CĂLUŞARII, de la jocul tracic al săbiilor de pe vremea lui Xenofon, până la dansul ritualic cu bâte. Baba Novac, „căluşarul”

Un articol de Miron Manega

Descris în detaliile sale cele mai semnificative încă de Dimitrie Cantemir şi definit de cercetătorii contemporani ca un joc “ermetic şi misterios”, Căluşul se caracterizează, în primul rând, prin normele potrivit cărora primirea în ceată e socotită act iniţiatic, iar trădarea, ca orice sacrilegiu, atrage după sine sancţiunea divină.

O dilemă istorică: dans roman sau dans tracic?

Originea Călușarilor este atribuită – după o documentație insuficient contextualizată, după părerea mea – romanilor  și ar constitui manifestarea ritualică a unei vechi unități militare de pază, instituită de Numa Pompilius  (753 î.Hr. – 673 î.Hr.), al doilea rege legendar al Romei. Unitatea fusese constituită pentru paza celor 12 scuturi (ancilia), dintre care unul era cel al lui Marte, simbolul puterii militare romane. Acești „Salii Palatini” („Săltăreții Palatini”, denumire de la Dealul Palatin, unde se găsea sanctuarul)   erau, de fapt, preoți ai lui Marte.  În fiecare an, la  întâi martie, ei cutreierau orașul  săltând și jucând , cântând laude zeilor.

Informația este corectă dar, dacă o coroborăm cu alte date istorice, ea induce, în realitate, alte concluzii. În „Anabasis Kyrou” (povestea unor mercenari greci care vor să ajungă de la porţile Babilonului la Marea Neagră), cunoscutul istoric grec Xenofon (427 î.Hr. – 355 î.Hr.) relatează despre „Jocul săbiilor”, un dans tracic care semăna izbitor cu Căluşul actual: „După libaţii şi cântarea paianului, cei dintâi s-au manifestat tracii, care au început să danseze cu arma în mână, în sunetul flautului, sărind în sus cu uşurinţă şi agitând toţi săbiile. În cele din urma, unul dintre ei l-a învins pe altul, şi toţi am crezut că acela fusese ucis: dar el căzuse cu mare artă… Învingătorul a luat arma celui învins şi s-a departăt cântând sitalke, iar ceilalţi traci îl scoaseră pe cel ce căzuse ca şi mort: de fapt el însă, nu suferise câtuşi de puţin”.

Așadar, trecând peste aspectul subiectiv că acest dans sălbatic se identifică mai degrabă cu dimensiune ancestrală a spațiului românesc, decât cu adaptarea la un dans de „import”, dar și peste aspectul obiectiv că în Italia actuală nu există un dans care să-i evoce măcar pe departe pe „Săltăreții Palatini” (deci nu există continuitatea dansului, ceea ce este cel puțin nefiresc), putem avansa ipoteza că „Salii Palatini” erau, de fapt, forma romanizată a unui dans tracic. De fapt, însăși istoria Romei ar trebui reconsiderată, dacă luăm în considerare originea tracică a Lupei Capitolina, simbolul originii celui mai puternic și mai longeviv dintre imperii.

Primele consemnări medievale au fost făcute de unguri

Balassi Bálint

Cea mai veche relatare medievală a Căluşarilor o avem, paradoxal, de la un poet maghiar, Balassi Bálint (1554 – 1594), care a avut ocazia să învețe puțin din acest dans, el fiind și bun cunoscător al limbii române. La serbarea încoronării  lui Rudolf al II-lea (25 septembrie 1572) poetul a arătat câteva mișcări al jocului călușarilor, obținând admirația celor din jur.

Ceva mai tîrziu, peste aproape 300 de ani, scriitorul secui Dozsa Daniil (1821 – 1889), în opul istoric „Kornis Illona II”  (Pesta, 1859) vorbește despre vechimea jocului Călușarilor, relatând  o serbare dată de Sigismund Bathori la 19 octombrie 1599, în onoarea fiicei mai mari a lui Mihai Viteazul, serbare la care au fost de față și Doamna Stanca, împreună cu cele două fiice, Beatrice și Florica, precum  și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai. Sebarea a avut loc sub ruinele de la Piatra Caprei, undeva între Cricău și Alba Iulia.

La această sărbătoare – relatează Dozsa Daniil –  au luat parte și ostași ai lui Mihai Viteazu. Călușarii, care erau sub conducerea Vornicului Baba Novac,  au executat jocul:

 „Într-un cerc  mai larg erau așezați 12 stâlpi pe vârful cărora se aflau table de un stânjen pătrat. Pe fiecare se așezase câte un jucător. Înăuntrul stâlpilor se afla o pânză orientală, cu o țesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 jucători așezați pe stâlpi. În jurul stâlpilor erau înșirați o sută de călușari, rezemați după datina poporului, cu mâinile și capul pe bâtele lor ghintuite cu argint. 

Pe cap aveau căciuli  negre din blană de miel, împănate cu betele și pene aurite. Purtau cămăși albe până la genunchi, care se strângeau în creț printr-un brâu de piele (șerpar) încărcat cu bumbi. Opincile erau legate după datina romană, cu curele roșii, șerpuite peste pulpe până la genunchi și cu zurgălăi de argint, în contrast cu cioarecii albi de postav.
Vătavul era un muntean pe nume Florian, cel mai renumit călușar al timpului. Odată ce Principele și Doamna Munteniei au sosit, la un semn al lui Florian a început muzica și cei o sută de călușari din jurul stâlpilor au pornit să joace, recitând strofele jocului”.  

În treacăt fie spus, faptul că Baba Novac a coordonat dansul Călușarilor propune încă o ipoteză, aceea  că loialul căpitan al lui Mihai Viteazu nu era sârb (Călușarii nefiind un dans slav), ci valah din Valea Timocului, bun cunoscător al obiceiurilor românești.

Replică protectoare la dansul Ielelor

Căluşul este cea mai complexă şi mai arhaică dintre formele coregrafice ritualice româneşti. Este un dans de feciori, jucat în săptămâna Rusaliilor şi răspândit pe întreg teritoriul locuit de dacoromâni (adică şi în peninsula Balcanică). Băieţii care doreau să intre în ceata Căluşarilor se adunau cu o săptămână înaintea Rusaliilor, în afara satului, la malul unei ape unde depuneau, cu mâna pe steag, jurământul prin care se legau să respecte regulile cetei şi condiţiile purităţii rituale în perioada Rusaliilor (abstinenţa sexuală şi un comportament adecvat normelor de conduită etică a comunităţii tradiţionale). Timp de o săptămână ei trăiesc intens într-un timp sacru.

Ceata, formata din 9-11 membri şi organizată ierarhic, este condusă de un vătaf, căruia toţi ise supun. Un alt personaj important al cetei este „mutul” : mascat, în timpul dansurilor, el îi penalizează pe cei care greşesc şi execută tot felul de gesturi comice, unele obscene. În perioada Rusaliilor, Căluşarii poartă un costum specific, cu zurgălăi la picioare, iar în mână ţin o bâtă. Ceremonialul cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale, executate de ceata strict ierarhizată: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi sunt obţinute prin executarea, până la epuizare fizică şi psihică, a dansurilor sacre, după melodii de joc cântate de lăutari. La încheierea perioadei sacre a Rusaliilor, Căluşarii revin la locul în care depuseseră jurământul, despodobesc steagul şi-l ingroapă într-un loc secret. Apoi ceata se răsfiră, fiecare membru apucând-o în altă direcţie.

