Sunday, August 7, 2011

The Robe (1953) (Tunica) – Cămaşa lui Cristos

În vremea când împăratul Tiberius îşi duce în tihnă bătrâneţile pe insula Capri, tribunul Marcellus nu pierde ocazia de a-l umili public în piaţă de sclavi pe duşmanul şi rivalul său în dragoste, Caligula moştenitorul tronului, un om fără scrupule şi cu ambiţii nebune, licitând împotriva lui pentru sclavul grec Demetrius, un bărbat educat, vânjos şi curajos.

Vrând răzbunare, Caligula, care nutrea la mâna logodnicei lui Marcellus, îl trimite pe acesta în provincia romană Iudeea, socotită cloaca imperiului, un teritoriu neînţeles, plin de revolte şi greu de guvernat.

Marcellus împreună cu sclavul Demetrius, companionul său personal, sosesc în Ierusalim odată cu intrarea triumfală a Mântuitorului Isus, unde este desemnat de guvernatorul Pilat să conducă unitatea de soldaţi care-l răstigneau pe Isus pe dealul Golgotei.

Marcellus acceptă cu detaşare misiunea considerând, că dealtfel majoritatea romanilor, că Isus este doar un alt vrăjitor şi instigator la revolte.

Aşteptând ca Isus să-şi dea Duhul după ce l-au răstignit, Marcellus, un petrecăreţ de felul său şi subiect de scandaluri cu femei, împreună cu soldaţii încing un barbut la poalele crucii.

Surprinşi de furtuna iscată din senin, Marcellus îşi acoperă faţa chiar cu cămaşa purtată de Isus, moment în care Marcellus este cuprins de o remuşcare şi un sentiment de nebunie teribile.

Demetrius înşfăcă roba şi fuge de la stăpânul său alăturându-se creştinilor din Iudeea. Convins că asupra sa a fost aruncată o vrajă de cămaşa lui Hristos, Marcellus încearcă să găsească cămaşa şi să o distrugă.

Dându-se un negustor de haine şi amestecându-se printre creştinii ce trăiau ascunşi, Marcellus găseşte cămaşa lui Hristos şi pe Demetrius dar devine puternic atras de curata credinţă creştină.

Alături de Demetrius, Petru ucenicul lui Isus, şi alţi câţiva creştini iudei, revine pe ascuns în Roma, pentru a împărtăşi mai departe învăţăturile lui Isus.

Demetrius este luat prizonier iar Marcellus îl salvează dar cu preţul libertăţii sale. Marcellus este judecat imediat şi condamnat la moarte de către Caligula.

Logodnica lui Marcellus îl înfruntă pe Caligula şi se oferă de bună voie să împărtăşească soarta iubitului ei cu care va fi împreună în împărăţia lui Hristos.

Titlu: The Robe - Tunica

Producator: 20th Century Fox

Distribuitor (international): 20th Century Fox

Dată lansare (SUA): 16 Septembrie 1953

Regizor: Henry Koster

Scenarişti: Lloyd C. Douglas, Gina Kaus, Albert Maltz

Genul: Dramă

Durată: 135 minute

În distribuţie:

Richard BurtonMarcellus Gallio

Jean SimmonsDiana

Victor MatureDemetrius

Michael RenniePeter

Jay RobinsonCaligula

Dean JaggerJustus

Torin ThatcherSenator Gallio

Premiile Oscar

Premii câştigate: Cea mai bună scenografie, Cele mai bune costume

Nominalizari: Cel mai bun film, Cea mai bună realizare cinematografică, Cel mai bun actor (Richard Burton)

Premiile Golden Globe - Globul de aur

Premii câştigate: Cel mai bun film – dramă

sursa altmarius



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Divine Horsemen: The Living Gods of Haiti - Maya Deren (1985) (Sub ESP)



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

ANGEL HEART



The classical nasty vodou classic with Mickey Rourke, Robert de Niro, Charlotte Rampling and a smoking hot Lisa Bonet(which I hate to death koz she beds my beloved hot n sexy Khal Drogo-biatch).

This is a highly graphic, enchanting, raunchy and magickal movie, tho' Vodoun is not painted in a clear or favourable note (but hey, nasty things happen in all practices).
A must see!


Download here torrents or watch it here online.

Making of....with vodoun info:




ANGEL HEART este un clasic al filmelor ezoterice.
Mikey Rourke joaca rolul unui detectiv particular comisionat de Robert de Niro(Louis Cypher-anagramati-i numele) ca sa-l gaseasca pe Johnny un cintaret ce ii datoreaza ceva.

Calatoria lui Rourke la New Orleans devine din ce in ce mai periculoasa si intensa, incepind sa aiba tangente cu practicile Vodou si culminind cu descoperirea adevaratei sale naturi.


Filmul este superb grafic, intens, magic si sexy.
Toti actorii de mare calibru joaca excelent, iar istoria are un final neasteptat si socant (cu diavolul nu e bine sa te joci, dar asta o stim cu totii).

Torentele aici, daca vreti sa-l vedeti nesubtitrat aici, iar subtitlurile in romana le puteti lua de aici.

AND THE TRAILER:





cybershamans
(karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Share/Bookmark

MOARTEA LA ROMANI


Un film documentar realizat de Grigore Leșe pentru TVR Cultural.

Românii se pricep la moarte. O trăiesc deplin. În complexitatea, profunzimea şi drama ei, românii ştiu ce înseamnă moartea. Românii sînt mai generoşi şi mai buni în moarte decît de multe ori în viaţă. [...]

Cînd moare un om în Anglia, înmormîntarea poate avea loc o săptămînă, chiar două mai tîrziu. Deseori, omul e dus la crematoriu, nu la cimitir. Chiar şi rudele cele mai apropiate încearcă să îşi stăpînească emoţiile în public.

Unii consideră de bun-gust să nu vorbeşti despre cel plecat, ca să nu rişti să stîrneşti emoţiile celor apropiaţi. Fiind o ţară majoritar protestantă, nu există priveghiuri, nici parastas de 3, 6, 9 şi 40 de zile.

Nu se dau vase, prosoape şi batiste. Nu sînt 24 de vămi pe care trebuie să le traversezi după moarte. La Biserica anglicană nu sînt lumînări pentru cei morţi, şi arareori pentru cei vii.

În nici un caz coşciugul nu e deschis. Moartea e ţinută igienic şi discret ascunsă de lume, ca să nu o tulbure prea mult.

(Sursa: Dilema Veche)

Vizualizare online Moartea la români


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Share/Bookmark

Aggro Santos - Saint or Sinner



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

ROMANIA MAGICA





"Chiar daca si-au schimbat portul cu haine de la oras, tarancile noastre au ramas, in sufletul lor, tot taranci. Cred in vraji, in farmece, in magie, si le practica permanent"

Suntem la Desesti, un sat stravechi, de dincolo de Gutai, intr-o livada de pruni, la o masa de lemn asezata in iarba. Gazda noastra este profesoara Parasca Fat, o adevarata "initiata" in fabuloasa traditie a credintelor populare din Maramures.


Retrasa acasa la "vatra", eleva marelui profesor si folclorist Mihai Pop are de gand de-abia de-acum inainte sa porneasca pe urma minunilor ingropate in traditiile satesti.


Descantece si facaturi


- In paginile revistei "Formula As" s-au publicat in ultima vreme cateva reportaje tulburatoare despre vechi credinte si practici magice taranesti, care continua sa existe in unele zone ale Bucovinei, mai ferite de tavalugul civilizatiei tehnice. Pastreaza, oare, Maramuresul asemenea practici pagane?

