Straja e ultimul sat romanesc din nordul Bucovinei. Aflat intre Radauti si Putna, chiar pe granita cu Ucraina, satul e de o frumusete ce iti taie respiratia.
In Straja incepe si se termina o lume. Prin jocul intamplarii sau doar prin vrerea lui Dumnezeu, Straja s-a pastrat, fara orgolii sau alte fasoane turistice, ca o enclava, ca un muzeu in aer liber, cu case vechi de sute de ani, cu datini si obiceiuri ciudate, pierdute de mult prin alte locuri; cu superbe costume populare (cu ciupac, gata, pregitoare) pe care tot satul le imbraca, fara exceptie, in sfanta zi de duminica.
Nu stim cum satul a ramas neatins pana acum de valtoarea vremii si de unde si-a tras seva rezistentei. Stim, insa, ca cineva care doreste sa vada adevarata Romanie, trebuie sa mearga mai intai in nordul Bucovinei, la Straja. Lucrurile temeinice incep intotdeauna cu inceputul.
Un muzeu in aer liber
La Straja, timpul pare sa fi incremenit in loc. Curtile prelungi si potopite de verdeata afiseaza constructii batranesti din barne si sindrila, acareturi si grajduri inalte din brad innegrit de vreme, rareori facand loc oribilului beton sau tablei zincate.
Impresia de muzeu in aer liber creste in dricul verii, cand satul se pustieste efemer. Oamenii sunt dusi pe Ciomartan, la fan, altii taie scandura la joagarul din Farcau ori despica lemnele de iarna, pe care le stivuiesc apoi gospodareste pana sub streasina casei, ca un alt si invaluitor perete.
Multe se spun despre moldoveni, dar bucovineanul e altceva. Ne place sau nu, influenta vechiului imperiu habsburgic se simte. O vezi in randuiala si curatenie, in ordine si disciplina; in respectul legii.
Chiar si acum, un batran ca George Cotos (Ucea, cum ii spun vecinii) si-l aminteste pe Franz Josef, vorbeste de creitari, de faeton, iti da ceva essen la masa si te pofteste sitzen sa iei loc.
La adapostul muntilor si al granitei, satul traieste cumva autarhic - putin ii pasa de criza, tranzitie, dispute politice. Glumind, lui Ucea Cotos ii place sa repete: 'Mai bine nu a fost. Amu e rau, dar nici bine n-o sa fie'.
Totul se reduce la vite si padure, la obsesia iernii lungi si vrajmase, pe care trebuie sa o primesti cum se cuvine, cu de toate pe masa. La Straja, nimic nu se schimba. Totul se repeta la nesfarsit. E o lume aparte - pe cat de ospitaliera, pe atat de inchisa in obiceiuri, credinte si superstitii.
O lume ordonata de reguli nescrise si de interdictii. Chiar si acum, Ucea Cotos se ingalbeneste daca pui palaria pe masa. Asta inseamna ca livada va fi plina de musuroaie. Ca sa mai dreaga din gafa deja facuta, iese tiptil din casa si le pune sobolilor (cartitelor, adica) o furca, un fus si canepa, sa le dea ceva ocupatie si sa nu strice faneata.
Sunt multe ciudatenii, venite dintr-o gandire arhaica, daca nu pagana, pe care oamenii le mai pastreaza inca.
La Straja, de pilda, se taie coltii la porc, vacile nu au nume ca sa nu li se faca farmece, matele carlanilor se ingroapa la radacina copacilor pentru rod, femeile evita sa dea cu piciorul in pisica pentru a nu naste copii parosi, iar la impartasania din biserica barbatii deschis un nasture la camasa, ca semn al deschiderii sufletului in fata lui Dumnezeu.
Andreii, Palia si Foca
Un etnolog ar avea mult de lucru in Straja. Aici se mai pastreaza sarbatorile cu interdictii de munca: Andreii sau Lupu, Palia si Foca. Pricopiile pentru fulger, Sfantul Gavril pentru primejdii.