Numărul impar al căluşarilor, ca şi cea mai mare parte a actelor ritualice, se leagă de credinţa în existenţa şi prezenţa pe pământ a IELELOR, fiinţe supranaturale, deosebit de agresive şi periculoase, atât pentru oameni cât si pentru animale, deoarece ele nu acţionează individual, ci în grup. De aici constituirea căluşarilor în ceată, ei fiind nedespărţiţi pe toată perioada Rusaliilor.

Căluşarii trebuiau să-i apere pe oameni de IELE, pentru ca aceştia să nu se îmbolnăvească şi, în acelaşi timp, să-i vindece atunci când, încălcând interdicţia de a lucra în perioada Rusaliilor, erau luaţi din căluş…

Din 2005, UNESCO a proclamat ritualul Căluşului drept „capodoperă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii”.

Sursa: Certitudinea.ro

Miron Manega


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

SFÂNTUL ILIE, TRADIŢII ŞI OBICEIURI

Romania Megalitica: SFÂNTUL ILIE, TRADIŢII ŞI OBICEIURI. Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, sărbătorit în 20 iulie

Read More

Grigore Lese (Interviu cu Ion din Valea Rohiei-1 )

Read More

Elegie de primavara - Povestile lui Mos Stefan

* La 95 de ani, Mos Stefan, unul dintre cei mai vechi ciobani din Muntii Retezat, si-a propus sa traiasca pana la doua sute. Reteta fericirii sale? Sa iubesti totul si sa stii ca il gasesti pe Dumnezeu intr-un mugure de salcie sau in cantecul unei pasari.

Ciobanii merg peste munti, nu doar cu oile, ci si cu cheile portilor Raiului, care e chiar aici, langa noi. Trebuie doar sa stim sa il vedem. Intr-un inceput de primavara, Mos Stefan ne-a spus cateva dintre tainele vechilor pastori *

Primavara vine ca o pasare

Un drum serpuieste pe sub poalele Muntilor Poiana Rusca, legand cateva sate risipite. Intre Ciula si Valioara, pare ca nu duce nicaieri. Tot munti si valcele, paduri rasfirate sau pasuni cat vezi cu ochii.

Daca ai fotografia aceste locuri acum si ai privi imaginile, nu ai sti sa spui daca e toamna sau primavara. Copacii sunt inca desfrunziti, negri, aramii sau albi, iarba e de-un vested auriu, curgand parca in suvite incalcite.

Ici-colo apare cate o piatra, ce ar vrea sa straluceasca mai mult in soare. De pe marginea drumului insa iti atrage atentia un zgomot indepartat, adus de vant cine stie de unde.

Daca il astepti vine din nou, parca mai clar, mai distinct: un clinchet zglobiu de clopotei alearga pe sub nori, peste dealuri. O piatra incepe sa se miste si intelegi ca este o oaie, iar langa ea, Mos Stefan, ciobanul de 95 de ani ce isi mana turma de la o pasune la alta, asteptand momentul bun de a-si urca mioarele in munte.

Chiar daca locul pare cuprins de toamna, el stie ca primavara a venit. A invatat sa o simta, sa o dibuiasca, cum numai un om al muntelui poate sa o faca. Ma apropii de el si, cu fata luminata, imi striga: "Doamne-ajuta, ficior!".

Cu paturi de lana prinse ca o pelerina pe umeri, cu o mustata alba, dichisita cu grija, si o caciula neagra, ma priveste sprijinit in toiagul de cioban, ca desprins dintr-o pictura. E rumen in obraji, ochii albastri te privesc fara ocolis, intreaga lui fiinta emana bunatate si sinceritate. "Da' cum altfel! Sigur ca vine primavara!

Ca o pasare falfaind. Inainte de-a o vedea o auzi. Ce nu sa vede cu ochiu' ii mai de seama, taina data de Dumnezeu. Io de vreo saptamana simt ca aeru' ii mai cu dulceata. Dimineata te musca, ii rece, da' cu cat urca soarele, odata te infasoara tat si te tine in brata si se bucura ca ai mai trecut o iarna.

Si oile incep a zbiera mai de cu vreme, de cu zori, si tat inspre iarba frageda trag. Da' io stiu ca vine primavara si dupa cum suna apa in munte. Te scoli intr-o zi si, din linistea aia de iarna, numa' auzi cum incep izvoarele sa clipoceasca la vale.

Cand incep apele sa susure, apai ii semn ca primavara a pus un picior in an. Dumneata nu le simti? Ia sa stai la stana o noapte si sa asculti dimineata cum canta pasarelele.

Amu-s doua saptamani, nu se-auzea nimic. Ia sa vezi acu-n zori, care cum glasuieste pe limba ei si ce triluri se-amesteca in vazduh! M-am invatat tat cu padurea si pasunile si amu samt si cum freamata pamantul sub mine de la o vreme, de zici ca se trezeste din somn".

De la 12 ani umbla Mos Stefan cu oile pe munti. O viata intreaga traita, fie vara, fie iarna, alaturi de mioarele lui, dormind pe sub un brad, pe pat de frunze.

Venit de la Sugag, de pe Valea Sebesului, in partile acestea ale Hategului, s-a "sadit" la poala muntilor Poiana Rusca. Aici ierneaza cu mioarele si cum vine primavara, porneste cu ele spre Retezat. Pentru traiul sau, mostenit de la strabunici, toti oieri, nu are nevoie decat de caini buni si un foc strasnic.

Traieste liber, de pe un munte pe altul, doar cu Dumnezeu alaturi. "Am mai apucat o primavara! Tatal meu a apucat o suta doua si bunicul meu o suta sapte. Eu trag nadejde sa prind doua sute, ca sa fiu al mai tare din neam!", rade Mos Stefan si pornim cu oile in jos, spre strunga.



La strunga

Mos Stefan isi fluiera oile o data, scurt. E un suierat, mai degraba, si oile il stiu. Inainte sa se porneasca cainii, ele se intorc si o iau la vale catre salas. Vantul amesteca clinchetul clopoteilor si glasul mieilor. Il duce mai departe, in vale.

Se intoarce de-acolo purtand alte sunete, de la oamenii ce au iesit cu plugurile trase de boi, ce pregatesc pamantul pentru insamantat. "Ieeee! Haaaa!" se-aude din vale indemnul pentru animale, ca un cantec misterios.

Un om apasa coarnele plugului, intorcand boii in loc, la capatul brazdei. Ceva mai departe, ghicesti o femeie care priveste si asteapta, dupa broboada care flutura in vant. Miroase a pamant reavan, proaspat intors, amestecat cu aroma de lemn ars. Pana departe, spre Retezat, se vad fuioarele de fum ale celor ce-si curata "haturile".

