Pelerinaj inedit la Kumbh Mela

Pelerinaj inedit la Kumbh Mela - FilmeDocumentare.com

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Un adevăr istoric nespus: cine a construit Mănăstirea Sfintei Ecaterina?

SURSA FINANCIARUL.RO

 

- Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, pe care creştinii ortodocşi din întreaga lume o sărbătoresc astăzi, 25 noiembrie, are o tainică legătură cu poporul român încă din primele secole ale creştinătăţii

- Mănăstirea Sfintei, aflată în Sinai (Egipt) este cea mai veche mănăstire creştină în care viaţa monastică nu a fost întreruptă, având o istorie de 17 secole. Mănăstirea a fost construită pe locul în care Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub forma Rugului Aprins, la poalele Muntelui Tablelor Legii (cunoscut şi ca Muntele lui Moise sau Muntele Sinai).

În acest loc, Moise a auzit glasul Domnului: „Descalţă-te, căci locul pe care te afli este sfânt” (Ieşirea 3,5). Aici profetul biblic va primi poruncă de la Dumnezeu să scoată poporul evreu din robia faraonului, pentru ca după alţi 40 de ani de pribegie în Peninsula Sinai să primească, în vârful Muntelui Sinai, cele 10 porunci pe două table de piatră.

Ceea ce este extraordinar, pentru pelerinii care ajung în aceste locuri, este descoperirea faptului că Mănăstirea Sfintei Ecaterina reprezintă, de fapt, o oază creştină într-o lume islamică, care a supravieţuit de-a lungul timpului în ciuda tuturor invaziilor otomane şi a presiunilor Islamului.

Aceasta în condiţiile în care toate celelalte mănăstiri creştine din zona Egiptului (numite copte), rămase până astăzi (care sunt „presărate” pe drumul parcurs de Sfânta Fecioară Maria şi Iisus în vremea refugiului lor în Egipt), au ajuns sub stăpânirea popoarelor musulmane, amprenta lor fiind vizibilă în aceste locaşuri sfinte până în zilele noastre.

Puţină lume ştie faptul că această Sfântă Mănăstire este legată, încă de la începutul fondării ei de spaţiul românesc, mai exact de poporul dac.

Prima piatră de temelie

Prima piatră de temelie a Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai a fost pusă de împărăteasa Elena, în secolul IV d. Hr., când aceasta i-a închinat Sfintei Fecioare Maria o capelă construită chiar pe locul unde se afla Rugul Aprins revelat lui Moise.

Acesta capelă reprezintă „nucleul” de la care va porni ulterior dezvoltarea unui aşezământ monahal, construit două secole mai târziu de împăratul Justinian şi care va deveni locaş de adăpost pentru moaştele Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina.

Între anii 527 şi 565 e.n., împăratul Iustinian ridică aici Mănăstirea Rugului Aprins, pentru a cărei construcţie aduce din Ţara Românească „o sută de familii de valahi” (după cum menţionează izvoarele istorice).

Mănăstirea Rugului Aprins îşi va păstra acest nume până în secolul al IX-lea când unui călugăr al mănăstirii i se va revela într-o viziune că moaştele Sfintei Ecaterina se află îngropate pe vârful celui mai înalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2.642m).

Un secol mai târziu călugării aveau să coboare sfintele moaşte în mănăstire, unde se păstrează până astăzi capul şi mâna stângă ale Sfintei Ecaterina într-o raclă de argint depusă în altarul lăcaşului. După descoperirea Sfintelor moaşte şi aducerea lor în biserică, lăcaşul care purta numele de Mănăstirea Rugului Aprins şi-a schimbat numele după cel al Sfintei Ecaterina, păstrat până în zilele noastre.

Construcţia mănăstirii

Manuscrisele medievale spun că Justinian ridică iniţial această construcţie cu rol de fortăreaţă militară, având în vedere dorinţa sa de a apăra un punct de maximă importanţă strategică de la marginea imperiului său, destul de expus atacurilor triburilor barbarilor sarazini.

Pentru realizarea construcţiei şi asigurarea protecţiei, Justinian îşi instalează aici „cea mai bună garnizoană” (astfel consemnează în scrierile sale unul dintre generalii lui Justinian) – adusă din Dacia, de la nordul Dunării (zonă care făcea parte din teritoriile cucerite de Justinian).

Componenţii acestei garnizoane făceau parte din populaţia geto-dacică, iar urmaşii celor aşezaţi, aici, în Sinai, vor constitui un trib, o comunitate care pentru sute de ani îşi va păstra limba, portul şi obiceiurile valahe.

Conform manuscriselor, „Justinian a strămutat un număr de 100 de soldaţi, originari din Valahia, împreună cu familiile lor, asigurându-le case în afara mănăstirii pentru a locui, dar în acelaşi timp pentru a străjui mănăstirea şi a-i apăra pe călugări”.

Alegerea lui Justinian nu este întâmplătoare, de vreme ce vitejia dacilor era renumită – fiind ştiut faptul că „unităţile militare romane, în componenţa cărora intrau oşteni geto-daci, erau de neînfrânt”, aşa cum menţionează mărturiile epigrafice.

Justinian se mândrea, avea încredere în aceşti soldaţi, îi cunoştea foarte bine şi recunoştea că erau din acelaşi neam cu el, adică originari din Dacia Mediteraneea, pe care el însuşi o numea „prea fericita noastră patrie” (împăratul Justinian avea origini daco-trace, era cunoscut pentru evlavia lui, iar în timpul domniei sale a dus o campanie perseverentă pentru răspândirea creştinismului, alături de soţia lui, împărăteasa Teodora).

Cei 100 de „colonişti” geto-daci trimişi de Iustinian au avut ca misiune, în primă fază, zidirea mănăstirii. Din mâinile lor, a rezultat un adevărat colos din piatră, zidit şi păstrat aproape în forma iniţială până în zilele noastre.

„Uşile lui Justinian” sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează

Ridicată între anii 527-557, Mănăstirea Sfânta Ecaterina va dispune de o foarte bună fortificaţie, cu ziduri de granit înalte de la 8 la 35 de metri înălţime, înconjurată de grădini şi chiparoşi. Atât zidurile, cât şi edificiul în sine, au fost realizate din blocuri masive de granit.