Filipii pentru rapitoare. Sfantul Gheorghe pentru paguba intre vite. Aici, in vreme de seceta, o femeie gravida este cufundata in apa Sucevei cu cantece stiute doar de batrani, iar la inceputul iernii se pun in soba 3 crengi de malin, ca sa nu se ucida fumul!
Dupa coasa, zdrobiti de munca, strajenii se pun pe chef - cu cas proaspat, cu lapte gros si chisleag, cu slanina, carnati de urs si tuica de chimion.
In sat nu sunt tigani si atunci Ucea Cotos ia cobza, prinde cateva acorduri pe care le repeta monoton, concentrandu-se pe ce-i mai important, pe versuri, pentru a capata apoi chef de vorba si de povesti de pe vremea austriecilor, cand tinerii din sat isi taiau degetul cel mic pentru a nu fi luati la oaste de catanele imparatesti sau cand treceau muntii, la romani, incaltandu-se cu opincile invers, ca sa scape de urmaritori.
In 1904, cand vizita Straja, Nicolae Iorga se arata uimit de romanismul strajenilor si de rezistenta lor conservatoare. Intr-adevar, trecuti de mai multe ori prin valturile istoriei, strajenii sunt niste oameni puternici, care tin simplu si fara targuiala la libertatea lor.
Nu intamplator aici a fost cea mai puternica rezistenta la invazia rusa. Aici s-au refugiat in munti 'sumanele negre', plutonul de voluntari al colonelului Constantinescu, grupurile de partizani ale lui Cenusa, Patraucean, Macoviciuc sau singuraticii Cosma si Vatamaniuc.
Suite pe picioroangele lor metalice, posturile de graniceri vegheaza ca niste insecte verzi si urate cocoasa despadurita a dealului de unde incepe Ucraina. Desi nu o recunosc, taranii nu pot uita ca jumatate din pamanturi le-au fost furate.
In august, cand strang otava, se opresc in dreptul fasiei cu sarma ghimpata si se mai uita o data la fanetele lor ramase dincolo. Fara a dramatiza, incearca sa ia lucrurile asa cum sunt. In definitiv, se putea si mai rau.
Daca in 1945 nu s-ar fi rasculat cu furci si topoare, Straja ar fi trecut cu totul la Ucraina. Istoria se scrie altfel decat se invata la scoala. Strajenii stiu asta si, patiti in mai multe randuri, nu cred in nici o promisiune.
Vazut din nordul extrem al Bucovinei, Bucurestiul pare neclar, intunecat, departe. Strajenii nu fac politica.
Se tin la distanta, precauti. Singura lor politica este cea a fanului, a branzei, a laptelui de barbanta, pe care il pregatesc dupa o reteta doar de ei stiuta, pentru iarna.
De pe margine, lucrurile par mai clare, mai simple, mai frumoase, mai usor de inteles. Mos George Cotos priveste ironic, detasat, toata zurbaua din Parlament, cugetand hatru: 'N-am murit noi de comunism, darminte dintr-o tara de tranzitie'.
Sorin Preda
Stapanul cartilor
Locuitori ai unui taram romanesc binecuvantat totdeauna de Dumnezeu, bucovinenii s-au deprins sa priveasca spre cer. Privirea omului de pe aceste meleaguri este deschisa, cinstita, iar atunci cand bucovineanul cade pe ganduri, el cata, nu inspre Pamant, ci spre Inalturi, asemeni bunilor si strabunilor sai, ctitori de biserici si manastiri.
Bucovineanul il vede si astazi pe Dumnezeu. 'Pe la noi, oamenii traiesc cu frica de Dumnezeu', imi spune gazda noastra, nevasta padurarului Gheorghe Hantar.
'Noi nu ne-am lepadat nici straiele, nici credinta. La noi, bisericile au fost intotdeauna pline si, poate de aceea, prin partile noastre nu s-au abatut nenorociri, ca altunde. Ne ocroteste Maica Precista si Bunul Dumnezeu'.