La strunga printre oi

"E bine ca a trecut iarna, ca ii greu. Geruieste sau ninge, noi tat cu oile. Ne-am invatat, ii drept, unu ici, altu colea, cainii roata, padurea langa noi, stelele deasupra si mai urla cate un lup.

Da' mai bine ii cand trec astea si se incalzeste. Parca gandesti intr-o seara ca iti vin junghiuri ceva-cumva si dimineata te-ai trezit cu primavara langa tine. La campie, de-amu tate is plesnite, da' aici, la noi, abia vezi, colo, in vale, un corcodus cu floare.

Aici mai intai apar florile. Vezi una iesita de sub iarba veche, zici ca e ratacita. Apoi alta si alta. Ghioceii si toporasii dau intaiu. E, si cand da mugurul la pomi, odata simt si eu ca intineresc! Unu ii de ajuns, ca apoi grabesc toti copacii in padure!

Parca Dumnezeu trece pe deasupra lor si, dupa cum ii atinge cu poala Lui, ii intoarce la viata! Sa vad si sa simt io toate astea si nu imi mai trebe nimic. De-asta mi-a placut mie meseria asta de cioban. Nu doar ca esti liber ca paserile ceriului, da' esti langa Dumnezeu cand le face pe toate. Ce-ti trebuie mai mult?

Ce avere poa' sa iti dea asa bucurie?", zice Mosul si domoleste cainii de la stana, care ne-au simtit. Ia cateva brate de fan si le pune oilor ramase acasa. Le cheama si le vorbeste, ca unor copii. Oile vin ascultatoare si mai intai se bucura de pastor.

N-am mai vazut oi sa se gudure asa pe langa un cioban! Pana la urma, Mos Stefan o ia pe una in brate de-a dreptul si o intreaba pe "draga tatii" ce-a facut toata ziua. Scoate si apa proaspata din put si, tot vorbindu-le, toarna in adapatoarea lunga, facuta din trei scanduri.

Magarii, legati un pic mai departe, cu desagii pe ei, incep sa isi strige stapanul si cainii dau tarcoale. O bucurie generala se naste in jurul acestui batran, care nu stie pe cine sa mangaie si sa domoleasca mai intai.

O familie fericita, invaluita de aerul dulce, al primaverii, ce alearga printre dealuri, amestecand mirosuri, sunete si culori inca palide, inviorandu-ne si mangaindu-ne pe toti laolalta.

Dumnezeu din iarba

Intindem paturile de lana pe rotunjimea dealului si ne asezam pe ele, ciobaneste. Oile se aud deasupra noastra, la picioare se aseaza imediat cativa caini. Mos Stefan rasufla usurat si, privind departe, la culmile Retezatului, pe care inca mai este zapada, isi indeasa caciula pe o parte.

"Dupa cer si dupa zapada vezi ca se apropie Pastile. Am umblat cu pasul, cu oile, prin toata tara. Numa' o parte din Moldova n-am vazut-o, in rest, pe tat locu' am umblat. Ca cioban, unde esti, in munte sau in Baragan, n-ai unde te ruga. Te prinde sarbatoarea fara pasca pe masa, fara biserica, fara preot.

Ce sa faci, te pui in genunchi pe pamant, cu fata inturnata la rasarit, zici Credeiu si Tatal Nostru si cam atat. Da' io, cu Dumnezeu mereu sunt in gand, orice as face. Am auzit ca erau batrani care se spovedeau la brad, da' eu nu am facut din astea.

Mai erau care aplecau varfurile la brazi si faceau biserica din ei. Asta da, am facut si eu. Odata, intr-un an, se faceau sapte ani de cand nu luasem sfintele Pasti. Am facut biserica de brazi si am mers de-am luat muguri de salca. Nici vin nu am avut si am mers la izvor si am luat apa in pumn si am beut.

Am zis Hristos a Inviat si apoi Tatal Nostru. Ca numa' atata ai pe munte si numa' la El sa te rogi. La masa si inainte de culcare, ne rugam intotdeauna. Altfel, io merg la biserica rar, tare. Credinta am, asa as zice, da' numa' Dumnezeu stie daca am.

Am facut multe rele la viata mea, da' Dumnezeu din cer, daca m-am pus si m-am rugat la El, mi-o lungit zilele si mi-a dat si meseria asta frumoasa. Nici prin minte nu-mi trece sa nu fac suta de ani, asa am eu o trecere prin capul meu.

Daca ai gandul la Dumnezeu, te ajuta. Si viata si moartea, in mana Lui sunt. Da' si daca te legi prea tare de viata, incepe sa iti fie teama sa n-o pierzi si te inspaimanta moartea.

Eu am 95 de ani si de moarte nu mi-e frica. Mai aud pe cate unu' care zice: "Am 70 de ani, is gata". Ma, da' de unde stii tu ca esti gata? De unde stii tu ce vrea Dumnezeu cu tine? Io nici nu ma gandesc la moarte. N-am timp de ea, ca lucru toata ziua. Le-am si zis copiilor mei: daca vreti sa mor mai iute, tineti-ma acasa".

La izvorul cu cerbi

De cateva zile, Mos Stefan a inceput pregatirile sa plece din nou in munte, in Retezat. Si-a impachetat cu grija putinele lucrusoare si asteapta sa vada cum urca spre el pomii infloriti. Cand vine luna mai si toate sunt inflorite, o porneste spre Godeanu. In alai de flori si de pasari.

Asteptand plecarea cu turma in munti

Aici, jos, are doar 400 de oi, cele mai tinere, manzari fara lapte. Face cam 4-5 zile pana sus cu ele, mergand incet, oprindu-se unde oile gasesc iarba noua. In munte se intalneste cu alti ciobani si isi mareste turma, pana la 1500 de oi.

Le urca cu mestesug: pana in amiaza, atat cat inverzeste iarba, apoi iar mai coboara, sa nu creasca cea de jos prea mare si sa nu mai fie frageda. De trei ori pe zi trebuie sa mulga oile, sa strecoare laptele prin sita de lana, sa puna branza la facut.

Dar nu se plange, ca deja la sfarsitul lui mai, inceputul lui iunie "ii minunat, e cald, florile sunt intemeiate bine si tat ii verde cat vezi cu ochii si samti cum iti da padurea putere. Dupa aia, in august, odata vezi ca incepe sa cada cate o frunza".

Din toti muntii pe care i-a colindat, Mos Stefan crede ca Retezatul e cel mai frumos. Padurea are inca umbra tare, racoreste, ape gasesti peste tot si sunt limpezi si dulci, capre negre sunt la tot pasul si nu exista pranz, cand mananci o bucata de branza cu mamaliga, langa susurul izvorului, sa nu se apropie cerbii, sa bea apa de langa tine.

"Ne uitam unul la altul, el cu coarnele si cu ochii ai mari, eu cu oile. Fiecare isi are rostul lui si plecam mai departe, sa traim pe pamant, dupa cum ne-a lasat Dumnezeu, si pe mine, si pe el.

Spre seara, il aud boncaluind prin padure, dupa vreo caprioara, da' eu tot cu mioarele mele. Ca dragostea de muieri pentru mine... eheee, asta iapa am calarit-o mult, si io, la viata mea", spune Mosul razand si asezandu-si mai bine caciula.