- Se stie ca Maramuresul este o zona extrem de interesanta din punctul de vedere al folclorului, ozona de interferenta in care se regasesc aproape toate motivele si elementele specifice marilor culturi ale lumii. Se pierd si aici, in Maramures, multe lucruri, din pricina progresului tehnic, a mass-media.

Dar inca nu este totul pierdut; chiar daca si-au schimbat portul cu haine de la oras, in sufletul lor tarancile noastre au ramas tot taranci. Numai ce le auzi: "Mi-o luat laptele de la vaca bosorcaia" (vrajitoarea, n.r.), "Ala o murit de facatura" sau "Aia o fo" blastamata".

Cred in vraji, in farmece, in magie si le practica permanent. Duc flori de sanziene la biserica si apoi, dupa sfintire, in caz de furtuna, le pun pe jar. Leaga aceleasi flori de sanziene sfintite la spicul porumbului si la ciupul porumbului (locul de unde se formeaza stiuletele) pentru o recolta mai buna.

Asta nu este tot magie? Practica fumigatiile in cazul unor boli ale copiilor (copiii care au dureri sunt nervosi sau nu pot sa doarma trebuie sa inspire fumul rezultat in urma arderii firelor de sanziene pe jar), cunosc puterile plantelor, stiu descantece pe care le si spun in anumite momente, se roaga in camp pentru ploaie...

Culmea este ca magia nu e practicata de batranele satelor, ci de femeile tinere. Ele au probleme, au ambitii, sunt nerabdatoare, sunt interesate. Babele-s interesate sa uite facaturile necurate, sa se intoarca la Dumnezeu.


Am un exemplu al unei batrane de la care acum zece ani am inregistrat o groaza de descantece. M-am dus si acum, de curand, si n-am mai scos de la ea nimica in afara de rugaciuni catre Dumnezeu. S-a terminat.

Cele tinere, in schimb, au tot interesul "sa faca", sa lege vraji combinate, altoite frumusel pe religie (de Sfantul Andrei, in noaptea de Anul Nou, ori in cea de Boboteaza, cand isi cauta ursitul). Chiar si in Joia Patimilor, cand secitesc cele 12 Evanghelii, cea mai teribila slujba din Postul Mare, se fac vraji in biserica (e vorba de magie alba, desigur).

E practica aceea cu sfoara si cele 12 noduri, pentru fiecare luna a anului. Cand vine preotul cu cadelnita, dupa citirea Evangheliilor, trebuie sa faci cate un nod. Pentru fiecare luna cate un nod si cate o dorinta pe care trebuie s-o tii minte. Acesta e de fapt un exercitiu de memorie.

Va inchipuiti ce exercitiu de concentrare, aproape de practicile yoga, e sa tii minte pe parcursul unui an intreg toate dorintele in ordinea pe care ti-ai impus-o in biserica! E un exercitiu care se practica o data pe an. Sunt multe lucruri care se practica la sate numai o data pe an.

De aici e si expresia "la zi la anul", caci pentru multe practici exista doar cate o singura zi menita. E o simbioza, o mentalitate extraordinara, curajoasa, care, iata, perpetueaza pana in pragul mileniului trei aceste practici stravechi.

Tocmai aceste lucruri trebuie sa le scoata in evidenta folcloristii de azi. Nu te poti apuca sa cercetezi aceste lucruri oricum. Sunt lucruri sacre, pe care numai cei cu deschidere si catre cultura celorlalte popoare invecinate le pot stapani.

Trebuie cercetate fara partinire, fara rautate, fara ranchiuna si fara clasificari de genul: "folclorul romanesc este unic si cel mai grozav din lume". Si asta, pentru ca nu stim din ce familie, din ce neam facem parte. Sigur, istoria ne spune ca suntem daci, traci, pelasgi sau mai stiu eu ce.

Dar poate ca mai avem si alte radacini, pe care le putem descoperi daca cercetam cu sfiala si cu respect aceste daturi, carora le putem spune supranaturale, care zac in noi si care, intr-un fel sau altul, au fost relevate, simtite, experimentate, traite.

Nu stim cum s-a ajuns la ele, dar din moment ce exista, functioneaza si au supravietuit prin vreme pana la noi, inseamna ca nimic nu este in ele gratuit.

S.O.S.: Batranii!

- Cum se explica aceasta incapatanare a satelor romanesti de a nu renunta la spiritualitatea lor originara, pagana, in ciuda faptului ca au acceptat crestinismul, pe care il traiesc in mod exemplar?



- Religia ne invata si explica multe lucruri, dar inainte de religia crestina a existat cealalta religie, cea pagana, care pentru acest mare merit c-a ajuns pana la noi trebuie neaparat revazuta cu alti ochi. De aceea, omul din teren, folcloristul de azi, trebuie sa fie, mai mult decat altadata, un om bine format, dar si bine informat.


Aceasta altoire, aceasta fuziune intre religie si practicile pagane, aceasta formidabila interferenta a fost posibila datorita faptului ca omul a fost religios de la inceputul inceputurilor, asa cum spune si Eliade, nu?

Numai ca a fost o altfel de religie, a fost animismul, credinta in apa, foc, copac, floare, o religie la fel de frumoasa si la fel de curata ca cea de azi. Firul care a legat cele doua tipuri de religie a fost puritatea sentimentelor, a trairilor, si din aceasta cauza ele convietuiesc foarte bine, spre norocul nostru, caci altfel n-am fi stiut nimic.

Crestinismul, fiind atat de puternic, ar fi sters totul. Cercetarea folclorului este in acest caz similara cu studierea unui palimpsest: zgarii putin si descoperi altceva, un alt document, o alta minune.

Foarte des apare, de exemplu, in descantece, Maica Domnului, care vorbeste cu oamenii exact asa cum vorbea altadata Fata Padurii, un personaj foarte special, intalnit in folclorul din Maramures.

Or descantecele, se stie, sunt formule magice, in versuri de cele mai multe ori, insotite de anumite gesturi, rostite cu scopul de a indeparta un farmec, o vraja sau de a vindeca o boala.

- Ce ar trebui facut pentru ca aceste lucruri sa nu se piarda?

- In acest inceput de mileniu trei - mileniu care va fi absolut tehnic si tehnicizat - batranii pe care-imai avem, chiar si cei de la 50 de ani in sus, sunt singurii depozitari ai unei inestimabile comori: traditia romaneasca autentica.

Cred ca la nivel de tara e nevoie de un efort de vointa si de inteligenta pentru a tezauriza ceea ce mai este. Scoliti cum suntem, e de datoria noastra sa ne apropiem de aceste comori cu sfiala si cu mare dragoste.

Se mai pot salva tocmai pentru ca sunt acesti batrani care stiu cum s-au facut. Si-asa, in carje si in bote, sa-i aducem sa ne arate cum s-au facut. Cu alte cuvinte, primul si cel mai important pas trebuie sa fie al tinerilor, al absolventilor de etnologie si filologie, care sa porneasca cercetarea in teren. Nu exista zone sarace in folclor.

Sunt multe lucruri nedescoperite si necercetate inca, neconsemnate nici macar in celebrele lucrari despre Maramures ale lui A. Fochi ori T. Papahagi. Exista, de exemplu, aici Noianul, Tadira, Slabanoagele si multe alte personaje mitologice, neidentificate si neclasificate.

In sensul descoperirii si conservarii acestui tezaur, ar trebui ca macar in Maramures - sa mi se ierte acest patriotism local, dar nu exagerez daca spun ca e o zona speciala, mitica, mirifica, lasata de la Dumnezeu - ar trebui deci, ca macar aici, in Maramures, sa existe o filiala a Academiei, asa cum exista in Cluj, sa existe adica un cadru institutionalizat care sa aiba in vedere studierea folclorului din zona.