Panta înclinată a locului a reprezentat o provocare pentru realizatorii construcţiei, care au fost nevoiţi „să niveleze muntele” – după cum însuşi Justinian le cere – această nivelare a unei zone extinse fiind necesară pentru a se realiza fundaţia bisericii.

Biserica mănăstirii a suferit puţine schimbări de pe vremea fondatorului ei. Marele său portal de la vest este încă închis cu uşile din lemn de cedru, decorate cu sculpturi în relief, cu reprezentări zoomorfe şi fitomorfe – flori, frunze, lujere etc.  

Aceste uşi, numite „Uşile lui Justinian”, sunt vechi de mai bine de 1.400 de ani şi încă funcţionează perfect, stând în cuiele şi balamalele lor iniţiale.
De altfel, Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, descrie în cărţile sale materialele de construcţie dacice, în special Betoanele Dacice, şi arată rezistenţa acestora în timp.

Tot el a cercetat şi un Cui Dacic vechi de peste 2000 de ani, găsit în sanctuarul dacic de la Racoş,care nu a ruginit nici până în zilele noastre. În urma unei testări, s-a dovedit că acel Cui Dacic avea în componenţa lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%.

Nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la prelucrare - o „minune antică” pe care cercetătorii nu şi-o pot explica şi care poate fi descoperită şi la uşile din lemn de cedru ale Mănăstirii Sfintei Ecaterina.
 
Şi acoperişul din lemn al bisericii s-a păstrat, de asemenea, din secolul al VI-lea. Acesta stă sprijinit pe grinzi care poartă mai multe inscripţii, dintre care una singură este amintită de arhelologi şi istorici – cea care îi menţionează pe “preaevlaviosul nostru împărat” Iustinian şi pe “răposata împărăteasă” Teodora.

Rezistenţa în timp a locaşului sfânt din Sinai a fost dată prin însăşi modalitatea de construcţie şi de organizare a acestei mănăstiri-cetate, fiind puse în practică cunoştinţele şi tehnicile (inclusiv cele de apărare) pe care dacii le-au aplicat de-a lungul timpului pentru construcţia propriilor cetăţi.

Comunitatea dacilor de la muntele Sinai

După încheierea lucrărilor, această comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mănăstirii. La început erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor. 

Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit „llah” – ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare pentru români: vlah. În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya).

Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii l-au numit pe Zamolxe şi Gebeleizis, care înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis”.

O parte dintre dacii creştini vor deveni călugări ai mănăstirii şi vor sluji aici, chiar în limba lor, bessă. De altfel, există şi o mărturie istorică în acest sens. În anul 570, la scurt timp de la fondarea mănăstirii, călătorul Antoninus Placentinus vizitează Peninsula Sinai. 

El scrie că a „întâlnit 3 călugări care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi bessa”.
Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai:

„Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”.

Un alt scriitor arată:

„Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere; mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”.

Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile sale că a întâlnit un „beduin vlah” care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările muntelui:

„Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinici. M-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mănăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”.   

Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mănăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş.

De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până la secularizarea averilor mănăstirilor) relaţii foarte strânse cu Mănăstirea Sfantei Ecaterina, sprijinind-o cu donaţii consistente.

Influenţele arabe

Odată cu năvălirea arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar), situaţia vlahilor creştini de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina începe să se schimbe. Mănăstirii i se răpesc multe din posesiunile sale, traversând şi unele perioade critice, în care a fost pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini de la Sinai încep să preia obiceiurile şi religia musulmană.

Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o fomau cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie.

Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor, foşti creştini, au avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile.

Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află despre vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei:

„Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”.  

Vlahii şi-au păstrat religia creştină cel puţin până în secolul al XVIII-lea. Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat la islam, fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor creştine îndepărtate. Intrând în contact cu populaţia arabă localnică, şi-au schimbat aspectul fizic şi îmbrăcămintea. Totuşi, călugării au notat în manuscrisele mănăstirii că ei prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”.

Concluzii
Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină, traversând şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a derulat fără întrerupere.

Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune:

„Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de şaptesprezece secole. 

De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat caracteristicile iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului, până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat mănăstirea sub protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa istorie, Mănăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă. 

Traversând toate epocile, şi-a păstrat intactă imaginea de loc sacru al Bibliei, aşezându-şi lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum şi asupra continuităţii proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru Iisus Hristos”.

La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie” uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mănăstirii): cei care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de împăratul Justinian din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost construcţia locaşului sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o întreţine material.

De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost supuşi influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura mănăstirii cu spaţiul carpato-danubian a dăinuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor români de a susţine acest locaş sfânt (care au acordat ajutoare constante acestui locaş sfânt, până la secularizarea averilor mănăstirilor).

Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta - în faimoasa ei bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican – se află până astăzi portretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu (pictat în ulei, în mărime naturală), împreună cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate în scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi îşi duc traiul secular în preajma Mănăstirii Sfântei Ecaterina fiind foarte ataşaţi de pământul lor. Numărând în jur de 2000 de suflete ei sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah, Salayimah şi Wahibat, cei ce trăiesc în apropierea mănăstirii ajutând la treburile administrative ale lăcaşului.

Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mănăstire ca bucatari, lucrători, trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează temporar. Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina şi Muntele Horeb, de transportul şi excursiile în zonă. Există un obicei străvechi prin care monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă raţii gratuite de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma locaşului sfânt.

Cea mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei prezentări poate fi dată prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele străbunilor noştri din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită înainte de a i se tăia capul, a fost:

„Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate măririle Tale în veci. Amin!”

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

A day with a Sadhu

A tale about the daily life of Gajender Gipi Mharai, a naga sadhu, at Kumbh Mela in Haridwar, India.

Read More

Pelerin in Bethleem

Mareste imaginea.