Ibovnicele turcane

Soarele se duce incet in spatele dealurilor.

Un om fericit

In urma lui cerul ramane sangeriu pana departe, spre Retezat, unde zapada se aprinde ca jarul. Freamatul campurilor se domoleste si oamenii isi poarta spre casa plugurile si boii. Imagini atemporale, bucolice, dar care iti pun balsam pe inima.

Ici si colo, cate un fuior de fum se ridica spre cer, amestecandu-se cu norii. Pe varful bocancului meu, o furnica rataceste incercand, si ea, sa gaseasca drumul catre casa. Mos Stefan o vede. Ia un fir de iarba si i-l intinde, apoi o lasa catre musuroi: "Uite asa am ratacit si eu prin tara, tot cautand drumurile".

Il rog sa imi spuna cea mai extraordinara intamplare a vietii sale. "Is multe, ca am trait multisor. As putea sa va spun cum a fost in sud, de-acolo, dinspre Baragan.

Cum am trait cateva zile prin porumb si alergam de nebun pe campuri si nu intelegeam cum poate sa fie Dumnezeu asa bun cu mine si sa imi dea comori, ca nimeni altu' din partea ciobanilor din Sibiu nu a avut asa ceva".

- O comoara cu bijuterii si aur?
- Neee, se lasa greu Mosul.
- Atunci o femeie, o dragoste mare?
- Nici, desi multe am trait si am iubit, si bacite, si fetiscane, si femei maritate, pana sa ma insor eu.

Iaca una, Smarandita, o tinea un barbat care avea o boala: sa o prinza in fapt. Am stat ascuns intre sacii cu faina si ii auzeam toporul harssst, pe sub pat, ca m-a cautat prin toata casa.

Dupa ce-am scapat cu viata, ea tot zicea sa ne mai intalnim, ca Dumnezeu ne pazeste, si io i-am zis ca ne pazeste El, da' dracu' ne aprochie, si nu m-am mai atins de ea. Da' nu asta e intamplarea pe care vreau sa ti-o spun.

Ii o poveste de cand eram tanar si mergeam cu oitele mele pana in campie in sud. Nici nu cunosteam stelele pe atunci si nu ma luam dupa ele, ca mi se parea ca mergeau odata cu mine, nu stiam a le citi.

"Daca vreti sa mor, tineti-ma acasa"

Tot dupa ape si dupa munti imi faceam mersu'. Plecam toamna si treceam muntii Sureanu pe la Varful lui Patru, spre Obarsia Lotrului. Novacii ii lasam la dreapta, si ajungeam la un deal lung, de il faceam in patru zile incheiate, Dealu Muierii ii zicea.

Si ajungeam la calea ferata si o tineam pana in Lixandria (Alexandria). Acolo, fiecare mergea dupa rostu' lui, sa isi gaseasca locuri de iernat cu oile. Eu am nimerit la Dor Marunt, de la Lehliu mai jos. Era al mai bogat sat din tat Baraganul, numai ca nu dadeau voie la ciobani pe pamantul lor.

Ma uitam si imi ardeau ochii de ce vedeam: brazde intregi, pline de resturi ramase de la recolte, sfecla, tuleie de porumb si de grau. Va dati seama?! Ce sa mai zic, ala era raiul oilor mele! As fi facut orice, ca sa le pot tane acolo!

Si am vorbit cu primarul, un om tare gospodar si... nu stiu ce i-o fi placut la mine. I-am zis ca trebe musai sa ma intorc acasa, ca am o problema, si sa fie bun sa imi las oile acolo trei zile. Cand a zis ca imi da voie, nu stiam ce sa fac de fericire.

Am stat trei zile ascuns prin porumb si prin coclauri, sa nu ma vada nimeni si sa ma creada plecat. Trei zile si trei nopti nu m-am aratat si mergeam numai noaptea, pe campuri, la oite, sa le vad si sa vorbesc cu ele. Mai ceva ca ibovnicii eram.

Si apoi am ramas cu ele si ce fericire a fost pe noi! I-am dat primarului o oaie facuta pastrama, atata mi-a cerut. In alti ani, i-am dat si doua, si trei, da' tot mi se parea ca-mi cumpar raiul pe nimic.

Si dupa aceea, in fiecare an am mers la Dor Marunt, si toti ciobanii se mirau de norocul meu si nu intelegeau cum am facut. Da' am facut, ca eu nu am avut bucurie mai mare in viata, decat sa imi stiu mioarele fericite. Asta mi-a fost viata. Oile.

Steaua dintre munti

Se lasa seara

Mosul se ridica si incepe sa pregateasca lemnele pentru foc. Canii, manati de inserare, stau roata in jurul oilor, cu boturile ridicate catre padure.

Flacarile si amintirile ii lumineaza fata batranului, cum sta asa pe un scaunel, inganand un cantec vechi, atatand focul, cu privirea pierduta in jar. Se aud vaiete de cucuvea din padurea ce pare o aripa mai intunecata a noptii.

O iau inapoi, pe drumul ce duce catre Hateg. Focul lui devine tot mai mic, pana cand pare doar o stea coborata pe dealuri. Apoi dispare ca o planeta indepartata, ce-si tine secretele ascunse in ceruri, in munti, in iarba. Intelesuri si fericiri stranii, prin simplitatea lor.
linchetul clopoteilor dispare si el, ratacit in noaptea rostogolita pana la poalele muntilor Poiana Rusca, de undeva din Calea Lactee.

Fotografiile autorului

• Catalin Manole/FORMULA AS
  

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

JOIA IEPELOR SI CAII LUI TOADER

Ritualuri de primavara

Ploua. Picaturi mari de apa cad cu rapait de gloante. Cohorte de nori alearga dezlantuite deasupra copacilor goi. E dimineata si o lumina sura se prelinge odata cu ceata, coborand dinspre munte. Sunt intr-un sat de la poalele muntilor Poiana Ruscai si vad cum vine anevoie primavara. Sunt aici pe urma unor povesti despre Caii lui Santoader, iarba vantului, strigoi si pricolici.

Nu e nimeni pe ulitele pustii si niste femei care au stat langa un izvor ca sa-si umple galetile au disparut fara urma intr-o curte, lasandu-mi doar amintirea unor broboade legate straniu, una peste alta, cu capetele ridicate in sus, asemenea unor coarne

Pietroasele este o asezare risipita pe ulite inguste, care coboara toate catre albia noroioasa a raului Bega. Totul musteste de apa, pamantul e jilav si zapada mai staruie prin colturile umbrite. Ca sa ajung in cerdacul celei mai batrane femei din sat, dupa cum m-a sfatuit preotul, urmez drumul de-a lungul apei si ma opresc la penultima casa, ascunsa dupa o poarta grea de lemn

Ana Lapugean e in bucatarie, sta pe un scaunel cu spatele catre o soba mare, ce acopera jumatate din perete. Se incalzeste la focul vioi si viseaza poate la zile mai senine. Nu se lasa rugata mult, se vede ca e bucuroasa de oaspeti si dornica de povesti. Imi spune de la inceput ca "mai are numai cinci ani pana la nouazeci", si ca a trait o viata "mandra tare". In schimb, anii astia pe care-i duce acuma nu ii mai plac.

