Pelasgii, sau protodacii sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, dupa unii cercetatori chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa – Noi nu suntem urmasii Romei).
Anticii îi mai numesc si hiperboreeni, ceea ce atesta constiinta identitatii acestor termeni, a sensului lor, si despre acestia vorbesc miturile. N. Densusianu în “Dacia preistorica” Bucuresti 1913, pag. 988, spune ca “primul om pamântean, întemeietorul semintiilor pamântului” homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg – (Munteanul, sau Uranus).
Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care si-a întins stapânirea pe un teritoriu imens. Consideram lucru absolut posibil, daca luam în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera “Valahii în Cartea Genezei ”.
Acesta arata, ca si Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pamântul era o insula înconjurata de ape. Mitul omului pelasg înregistreaza prezenta acestuia înainte de potopul lui Noe.
Superioritea omului pelasg e surprinsa tot în mituri; acestea – cum spune Rene Guenon – sunt cele mai durabile creatii în timp, ale caror învelisuri ascund miezul adevarului pierdut si neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta având asigurata fiintarea.
Initiatii sunt chemati sa descifreze acest miez, al miturilor care – cum spune si Mircea Eliade în “Mituri esentiale”, reprezinta sacrul, reiterând timpul ab origine, în ritualuri încifrate.
Cu alte cuvinte sa dam crezare miturilor, caci altfel ar trebui sa-l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savantii îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” si totusi acesta a descoperit Troia.
Valahii sunt mentionati chiar în ”Cartea Facerii” din Biblie. În versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un râu care uda Raiul si care se despartea în patru brate, iar unul dintre ele se numea Fison si înconjura Tara Havila. Efrem Sirul sustine ca Fisonul este Danubius.
Un autor anonim , într-o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata “Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluând informatii de la înaintasi, printre care si amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune ca Danubius este numit Fison , iar locuitorii se numesc fisoniti.
”Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau “cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre “Istrul, numit Fison’’, acesta fiind unul din fluviile “care curg din Eden” (Valahii în Cartea Genezei de,S.Coryill).
Dar sa lasam sa vorbeasca autorul citat:
“Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah, este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adaugând articolul hotarât proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii daco – române de mai târziu, silaba “ha” trece la sfârsitul cuvântului, devenind articol hotarât pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA”.
Noi consideram mai aproape de adevar parerea autorului citat “ca a existat înca din vechime si denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat-o si, iotacizând consoana –v- ajung la forma VILAH .
În timp, copistii, nemai întelegând cuvântul initial, au interpretat aceasta varianta ca nume de tara, si au articulat-o înca o data, devenita HAVILAH – forma din Biblie HAVILAH”.
Se pune întrebarea fireasca: cine sunt locuitorii cei mai vechi ai acestei tari? Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii.Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cântul-al XIII-lea – când Zeus plecând de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întâlnite-tracii moesii si aviii.
Acestia sunt protodacii, pelasgi. Ramâne sa demonstram. Homer îi caracterizeaza ca pe “cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles sa aminteasca de geti si de Herodot (Istorii IV ), care le va spune “cei mai drepti dintre traci”.
Consideram ca în adevar aviii sunt locuitorii Tarii Havilah (Vlahia(h). E vorba de havilahii –avilahii-aviii-lahii,adica aviii din Tara Lah(Vlah). Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi considera sciti, dar el se refera la skistai – cei ce duceau o viata ascetica.
Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niste asceti. De altfel termenul de skyti, folosit pentru populatia daco – geta, s-a pastrat mult dupa asimilarea scitilor – chiar si V. Pârvan procedeaza la fel.
Încercam sa-i urmarim, mai departe. Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco – geto – daci”, îi considera geti. Cu timpul termenul sufera o modificare, pastrându-se partea care-i defineste, adica cei din Tara Lah, adica lahii.
Pe acesti lahi, denumiti si lai – printr-o fireasca evolutie fonetica, având în vedere legea comoditatii în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide – III, 96.
De la Stephanos din Bizant, aflam ca aceasta populatie e amintita din sec. al V – lea î.e.n. ca batându-si moneda proprie si, ca fiind transferata pe teritoriul histrian, între anii 198-246 e.n. odata cu besii.
Mai târziu îi gasim atestati în sec. al VI-lea e.n. la Procopiu (“Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o manastire – fortareata, cu scopul de a apara Palestina de sarazini.
Aceasta va fi manastirea Sf. Ecaterina, pentru care împaratul amintit a dislocat cam “100 de sclavi ai Romei cu sotiile si copiii lor” – dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.
La anul 1626 sunt semnalati în niste însemnari ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, viziteaza aceste locuri si întâlneste chiar ultimii urmasi ai acestei populatii, care mai stiau ca vin din Tara Lah si ca au fost crestini.
În memoria bastinasilor ei sunt recunoscuti sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati si de vizitatori.
Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul românesc Prodromu de 24 de ani, povesteste despre un pelerinaj facut în anul 1981 la locurile sfinte.
Ajunge si în pustie la Manastirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai. Staretul i-a aratat si locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace, care erau locuite de beduini si care deserveau manastirea.