Prin pelerinaj intelegem o calatorie ce are ca destinatie locurile sfinte. Pelerinul nu pleaca doar ca sa descopere locuri noi, ci merge sa cinsteasca locurile sacre. Adevaratul pelerin nu da navala sa se pozeze langa racla unui sfant, caci scopul sau nu este sa aiba o colectie impresionanta de poze. El doreste sa sarute moastele sfintilor, sa cinsteasca locurile in care ei s-au nascut, nevoit, au facut minuni, au patimit, etc.

Sigur, poate face si fotografii, dar acest lucru este secundar pentru el, caci vrea sa se impartaseasca tainic, de puterea dumnezeiasa din ele. Pelerinul participa prin aceste acte la o alta realitate decat cea a existentei profane sau a lumii imanente. Cel care se inchina de exemplu la locul unde Mantuitorul a fost rastignit, o face cu credinta ca Hristos este prezent intr-un mod nevazut acolo. Asadar, pelerinajul este o cautare in lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta.

Ca aici se pot petrece lucruri minunate, e de ajuns sa ne amintim de Sfanta Maria Egipteanca. Ajunsa in Ierusalim, doreste sa intre in Biserica Sfantului Mormant, insa, nu a putut inainta decat pana la prag. Aici a simtit cum o putere nevazuta o opreste. Incerca de mai multe ori sa intre, dar fara rezultat. Este momentul cand intelege ca modul ei de existenta o face nevrednica de a intra in acest locas. Se roaga Fecioarei Maria sa faca posibila intrarea sa in locas, cu promisiunea ca isi va schimba intru totul modul de viata. Reuseste sa se inchine Sfintei Cruci si ia decizia sa-si traiasca viata in pustia Iordanului, unde va sta vreme de 47 de ani, in post si rugaciune, pana la trecerea la cele vesnice.

Cel ce pleaca in pelerinaj vrea sa schimbe ceva in viata sa. Nu intamplator in fata acestor locuri minunate, pelerinul isi plange viata pacatoasa.

In cele ce urmeaza, voi face o prezentare a locurilor prin care am trecut in cadrul pelerinajului din Bethleem.

Pelerin in Bethleem

Pelerinajul a inceput cu orasul Bethleem, locul in care s-a intrupat Fiul lui Dumnezeu. La Bethleem, care inseamna "casa painii“, Sfanta Elena a ridicat la porunca fiului sau, imparatul Constantin, o biserica deasupra pesterii Nasterii Domnului. Ruinele acestei biserici se afla in prezent sub temelia bisericii actuale. Ea a fost distrusa la aproximativ 200 de ani de la zidirea ei, de catre imparatul Iustinian si inlocuita cu alta, care se pastreaza si in zilele noastre.

Despre poarta de la intrare, ni s-a spus ca a fost facuta intentionat de mici proportii, ca turcii sa nu poata intra cu animalele in ea. Am intrat mai intai intr-un fel de vestibul, apoi in biserica propriu-zisa. Odata ajuns in biserica, nu trebuie sa te intrebi cum poti ajunge la locul in care Domnul s-a nascut, pentru ca multimea din partea dreapta iti ofera raspunsul. Nu cred ca exista vreo zi in care biserica sa fie lipsita de pelerini.

La indemnul unui musulman, trecem printr-o usa mica si coboram o scara intunecoasa si ingusta. Asa am ajuns la locul in care S-a nascut Mantuitorul. Locul nasterii Domnului este marcat printr-o stea de argint fixata in marmura. Deasupra acestui loc sunt prezente cincisprezece candele care ard neincetat. Am sarutat locul impreuna cu o persoana care purta cu ea si cateva lucruri ale fiului ei. Pe moment nu mi-a placut gestul de a le atinge de locul nasterii Domnului. Dar dupa ce am facut loc altor persoane sa se inchine, m-am uitat la persoana care s-a rugat impreuna cu mine si am vazut lacrimi pe chipul ei. Mi-a fost de ajuns sa inteleg ca nu le-a atins pentru a le venera acasa, ci din dorinta de a-i aduce si pe cei dragi mai aproape de Dumnezeu.

De la acest loc, gasim la cateva trepte mai jos, in partea stanga, ieslea in care a fost asezat Pruncul Iisus.

In apropiere de Biserica Nasterii, la Bethleem, se afla Grota Laptelui, locul in care Fecioara Maria L-a alaptat pe Iisus si de unde au plecat spre Egipt. Culoarea stancii din interior ar trebui sa fie rosiatica, culoare stancilor de acolo. Dar in aceasta grota, culoarea este alba. Ghidul ne spune ca stanca si-a schimbat culoarea pentru ca o picatura din laptele cu care era hranit Domnul, a curs pe ea.

Printre cei prezenti din grupul din care eu faceam parte, erau si persoane trecute de 60 de ani, dar cu puteri neimputinate. Mergeau ca si cand erau de o varsta cu mine. Erau multumite de tot si nu se plangeau de nimic. Nu va ascund ca multe dintre persoanele venite in pelerinaj se aflau pentru a doua sau a treia oara si aveau aceeasi dorinta de a ajunge in locurile sfinte ca a celor care erau pentru prima data aici.

M-au bucurat atat de mult locurile si persoanele pe care le-am intalnit, incat unele amintiri mi-au ramas de parca le-as fi trait ieri.

Rugaciunea pelerinului

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce esti calea, adevarul si viata, si ai calatorit impreuna cu sluga ta Iosif, precum si cu cei doi ucenici care au mers la Emaus, Insuti, Stapane, calatoreste si cu mine robul tau, binecuvantandu-mi drumul. Trimete-mi si mie inger pazitor ca lui Tobie, ca sa-mi fie povatuitor si pazitor si sa ma fereasca nevatamat de toata reaua intamplare. Si, astfel, cu pace, sanatate si buna sporire, sa ma intorc intru ale mele si toata viata mea sa preamaresc preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Adrian Cocosila

SURSA CRESTINORTODOX.RO

ybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Locurile sfinte ale Iordaniei

Autor: Claudia Moşoarcă

La nord de Marea Moartă, râul Iordan trasează cu apele-i verzi şi înguste graniţa dintre Iordania şi Israel, hrănind întinderile deşertice sub toropeala lui octombrie. Până să vină iarna cu ploile sale, culmile cu nisipuri aurii privesc cum valurile de căldură dansează deasupra lor şi cum orizontul se afundă în aerul albicios. Tufişurile uscate şi măslinii peticesc pământul, iar turmele răzleţe de cămile abia se zăresc pe povârnişurile maronii.