"Nu-mi place lumea in care traiesc", spune privindu-ma cu niste ochi cenusii, oarecum intrebatori, ca si cum eu, venita de departe, i-as putea da o solutie, o rezolvare, un ajutor la framantarile ei. Tace o vreme, apoi imi spune ca, mai demult, parca erau alte "legiuri dupa care se misca lumea" si oamenii le tineau cu mare sfintenie, caci nu era bine sa uiti invatatura celor batrani. "Toate aveau timpul lor si vremea lor, nu puteai iesi din ele, caci te radea lumea."

Imi spune apoi ca si sarbatorile se pregateau altfel, nu ca acuma, de azi, pe maine.Lelea Ana a ajuns unde vreau. Stiam de mult ca zona montana a Banatului isi mai traieste inca traditiile pagane si am vrut sa vad minunea asta cu ochii mei. Am mai cules odata o poveste, tot dintr-un sat de pe valea Begai, despre o femeie-lup.

Am fost acasa la ea, am vazut-o, i-am facut o fotografie, am scris despre ea. Dar fusese abia inceputul. Un inceput ca un soi de initiere, care m-a indemnat sa ma intorc.



Saptamana Cailor



Asezata pe scaunelul de lemn, fara sa se lase indemnata, de parca ar stii ce vreau sa o intreb, batrana incepe sa-mi povesteasca despre "caii lui Santoader", o sarbatoare veche, foarte respectata in sat.

Cu glas sfatos, de mare povestitoare, are atata drag de vorbit, incat nu pot sa nu observ ca parca i s-au luat cativa ani de pe umeri, atat de bine ii pare ca are cu cine povesti. Imi spune insufletita ca in Saptamana asta a Cailor, care tine mai multe zile, vreo noua, zece, in fiecare zi trebuie sa faci anumite lucruri, ca sa poti intra cum se cade in post si in primavara. Ca e cea mai grea din postul primaverii si ca mai ales femeile trebuie sa se fereasca de a nu gresi cu ceva.

Raveca, sora Anei�

"Era vai si amar de fetele ori nevestele care erau prinse la razboi, ori cu furca de tors lana in saptamana asta. Era vai de cele care nu tineau zilele Cailor!". Le ajungea din urma blestemul. Saptamana Cailor incepea cu "Lunea vaselor", cand femeile faceau lesie din cenusa si apa, cu care spalau toate vasele din gospodarie, ca sa nu fie unse si sa nu mai miroasa a carne, pentru ca drumul de venire al Pastelor sa fie curatat de mirosuri si sa nimereasca poteca spre sat.

Apoi imi spune ca in "Martea si Miercurea stramba" nu era voie sa lucrezi, ca sa nu te strambi, sa nu ramai paralizat, Doamne fereste! "Marti sara era cel mai periculos sa stai cu furca si sa torci. Mama si Buna ne povesteau ca odata s-or dus niste fete la sezatoare si or uitat de Caii lui Santoader. Noi, iaca, povestim acuma, zacem, da' nu stim cand o fost asta.

Demult, demult! Si or venit la sezatoare si niste feciori straini de sat, tare mandri, si unul dintre ei era cam schiop, dar parea ca de el ascultau toti aialalti. Or stat ei ce-or stat, or povestit cu fetele, asa cum se povesteste, si apoi le-or luat la joc, si-or jucat bine pana cand ala schiopu o inceput dintr-o data sa cante "Salatruc, Salatruc, Salatruc", un cantec pe care nimeni nu l-a mai auzit pe-acolo, cu niste vorbe de care nu stia nimeni ce-nseamna.

Si-atuncea, numai ce-or pornit jocul flacaii aceia, care s-or preschimbat, dintr-o data, in niste cai mari, vineti-negri, cu niste coame mari si cu cozi lungi, pana-n pamant. Era un joc asa, nebunesc, si le-or jucat pe fete, pana cand n-or mai fost bune de nimica, pana le-or nimicit cu totul. Asa le-or pedepsit, pentru ca nu le-or respectat zilele.

Buna Anuta si mama Saveta zaceau ca ele i-o vazut pe Caii astia si ca erau ca si caii la trup, numai ca aveau cap de om, de om tare mandru, si mai zaceau ca se faceau cateodata in niste feciori tare, tare frumosi, de ti-era mai mare dragul sa te uiti la ei, si-ti tot venea sa suspini. Buna Saveta zacea ca numai aia se faceau Cai ai lui Santoader, care insalau fetele fecioare si apoi le paraseau. Sa te feresti de blestemul de fata ori femeie parasita, ca-i cel mai tare, sa stii!

Niciodata nu se stie pe care din neam cade vorba grea a unei fete inselate de-un barbat... Blestemul muierilor inselate e tare greu, ca pe vremuri, fata trebuia sa fie fata cand se marita, ca altfel o ducea mirele inapoi la parinti, pe grapa, si ajungea de rasul satului, cu tot neamul. Era, Doamne fereste, pe timpurile alea, daca ramanea o fata asa... stii cum vreau sa zic... daca ramanea gravida. Oi, Doamne! Era vai si amar!

Daca facea copilul ala, apoi ajungea de rasul satului si nu se putea marita veci, sau numa tare tarziu, cand era batrana, cu vreun sarantoc ori cu unul care n-avea capatai. Iara aia care le inselau pe fete erau flacai ori, cateodata, mai erau si barbati cu neveste si copii, care se temeau dupa aceea sa-si recunoasca pacatul si de aia erau pedepsiti, de se faceau cai, ori stragoni, ori lupi. De toate fricile astea, in zilele Cailor nu lucram sara, nu aprindeam opaitul, si cum se intuneca, ne trimitea mama la culcare.

Poate ca sora-mea, asta de intra pa usa, care-i mai tanara si mai apriga in putere, stie sa graiasca mai frumos decat mine", zice matusa Ana, vazand ca se deschide usa si ca doua femei intra in bucatarie, intimidandu-se cand dau cu ochii de mine.

Joia iepelor

Femeile s-au asezat pe o lavita de lemn, una langa alta.

Se vede ca sunt neamuri, au ochii la fel si nu trece multa vreme pana cand, dupa ce m-au cercetat mai intai, oarecum pe furis, sfiala e lasata la o parte si incep amandoua sa sporovaie cu o bucurie neascunsa, ca si cum ne-am cunoaste de cand lumea. Cea mai in varsta, Raveca, vorbeste prima. "Io stiu de la mama ca tot ce este in casa si-n curtea omului, animale, pomi, flori, unelte, oale, oameni, toti si toate trebuie sa stea sub o lege.

Degeaba ma pregatesc eu de Pasti, daca n-am ingrijit de vaci si nu le-am aparat cu o rugaciune de fermecatura. Degeaba curat eu casa, daca n-am tinut Joia iepelor, ca sa am vite sanatoase. Tot in noaptea asta de joi, din saptamana Cailor, se duceau femeile maritate si culegeau spanzul, pe care-l puneau la urechea animalelor bolnave si, dupa cum se umfla urechea, stia omul sau cine

stia, cine cunostea, stia daca se mai poate face bine animalul sau nu. In schimb, fetele fecioare aveau alte griji, ele culegeau iarba vantului.