Din pacate, catedrele de folclor de la universitatile noastre nu sunt interesate pe cat ar trebui de cercetarea in teren. Profesorii s-au domnit, au devenit comozi, se duc pe teren in echipe mari, ii scapa pe tineri in sate unde curge tuica si vinul si adio munca.

Sigur ca e dificila cercetarea in teren. Oamenii trebuie sustinuti financiar pentru ca e o munca grea si nenormata. Poti sa muncesti zile in sir si sa nu gasesti nimic. Trebuie luate satele la rand, suportate toate neplacerile legate de clima, calatorie, cazare etc.

Ar fi suficient daca ar fi 10-15 oameni seriosi. M-am gandit sa organizez eu o scoala de folclor, care sa se cheme "Scoala mica". Am sa ma-nconjor de-o mana de oameni si am sa caut sponsorizari.

Insa se mai pot face reconstituiri, si acelea trebuie facute cu mare probitate, cu stiinta si rabdare, fara idei preconcepute ca taranul ar fi prost. E nevoie de aparatura de performanta pentru inregistrari si de pasiune de a lucra in echipa. Sunt lucruri de metoda, care se si invata, dar tin si de persoana fiecaruia.

Italienii vor sa fure Fata Padurii

Eu stiu ca vaile acestea ale Maramuresului mai ascund inca multe comori. E pacat sa le lasam sa se piarda. Pregatesc pentru publicare un studiu si o culegere de aproape 500 de legende si relatari despre Fata Padurii, culese de mine din satele maramuresene in ultimii 30 de ani.

Am de asemenea multe descantece adunate de-a lungul anilor si, cu toate acestea, sunt convinsa ca mai e de lucru prin satele noastre pentru orice folclorist. Si ar trebui sa fim in primul rand noi interesati de aceste lucruri, nu sa-i lasam pe altii, pe straini.

De exemplu, o italianca, Rafaela Rossano, care a studiat la Cluj, a aflat de FataPadurii, de legende, de personaj, si a venit si in Maramures. A adunat materiale, i-am dat si eu unele si a facut o lucrare pentru care a luat nota maxima la Roma.

Mi-a scris de curand, incantata ca toata catedra de folclor de la Roma se pregateste sa vina in Maramures, ca sa caute urmele Fetei Padurii. Zice ca vor fi cam 50 de oameni, care vor sta multa vreme aici si vor cerceta din om in om satele, pentru a afla cat mai multe despre acest personaj.

La banii lor, totul e posibil, dar eu mor de necaz daca se-ntampla asa ceva. Ne fura comorile de sub nas. Nici nu-i nevoie de atatia oameni, daca-s buni si stiu sa lucreze. Vedeti? Timpul nu ne asteapta.

Il inteleg tot mai bine pe domnul Mihai Pop, profesorul meu de folclor, care mi-a spus:

"Du-te acasa, Parascuto, si apuca-te de treaba!".

De-aceea, vreau neaparat sa initiez aceste cursuri de folclor, aceasta "Scoala mica", aici, in satele maramuresene. Si cu ajutorul lui Dumnezeu, cred ca voi reusi.

Otilia Teposu


(Iubitorii de folclor interesati de "Scoala mica" pot afla mai multe informatii la tel. 062/37.26.19, Parasca Fat.)


poze de aici, aici
si aici

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Satul Ascuns



Intamplari de la marginea tarii

Ne despartim de un subiect fascinant al trecutului romanesc: hutulii, despre care Eminescu spunea ca "sunt daci slavizati". Chiar daca afirmatia lui este o simpla viziune poetica, misterul acestei populatii atemporale, ratacita prin padurile Bucovinei, continua. "Cronicile hutule" publicate in paginile revistei noastre se incheie, dar legenda abia incepe

Copiii muntilor

Cancelaria scolii din Brodina de Jos arata mai degraba ca odaia unor batrani care au parasit nu demult lumea viilor. Un pat, cateva scaune
subrede, un robinet cu rezervor de tabla, lighean si un sapun crapat, iar in coltul opus - o soba inalta de teracota prafuita, fara prea multe ornamente. Si cam atat.

De altfel, intreaga cladire a scolii este doar o casa obisnuita, scunda, pe marginea drumului si la poalele padurii. Abia departe, in curba, se zaresc primii vecini. Cei 30 de elevi vin la scoala de la distante necrezut de mari. Cateodata, in iernile grele, unii dintre ei trebuie sa se trezeasca putin dupa miezul noptii ca sa poata ajunge cu saniile in vai.

Deschidem pe rand salile de clasa, incercand sa ghicim adierea ramasitelor de bucurie ale primei zile magice de vacanta, cand invataceii ies chiuind, ravnind la o vara de joaca.

Nimic din toate acestea: in fiecare dintre camarutele stramte, doar cateva mese de scandura, cioplite grosolan, fasii de podea lucioasa unsa cu pacura, iar pe peretii scorojiti - doua siruri de cartonase pe care au fost rotunjite literele alfabetului.

Romanesti, randul de jos, iar cel de sus, caractere slavone. Din clasa intai, elevii pot opta si pentru dialectul hutul. Toti fac alegerea asta, fiindca altfel nu s-ar putea descurca mai departe.

Directorul Ion Vlad ocupa doua odai din casa scolii. Treburile gospodariei sale aproape ca se contopesc cu cele scolaresti. Cateodata, liniile colturoase si dure ale obrazului sau se prabusesc intr-un zambet umil, de parca in clipele acelea l-ar rascoli niste tristeti greu de uitat.

Este aproape singurul roman din satul asta de hutuli, venit aici din Baisestii Falticeniului, cu douazeci de ani in urma, impreuna cu fratele sau, pe nume Constantin Vlad.


Incercam sa-l iscodim putin despre oamenii satului, despre obiceiurile lor. E foarte greu. Cu toate ca acasa paruse destul de vorbaret, cand iesim pe ulita devine agitat, pandit parca de primejdii nevazute, si nu inteleg de cine se simte urmarit, daca de-o parte si de alta nu sunt decat paduri.

Uneori se opreste in mijlocul drumului si n-ar mai inainta un pas, parca s-ar intoarce la scoala lui - dar asta n-ar fi politicos - se scarpina in barba si continua sa mearga. "Si totusi, unde e satul?", il intreb. Cu privirea in pamant, fara sa se opreasca din mers, imi raspunde incet: "Satul este aici, peste tot...".

Satul secret

Ajungem in centru. Acest "centru" al satului este de fapt o cladire lunga (in care traiesc cativa muncitori forestieri) si o punte dintr-un singur trunchi de brad, aruncata peste apa lenesa a Brodinei.
Dincolo de parau, o singura gospodarie, unde traieste singuratica o batrana hutula. Dar si ea, cand ne vede ca suntem straini, se preface ca-i surda, ca nu pricepe, si ca nu poate sa ne povesteasca nimic.

Am numarat in Brodina de Jos opt locuinte de gospodari care au ales sa traiasca la strada. Si mi-a fost greu sa-l cred pe Ion Vlad ca peste tot, intre umbrele padurilor care ne inconjoara, sunt numai case, un sat intreg.

Poate ca in nici un alt loc din tara oamenii nu s-au ferit atat de mult de binefacerile drumului, incapatanandu-se sa traiasca in codri, cat mai departe. Liberi si salbaticiti, si-au cocotat acolo gospodariile, oboacele pentru fan si "colosneile" oilor, nesinchisindu-se macar sa croiasca poteci pentru rarii lor oaspeti.

La inceput, acest mod de trai al brodinenilor i s-a parut lui Ion Vlad destul de straniu. Inainte era un om vesel, obisnuit cu vecinatatea oamenilor. De aceea, dintotdeauna i-a invidiat, putin, pe hutuli.