De mii de ani, Valea Iordanului leagă drept Lacul Tiberiada (Marea Galileii) şi malul sărat al mării, cu aceeaşi stăruinţă. Doar ceva s-a schimbat: cum se socoteşte timpul, din vremea când Isus a fost botezat de către Ioan în apele de atunci ale râului.

Locurile sfinte ale Iordaniei înseamnă azi urmele paşilor profeţilor, ai lui Isus sau ai primilor creştini ziditori de biserici în această vale istorică şi împrejurul Mării Moarte. În anul jubiliar 2000, Papa Ioan Paul al II-lea vizita aceste tărâmuri cu semnificaţie religioasă, confirmând că Bethany Beyond Jordan (Betania de Transiordania), Muntele Nebo, Mukawir, Anjara şi Tall Mar Elias sunt centre oficiale de pelerinaj pentru credincioşii din întreaga lume.

Locurile sfinte

Chiar pe malul stâng al Iordanului, înainte de vărsarea lui în Marea Moartă, arheologii au descoperit zidurile unei biserici din primele secole ale erei noastre, iar legătura cu descrierile biblice a dat certitudinea că aici, în zona sitului Betania, Ioan l-a botezat pe Isus în apa din albia pe atunci largă.

De pe Muntele Nebo, Moise a privit spre Ţara Făgăduinţei, înainte de a-şi încredinţa sufletul Dumnezeului său. La Mukawir, zidurile vechii fortăreţe au auzit cum stăpânul lor Irod Antipa a ordonat ca Ioan Botezătorul să fie decapitat, după dansul Salomeei.

Peştera de la Anjara i-a adăpostit pe Isus, pe mama sa Maria şi pe discipoli, pe parcursul călătoriei lor, iar Tell al-Kharrar (Tall Mar Elias) este anticul oraş al profetului Ilie. Se crede că acesta a fost ridicat în ceruri cu un car de foc de undeva din spaţiul Betaniei de Transiordania.

Şi nu doar atât. Cartea Genezei se referă la Valea Iordanului ca fiind "Grădina Domnului", adică Edenul biblic. La Pella, s-a dus încrâncenata luptă dintre Iacob şi Dumnezeu apărut sub forma unui înger. As Salt este oraşul lui Iov, iar pe malul Mării Moarte se află peştera unde s-au refugiat Lot şi cele două fiice ale sale, după ce Sodoma şi Gomora din apropiere au fost distruse prin foc.

Umm Qays este unul dintre cele zece oraşe unde Isus a predicat şi a înfăptuit miracole. La Mádaba se producea, în secolele IV-VII, excepţionale mozaicuri bizantine, o parte dintre ele păstrată în biserici şi în case, o parte în Parcul Arheologic din oraş.

Toate aceste locuri sfinte se răsfiră pe harta Iordaniei, din nordul ţării şi până în sudul Mării Moarte şi de-a lungul Drumului Regilor, cea mai veche rută de comunicaţie folosită neîntrerupt în istoria cunoscută a omenirii.




Într-un tur de o zi

Cu greu ai reuşi să parcurgi în întregime centrele religioase iordaniene, într-o singură zi. Deşi distanţele dintre Umm Qays şi Mukawir s-ar acoperi lesne cu o maşină, nu ai avea cu adevărat timp pentru a le vedea şi pentru a fi părtaş la atmosfera specială care le încarcă semnificaţiile. Alegând un traseu strâns, am pornit din Amman spre Mádaba, apoi spre Muntele Nebo, de aici la situl Betania şi, în final, scurta călătorie s-a oprit pe malul Mării Moarte.

Drumurile din afara capitalei, libere, netede, curg sinuos pe dealuri uscate. În septembrie-octombrie, soarele dogoritor se mai domoleşte, devenind suportabil, la fel ca în lunile de primăvară, când ploile sunt urmate de înverzirea şi înflorirea ţinuturilor.



În "oraşul mozaicurilor", Mádaba, la 30 km de Amman, primul popas a însemnat curtea Bisericii Ortodoxe Sf. Gheorghe, unde printre pini înalţi am aşteptat terminarea slujbei de dimineaţă.

Numărul turiştilor l-a depăşit pe cel al copiilor ce se îngrămădeau la şcoala din apropiere. Curând, uşile din lemn au lăsat liberă intrarea în răcoroasa bisericuţă, având pereţii decoraţi cu multe mozaicuri înfăţisând scene religioase şi sfinţi. În mijlocul lăcaşului, de sub un covor imens, a apărut însă o hartă uimitoare.

Peste 2 milioane de piese de mozaic colorat s-au îmbinat pe această podea, în secolul al VI-lea, pentru a da cea mai veche imagine a Ţării Sfinte şi a cetăţii Ierusalimului. O mărturie arheologică unică, dar şi o dovadă a măiestriei artizanilor locali. Pentru a descifra amalgamul de oraşe şi ape al hărţii, oricare dintre cărţile din magazinul muzeului de alături îţi poate fi de folos, atunci când îţi lipseşte ghidul local.

Din micul oraş, după doar zece minute pe şosea se ajunge la Muntele Nebo, ridicat la 817 m deasupra Văii Iordanului şi stând cu faţa spre Ierihon (Israel), precum spune şi Vechiul Testament. Odată intrat pe pavajul cald al potecii în urcuş lin, tulburi parcă pacea tăcută dintre măslini şi pini.

O piatră sculptată vorbeşte despre anul 2000 şi despre includerea muntelui în circuitul pelerinilor creştini. Pe o alta, aparent brută, cu margini dantelate, stă scris "Memorialul lui Moise", căci undeva aici mormântul profetului se ascunde încă de arheologii insistenţi.