Raveca cea tanara�

Si eu am fost cand aveam cam cincisprezece, saisprezece ani, cu alte fete, la cules. Plecam in vinerea din Saptamana Cailor si ne duceam in afara satului, la locurile pe unde aveam pamanturi si unde stiam ca mai creste iarba asta.

Vara, cand e inflorita, o poti cunoaste dupa florile ei albe, iti iei un semn, un copac, o culme, un tufan, ceva dupa care sa poti recunoaste locul, si primavara ti-aduci aminte cam pe unde ai vazut-o, te iei dupa semnul acela si sapi dupa radacina. Dormeam in noaptea aceea de vineri acolo, in camp, in vreun adapost, ori in vreo poiata, sau pe la vreo casa, daca era prin apropiere. Io am dormit la poiata lui Fulger, un vecin cu mai multe fete.

Si catre dimineata, cand inca era intuneric, dar nu asa de mare incat sa nu poti vedea, ne duceam pe camp si scoteam cu sapa radacina de iarba vantului. Asta-i o radacina lunga si neagra, groasa ca degitu. De multe ori n-o puteam scoate intreaga si atunci rupeam numai o bucata din ea.

O luam si asa rupta si nici nu ne mai uitam inapoi, ne grabeam sa ajungem repede acasa, ca trebuia, inainte de rasaritul soarelui din ziua de sambata, sa facem lesie in care sa fierbem radacina si sa ne spalam pe cap cu apa aceea ca sa avem par frumos si sa nu se lipeasca farmecele si blestemele de noi. Si-atuncea, o femeie mai batrana din casa trebuia sa zica:

"Toadere, Santoadere/ Da chicuta fetii mele/ Cat codita iepii tale". La noi in casa, Buna batrana spunea zisa asta. Toate femeile din casa se spalau pe cap si cea mai batrana dintre ele spunea totdeauna poezia. Apoi tusinam si oile si vitele din batatura cu apa aceea in care a fiert iarba vantului, ca sa le aparam si pe ele de farmece si le tundeam cate putin par de pe cap".

Sfatul batranelor"

Acuma ai inteles ce-i cu Caii astia?", ma intreaba razand matusa Ana si se intoarce catre suratele ei, care incing si mai strasnic povestea, vorbesc acum toate, se completeaza una pe alta si inteleg din ce spun ele ca cea mai mare grija a oamenilor din aceste locuri este sa astepte curati sufleteste marea sarbatoare a Primaverii.

Pentru ca altfel "n-aveai loc intre oameni". Exact asta simt si eu acum, dupa cateva ceasuri de povesti, simt ca nu mai am loc si rost intre aceste femei pe care le-am provocat la amintiri cu intrebarile mele de nestiutor, schimband dimineata rece si cenusie intr-un adevarat sfat al Mumelor. Ies din casa aproape fara sa ma bage in seama si le las sa-si traiasca povestile, mult mai frumoase decat vremea cenusie de-afara.

Fotografiile autoarei
Otilia Teposu/FORMULA AS

Read More

Nana Domnica si florile care-l au in ele pe Dumnezeu

Vindecatoarea de pe muntele Deia

Babuca s-a oprit la casa Domnicai, sus, pe muntele Deia, si i-a zis din poarta: "Maica Domnului m-o trimis la tine". Tine minte ca azi: era vara, batrana purta o rochie albastra, era mica si slaba ca o scolarita. Fara batic, cu parul prins la spate, intr-un colac argintiu.

Si cu spatele drept, deloc incovoiata, la cei peste 80 de ani. Ca o scolarita carunta. "Haide, ca Maica Domnului m-o trimis..." Era in urma cu 33 de ani, si Domnica era bolnava de cancer. Tocmai implinise 60 de ani. Chiar si medicii de la Cluj i-au zis ca nu prea are sanse mari de viata. Dar babuca aceea care-i intrase in casa i-a spus c-o s-o vindece ea.

Ca o s-o invete despre tainele plantelor. Iar daca o sa priceapa bine ceea ce-i va zice, atunci o sa se insanatoseasca.

"Intr-adevar, Maica Domnului o trimis-o", marturiseste Domnica Turca, astazi in varsta de 93 de ani, multumind mereu Cerului pentru acea intalnire binecuvantata. De atunci inainte avea sa devina "ucenica" acelei batrane si sa tamaduiasca, la randul ei, sute si sute de oameni.

Initierea

Domnica e cunoscuta astazi pe toate vaile dimprejurul orasului Campulung Moldovenesc. Pana la Suceava si mai departe. Suferinzii veneau cu masina, cu trenul, unii de la distante mai mari, de la Iasi, Cluj, sau Bistrita, si urcau pe jos pana la casuta ei, cocotata pe coama Deii.

Bateau atata drum pentru niste plante, niste "buruieni", pe care le aveau, poate, si aproape de casele lor, dar nu le stiau folosinta, puterea si "taina", asa cum le-o deprinsese Domnica, de la batrana "mestera", candva. Si mai e cunoscuta Domnica pentru marea ei credinta in Dumnezeu.

Preotii din oras o pretuiesc ca pe-o monahie. Cel de la catedrala mare, parintele Costineanu, urca special la ea, in fiecare an, de Cuvioasa Domnica, ca sa-i aduca un dar si sa stea o vreme impreuna cu dansa, sa faca o rugaciune. Odaia in care traieste e intocmai ca o chilie.

Priveliste din Deia

�

Infatisarea, ca de maica de manastire. Mereu doar in straie negre, cu privirea smerita, chipul alungit, blajin, spiritualizat. Peste tot, imprejurul patului, sunt sute de icoane - sute! - candele, lumanari, sticlute de untdelemn sfintit, suveniruri de pe la manastiri, anafura in cutii mici si carti sfinte...

Flori, multe flori pe masa de rugaciune, care isi agata tulpinile si de muchiile ferestrei, pana sus. Intre carti, o pereche de ochelari pentru citit, cu un brat lipsa, altii decat cei fumurii pe care-i poarta zi de zi prin casa ori gradina. Si e lumina si e curat si e aer proaspat.

Acum cativa ani, cand n-a mai putut sa urce pe munti dupa plantele ei de leac, caci n-a mai avut puteri, a vrut sa se retraga pentru totdeauna, la manastire, la Vladimiresti. Calugaritele de acolo ar fi primit-o cu drag, ii cunosc de zeci de ani curatenia si credinta. Dar n-a lasat-o fiica ei, Mariuta, care o pretuieste mult.

N-a lasat-o, fiindca s-a gandit ca-i prea batrana, ca poate n-o sa fie ingrijita cum trebuie pe-acolo, si a vrut sa o tina alaturi de ea, in casa din muchia inalta a Deii.
Intr-adevar, intalnirea cu batrana misterioasa care a invatat-o taina plantelor i-a schimbat radical Domnicai destinul.