Erau si ei oameni de viata, patimasi, insa nu-i vedeai decat in zilele de sarbatoare, cand coborau in sat, se veseleau intre ei, iti sfasiau sufletul cu viorile si cantecele lor "rusesti" si, deodata, ca la un semn, dispareau cu totii, saptamani intregi, in padurile fara fund.

Din veselia lor nu ramanea decat sunetul infundat al sacurilor sau baltagelor izbind trunchiurile undeva in departari, chiuiturile lor prelungi si, cateodata, in unele nopti, razlete focuri de arma. Braconajul - nebunia hutula.

Ion Vlad a inceput in schimb sa iubeasca din ce in ce mai mult slujbele religioase, devenind chiar putin habotnic.

Singurele clipe cand si-ar putea iesi din fire sunt acelea cand cineva ar zice niste vorbe neplacute lui Dumnezeu, iar pe hulitori aproape i-ar putea ucide cu mana lui. Ne deschide incet pridvorul bisericutei din lemn, acoperita cu solzi de sindrila.

Oamenii satului tin toate sarbatorile pe rit vechi si pe el il doare putin ca-i dintre singurii care le tin pe stil nou, cu treisprezece zile inainte. Inauntru, numai catapeteasma este pictata.

In rest, pe zidurile reci atarna icoane mari, din lemn, prapuri lungi se odihnesc pe peretii fara strane, acoperiti cu o multime de stergare (rucznky) si naframe (szerenka), iar in altar zarim o jumatate de pat. Interiorul bisericii e, de fapt, tot o casa hutula, ceva mai inalta, cat sa incapa oamenii care rasar de sarbatori din paduri.

Granita rosie

La sfarsit, Ion Vlad ne indeamna catre un frate de-al sau, care traieste ceva mai la nord, in Nisipitu, chiar langa hotarul tarii ("daca vreti sa patrundeti adevaratele secrete ale hutulilor").
Povestea lui Constantin Vlad este cu totul diferita. Spre deosebire de Ion, el s-a obisnuit atat de bine cu naravurile hutulilor, incat a ajuns sa ii conduca, reusind chiar un record: sa fie ales de doua ori la rand singurul primar de nationalitate romana al unei comune in care traiesc doar hutuli.

Comuna Ulma.

Asta, fiindca le stie prea bine apucaturile. A invatat ca daca ei, hutulii, izbesc o data cu pumnul in masa, el trebuie sa bata de doua ori, ca daca ei il vor ameninta pe nedrept, el ii va trezi din somn de langa neveste si le va pune pistolul la tampla.

Si-a dat seama ca rangul, functiile sau averile nu prea conteaza daca esti om adevarat, cinstit, dintr-o bucata.

Mai mult, ca nu te poti increde pana la capat in toate agoniselile lumesti, din moment ce aici, pe dara asta suie de granita, ti se poate intampla orice: sa te inalti deasupra tuturor sau sa fii ingropat de viu, la cativa metri sub pamant, oricum,destul de adanc, ca sa nu-si mai aminteasca nimeni de tine vreodata.


Satul Nisipitu este foarte asemanator cu Brodina de Jos.

Aceleasi cateva locuinte din loc in loc, de-a lungul apei Sucevei - pe care localnicii o considera rau sfant - celelalte, izolate prin intunericul verde al culmilor, iar in capat de drum si de tara, la numai cateva sute de metri de Primarie, o granita conventionala, formata dintr-un soldat care cateodata adoarme in post, o barna plina de aschii balabanindu-se la jumatate de metru deasupra soselei.

Bucovina despartita de Bucovina.

Si, cateodata, doar un permis de libera trecere, aprobat pentru o suma de nimic oricarui muritor din satele invecinate.

Vamesii nu sunt absurzi: in Brodina, Cununschi, Salasi, Zalomestra, Lupcina sau Costileva traiesc cei care, acum mai bine de jumatate de secol, s-au trezit atat de departe de cei dragi, lasand acolo, dincolo de barna din lemn plina de aschii, sate intregi de parinti, frati iubiti...

Cum sa nu-i lase sa treaca? Ba mai mult, in nopti fara luna si legi, hutulii mai trec si astazi peste frontiera, chiar herghelii intregi de cai.
Drama s-a petrecut intr-o singura noapte.

Era anul 1940. Intr-un cort de campanie, un militar inspaimantat a pus in graba o rigla peste harta Bucovinei, trasand o linie dreapta cam intre Ulma si Siret. Cartografi cu experienta confirma faptul ca generalului acela i-au tremurat atunci putin mainile.

Pe o harta amanuntita se pot vedea clar doua degete de om, unul pe la Straja, celalalt pe la Vicovu de Sus, doua degete tremurate iesind prin hotar spre Ucraina, doua degete infipte cat mai departe spre rusi, palmele care au hotarat destinul unor hutuli amarati, destinul unor bucovineni, intr-o singura noapte.In cazemata padurilor

Chiar daca altadata erau neam de vanatori si razboinici mereu haituiti de lesi pentru nesupunere, apucaturile pradalnice ale hutanilor pareau intr-o vreme sa se fi sfarsit. Insa, pomenindu-se deodata langa granita aceasta noua, mania a inceput sa apara iarasi.

Astazi, in Nisipitu, oamenii traiesc si mai singuratici, mai inchisi in paduri decat cei din Brodina de Jos.

Dincolo de satele ceva mai mari, insirate de-a lungul apei Sucevei - Ulma, Brodina, Costileava, Falcau, Straja - pe platformele muntilor e ascunsa o intreaga constelatie de catune, cu numai 20-30 de gospodarii, risipite pe kilometri intregi.

Casele sunt ridicate cu "lemn de pe loc", legate joi, cand luna este in crestere(spre bunastare). Locul de casa este ales acolo unde vitele, libere la pascut, se asaza sa se odihneasca. In catunele acestea, nimeni nu are lumina electrica, stirile ajung foarte greu, dar pe nimeni nu intereseaza prea mult stirile.

Lumea unui hutul incepe si se sfarseste la gardurile din raslogi ale proprietatii sale. El nu isi creste copiii cu basme, ci cu intamplari haiducesti ori de dragoste patimasa. Legendele satului sunt, de fapt, povesti sangeroase.

Numele haiducului Banderas - ce bantuia zona dupa intaiul razboi - tremura inca pe buzele tuturor, ba chiar hutulii se banuie si astazi intre ei c-ar fi "banderisti".

Locuri de rezistenta anticomunista, refugiu pentru talharii cei mai inspaimantatori, paradis al inspiratiei carturaresti, vad pentru contrabanda sau sihastrii pentru sfinti, padurile Ulmei au fost intotdeauna cele mai bune ascunzatori din tara.

Suflete salbatice si pribege, hutulii au vazut mereu agricultura doar ca pe-o treaba femeiasca: cateva straturi de legume in fata casei, orzul de vara si hrisca pentru paine.

Femeile mai topeau canepa la roua si la bruma, apoi o uscau pe o scara in preajma unui cuptor incins, de piatra. Cuptoare din acestea erau unul singur, in fiecare sat. La urma, panza se albea la soare, vara, dar si la bruma, toamna.

Dar problemele serioase, pentru care merita sa-ti bati capul, sunt cardurile de vite cornute, lucrul la padure, caii si mai ales vanatoarea. Vanatoarea sangeroasa.

Pana nu de mult, multi nici nu aflasera ca s-au facut legi la impuscatul salbaticiunilor, unii devenisera cu adevarat criminali nesabuiti: acum vreo doi ani, niste tarani au impuscat aici un zimbru, cu o arma semiautomata, ca sa aiba carne de Craciun.

Nu cred ca este casa in Nisipitu unde sa nu fie ascunsa o arma, dezgropata din razboi ori cumparata pe bani putini, de la traficantii ucraineni.