Săpând pe cel mai înalt vârf al muntelui, ei au dat de ruinele unei biserici din a doua jumătate a secolului al IV-lea, de un mozaic frumos acoperindu-i podeaua şi de şase morminte în subsol. Mai târziu, bazilica a fost lărgită şi reconstruită, iar acum o capelă bizantină stă în umbra măslinilor plantaţi de către Papa Ioan Paul al II-lea în 2000.

De pe o terasă largă de lângă mica biserică, Valea Iordanului a Ţării Făgăduinţei se pierde în faţa ta, precum în faţa lui Moise, demult. Când clarul depărtărilor face concesii privitorilor, Ierusalimul (40 km), Bethleemul (50 km), Ierihonul (27 km) şi Marea Moartă îşi împart linia orizontului.
Lângă tine, o cruce înaltă, cuprinsă de trupul din bronz al unui şarpe, a fost aşezată pentru a aminti de simbolurile religioase creştine.

Coborând pe serpentine spre Iordan, durează o vreme până ajungi la situl Betania de Transiordania, cuprins într-o buclă alungită a râului. După ce plăteşti intrarea, o maşină specială te transportă în turul bine organizat şi păzit, căci graniţa cu Israel are lăţimea mică a firului apei. O biserică ortodoxă (Biserica Ioan Botezătorul a Patriarhiei Ortodoxe Greceşti) apare dintre tufişuri şi mici palmieri, cu un turn de strajă sclipind în soare.

Deşertul îţi pune sub picioare un pământ galben, ca o pulbere de aur. Prin el, Iordanul tulbure te ademeneşte subtil să-i atingi apele, ca pentru un botez neştiut. Puntea de lemn de pe mal te fereşte de soare cât timp stai să priveşti cum oamenii îşi spală mâinile şi feţele cu apa considerată sfântă, luată dintr-un vas mare de piatră de sub acoperişul cu stuf. Peste mal în Israel, o construcţie ca o fortăreaţă şade încremenită sub palmieri.

Ghidul ne conduce, puţin mai târziu, într-o plimbare de-a lungul râului, spre locul unde a fost botezat Isus, amintind că, acum 2000 de ani, albia Iordanului, mult mai largă, urma alte rute prin solul nisipos. În secolele V-VI, trei capele succesive au fost construite pe malul apei, cu podele din marmură şi cu mozaicuri bizantine.

Nişte scări din marmură leagă bisericile de Izvorul lui Ioan Botezătorul, acolo unde apa acestuia se vărsa pe atunci în Iordan. Inainte ca Isus să intre în râu pentru a primi botezul, el şi-a lăsat haina pe mal, iar acel loc este azi marcat de o capelă mică şi inscripţii.
Când se pleacă din Betania, se lasă tăcerea printre turişti. De vină poate fi căldura, melancolia sau pioşenia...

În după-amiaza târzie şi caldă, o ultimă oprire potrivită ar fi pe ţărmul aspru al Mării Moarte, la 400 m sub nivelul mării (cel mai coborât punct al uscatului), într-un peisaj ce pare desprins dintr-un decor selenar. Apele sărate şi lipsite de viaţă acoperă un fund adânc de nămol negru, ale cărui calităţi terapeutice sunt vestite. Coastele şi malurile adună straturi albicioase de sare, căci salinitatea acestui mare lac este de nouă ori mai mare decât cea a apei oceanice.

Foto 13
Pe partea de est a Mării Moarte, câteva plaje publice şi câteva hoteluri de lux deranjează doar în parte sălbăticia întinderii de apă. Un complex turistic cu facilităţi dintre cele mai atractive (piscină, palmieri, cabine şi duşuri, un restaurant pretenţios, o cafenea cu terasă şi un magazin cu produse cosmetice originale) te poate primi ospitalier după ce te-ai săturat de plutit în mare.

Căci pluteşti, nu înoţi. Nici să te îneci nu se poate, adâncurile sunt impenetrabile. Dacă nu eşti atent, apa se joacă cu tine şi te răstoarnă, usturându-ţi ochii şi lăsându-ţi pe buze amăreală. Altfel, stai şi citeşti sau priveşti pânza albastră, odihnindu-te la plajă, în apă. Şi zâmbeşti, fiindcă experienţa este unică şi amuzantă, sub apusul întârziat.

În vremurile de demult, zona Mării Moarte a fost locul de refugiu al regelui David, iar de numele ei se leagă şi povestea Sodomei şi a Gomorei. Esenienii şi-au scris aici istoria, pe manuscrisele îngropate în peşterile din apropiere. Pe timpul lui Irod cel Mare, una dintre primele staţiuni ale lumii apărea pe malurile mării.



Sfârşind ziua şi turul, îţi dai seama că istoria şi religia au povestea lor deosebită în Iordania, o ţară surprinzătoare. Platourile aride şi văile deşertice, cu locurile lor sfinte, ţi-au acaparat definitiv memoria, iar imaginilor cu castele medievale, rezervaţii naturale, oraşe săpate în stâncă şi ape limpezi în Golful Aqaba li se adaugă încă una: o mică biserică, undeva, în Valea Iordanului.

sursa descopera.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Manastirea Sfanta Ecaterina

crestinism si traditii autentice: Manastirea Sfanta Ecaterina

Read More

RELICVELE LUI BUDDHA VIZITEAZĂ ROMÂNIA

DATA: 10, 11, 12 IUNIE 2011
ORELE: Vineri, 17.00- Ceremonia de Deschidere și conferință de presă
Sâmbătă și duminică program de vizitare între orele 10.00 – 19.00
LOCAȚIE: Biblioteca Județeană “Dinicu Golescu” Argeș, str. “Victoriei”, nr.18, Pitești

INTRAREA LA EXPOZITIE ESTE LIBERA

Prețioasa colecție a relicvelor sacre ale lui Buddha și ale altor maeștrii budiști, care face înconjurul lumii de 10 ani, va fi expusă pentru prima oară în România la Pitești în Biblioteca Județeană “Dinicu Golescu” Argeș, în perioada 10-12 iunie 2011. Ceremonia de deschidere al expoziției se ține vineri, 10 iunie, la ora 17:00. Relicvele vor fi expuse și în Teatrul Clasic “Ioan Slavici din” Arad în perioada 24-26 iunie 2011.