Gospodaria fostului padurar - astazi pensionar in putere inca - este 'incaputa'. Casa, curata, aromind a busuioc si menta, dar si de bucate date-n clocot, are o biblioteca in care stau laolalta Balzac, Feuchtwanger, Francesco de Sanctis si Sadoveanu, iar la capataiul patului - colectia indelung rasfoita a revistei 'Magazin Istoric'.
'Aveti copii inca la scoala care citesc?', il intreb nedumerita pe padurar. 'D'apoi, eu citesc. Ale mele-s cartile. N-am vreme de televizor si nici n-am ce vedea: doar infractori si crime... Pana si filmele-s nelegiuite... asa ca... citesc...'
In batatura domneste aceeasi curatenie. Dinspre grajd, se aude mugetul vacii. 'Mi-a fatat doi vitei anul asta. Acuma, nora-mea trebuie sa mearga s-o mulga. Vine cineva s-o ia la pasune'. Din usa mai zaresc si-un bidiviu ce straluceste de bine ce-i tesalat.
Gradina, plina de flori, dar si de tot soiul de legume 'doar pentru casa', te duce cu gandul la curtea de basm a Sfintei Vineri. Soarele ne mangaie bland chipurile si ma gandesc ca aici, la marginea tarii, oamenii sunt mai intelepti, mai statornici, mai adevarati, asemenea muntilor si copacilor care aici nu sunt taiati niciodata, ci mor de batranete, mereu in picioare, mereu cu ochii la cer.
Sanda Anghelescu
Miresme de fericire
Gazda mea din Straja se numeste Dumitru Baimacean, iar pe sotia lui, o femeie robusta, simpatica, ce-mi surade intruna, o cheama Rodica. Impreuna cu tinerii Livia si Petru Baimacean, ei m-au primit in gospodaria lor de toata frumusetea - ca sa raman peste noapte, in drumul nostru printre minunatiile Bucovinei...
Baimacenii au o casa mare, noua-nouta, aflata inca in constructie. Odaile sunt mari, vopsite in alb. Prin ferestrele larg deschise, aerul din zori patrunde ca un suvoi naprasnic, racoros, incarcat de miresmele padurii si ale pasunilor care ne impresoara de jur-imprejur.
Aproape ca ma dor plamanii de atat aer sanatos. Iar urechile ma dor de atata nemaitraita liniste. Doar pasarelele ciripesc intru gloria lui Dumnezeu, iar gainile, pierdute prin cuibarele din hambar, isi cotcodacesc victoria intru supravietuirea speciei.
Traiesc o fila de poveste... In curtea mare, maturata 'bec', care adaposteste o caruta cu oistea plecata in pamant, mai e o casa. 'Asta, dupa cum o vedeti', imi zice gazda, 'e mai mica. In aia mare stau tinerii, in asta mica stam noi.
Adica sotia mea, Rodica, si cu mine. Si cu matusa noastra, Elena Bain. Matusa are acum 88 de ani. N-a avut copii. Asa ca ne-a luat pe noi de suflet si ne-a dat si casele astea... Avem grija si de ea, si de case.
Casele noi le-am ridicat pe temelia caselor vechi, de lemn. Aveau peste 100 de ani. Uitati-va: aici se mai vede lemnul din vechea fundatie...'
In odaita curata, pe un pat frumos, infasat in alb - cu cearceaful impodobit, la margine, cu dantele albe crosetate de mana - zace batrana Elena Bain. O relicva palida, nemiscata.
Doar ochii negri lucesc spre mine cand ii dau buna ziua. La Straja, moda devastatoare care se cheama 'abandonarea batranilor neputinciosi si bolnavi si singuri' nu a ajuns inca. Si nu va ajunge niciodata, sunt sigura! Podoaba casei este micutul Ciprian.
Are aproape 7 ani, o multime de jucarii de plus, dar cel mai mult el il iubeste pe calul Zimbru, un roib de toata frumusetea, care imparte cu jovialitate grajdul curat si luminos, cu cele doua vecine ale lui: vacuta Rujana si fetita ei, vitelusa Murgusa.