Padurarii, Securitatea sau politistii au fugit mereu de padurile acestea, ca de niste taramuri blestemate. Pentru ca nimanui dintre hutulii Ulmei nu-i este prea frica de moarte.

La carciuma cu femei

In Nisipitu nu esti considerat barbat daca nu te pricepi, macar putin, sa calaresti. Nu cu mult timp in urma, a fost prins de politie si batranul Marotico.

Zeci de ani, el a trait doar in padure, ascuns in bordeie sub pamant, fara sa se cuminteasca de patima haiduciei si a "braconajului". Baba pe care o lasase acasa, trecuta de 60 de ani, se incurcase cu altul.

In Nisipitu se zice ca ai voie sa-ti inseli barbatul, fiindca oricum, el este mai tot timpul pe drumuri, la padure sau la ibovnice. Dar daca-ti inseli barbatul si afla tot satul, e jale.

Drept care Marotico si-a gasit pe muntele opus un loc bun pentru ochit si, imediat ce si-a vazut baba in catarea pustii, a apasat pe tragaci. Din fericire, n-a atins-o cu glontul decat in ureche, insa dupa isprava asta, incepusera sa-l caute prin munti si politisti mai buni, veniti special pentru el de la Suceava.

Si l-au prins. In inima padurii, indoit de sale, cu o barba lunga si incalcita, tremurand din toate madularele, a intins mainile betegite spre catusele lor, rugandu-i doar sa-l ajute sa se urce pe cal si apoi ii urmeaza.

S-au opintit cei doi sa-l aburce pe mosneag si, cand s-a vazut sus, el si-a varat opincile intre coastele calului sau hutul si dus a fost. Politistilor nici nu le venea sa creada, vazandu-l asa garbovit, cum prinde intre brate gatul bidiviului, gonind fara sa sau capastru, pierzandu-se in cateva clipe printre brazi.

Asemenea intamplari incarcate de ura si de pacat se intampla adesea. De pilda, dragostea trupeasca. Aici nimeni nu se ascunde sa recunoasca lucrul acesta atat de firesc, ca oamenii au de la nastere o pofta nebuneasca de dragoste, de viata, de petrecere mai ales.

Si ca astfel, aproape nici un barbat nu se satura cu o singura femeie, vrea mai multe. Pe de alta parte, e o badaranie - ba chiar iti umbla vorbe prin sat ca esti un prapadit - daca intorci spatele unei femei insetate de amoruri, fie ea si maritata.

Deloc mofturoase la gusturi, femeile de aici prefera totusi barbatii masivi, pantecosi, "asa, de la o suta de chile in sus", pe care nu-i vad neaparat ca impunatori sau puternici, ci de-a dreptul frumosi.

Oricum, daca locuiesti in Nisipitu si "n-ai pus niste slana pe tine" esti vazut ca neispravit, un sfidator si un gospodar de nimic. Imi dau seama ca s-a instapanit aici un limbaj al carnii, deloc la indemana strainilor.

Cod al atingerilor, al ocheadelor vinovate, al tacerilor pline de chemari si intelesuri, pe care nu l-am mai intalnit in vreun alt loc, in forme atat de tulburatoare. In diminetile obisnuite, cand barbatii au de lucru la padure, birturile sunt pline ochi de femei.

Altminteri, gospodine desavarsite, cu dragoste de copii, femeile acelea roscovane si pistruiate, cu buzele plesnite de vant, sunt recunoscute prin aceea ca intr-adevar "tin" la bautura.

Ba chiar, la Izvoarele Sucevei, un alt sat hutulesc, aflu ca este o singura joi din an cand barbatii n-au voie sa intre in carciumi, nici macar sa se rasteasca la nevestele lor.

O zi de joi, cand femeile sunt fericite si libere, chefuind strasnic intre ele, pana in zori. Caci in celelalte zile din an, femeia trebuie sa paseasca pe ulita, cu doi pasi in spatele stapanului casei.

Sarbatoarea coborarii din munti

In pofida haiducilor, a omorurilor, a adulterelor care le-au umplut viata de picanterii si nenumarate barfe, hutulii din Nisipitu au cu totii o mare credinta in Dumnezeu. Simtamantul e inteles insa nu ca piosenie bolnavicioasa, ci mai cu seama ca o necontenita voiosie.

De sarbatori, doar ologii raman acasa, la inmormantari, nu plange nimeni. (Ramasita iluzorie de la daci?) Poate numai in fata mortii oamenii inteleg ca patimile lor sunt doar desertaciuni si ca cel mai de pret lucru in lumea asta este sa-ti pastrezi sufletul vesel.

Ne-am nimerit in Nisipitu de sarbatoarea Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, tinuta pe stil vechi. Coborarea oamenilor din munti iti ofera prilejul unui tablou uluitor. Pana la ora zece a diminetii, toate padurile de jur-imprejur sunt pustii.

Apoi, sa-i vezi dintr-o data coborand de pe culmi, de nicaieri, iscandu-se din umbrele copacilor, iesind din pamant, pravalindu-se in viroage adanci, pe rapi, pe firele paraielor. Doar hutuli imbracati falnic de sarbatoare, unii calare, altii in varful carutelor.

Vin de peste tot, de pe un deal si de pe celalalt, vin cu totii la biserica, la targ, satui de atata singuratate, nerabdatori astazi sa mai schimbe cate o vorba cu oamenii din vale.

Un batran de 83 de ani, Vasile Iamnitchi a lui Precop, zis "Spivac", ma dezmeticeste din placuta mahmureala a diminetii: "Va dati seama cum sunt toate aceste imagini in seara Invierii, cand oamenii astia coboara cu faclii... O saptamana intreaga nici nu-i auzi.

De joi pana duminica, cand vin cu blidul de la biserica, tin cu totii post negru, cu dezlegare doar la apa, ca-n greva foamei. In Noaptea Sfanta se zice ca-i pacat de moarte sa stai acasa, coboara din munte pana si mosnegii cei mai bolnavi. Ei, si atunci sa te tii frumusete...".

Acest taran "Spivac" e cladit dupa toate tiparele unui hutul adevarat: blondin, cu nasul borcanat, cu ochii albastri si stersi, amestec de tristete si batjocura din aceea discreta, care iti da sentimentul ca esti luat tot timpul peste picior. "...

Dupa ce parintele sfinteste pasca, e obiceiul asta de a ajunge primul acasa. Dar cum se poate asta, cum sa ajungi primul, daca unul sta chiar langa biserica si altul la 7-8 kilometri pe deal?

Se grabesc, se calca in picioare, sunt convinsi ca cel ce-ajunge primul a fost cel mai harnic si toate din acel an ii vor merge ca pe roate. Dar e ciudat. Fug in stanga si-n dreapta, alearga cu lumanari in maini, parca-s descreierati, nu alta..."

Aflasem despre mos Spivac ca el canta la balalaica ca nimeni altul si ca faureste cobzele tuturor muzicantilor hutuli din Ulma. Colindele Craciunului ("Szveta") de pe 5 ianuarie, sunt cantate cu viori, iar de Sfantul Vasile, sarbatoarea "Veseliei", copiii colinda plugusorul. Il canta, nu il "ura".

Familia primarului este, de asemenea, printre singurele care tin sarbatorile "pe nou", insa Constantin Vlad nu traieste nicidecum aceeasi drama ca fratele sau din Brodina de Jos. Are el o vorba, pe care o repeta intr-una: "Traiasca motivul!".

Si petrecerea continua, si "pe vechi", si "pe nou", cum o fi, saptamani intregi, de la Craciunul romanesc pana la cel hutulesc. Motiv de petrecere? Motiv de petrecere este orisice.