Turul oferă o rară oportunitate de a vedea aceste relicve, care au fost găsite în cenușa rezultată în urma arderii corpurilor maeștrilor budiști după decesul lor. Relicvele au un aspect minunat precum cristalele. Budiștii consideră, că relicvele sunt emanația calităților de compasiune și întelepciune ale maeștrilor spirituali calificați și sunt produse în mod deliberat de către aceștia în momentul morții.

Cei care au vizitat expoziția în alte tări de peste tot în lume, au povestit experiențele lor de inspirație și vindecare în prezența relicvelor. Unii au fost inspirați să se roage pentru pacea lumii și să își descopere înțelepciunea interioară. Alții și-au descoperit emoțiile spre a-și deschide inimile către compasiunea și iubirea binevoitoare sub efectul puterii relicvelor.

Relicvele sunt în interiorul unor casete transparente, vizibile, puse în jurul unei statui centrale aurii ale lui Buddha Maitreya. Vizitatorii pot participa la o ceremonie de binecuvântare în care relicvele lui Buddha sunt puse ca o coroana pe capetele lor, ca o binecuvântare personală.

În acord cu scripturile budiste, Maitreya va fi următorul Buddha, care va aduce învățătura iubirii binevoitoare lumii întregi. Relicvele vor fi depuse în statuia de bronz de 152 de metrii înălțime a lui Buddha Maitreya, care se va construi în Kushinagar, în nordul Indiei.
“Numele MAITRI înseamnă iubire-bineviotoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, noi avem nevoie să promovăm Maitreya, Maitri, iubirea-binevoitoare. Deci acesta este un proiect măreț și chiar de la început am admirat concentrarea persoanelor speciale ca Lama Yeshe și Lama Zopa Rinpoche care au fost cu adevărat devotați în construirea acestei statui uriașe și efortul depus cu adevărat de către mulți care i-au urmat. Îi admir și îi apreciez într-adevăr.” a spus H.H. Dalai Lama

DATA: 10, 11, 12 IUNIE 2011
ORELE: Vineri, 17.00- Ceremonia de Deschidere și conferință de presă
Sâmbătă și duminică program de vizitare între orele 10.00 – 19.00
LOCAȚIE: Biblioteca Județeană “Dinicu Golescu” Argeș, str. “Victoriei”, nr.18, Pitești

Mai multe detalii despre proiect si despre turul relicvelor budiste se poate citi pewww.maitreyaproject.org

Alexandra Grigorescu
Coordonator al proiectului și persoană contact media locală:
Grupul de Studiu Buddhist “Tara Alba”, Pitești, Romania;
E-mail: buddhism.romania@gmail.com
Mobil: 0766.480.208

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Sfântul Munte Athos, călătorie în Grădina Maicii Domnului

de Mihaela Agape

Muntele Athos (Agion Oros în limba greacă) este considerat a fi cel mai puternic centru al spiritualităţii creştin-ortodoxe din lume. Acesta se află pe o peninsulă din nordul Greciei ce măsoară peste 360 de km pătraţi. Pe munte se găsesc 20 de mănăstiri, 12 schituri şi o varietate de chilii călugăreşti al căror număr depăşeşte 700. Pe muntele Athos trăiesc peste 1500 de călugări, regiunea fiind autonomă din punct de vedere administrativ, un adevărat stat monastic, care are capitala la Karyes (în limba română Kareia).

Darul lui Iisus către mama Lui
Se spune că până la venirea Fecioarei Maria aici, pe muntele Athos erau făcute sacrificii umane diverşilor idoli la care se închinau locuitorii acelor timpuri. Chiar şi în ziua de azi se pot observa altarele străvechi, având canale din piatră pentru scurgerea sângelui.

Legenda povesteşte că la o vreme după ridicarea Mântuitorului la ceruri, Lazăr (cel care a fost înviat din morţi a patra zi de către Iisus) se afla în insula Cipru unde fusese numit episcop. El îşi dorea din tot sufletul să o vadă pe Fecioara Maria şi atunci a trimis o corabie la Ierusalim. Astfel, în timp ce mama lui Iisus se îndrepta către Cipru împreună cu Sfântul apostol Ioan, o furtună a îndreptat corabia lor către Muntele Athos. Preasfânta Fecioară a fost fermecată de frumuseţea acelor locuri şi atunci Iisus i-a şoptit din ceruri cu iubire: „Primeşte acest munte ca dar de la Mine, pentru totdeauna. În el îşi vor afla scăparea toţi cei care vor să se mântuiască.”

La început, locuitorii acelor ţinuturi au fost înspăimântaţi de cei doi vizitatori, Maria şi Ioan, care prin simpla lor prezenţă făceau ca statuile idolilor să cadă spulberate la pământ. Dar, în scurt timp, oamenii s-au convertit la creştinism, fiind convinşi de dragostea divină a Mariei şi a apostolului Ioan. A mai trecut apoi o vreme, timp în care muntele a fost părăsit rând pe rând de către fiinţele umane cu ţeluri preponderent materiale, iar la momentul potrivit, prin voinţa lui DUMNEZEU, aici au început să vină bărbaţi plini de aspiraţie spirituală care, rugându-se în acest loc binecuvântat, au devenit sfinţi.