Ciprian e harnic. 'Nu-i cade rangul, el da de mancare la gaini, cara apa, ce mai!'... La toamna, 'Cip' o sa mearga la scoala, adica acolo unde mamica lui, frumoasa Livia, e invatatoare...
La scoala 'Dimitrie Onciul' - unde a invatat acum 80 de ani si matusa Elena Bain - invata azi 800 de elevi! 'Copiii invata bine, le place Eminescu, citesc povesti, canta colinde, il stiu pe Creanga pe dinafara... spun rugaciuni... De Craciun, de Paste si la serbari de tot felul, copiii se imbraca in costume nationale.
Aproape toti copiii au costume nationale. Noi, aici, pastram traditia cu sfintenie...' Desi Livia mai are un pic si naste - si-ar dori o fetita - ea munceste cot la cot cu ceilalti.
'E multa munca la noi in gospodarie. Rujana da lapte din belsug - vin unii de la fabrica si il iau zilnic - apoi mergem la camp, la coasa, avem cartofi, avem livezi de mere ionatane, de pruni, de meri <>, altoiti adica. Nu lasam nici un petec de pamant nelucrat. Ar fi si mare pacat...
Pamantul e destul de bun pe-aici. Da' cere si multa munca'. Tanarul sot al Liviei, Petru Baimacean, e angajat la Forex-Brodina, dar mai activeaza si ca referent cultural la Primarie. Si e primul la coasa...
Religia familei Baimacean este munca. Credinta in Dumnezeu le-a pastrat optimismul. Departe de 'balacareala politica' - de care nici nu le pasa - ei imi povestesc despre Stefan cel Mare, ca despre un strabunic care 'n-ar strica sa mai dea o raita pe la noi, dar mai ales pe la Bucuresti, ca sa mai dreaga lucrurile'.
La Straja, n-am trait doar o fila de poveste adevarata. La Straja, in cateva ceasuri, am primit cea mai frumoasa lectie de mandrie nationala!
In Straja incepe si se termina o lume. Prin jocul intamplarii sau doar prin vrerea lui Dumnezeu, Straja s-a pastrat, fara orgolii sau alte fasoane turistice, ca o enclava, ca un muzeu in aer liber, cu case vechi de sute de ani, cu datini si obiceiuri ciudate, pierdute de mult prin alte locuri; cu superbe costume populare (cu ciupac, gata, pregitoare) pe care tot satul le imbraca, fara exceptie, in sfanta zi de duminica.
Nu stim cum satul a ramas neatins pana acum de valtoarea vremii si de unde si-a tras seva rezistentei. Stim, insa, ca cineva care doreste sa vada adevarata Romanie, trebuie sa mearga mai intai in nordul Bucovinei, la Straja. Lucrurile temeinice incep intotdeauna cu inceputul.
Un muzeu in aer liber
La Straja, timpul pare sa fi incremenit in loc. Curtile prelungi si potopite de verdeata afiseaza constructii batranesti din barne si sindrila, acareturi si grajduri inalte din brad innegrit de vreme, rareori facand loc oribilului beton sau tablei zincate.
Impresia de muzeu in aer liber creste in dricul verii, cand satul se pustieste efemer. Oamenii sunt dusi pe Ciomartan, la fan, altii taie scandura la joagarul din Farcau ori despica lemnele de iarna, pe care le stivuiesc apoi gospodareste pana sub streasina casei, ca un alt si invaluitor perete.
Multe se spun despre moldoveni, dar bucovineanul e altceva. Ne place sau nu, influenta vechiului imperiu habsburgic se simte. O vezi in randuiala si curatenie, in ordine si disciplina; in respectul legii.
Chiar si acum, un batran ca George Cotos (Ucea, cum ii spun vecinii) si-l aminteste pe Franz Josef, vorbeste de creitari, de faeton, iti da ceva essen la masa si te pofteste sitzen sa iei loc.