In zilele urmatoare, au mers amandoua pe dealurile dimprejurul casei, iar apoi mai departe, pana pe varful muntelui Tomnatec, in locuri secrete, unde cresc ierburile cele mai puternice, iar batrana o invata ca "fiecare fir care iese din pamant are rostu' lui si-i bun la ceva, ca asa l-o lasat Dumnedzau, cu rost...".

Nedespartita de rugaciuni

�

Si incerca sa-i insufle o "dragoste" de plante, sa ii arate pe viu cum trebuie culese cu mana, sigur, dar mai cu seama, cu inima, si negresit cu o rugaciune, cand pornesti la drum si inainte de a le lua din pamant, caci, zicea ea, "nu trebuiesc luate decat acelea care-s de mare folos pentru ceva anume, si sa te rogi cand le iei, ca fara binecuvantare cereasca is numa' niste simple buruieni oarecare".

Si se inchina cand culegea fiece fir, de parca si-ar fi cerut iertare ca le rupe. I-a explicat "ce viata" au plantele dupa ce-au fost culese cu dragoste, ce puteri si virtuti, si cum anume trebuie pastrate, repetandu-i mereu ca omul nu are nevoie de nici un medicament, oricat de grav bolnav ar fi, odata ce "Dumnedzau ne-o trimis tot ce avem nevoie", absolut totul.

I-a facut tincturi si ceaiuri si comprese pentru boala ei de cancer la coloana vertebrala, i-a zis cum sa le ia si cu ce regim de viata, i-a aratat un "pomut", mai rar intalnit, cu fructe ca niste paltinele, si a invatat-o cum sa faca din coaja lui o "alefie" cu care sa se unga pe sira spinarii: "coaja pisata, amestecata cu smantana proaspata de la laptele de la vaca, pana ce iese ca o "scama"". Si, cu toate aceste leacuri, dupa cateva luni, medicii de la Cluj s-au mirat ca tumorile disparusera.



Un "podut" pentru suferinzi

Babuca aceea, pe nume Vasileana, venita peste munte din satul Benea, a ajutat-o si fiindca barbatul Domnicai ii facuse, candva, un serviciu. Batrana incepuse a fi dusmanita de toti medicii din imprejurimi. "Doftoroaia" le lua pacientii, castiga multi bani din leacurile ei. Nu cerea nimic niciodata, dar oamenii vindecati se simteau datori sa o rasplateasca.

Plus ca atunci, in comunism, acesti "naturisti" nu erau deloc vazuti cu ochi buni. Asa ca doctorii aveau toate motivele s-o persecute, facand multimi de plangeri impotriva ei. "Tati doctorii o pizmuiau si-i intartau pe oameni contra ei", isi aminteste Domnica.

"Barbatu-meu o fost inspector financiar prin Campulung si-o invatase pe ea, odata, cum sa scrie un fel de cerere, ca doctorii s-o mai lase in pace, sa fie mai induljenti cu dansa. Na, si babuca nu uita niciodata pe oamenii care i-o facut bine...".

"Gradina Maicii Domnului" din spatele casei

�

Apoi a ales-o si pe Domnica, nu doar ca sa ii vindece boala, ci sa ii mosteneasca retetele stravechi. A ales-o si fiindca o vazuse credincioasa si "cuminte cu florile". E de ajuns doar sa-i privesti gradina casei, una dintre cele mai incantatoare din toate gospodariile de pe Deia.

Luni de zile au cutreierat amandoua, prin ierburi inalte, colinele insorite ale Bucovinei. Si Tomnatecul, muntele magic, cu florile cele mai tari si mai rare. Iar dupa ce-a terminat sa-i destainuie puterile plantelor bune de leac de pe toate culmile dimprejur si imperecherea lor, mai tare ca orice boala, batrana a murit.

A murit frumos, in pat, de batranete, la peste 90 de ani. In toata viata ei, nu fusese niciodata bolnava mai mult de-o raceala, si n-a inghitit absolut nici un medicament. Iar dupa intalnirea cu ea, nici Domnica nu a mai avut nevoie de medicamente. Chiar si azi refuza sa ia fie si o aspirina, n-are nevoie, caci pentru toate isi are vechile ei remedii.

Si-apoi s-a intamplat asa, deodata, ca a inceput sa vindece si ea oameni. Mai intai vecinii de pe ulita, aflati in vreun necaz. Fetitei lui Samoila, cu arsuri teribile pe fata, i-a facut o "alefie" din crengi de tei fierte-n lapte cu miere de albine, si-n doua luni copila (azi femeie in toata firea) avea fata curata.

La fel a lu' Forminte, sau a lu' Mandrila, caruia i-a explodat o butelie de aragaz in odaie, chiar in fata lui, a fost dus cu salvarea si apoi tratat indelung la spitale din Suceava si Iasi, intorcandu-se de acolo desfigurat.

Casuta batraneasca a florilor

�

Acum omul are pielea neteda, curata, parca neatinsa vreodata de flacari. Pe cei doi gemeni nemti, din varful Deii, i-am cunoscut bine, Robert si Eduard Topertzer. Acum au 30 de ani. Primul a fost vindecat de batrana de pietre la rinichi, cel de-al doilea, de un cheag de sange la cap. Apoi au fost boli de ficat, de rinichi, de ochi, de gat si plamani, ulcer, ciroze hepatice...

Si faima batranei a inceput sa creasca. Sute si sute de oameni urcau spre casa ei, cu convingerea ca leacurile ei sunt "altfel" decat aceleasi ierburi luate din farmacii sau culese din alta parte. Si chiar erau. Pentru orice boala, Domnica avea un amestec de plante anumit, daruit oamenilor. "Dumnezeu e in fiecare fir", le spunea.

Dar intr-o zi, Domnica avut un accident, a lovit-o o masina chiar in mijlocul orasului, iar de atunci, din urma cu zece ani, n-a mai avut puterea sa mearga pe dealuri, dupa florile ei. "Podutu'" in care le tinea e acum pustiu. O mansarda tuguiata, de scandura, cu rafturi pe pereti, zeci de policioare, pe care au stat, pana nu de mult, manunchiuri si manunchiuri de ierburi.

Aici ii ducea Domnica pe oamenii care veneau la ea, ca sa le dea plantele si sa le spuna cum sa se vindece cu ele. Destul de straniu: desi de ani de zile florile nu mai sunt aici, "podutu'" miroase inca imbatator de frumos.

O mare poveste de iubire

Mereu, Domnica Turca tine sa precizeze un lucru: ca nu poti cu-adevarat sa umbli cu plantele daca nu il ai pe Dumnezeu. Asa cum ii spusese candva si babuca Vasileana: "Sa vezi pe Dumnedzau in fiecare fir...".

La sfarsitul unei copilarii chinuite

�

Miracolul asta al puterii divine, prezent in cea mai umila floare. Credinta a avut-o de copila. Zice ca mereu a fost efectiv "mirata" de fiecare dimineata a vietii sale, bucuroasa ca Dumnezeu i-o mai da o data in dar. Ca e vie si vede lumina soarelui pe fereastra. Nu-si poate porni ziua fara rugaciuni de multumire, pentru tot ce este imprejurul ei.

