat duhul Anacondei pentru a-l intreba daca Diogenes poate duce strainii, adica pe noi, la Laguna sacra.
A doua zi aveam sa strabatem o bucata de drum cu barca pe fluviu, apoi pe jos niste smarcuri, niste mlastini cumplite, nori de tantari si de insecte nebune care ni se prindeau in par si de haine, printre serpi si zgomotele nemaiauzite ale unor carari pe care numai Diogenes le vedea.
Elias, cumnatul sau, deschidea drumul prin hatisuri cu maceta, rostind descantece in aerul greu. Laguna era asa cum mi-o imaginasem. Un lac perfect curat, perfect calm, acoperit cu un glob de liniste care-ti dadea tiuituri in urechi. Nici o pasare. Un nor statea suspendat in cerul senin deasupra ei. Nici o unduire. Dintre ierburi, Maestro a scos o piroga scobita in trunchi de copac, straveche, lipita cu pamant ca sa nu se scufunde.
M-am imbarcat impreuna cu el pentru o plimbare prin curtea de apa a Anacondei. Maestro si Elias vorbeau in soapta. Orice cuvant se reverbera pe suprafata de sticla a Lagunei sacre, lovindu-se de cer. Orice soapta derapeaza pe linistea absoluta. Racoarea este a unui vant care a uitat sa bata. Iti poti auzi inima, ca si cum lacul si cerul nu ar fi decat o cutie de rezonanta. Vocile interioare tac.
Maestro ma atinge usor cu mana pe umar. Imi spune in soapta sa-mi dau cu apa pe cap. Spala gandurile. Apoi ma intreaba daca, cu o zi inainte, mama lui, batrana Yoda, m-a privit cumva in ochi. Dau din cap, iar el zambeste larg. Anaconda este aici. In noaptea care a urmat am vazut-o. Dar asta este o alta poveste.
Concluziile inimii
Zilele pe care le-am petrecut in satul shipibo au fost ca o scufundare in istoria umanitatii, caci, intr-un fel, oamenii acestia traiesc la fel ca in epoca de piatra. Credeam ca saracia lor si indepartarea de civilizatie, asa cum o cunoastem noi, ii face nefericiti.
Maestro si reporterul
Surasul larg este pentru ei un mod de a trai. M-am intrebat cine sunt de fapt cei nefericiti, cei rupti de adevarata lor fiinta si de univers, cine sunt cei neimpacati, cei care cauta la capatul lumii adevarul interior care le scapa printre degete? V
enim din lumea noastra cu tehnologii avansate, stresati, bantuiti de mii de intrebari fara raspuns, si primul impuls este acela de a-i compatimi, de a-i ajuta cumva sa iasa din saracie, iar ei surad. Orasele noastre sunt stralucitoare de luminile limuzinelor si ale vitrinelor, lumea lor are insa stralucirea energiilor universului si a stelelor rotitoare.
Noi il cautam pe Dumnezeu in bisericile noastre si in carti, ei il traiesc in mod imediat, direct, in fiecare gest, caci pentru ei orice actiune in lumea fizica este sacra. Noi cautam in afara, uitand mereu ca sfintii nostri au trait revelatia inlauntrul lor. Pentru oamenii acestia, "afara" si "inlauntru" nu sunt decat concepte ale mintii. Inima lor bate in copaci.
Cand am plecat, fetele lor erau la fel de incremenite ca atunci cand veniseram. Doar ca la inceput, incremenirea fusese o gluma, iar acum era o adevarata parere de rau. De unde venea aceasta parere de rau? Pentru ei fuseseram niste extraterestri care se dovedisera umani. Pentru noi, ei fusesera niste curiozitati ale mileniului 21, iar acum ne intrebam daca ne vom mai revedea vreodata. Ei purtau tricourile noastre, iar noi camasile lor shipibo, cu modelele nevazute ale universului. Zilele si noptile petrecute impreuna au deschis niste punti. Puntile inimii.
Aceasta calatorie a existat dintotdeauna in interiorul meu. si pentru ca a existat, am trait-o. Sunt din nou pe Ucayali.
Fotografiile autorului
- Horia Turcanu
- formula as
0 comments:
Post a Comment