La adapostul muntilor si al granitei, satul traieste cumva autarhic - putin ii pasa de criza, tranzitie, dispute politice. Glumind, lui Ucea Cotos ii place sa repete: 'Mai bine nu a fost. Amu e rau, dar nici bine n-o sa fie'.
Totul se reduce la vite si padure, la obsesia iernii lungi si vrajmase, pe care trebuie sa o primesti cum se cuvine, cu de toate pe masa. La Straja, nimic nu se schimba. Totul se repeta la nesfarsit. E o lume aparte - pe cat de ospitaliera, pe atat de inchisa in obiceiuri, credinte si superstitii.
O lume ordonata de reguli nescrise si de interdictii. Chiar si acum, Ucea Cotos se ingalbeneste daca pui palaria pe masa. Asta inseamna ca livada va fi plina de musuroaie. Ca sa mai dreaga din gafa deja facuta, iese tiptil din casa si le pune sobolilor (cartitelor, adica) o furca, un fus si canepa, sa le dea ceva ocupatie si sa nu strice faneata.
Sunt multe ciudatenii, venite dintr-o gandire arhaica, daca nu pagana, pe care oamenii le mai pastreaza inca.
La Straja, de pilda, se taie coltii la porc, vacile nu au nume ca sa nu li se faca farmece, matele carlanilor se ingroapa la radacina copacilor pentru rod, femeile evita sa dea cu piciorul in pisica pentru a nu naste copii parosi, iar la impartasania din biserica barbatii deschis un nasture la camasa, ca semn al deschiderii sufletului in fata lui Dumnezeu.
Andreii, Palia si Foca
Un etnolog ar avea mult de lucru in Straja. Aici se mai pastreaza sarbatorile cu interdictii de munca: Andreii sau Lupu, Palia si Foca. Pricopiile pentru fulger, Sfantul Gavril pentru primejdii.
Filipii pentru rapitoare. Sfantul Gheorghe pentru paguba intre vite. Aici, in vreme de seceta, o femeie gravida este cufundata in apa Sucevei cu cantece stiute doar de batrani, iar la inceputul iernii se pun in soba 3 crengi de malin, ca sa nu se ucida fumul!
Dupa coasa, zdrobiti de munca, strajenii se pun pe chef - cu cas proaspat, cu lapte gros si chisleag, cu slanina, carnati de urs si tuica de chimion.
In sat nu sunt tigani si atunci Ucea Cotos ia cobza, prinde cateva acorduri pe care le repeta monoton, concentrandu-se pe ce-i mai important, pe versuri, pentru a capata apoi chef de vorba si de povesti de pe vremea austriecilor, cand tinerii din sat isi taiau degetul cel mic pentru a nu fi luati la oaste de catanele imparatesti sau cand treceau muntii, la romani, incaltandu-se cu opincile invers, ca sa scape de urmaritori.
In 1904, cand vizita Straja, Nicolae Iorga se arata uimit de romanismul strajenilor si de rezistenta lor conservatoare. Intr-adevar, trecuti de mai multe ori prin valturile istoriei, strajenii sunt niste oameni puternici, care tin simplu si fara targuiala la libertatea lor.
Nu intamplator aici a fost cea mai puternica rezistenta la invazia rusa. Aici s-au refugiat in munti 'sumanele negre', plutonul de voluntari al colonelului Constantinescu, grupurile de partizani ale lui Cenusa, Patraucean, Macoviciuc sau singuraticii Cosma si Vatamaniuc.
Suite pe picioroangele lor metalice, posturile de graniceri vegheaza ca niste insecte verzi si urate cocoasa despadurita a dealului de unde incepe Ucraina. Desi nu o recunosc, taranii nu pot uita ca jumatate din pamanturi le-au fost furate.
In august, cand strang otava, se opresc in dreptul fasiei cu sarma ghimpata si se mai uita o data la fanetele lor ramase dincolo. Fara a dramatiza, incearca sa ia lucrurile asa cum sunt. In definitiv, se putea si mai rau.