Leacuri din apa Sucevei

Dupa o jumatate de ceas, mos Spivac apare tinand de subsuori o babuta cu chipul zbarcit, indoita pana aproape de pamant. Vin amandoi incet, de undeva din josul ulitei, si oamenii se descopera in fata batranei aceleia invesmantate in negru, cu un respect greu de explicat.

Sutac Maria are 86 de ani si este socotita o mama a tuturor hutulilor din Nisipitu. Bunicul ei, pur si simplu, a intemeiat satul de unul singur. "Era numa pustie aici cand a venit el, acum doar doua sute de ani. Tata meu a trait 103 ani", incepe batrana.

"El stia de la bunicul ca asa s-o dat ordin atunci: cine cat pamant a vrut, atata are sa fie. Si unde a venit unul care se chema Costil, o pus numele pamantului celuia Costileava, cum scrie si-n Biblie: dupa numele oamenilor o pus numele si pamantului.

Noi eram nascuti 20 de frati, inSeletin, doar ce treci frontiera. Nu eram maritata si era vorba ca vin rusii si duc pe fetele nemaritate in Siberia, nu stiu unde. Si mama m-o trimis incoace si-aicea m-am maritat. Astazi, dupa ce a murit si soru-mea cea mai mica, acum doua saptamani, am ramas numai trei frati din ceia douazeci."

Apoi batranica ne spune ca in satele Ulmei arareori vezi un om sa fie bolnav. Irene Radasanu, doctorita cea tanara, aproape ca se plictiseste de vlajganii aceia robusti, cu parul ros, de care nu se prinde nici o boala. Mai bine i-ar sluji ca barbati de prasila, decat ca pacienti la dispensar.

De aceea, doctorita a ales sa se scufunde in tihna cartilor si a muzicii, iar in sat trece drept o cucoana rafinata, "cu pretentii", dar fara ifose.

Aceeasi Sutac Maria ne marturiseste cum se insanatosesc astazi hutulii, cum vrajitoarele descanta pe apa, peapa aceea sfanta a Sucevei. Leacurile nu sunt ale babelor, sunt ale apei. "

Le da sa beie, sa se spele si, incet-incet, se fac bine. Asta si eu am patit atunci cand am ramas cu picioarele reci si indoite. Vrajitoarea ceea atat numa o vrajit: ii din cauza ca nu tin vinerea. Femeile vinerea nu faceau foc, nu mancau, nimic nu lucrau.

Toate vinerile din an n-ai voie sa lucrezi, trebuie sa postesti. Si dupa ce mi-o zis un descant, m-o vindecat." Batrana arata cu mana spre departari, pesemne tot spre apa moale, indepartata a Sucevei, continuand cu voce egala, fara pauze.

"Stivuia niste lemne de strans, pe care apa le aducea pe mal si le punea pe foc si din lemnele celea se faceau carbuni tari. Pe urma carbunii ii impartea si-i numara. Ii numara din noua inapoi: noua, opt, sapte, sase... numara in apa pana la noua de tri ori, numara in apa si, daca-i cadeau carbunele jos, boala era grea, daca se ridicau sus, zicea ca scapi.

Tot cu apa ceea ce iti spala fata trebuia de baut, de uns unde durea locul. Toata boala se ducea o data cu apa, cu betele pe care le ducea apa si pe care le punea in foc. Apa si foc...

Si daca era om deochiat, tot cu apa din raul Suceava faceau dezlegarile. Daca capul racit durea, iti punea o stofa de lana in jurul capului si fuior de in, ales curat, din care facea tot noua noduri; de fuior si tot asa numara... Noua, opt, sapte... ;. Si gata. Apa asta a Sucevei ne-o vindecat pe toti."

Noi suntem de alt neam

Linistea dupa-amiezii de iulie iese din paduri ca un somn. Primarul Constantin Vlad se aseaza la masa. Il priveste indiferent pe seful de post care, dupa ce si-a pus revolverul si tunica pe gard, ii trage cateva sapaligi in gradina, ca de, asa se face cand esti "oaspete la primarele satului".

Eu am scapat mai ieftin: nevasta-sa, Silvia, m-a pus la curatat cartofi. Dar a urmat o cina pe cinste. Masa lunga, in mijlocul curtii, cu ierburi lungi, primarul vorbindu-ne rastit, nevasta-sa neavand voie sa sada la masa alaturi de el atunci cand vorbeste.

Locul ei este pe-un cufar inalt, chiar in spatele primarului, menirea ei - sa incuviinteze intruna din cap. Intr-un tarziu, aproape de miezulnoptii, din casuta batraneasca din spatele casei iese Metiu, un tanar argat al primarului, tarandu-l dupa el, in caruciorul pe roti, pe legendarul Ion Cobelita, tatal Silviei, un batran al carui nume a devenit emblema Nisipitului.

Neamul Cobelita este dintre cele mai vechi semintii hutulesti din Romania. Cat despre mosneagul acesta fara un picior, stiu doar ca in viata lui a trecut prin asternuturile tuturor femeilor din comuna. Femeile din patru sate si sapte catune l-au iubit nebuneste, fara a-i cere nimic in schimb.

Mai stiu ca fusese cel mai vestit mester in lemn din nordul Bucovinei, construind trei mori de apa, oloinite, plosti si fluiere, ca a nascocit lanturile acelea de lemn din jurul mormintelor, ca a sculptat singur intreaga catapeteasma a bisericii din sat.

Drumurile sale prin viata sunt presarate cu morti. Din codrii pe care i-a umblat, ies la fiece pas duhurile raposatilor, spiritele manioase ale strabunilor, ale femeilor netrebnice si ale haiducilor aventurieri.

Chiar si azi, o simpla plimbare prin paduri e pentru el incarcata de adanci spaime, sunt mii de "puncte" in care au fost ucisi oameni si acolo ti se arata duhurile lor si "doar intr-o clipa, cum ai schimbat vederea in alta parte, ei dispar.

Ce sa spun, chiar eu cand aveam vreo zece ani, era o luna frumoasa afara si, cum urcam in deal pe-o padure, il vad pe tata meu. Langa o fantana. Doar ca nu l-am strigat, asa-l vedeam de bine.

Eu vin acasa, tata dormea pe pat. Si mama zice aha, langa fantana ceea o fost omorata o fata, demult... Toate padurile sunt pline de locuri cu oameni morti si, daca impusti nalucile astea, glontul se vine inapoi spre tine, ca intors de vraja. Se zice ca uneori nici pamantul nu mai rabda atatea pacate cate s-au facut aici...".

Si deodata, cum stateau ei asa la masa, i s-a auzit un cant indepartat, inabusit, unei femei. O femeie canta cu jale, pe undeva in josul satului. Mai intai cu glas incet, intr-o doara, apoi putin mai tare.

Silvia Cobelita porneste si ea sa ingane bocetul acela plin de alean si de ritmuri unduitoare, doina aceea ca un urlet prelung al pustiei, si un dialog melodios a inceput sa se iste intre cele doua femei hutule. Horinca incepuse deja sa urce in obraji si in suflete.

Pe rand, toti mesenii au intrat in cantec. Erau cantecele lor hutule, "Hutulca din Brodina", "Colomeea", adevaratele lor cantece. Caci, cum se spune, "Nu-i hutan acela ce nu canta si joaca".

Granita era langa ei, pe undeva, deasupra. In mijlocul cantului, batranul Cobelita si-a ridicat privirea intr-acolo, plimbandu-si ochii peste paduri si, intr-un tarziu, a spus cu o mare obida si ura inca nepotolite, vorba lor veche, hutuleasca: "Noi suntem de alt neam".