E absolut convinsa ca fara Dumnezeu n-ar mai fi fost de mult vie, fiindca n-ar fi putut indura atata suferinta, cata a fost in destinul ei. Femeia aceasta a avut, intr-adevar, o poveste de viata incredibila. Pe cand avea patru ani, tatal ei a murit, si zice ca "il tine minte" intocmai, cu amanunte: chipul lui, hainele lui, si cum statea pe marginea lavitei si-o mangaia pe pletele brune, atunci cand ea statea culcata in poala lui, si un orologiu din perete isi misca incet pendulul si ticaia.

Amintiri de dinainte de patru ani, ale unei femei de 93. E oare posibil? Da, fiindca tatal i-a fost drag, singura fiinta pe care a iubit-o, in afara de barbatul ei, Petru, si fiica, Mariuta.

Plus ca si acum mai pastreaza in gradina anumite plante "pentru intarirea memoriei", un amestec bazat pe roinita, pe care il bea de mult timp, si nu se mira deloc ca poate razbate cu amintirea atat de adanc in trecut. Isi aduce aminte aproape de orice i s-a intamplat in viata: cand, cum, ani, evenimente, sute de pagini din Biblie, toti oamenii cu care a vorbit candva si chipurile lor.

Nunta

�

Totul. Asadar, isi aminteste si ziua in care tatal ei statea intins pe o panza alba "intr-un sicriuas, parca prea micut pentru el", apoi cea in care mama s-a recasatorit cu un alt barbat, "aspru, negru la suflet", impreuna cu care a facut alti doi copii, Domnica devenind o adevarata "Cenusareasa" a familiei, doar fiindca era din prima casatorie.

Singura sa alinare au fost momentele cand fugea pe ascuns la mormantul tatalui cel bun si ingenunchea in fata lui si plangea si vorbea cu el "si parca primea raspuns si sfat", intorcandu-se mereu acasa foarte schimbata, mai linistita si incarcata de puterea de-a rezista mai departe. Au fost cele dintai clipe ale vietii ei cand a simtit marea putere a rugaciunii: la mormantul tatalui mort, care "vorbea" cu dansa din alta lume.

Pe urma a murit si mama, iar celalalt tata a vrut s-o marite cu de-a sila, cu un flacauan bogat, din neamul lui, fiindca era frumoasa si darza, insa ea nu a vrut nicicum. Atunci, neamurile vitrege l-au indemnat pe acel flacau sa o necinsteasca, gandind ca, daca-i va face un prunc, Domnica n-o sa mai aiba incotro si n-o sa se mai poata marita cu un altul.

Petru, barbatul mult iubit, in timpul razboiului

�

Asa s-a nascut Mariuta, singurul ei copil, in urma unui viol, pus la cale chiar de cei din familie. Umilita si batjocorita, Domnica s-a dus direct la biserica, la preot, si i-a marturisit totul. Apoi s-a dus la tatal ei si i-a zis simplu, fara patima, ca daca o s-o marite cu omul acela, a doua zi va merge si va striga in toata Deia cum si-au batut joc de ea.

"Mai bine mor. Mai bine mor", zicea, calma. S-a maritat mai tarziu, in timpul razboiului, cu Petru Turca, barbatul ei drag, care a luat-o fara sa se uite ca are un prunc la san, fara sa-i pese catusi de putin de gura lumii. S-au luat chiar cu doua zile inainte ca el sa mearga pe front, si ea l-a asteptat ani intregi, dar copii nu a mai putut avea. "Dumnedzau stie de ce", sau poate stie doar ea, in singuratatea ei, cateodata.

Cert e ca Petru a iubit-o pe Mariuta toata viata, mai mult decat dac-ar fi fost fata lui, mai mult, uneori, chiar decat pe el insusi. (Odata a fost cat pe ce sa-l ucida cu mana lui pe unul care a comentat despre fata sa, atunci micuta, pe care-o tinea de mana pe ulita, ca e copil "ha, stim noi cum", adica din flori, facut din curvie, razand de dupa gard impreuna cu un vecin.) "Mai mult decat pe el, asa o iubit-o el pe Mariuta...", zice batrana Domnica.

Marea liniste

"Deia" este un fel de catun inalt, apartinand de Cimpulung Moldovenesc, amplasat "deasupra" orasului. Are un singur drum paraginit, ce urca spre varful muntelui, si mai putin de-o suta de case. In acest catun, Domnica Turca a botezat cam cincizeci de copii, de aceea localnicii, cand o vad, mai toti ii spun "nana". Nana Domnica, asa e cunoscuta peste tot, chiar si de fostii ei "pacienti" din departari.

Gradina cu ierburi de leac de langa casa

�

Oamenii au tinut dinadins sa le fie botezati copiii de ea, au rugat-o sa faca asta, tocmai fiindca au convingerea ca e o femeie "cu sfintenie mare", si toti cei ce-au trecut prin mainile ei la botez au avut parte de un noroc special in viata, ocrotiti fiind parca de un inger bun.

Adevarul e ca Domnica chiar seamana cu un inger, prin puterea vadita a credintei sale, prin rigorile vietii sale aproape ascetice. Posteste aproape tot anul, e cumpatata in tot ce face, in fiecare gest, vorba sau inghititura dintr-un pahar cu apa, isi face zilnic "pravila", precum calugarii, cufundata in rugaciuni.

Cartea ei principala de rugaciuni e groasa, cusuta cu ata, si atat de deteriorata, incat abia se vad literele. Nici eu nu le deslusesc bine, insa batrana imi dovedeste "pe viu" ca ea poate citi si de acolo de unde eu nu vad, pasaje aproape sterse, pe care izbuteste sa le parcurga cursiv, chiar si fara ochelari.

Iar daca ii spui doar un inceput de fraza, poate sa le spuna pe de rost din memorie.
Cel mai tare m-a uimit insa o anume spusa de-a ei, la un moment dat, anume, ca ea reuseste chiar "sa vorbeasca" cu Dumnezeu, in timpul rugaciunii. Cand ajunge la acest subiect - rugaciunea - batrana nu se poate abtine sa nu planga, de parca ar avea efectiv inaintea ochilor niste "imagini" care o coplesesc.

"Cand ma rog... Nu poti sa te rogi fara lacrami... Il vad cum vine... Vine. Si mi se umpla ochii de lacrami... Si vorbesc cu El. Si El ma mangaie... Uite-asa... Si simt o liniste, asa... O liniste mare...". Uneori, cand se simte mai intremata, Domnica Turca merge pana la cimitir, la mortii ei. Inca mai vorbeste cu "tatal cel bun", ingenuncheata, la fel ca in copilarie, dar mult mai impacata acum.

Cand aud ca a venit la mormant, unii oameni se duc la Nana Domnica, in fundul cimitirului, acolo unde-s mormintele batranilor acoperite de ierburi, si o intreaba: "Hii buna, nana, si-mi arata, ce planta ii asta?... Da' asta la ce folosaste?...". Ea le zice, ca doar nu-i un secret. "Nimic nu trebuie sa fie un secret", spune ea. Dar pentru ca lumea sa le inteleaga, e nevoie sa fie, la mijloc, si Dumnezeu.

Fotografiile autorului

• Bogdan Lupescu/FORMULA AS
  

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More