Daca in 1945 nu s-ar fi rasculat cu furci si topoare, Straja ar fi trecut cu totul la Ucraina. Istoria se scrie altfel decat se invata la scoala. Strajenii stiu asta si, patiti in mai multe randuri, nu cred in nici o promisiune.
Vazut din nordul extrem al Bucovinei, Bucurestiul pare neclar, intunecat, departe. Strajenii nu fac politica.
Se tin la distanta, precauti. Singura lor politica este cea a fanului, a branzei, a laptelui de barbanta, pe care il pregatesc dupa o reteta doar de ei stiuta, pentru iarna.
De pe margine, lucrurile par mai clare, mai simple, mai frumoase, mai usor de inteles. Mos George Cotos priveste ironic, detasat, toata zurbaua din Parlament, cugetand hatru: 'N-am murit noi de comunism, darminte dintr-o tara de tranzitie'.
Sorin Preda
Stapanul cartilor
Locuitori ai unui taram romanesc binecuvantat totdeauna de Dumnezeu, bucovinenii s-au deprins sa priveasca spre cer. Privirea omului de pe aceste meleaguri este deschisa, cinstita, iar atunci cand bucovineanul cade pe ganduri, el cata, nu inspre Pamant, ci spre Inalturi, asemeni bunilor si strabunilor sai, ctitori de biserici si manastiri.
Bucovineanul il vede si astazi pe Dumnezeu. 'Pe la noi, oamenii traiesc cu frica de Dumnezeu', imi spune gazda noastra, nevasta padurarului Gheorghe Hantar.
'Noi nu ne-am lepadat nici straiele, nici credinta. La noi, bisericile au fost intotdeauna pline si, poate de aceea, prin partile noastre nu s-au abatut nenorociri, ca altunde. Ne ocroteste Maica Precista si Bunul Dumnezeu'.
Gospodaria fostului padurar - astazi pensionar in putere inca - este 'incaputa'. Casa, curata, aromind a busuioc si menta, dar si de bucate date-n clocot, are o biblioteca in care stau laolalta Balzac, Feuchtwanger, Francesco de Sanctis si Sadoveanu, iar la capataiul patului - colectia indelung rasfoita a revistei 'Magazin Istoric'.
'Aveti copii inca la scoala care citesc?', il intreb nedumerita pe padurar. 'D'apoi, eu citesc. Ale mele-s cartile. N-am vreme de televizor si nici n-am ce vedea: doar infractori si crime... Pana si filmele-s nelegiuite... asa ca... citesc...'
In batatura domneste aceeasi curatenie. Dinspre grajd, se aude mugetul vacii. 'Mi-a fatat doi vitei anul asta. Acuma, nora-mea trebuie sa mearga s-o mulga. Vine cineva s-o ia la pasune'. Din usa mai zaresc si-un bidiviu ce straluceste de bine ce-i tesalat.
Gradina, plina de flori, dar si de tot soiul de legume 'doar pentru casa', te duce cu gandul la curtea de basm a Sfintei Vineri. Soarele ne mangaie bland chipurile si ma gandesc ca aici, la marginea tarii, oamenii sunt mai intelepti, mai statornici, mai adevarati, asemenea muntilor si copacilor care aici nu sunt taiati niciodata, ci mor de batranete, mereu in picioare, mereu cu ochii la cer.
Sanda Anghelescu
Miresme de fericire
Gazda mea din Straja se numeste Dumitru Baimacean, iar pe sotia lui, o femeie robusta, simpatica, ce-mi surade intruna, o cheama Rodica. Impreuna cu tinerii Livia si Petru Baimacean, ei m-au primit in gospodaria lor de toata frumusetea - ca sa raman peste noapte, in drumul nostru printre minunatiile Bucovinei...
Baimacenii au o casa mare, noua-nouta, aflata inca in constructie. Odaile sunt mari, vopsite in alb. Prin ferestrele larg deschise, aerul din zori patrunde ca un suvoi naprasnic, racoros, incarcat de miresmele padurii si ale pasunilor care ne impresoara de jur-imprejur.