Unul dintre cei mai mari pustnici de aici, pe nume Petru Athonitul, care a trăit în secolul IX, a avut o viziune cu Fecioara Maria care i-a spus: „Am ales acest munte pentru a fi locuinţă călugărilor. Toţi aceia care vor locui în el şi vor ajunge să se lupte cu diavolul, duşmanul temut al omenirii, chiar eu voi lupta alături de ei şi voi fi cu dânşii toată viaţa. Le voi inspira gândirea şi nu îi voi lăsa să cadă de la bine şi de la fapta lor cea bună. Le voi hrăni trupul şi sufletul, iar după moarte chiar Eu îi voi înfăţişa Fiului şi DUMNEZEULUI meu. ”

Scurt istoric
Începând cu primele decenii ale secolului al IX-lea, Muntele Athos îşi dobândeşte caracterul său de ţinut exclusiv monahal, cu graniţe bine determinate, cu organizare administrativă proprie având capitala la Kareia. Totuşi, până în anul 960 marea majoritate a călugărilor locuiau în colibe sărăcăcioase şi erau deseori prădaţi de piraţii din zonă. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, Sfântul Athanasios Athonitul, un călugăr provenind dintr-o familie bogată, a început construirea marii mănăstiri Lavra. Deşi la început călugării s-au opus iniţiativei, plângându-se că Athanasios perverteşte tradiţia ascetică, împăratul Ioan Tsimiskes l-a sprijinit pe athonit în demersul său. De atunci, monahilor de pe muntele Athos li se mai spune şi athoniţi.

Pe parcursul secolelor următoare, traiul pe muntele Athos a cunoscut multe încercări, mănăstirilor fiindu-le dificil să se întreţină singure. În Evul Mediu doar puţine mănăstiri şi schituri au supravieţuit, mai ales datorită ajutorului material sistematic (bani şi produse) venite din Valahia şi Moldova. Acest ajutor se datora relaţiilor de rudenie cu locuitorii satelor – aproape toate româneşti – din jurul Muntelui Athos. Treptat, în secolul XIX prin donaţiile noilor veniţi din ţările ortodoxiei estice, precum Rusia, Bulgaria şi Serbia, ansamblul de mănăstiri s-a difersificat ca origine etnică, fiecare ţară exercitându-şi influenţa asupra mănăstirilor subvenţionate. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele de ocupaţie germane şi bulgare nu au intervenit în cazul muntelui Athos deoarece la cererea Epistassia (consiliul director al Muntelui Athos), Hitler a fost de acord să plaseze statul monastic sub protecţia sa personală.

Maica Domnului, singura prezenţă feminină de pe muntele Athos
Conform unei reguli denumite avathon (neumblat), pe muntele Athos pot intra doar bărbaţi, indiferent de religie. Băieţii sub 18 ani trebuie să fie însoţiţi de tatăl lor. Fiind o regiune cu statut special, accesul se face cu un permis numit diamonitrion, zilnic emiţându-se 100 de astfel de permise pentru creştinii ortodocşi şi aproximativ 10 pentru neortodocşi. Maşinile personale trebuie lăsate în oraşul Ouranopoli (cel mai popular punct de plecare spre muntele Athos, o mică staţiune-port la marea Egee) deoarece pe Athos sunt permise doar autovehiculele mănăstririlor şi ale celor care lucrează acolo.

Isihasmul

Locuitorii muntelui Athos practică foarte mult metoda rugăciunii isihaste, sau rugăciunea inimii, cum se mai numeşte ea. După spusele lui Gregorie din Sinai, fondatorul isihasmului, călugării pot vedea Lumina Necreată a lui DUMNEZEU dacă se devotează zilnic rugăciunii, rămânând aşezaţi în acelaşi loc de la răsărit la apus, repetând cu atenţie şi în şoaptă „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui DUMNEZEU, miluieşte-mă pe mine.” Deşi în epoca noastră modernizarea a pătruns chiar şi pe muntele Athos, mai există totuşi multe locuri retrase şi călugări care preferă să trăiască în pădure, locuind singuri în peşteri sau chilii improvizate, fără niciun confort şi departe de agitaţia vizitatorilor, rugându-se în permanenţă lui DUMNEZEU şi Fecioarei Maria.

Mănăstiri
Conform Consituţiei Sfântului munte Athos, numărul mănăstirilor din Athos este de 20, număr care nu poate fi depăşit. Se specifică fapul că dacă vreodată numărul monahilor din mănăstiri va depăşi capacitatea acestora de a-i găzdui, aceştia vor fi trimişi să locuiască în schituri şi chilii. Ordinea ierarhică a mănăstirilor este următoarea: Marea Lavră, Vatopedu, Iviron, Hilandar, Dionisiu, Cutlumus, Pantocrator, Xiropotamu, Zografu, Dochiariu, Caracalu, Filoteu, Simonopetra, Stavronikita, Sfântul Pavel, Xenofontu, Grigoriu, Esfigmenu, Sfântul Pantelimon şi Kostamonitu.

Deşi cronicile istorice atestă că domnitorii români au fost ctitorii (persoane care suportă cheltuielile pentru ridicarea, renovarea unui lăcaş sfânt) majorităţii mănăstirilor de pe muntele Athos, inclusiv a celor mai mari, din păcate românii nu au o mănăstire a lor. Aceasta se petrece deoarece spre deosebire de sârbi, bulgari sau ruşi, care atunci când au oferit ajutoare Sfântului Munte Athos, au pretins în schimb o mănăstire a lor, românii, după cum afirmă cercetătorul rus Porfir Uspenski (autorul unei monografii ample asupra Sfântului Munte Athos), „au oferit ajutoarele ca unui frate aflat în nevoi, fără să ceară nimic în schimb.”

Pe lângă cele 20 de mănăstiri, în Athos există 12 schituri. Dintre acestea, două sunt româneşti. Schitul Lacu, care aparţine de Mănăstirea Sfântul Pavel şi Schitul Prodromu (prodromos înseamnă înaintemergătorul), înfiinţat de domnitorul Alexandru Ghica în secolul XVIII, care aparţine jurisdicţional de Marea Lavră. Printre chiliile româneşti de pe Athos amintim: Colciu, Sfantul Ipatie, Provata, Chilia Adormirea Maicii Domnului. După călugării greci, cei mai numeroşi pe muntele Athos sunt românii.
Ziua liturgică începe la ora 17 cu vecernia (slujbă religioasă care se face spre seară). La ora 18:40 se ia masa apoi, la ora 19 are loc slujba pavecerniei urmată de scoaterea moaştelor (rămăşiţe ale trupurilor sfinţilor) pentru pelerini. La ora 21:30 se face stingerea, iar la ora 2:45 deşteptarea deoarece la 3 începe slujba, care se termină la 7. Micul dejun se ia la ora 7:15. Masa se serveşte de două ori pe zi, la interval de 12 ore. Între orele 7:30 si 11:30 fiecare călugăr işi are programul de chilie, iar între orele 11:30 şi 16:30 se face muncă în folosul mănăstirii. Un pelerin are dreptul să locuiască într-o mănăstire doar 24 de ore.