Când au auzit ca este român, unul a spus :io român. Descoperim, cu emotie, faptul ca acesti oameni pastreaza amintirea originii lor, pe care si-o asuma si dupa 1400 de ani
Al. Suceveanu în vol. ”Stramosii poporului român, daco-getii” – Edit. Politica, Buc. 1980, spune ca laii sunt vechi trib trac.
Privind în urma, constatam, cu uluire, ca populatia numita vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnata din timpurile mitice biblice, trecând de la Homer, sec al XIII-lea î.e.n, la Tucidide sec. al V-lea î.e.n, transferati în Skytia Minor – Dobrogea de azi în sec. al II – III – lea e.n., trimisi în Palestina în sec. al VI-lea e.n.
Îi urmarim cu emotie pe acesti vlahi mai departe pe firul vremii. Cecetatorii contemporani, sau din ultimele doua secole, gasesc lexemul V(A)LAH, atestat târziu, în sec al -X – lea, mai exact în izvoarele bizantine.
Istoricii spun ca prima mentiune scrisa a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeti – sugerând ocupatiile – oieritul si comertul.
Lucian Pavel, în studiul intitulat “Despre semnificatia cuvântului VLAH”, aminteste aceasta data.
Iata ca aflam cu surprindere, într-un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Româna – Memoriile Sectiunii Literare – Seria III – Tomul III – Mem. 3) cu titlul “Biblioteci manastiresti la Muntele Athos”, semnalat într-un un manuscris la Manastirea Constamonitu ca “pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea manastirilor, îsi dau silinta a crestina pe VALAHI”.
Sunt amintiti autori greci ca Gherasimos Smirnaclis care “sunt interesati a socoti pe vlahi – emigranti de peste Dunare. Dar ca nu-s ei niste ciobani oarecare, ci o natiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”. (M. Gedeon ‘’O”. Athos, Constantinopole 1885, pag.315).
Întemeindu-se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al carui scris e mai recent, spune chiar ca misiunea de crestinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece “dintre vlahii crestinati unii s-au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Manastirii Esfigmeni, poate când ea nu fiinta înca în vremile de demult”.
Iata ca se mai gasesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact doua secole si jumatate mai devreme si scoase acum la lumina.
În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, “ca urmare a tendintei de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicesti”, a împiedicat pe valahi sa intre cu oile pe munte. În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte si vlahii pârâti la Împaratie.
Asa aflam ca si împaratul Leon Înteleptul a întarit si el aceasta porunca de oprire în anul 911. Urmeaza si alte mentiuni, alti ani: împaratul Constantin al IX – lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit sa-i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele si nevestele lor pe munte.
Întâmplari asemenea sunt consemnate de un manuscris grec al manastirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ “Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plângerile calugarilor de valahii, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081 – 1118.
Urme ale sederii vlahilor în rastimpul dintre secolele al VIII – lea si al XI – lea pe Muntele Athos le gasim în numele caracteristice de localitati: Calita, Soti, Izvor.
Rezulta clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; asa se si explica desele incursiuni cu turmele pe munte. Vlahii îsi cunosteau si istoria si drepturile, stiau ca acest teritoriu este si a fost al lor de la începutul lumii.
Dar nu ne putem imagina ca aceasta “natiune”, n-a existat si înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntrerupta.
Cu mult înainte de patrunderea crestinismului în Muntele Athos, acesti vlahi au trait pe aceste meleaguri ale lor, mentionate înca de pe vremea marelui Galer Împaratul dacilor, care a desfiintat Imperiul Roman, constituind Imperiul Dac, la anul 305 si care “n-au migrat în nici o parte; au ramas pe vatra lor ancestrala, ei fiind izolati de migratorii sedentarizati” (Basmul romanizarii -D.Balasa, pag.19).
E timpul sa tragem o concluzie.
Dupa retragera aureliana sec al III –lea e. n., unii asa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stapâni teritoriul pe care se afla si azi, aducând, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani.
Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munti si printr-o îndârjita lupta împotriva barbarilor, dacii fiind organizati acum dupa legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apararea libertatii-viata ,transhumanta de-o parte si alta a Carpatilor n-a încetat.
Dovada este faptul ca limba româna este aceeasi peste tot. Romanii au ocupat doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor si nici obiceiurile lor n-au fost cu nimic atinse.
Daco-românii au fiintat fara întrerupere pe teritoriile originare ; documentele exista-asa cum am aratat, Sunt semnalati valahii în sec. al VI-lea in vremea împaratului Iustinian-sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.
În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi gasim mentionati în documentul amintit de la Muntele Athos.
Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la acelasi munte, care se refera la prezenta vlahilor aici si în sec al IX-lea respectiv anul 885, adica e vorba de secolul al IX-lea.
Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt mentionati vlahii în anul 911 si apoi izvoarele documentare sporesc. Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea , al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele urmatoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor, ale ungurilor ori ale slavonilor si nu numai.
Continuarea pe dacialibera.com
Prof. MARIA CIORNEI
Short URL: http://dacialibera.com/?p=7359
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
0 comments:
Post a Comment