Aproape ca ma dor plamanii de atat aer sanatos. Iar urechile ma dor de atata nemaitraita liniste. Doar pasarelele ciripesc intru gloria lui Dumnezeu, iar gainile, pierdute prin cuibarele din hambar, isi cotcodacesc victoria intru supravietuirea speciei.
Traiesc o fila de poveste... In curtea mare, maturata 'bec', care adaposteste o caruta cu oistea plecata in pamant, mai e o casa. 'Asta, dupa cum o vedeti', imi zice gazda, 'e mai mica. In aia mare stau tinerii, in asta mica stam noi.
Adica sotia mea, Rodica, si cu mine. Si cu matusa noastra, Elena Bain. Matusa are acum 88 de ani. N-a avut copii. Asa ca ne-a luat pe noi de suflet si ne-a dat si casele astea... Avem grija si de ea, si de case.
Casele noi le-am ridicat pe temelia caselor vechi, de lemn. Aveau peste 100 de ani. Uitati-va: aici se mai vede lemnul din vechea fundatie...'
In odaita curata, pe un pat frumos, infasat in alb - cu cearceaful impodobit, la margine, cu dantele albe crosetate de mana - zace batrana Elena Bain. O relicva palida, nemiscata.
Doar ochii negri lucesc spre mine cand ii dau buna ziua. La Straja, moda devastatoare care se cheama 'abandonarea batranilor neputinciosi si bolnavi si singuri' nu a ajuns inca. Si nu va ajunge niciodata, sunt sigura! Podoaba casei este micutul Ciprian.
Are aproape 7 ani, o multime de jucarii de plus, dar cel mai mult el il iubeste pe calul Zimbru, un roib de toata frumusetea, care imparte cu jovialitate grajdul curat si luminos, cu cele doua vecine ale lui: vacuta Rujana si fetita ei, vitelusa Murgusa.
Ciprian e harnic. 'Nu-i cade rangul, el da de mancare la gaini, cara apa, ce mai!'... La toamna, 'Cip' o sa mearga la scoala, adica acolo unde mamica lui, frumoasa Livia, e invatatoare...
La scoala 'Dimitrie Onciul' - unde a invatat acum 80 de ani si matusa Elena Bain - invata azi 800 de elevi! 'Copiii invata bine, le place Eminescu, citesc povesti, canta colinde, il stiu pe Creanga pe dinafara... spun rugaciuni... De Craciun, de Paste si la serbari de tot felul, copiii se imbraca in costume nationale.
Aproape toti copiii au costume nationale. Noi, aici, pastram traditia cu sfintenie...' Desi Livia mai are un pic si naste - si-ar dori o fetita - ea munceste cot la cot cu ceilalti.
'E multa munca la noi in gospodarie. Rujana da lapte din belsug - vin unii de la fabrica si il iau zilnic - apoi mergem la camp, la coasa, avem cartofi, avem livezi de mere ionatane, de pruni, de meri <>, altoiti adica. Nu lasam nici un petec de pamant nelucrat. Ar fi si mare pacat...
Pamantul e destul de bun pe-aici. Da' cere si multa munca'. Tanarul sot al Liviei, Petru Baimacean, e angajat la Forex-Brodina, dar mai activeaza si ca referent cultural la Primarie. Si e primul la coasa...
Religia familei Baimacean este munca. Credinta in Dumnezeu le-a pastrat optimismul. Departe de 'balacareala politica' - de care nici nu le pasa - ei imi povestesc despre Stefan cel Mare, ca despre un strabunic care 'n-ar strica sa mai dea o raita pe la noi, dar mai ales pe la Bucuresti, ca sa mai dreaga lucrurile'.
La Straja, n-am trait doar o fila de poveste adevarata. La Straja, in cateva ceasuri, am primit cea mai frumoasa lectie de mandrie nationala!
0 comments:
Post a Comment