Pe Muntele Athos nu sunt acceptate carnea sau preparatele pe bază de carne, excepţie făcând foarte rar, peştele sau fructele de mare. Acest lucru, împreună cu pacea specifică vieţii de călugăr şi eforturile pentru dobândirea mântuirii spirituale au făcut posibil ca pe muntele Athos să nu se vorbească despre boli cu substrat alimentar precum cancerul, diabetul, bolile de inimă sau afecţiuni ale sistemului digestiv. Uleiul de măsline produs pe muntele Athos este de cea mai bună calitate, iar hrana se găteşte la plite şi cuptoare tradiţionale. Călugării de pe muntele Athos îşi cultivă singuri, în mod organic, zarzavaturile, legumele şi fructele, cresc găini ouătoare la mănăstire şi nu apelează deloc la produsele alimentare procesate din comerţ. Inclusiv băuturile alcoolice precum rachiul sau vinul sunt produse tot aici, iar ca îndulcitor se foloseşte mierea de albine.

Miracole

Nu este călugăr pe muntele Athos care să nu vorbească despre minunile care au avut loc şi continuă să se petreacă până în zilele noastre pe Sfântul Munte Athos. Unul din cele mai puternice exemple în acest sens este mănăstirea Marea Lavră, unde, conform spuselor călugărilor , de peste 1000 de ani hambarele sunt mereu pline, nu datorită oamenilor, ci graţie harului lui DUMNEZEU. La fel de grăitoare sunt miracolele care au drept sursă icoanele Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfântului Ioan Botezătorul.

Icoana Prodromiţa făcătoare de minuni
Se spune că icoana Sfintei Fecioare de la schitul românesc Prodromu nu a fost făcută de mâini omeneşti. În anul 1862, părintele stareţ Nifon a chemat de la Iaşi un pictor pe nume Iordache Nicolau care să realizeze o icoană a Maicii Domnului. Condiţia impusă artistului era ca în tot timpul cât va locui acolo, să se roage Maicii Domnului, să citească acatistul în fiecare zi, să păstreze abstinenţa sexuală, să ţină întotdeauna post în ziua în care pictează, iar dacă mănâncă să nu mai picteze apoi, să se spovedească, să nu se certe şi să nu urască pe nimeni. Deoarece nu reuşea să picteze frumos chipurile Mariei şi a lui Iisus, deşi respecta toate condiţiile impuse, Iordache s-a rugat o noapte întreagă la Maica Domnului şi apoi dimineaţă a constatat cu uimire că icoana era deja pictată de mâini angelice nevăzute.

„Am avut şansa să fiu doi ani arhondar (călugăr care primeşte oaspeţii) la Schitul Prodromu, între 2001 şi 2003, şi mii de oameni au venit, iar eu i-am dus să le arăt şi să le vorbesc despre sfânta icoană Prodromiţa, care este îmbrăcată în argint, iar chipurile cele nepictate de mână sunt lăsate descoperite şi au o frumuseţe care nu poate fi descrisă… Şi ducându-mă acolo zilnic, am observat ce citisem cândva: chipurile Maicii Domnului şi ale Mântuitorului se schimbă. Atunci când vin creştini deschişi şi cu bună dorinţă de a afla har şi de a afla ajutor de la DUMNEZEU, cu inima deschisă şi se închină, Mântuitorul zâmbeşte. Apare un zâmbet pe chipul Lui pe care nu vi-l puteţi închipui cât de minunat şi de frumos este.” Părintele Alexandru, de la Chilia Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Sfinţii Trei Ierarhi
Zona în care se află schitul Prodromu, deşi situată lângă mare, este total lipsită de apă dulce. În urma multelor rugăciuni, în anul 1720, Sfinţii Trei Ierarhi (Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, consideraţi cei mai mari învăţători ai ortodoxiei), s-au arătat unui pustinc român cu har şi i-au indicat un măslin lângă care să sape pentru a găsi apă. El a ascultat îndemnul lor, iar la opt metri adâncime a găsit apă, săpând fântâna care se vede şi azi.

Icoana Sfântului Ioan Botezătorul
Se spune că în anul 1821 nişte soldaţi turci au intrat în capela Sfântului Ioan Botezătorul cu intenţia de a o jefui. Văzând icoana lui Ioan Botezătorul mişcându-se, ei s-au speriat şi au început să tragă cu pistoalele în ea. Dar în loc să o strice, gloanţele nici nu o atingeau, ci se întorceau către ei. Văzând că nu au şanse de câştig, soldaţii turci au fugit şi nu s-au mai întors.

Întâlnire cu Maica Domnului
Monahii de pe muntele Athos cred cu tărie în Fecioara Maria şi se roagă foarte mult la ea. Ei spun că vieţile lor, împreună cu tot ceea ce se petrece pe munte este supravegheat de Ea şi pe toţi cei care vin, Ea îi primeşte.

Un călugăr pe nume Gheronda de la schitul Sfântul Pavel povesteşte cum s-a întâlnit cu o femeie într-o grădină de măslini aflată în apropierea mănăstirii Hilandar. El a întrebat-o cum de se află acolo şi i-a spus că nu are voie pe muntele Athos. Femeia avea o carte pe braţe şi alte două le ţinea alături, pe iarbă. Maica Domnului (căci ea era) i-a spus atunci zâmbind: „Vrei să ştii cine sunt eu? Uite în cartea asta care o port în braţe îi scriu pe cei care vin aici ca pelerini şi apoi pleacă. În cealaltă, îi scriu pe cei care vin o perioadă, rămân cât pot şi apoi pleacă, iar în a treia carte, pe cei care vin aici şi rămân până la moarte.”

Citiţi şi:
Meditaţia isihastă
Pelerinaje spirituale

yogaesoteric
21 februarie 2011

Read More