Bogdan Lupescu pt. formula as

poze de aici si aici

cybershamans
(karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Românul care se plimbă cu vila-plutitoare în Delta Dunării


Un inginer român a conceput o locuinţă plutitoare, în care a investit 60.000 de euro

Un inginer român a conceput o locuinţă plutitoare, în care a investit 60.000 de euro

O casă cu flotoare de beton armat care, culmea, mai şi pluteşte? Rezultatul ne-a întrecut toate aşteptările.

Pe inginerul Adrian Dobre, artizanul „ciudăţeniei" apărute de curând pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe, nu departe de Tulcea, l-am cunoscut întâmplător, în Delta Dunării. Bucureştean sadea, acesta s-a îndrăgostit iremediabil de Deltă în urmă cu aproape 20 de ani.

A revenit an de an, apoi lună de lună, pentru ca acum să vină săptămânal. Pasionat de bărci, de pescuitul în sistemul „catch&release" şi de călătoriile prin labirintul de canale din mijlocul apelor, el a căutat o modalitate de a-şi împlini un vis pe care mulţi pescari l-ar împărtăşi.

Voia o casă de vacanţă în Deltă, una pe care să o poată muta în diferite zone, în funcţie de anotimp şi de preferinţele sale.

Şi o casă plutitoare are uşă la intrare



O casă care să îi permită să vadă toate ungherele Deltei şi să simtă pulsul acestui paradis. După zeci de nopţi albe, sute de schiţe, planuri şi calcule, în septembrie 2009, proiectul final era aşternut pe hârtie.

Şase luni mai târziu, după o investiţie de aproape 60.000 de euro, cu 20.000 mai mult decât estimase, casa plutea la câţiva kilometri de Tulcea. Asta, în ciuda nenumăratelor autorizaţii, aprobări, avize şi dispute cu autorităţile nedumerite dacă era vorba de o casă sau de o ambarcaţiune.

Aşa arată interiorul unui cămin din categoria ponton-dormitor



Dacă, în cazul pontoanelor clasice, flotoarele metalice necesită lucrări periodice de întreţinere, fiind dificile din punct de vedere tehnic şi, evident, costisitoare, inginerul nostru a propus o soluţie inedită - construirea unui flotor din beton armat, segmentat în şase alveole după modelul clasic al navelor.

100% impermeabil

Mulţi au crezut că este o excentricitate, mai ales că betonul, în varianta clasică, este un material permeabil.

Modificat însă cu ajutorul unor „adjuvanţi"", betonul propus de Dobre s-a dovedit impermeabil 100%, în urma unor teste care au prevăzut ca flotorul să plutească timp de mai bine de două săptămâni, perioadă în care nu s-a observat nicio infiltraţie de apă.

Avantajele invenţiei inginerului român erau evidente: posibilitatea de a inspecta în interior flotorul şi de a lua măsuri imediate în situaţia apariţiei vreunei probleme, o stabilitate crescută la influenţa valurilor şi a vântului, şi posibilitatea de a folosi interiorul flotorului pentru depozitarea instalaţiilor tehnologice necesare casei (tancul pentru apele menajere, pompe, spaţiul de amplasare a bateriilor pentru stocarea energiei electrice).

Ca să nu mai pomenim de lipsa oricăror măsuri de întreţinere pe durata exploatării!

O CASĂ UŞOARĂ

Casa care a fost construită pe acest flotor revoluţionar trebuia să fie una cât mai uşoară. De aceea, au fost folosite profile metalice zincate, panouri de tablă, spumă poliuretanică şi tâmplărie PVC.

Rezultatul? O casă cu etaj, cu o dimesiune în plan de 6,90 m x 6,90 m, cu o capacitate de cazare pentru şapte persoane, cu două dormitoare, grupuri sanitare la fiecare etaj, bucătărie, living, plus o terasă pe care se poate ajunge cu ajutorul unei scări retractabile.

Anul acesta, locuinţei îi va fi ataşat un ponton de lemn, cu spaţii pentru recreere în aer liber şi un loc în care bărcile să poată fi trase în siguranţă. Şi asta nu e tot. Casa are o independenţă deplină când este vorba de necesarul de energie sau de apă menajeră.

Iluminatul este asigurat de lămpi cu led-uri, extrem de economice, alimentate la un grup de baterii de 12 V care, la rândul lor, sunt încărcate de o turbină eoliană şi de un grup de panouri fotovoltaice. Pentru siguranţă, există şi un generator cu motor termic.

Apa caldă menajeră este asigurată din trei surse alternative: panou solar, centrală termică, instant, pe gaz. Încălzirea pe perioada mai rece se face cu calorifere alimentate de o centrală termică.

Într-un final, eco-casa a fost asimilată categoriei de ponton-dormitor, iar inginerul Dobre se gândeşte să pună bazele unei mici staţiuni ecologice mobile în Deltă.

Locuinţele plutitoare din Olanda, Germania şi SUA

Conceptul de casă plutitoare nu este cu totul nou (ştiut fiind că orice inovaţie aduce nu numai inedit, ci şi bătăi de cap, a fost nevoie de cel puţin un an pentru ca autorităţile să decidă în ce fel va fi încadrată construcţia în nomenclator).

Inovativ este poate materialul din care a fost realizată locuinţa din Delta Dunării, mai precis betonul armat. Şi dacă ea reprezintă o premieră pentru România, casele plutitoare cu fundaţie de beton se află de multă vreme în folosinţă în Olanda, Germania sau Statele Unite ale Americii.

De fapt, cei care au creat acest concept sunt, din motive lesne de înţeles, arhitecţii olandezi. Date fiind condiţiile climatice şi relieful mlăştinos din Ţara lalelelor, casele plutitoare au apărut ca o necesitate şi nu ca un lux, fiind adoptate de tot mai multe ţări ale lumii ca o variantă mult mai viabilă decât casele tradiţionale, mai ales în zonele des inundabile şi cu fenomene seismice dese.

Cândva în stadiul de simplu proiect, casele plutitoare sunt azi materializate









sursa click.ro


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Crucea de pe Caraiman se vede dubla impreuna cu peisajul din jur



Share/Bookmark

Saturday, August 6, 2011

NOAPTEA LUPILOR

In satul hunedorean Bai se savarseste, an de an, un obicei unic in lume: “Noaptea lupilor” sau “Craciunul fiarelor”, cand un purcel sau un berbec e aruncat intr-o grota, ca sacrificiu pentru animalele salbatice.

In duminica dinaintea Craciunului, inainte de a se lumina de ziua, flacaul “neinceput” (un fecior care are in jur de 16 ani) trebuie sa aleaga pe intuneric o masca rituala. Mastile sunt facute de fecioarele din sat si simbolizeaza duhuri ale padurii.

Principalul personaj este lupul, a carui bunavointa trebuie obtinuta printr-un ritual. Cu masca pe fata, flacaul devine pentru tot restul zilei “virva”, personificarea lupului, personaj perceput mai degraba pozitiv, ca ocrotitor al padurii si vanatului.

Lupul este considerat in zona Apusenilor, drept regele animalelor. Se crede ca lupul este singura vietuitoare care are drept de viata si de moarte asupra tuturor celorlalte, inclusiv a omului.

Traditia spune ca “Virva lupilor” trebuie sa plece prin sat o data cu rasaritul soarelui, insotit de alaiul de flacai. In calea lor nu trebuie sa iasa nici o femeie, altfel tot anul vor fi bantuite de lupi.

De “Craciunul fiarelor”, femeile se ascund in case si nu se arata nici macar la fereastra. Barbatii, in schimb, trebuie sa primeasca “virva” in curte, omenindu-l cu tuica fiarta si friptura de porc sau oaie. Singurul din alaiul care are voie sa manance carne, fiind inca post, este “virva”.

Pe masura ce inainteaza in sat, alaiul se mareste tot mai mult, barbatii colindati alaturindu-se alaiului. Toata procesiunea este acompaniata de “dubasii” satului, in ritmuri sacadate, imitand bataile inimii.

Singura fata care are voie sa se intalneasca cu “virva” este cea care a facut masca pe care acesta o poarta.

Tanara are voie sta in prezenta lui doar cateva minute la amiaza, cand trebuie sa-l hraneasca si sa-l laiasca, adica sa-l spele pe par. Pentru acest ritual, fiecare fata trebuie sa fie pregatita fiindca nu se stie a cui masca va fi aleasa.

La casa fetei, “virva” intra singur in camera aranjata special pentru ceremonie. Apoi, la el este adusa fata, care trebuie sa aduca un ulcior cu apa in care au fost fierte bolbote, ierburi de leac. Cu aceasta apa “virva” este lait astfel incat tot anul sa nu se atinga de el relele si bolile.

Apoi din mancarurile pregatite, fata trebuie sa hraneasca “virva” cu mana ei pentru ca tot anul lupii sa nu se atinga de gospodariile din sat decat cu voia stapanilor.

Ritualul nu dureaza mai mult de zece minute si este insotit de ritmul dubasilor si scandarile cortegiului de flacai. Colindatul continua din casa in casa pana la asfintit, astfel incat, o data cu lasarea inserarii, toti barbatii sa fie adunati in jurul “virvei”.

Tot fata aleasa trebuie sa aprinda un foc mare la gura unei pesteri numite “huda lupului”. In “huda” barbatii arunca un purcel sau un berbec, drept jertfa pentru animalele salbatice.

In jurul focului, barbatii termina de golit sticlele cu “crampa”, cum se numeste aici tuica fiarta. La miezul noptii, fata smulge masca de pe fataul feciorului si o arunca in foc, moment in care tot satul are voie sa petreaca pana la ziua.

Gramada de oase adunata de-a lungul timpului pe fundul grotei sta marturie a vechimii acestui obicei specific plaiurilor hunedorene.

Echipa secretelefemeilor


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Vaporul fantoma de pe Dunare



“Dunare, Dunare, drum fara pulbere...”


Putini sunt cei care cunosc istoria Dunarii, din primele clipe ale consemnarii in cronici, pe cand purta numele de Donaris si era fluviul sacru al dacilor si pana la ora actuala, cand traficul este perturbat din cauza atator modificari si cand fauna tinde catre zero, unele specii de pesti disparand de mult.


Oare cati au citit romanul de exceptie al scriitorului maghiar Jokai Mor, in care eroul, satul de compromisurile pe care trebuia sa le faca pentru a se mentine in societate, se retrage pe o insula din Dunare, insula pe care o concesionase pe numele iubitei sale, pentru o perioada de 99 de ani?


Si cate astfel de insule erau pe vremuri, asta nu se poate sti i decat din arhivele vechi, pentru ca cele mai multe au disparut intre timp.


Mii de ani Dunarea a mijlocat legaturile acestui pamant cu restul lumii, asigurind transportul marfurilor in amonte, catre Viena sau in aval, catre Marea Neagra si apoi catre Bizant.


Si tot aici pe Dunare, a inflorit contrabanda. Cu alimente si arme, in timp de razboi, cu marfuri prohibite si de lux, in perioade de liniste. La ora actuala nu mai sunt multi batranii pe care sa-i asculti povestand intamplari minunate din vremuri rupte din istorie.


Toti tinerii fie pleaca pe alte meleaguri fie se angajeaza in alt domeniu decat transportul si comertul fluvial.


Miron Tinjala a iesit la pensie de pe santierul de la Orsova in urma cu aproape 17 ani.


Isi poarta cei 78 de ani cu mindrie, ca un capitan de cursa lunga pe bordul navei proprii.


Iar cei care au timp si-l asculta, isi dau seama ca omul este o enciclopedie imensa a intamplarilor care au avut loc pe Dunare. Inca mai stie numele tuturor vapoarelor care aveau curse regulate intr-un timp, ba chiar si pe al capitanilor si al unora din mateloti.


Acum priveste trist Dunarea care, parca asemeni lui, isi poarta povara batranetii, dar a unei batraneti necajite.


“A intrat in ceata si nu a mai aparut”


Incet, povestea prinde contur. Mai intii lent, apoi vorbele capata viata, capata nume, chipuri.

“Sa fii fost prin `32 - `33, nu mai tiu minte exact. Oricum, era in perioada grea pentru toate tarile, deci si pentru tara noastra.


Eu aveam numa ca la 7 – 8 ani si imi petreceam ziua prin port, sa mai ajut si eu. Ma trimiteau oamenii sa le cumpar de cate unele sau le vindeam apa sau limonada.


Chiar si cand erau greve ma duceam, ca atunci cistigam bine si ma plateau si muncatorii si jandarmii care-i pazeau. Da` nu toti o duceau greu atunci. Unii bogati se plimbau cu vaporu` pe Dunare. Si acu` tiu minte, era un vapor austriac. Trecea in sus si in jos.



Zgomotele petrecerilor de pe vapor se auzeau pana la malul unde muncatorii cereau bani de piine pentru copii si primeau bastoane si zile de puscarie. Si in timp ce oraselele de pe malul Dunarii pareau cufundate in bezna, vaporul era luminat ca ziua.'


“Parea ca e o stea pe ape, asa de lumina aveau. Mergeam noaptea ca sa ne uitam cand trece vaporul si sa ascultam muzica, asa era de frumos”.


Si in timp ce pe mal se murea de foame, pe vapor se auzeau clinchete de pahare cu sampanie si risete de femei fericate, fara grija zilei de maine. Apoi, intr-o noapte, pe o ceata densa, Steaua a disparut, pur si simplu.

“A intrat in ceata si nu a mai aparut.


Nimeni nu a mai auzit nimic de ea si nici nu au existat resturi care sa ateste vreun naufragiu”.


Unii spun ca s-ar fi ciocnit cu un slep bulgaresc care facea contrabanda, altii spun ca s-a lovit de niste colti de stinca ce aparusera la suprafata din cauza secetei din acea vara.


Iar altii spun ca vaporul ar fi fost scufundat de capitanul care suferise o deceptie in dragoste cu una din doamnele de pe cursa sa. Nimeni nu are curajul sa spuna ca vaporul a disparut in ceata. Cert este doar ca nu a existat nici un supravietuitor, nimeni care sa povesteasca ce s-a intamplat in realitate.


Accident fluvial sau bucla temporala?


Cu toate ca de atunci imprejurimile s-au schimbat foarte mult, din cand in cand, vasul austriac isi face simtita prezenta.


“Unii spun ca l-ar fi vazut, ba chiar ca uneori le apare capitanul, Heinrich, pe dinainte, da` eu doar i-am auzit sirena si clinchetele de pahare care ma ameteau cand eram mic. Si asta s-a intamplat de mai multe ori in viata asta pacatoasa a mea.


O fi vreo minune dumnezeiasca sau vreo facatura a Diavolului, eu asta nu stiu, ca eu is om cu putina carte”.


Ce s-a intamplat cu ramane o enigma pentru toata lumea. Cei indrazneti spun ca vaporul a intrat intr-o alta dimensiune, poate intr-un punct de bucla temporala in care timpul sta pe loc pentru vas si pentru pasagerii preferentiali.


Ca Dumnezeu a auzit blestemele celor sarmani si pumnii strinsi pe care parintii ii aratau de fiecare data cand vasul de lux trecea pe Dunare.


Dar cum Dumnezeu nu isi poate distruge propria creatie, iubindu-i pe toti la fel si acordind tuturor o aceeasi sansa la mintuire, a deschis o poarta a timpului pentru cei care au sfidat legile omenesti.


Autor: Carmina



corectat de cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites