OBICEIURI DE INMORMINTARE LA ROMANI

~Magickal Graphics~

		Obiceiuri familiale: înmormântarea
		Încercând să-şi apropie moartea, oamenii i-au împrumutat chip omenesc şi comportări umane. Este personajul care taie firul vieţii, uneori atunci când e mai frumoasă şi mai la începutul ei.Moartea "e o femeie urâtă, slabă, n-are ochi, n-are urechi, îmbrăcată în negru, poartă o coasă, un arc cu săgeţi şi un pahar plin cu otravă şi o linguriţă cu care dă de băut celui pe care-l omoară." După unii, "vine îmbrăcată toată în alb şi de aceea rudele poartă ca semn de doliu haine negre." Pe moarte o văd doar muribunzii, ceilalţi nu văd nimic în locul unde arată cei de pe patul de moarte. S-ar părea că moartea poate avea şi un chip frumos, pentru că unii "cei nevinovaţi, curaţi, râd, văd ceva frumos, în timp ce alţii văd urât şi plâng de ceea ce văd, aceasta fiind după faptele omului." Moartea "dă de scire de'nainte prin diferite semne atât nemurilor celor apropiate cât şi celui ce are să moară, că în scurt timp va veni la dânsul ca să-i ia sufletul şi abia după aceea se arată şi ea singură." Se zice că înainte omul ştia când are să moară cu precizie şi nu făcea lucrurile cumsecade. "Unul făcea un gard de seci şi trec alţii şi-l întreabă de ce face aşa un gard care nu ţine mult. El a răspuns că trei zile, cât mai are de trăit, gardul va ţine mult, iar cui va trebui după dânsul să-şi facă. Şi de atunci, Dumnezeu nu mai lasă să ştie omul când moare." Ca semne de moarte, în comuna Fundu Moldovei găsim: "slăbirea omului, dacă visezi mirtă sau un perete căzut, căzut hăizaşul de la bordei, visezi că a furat cineva pe geam dulapul din casă, că a luat podul de peste apă" , "că ţi-a căzut un dinte sau o măsea şi dacă te doare tare e o rudă apropiată, dacă nu te doare e cineva mai de departe." Iată şi un fragment dintr-un bocet în care e vorba despre unul din semnele de moarte: Te-am visat între morminte, Despletită şi cernită Şi pe obrazul tău palid Lacrimile şiroind. Tot semn că-ţi moare cineva din familie e şi atunci când visezi că se rupe şi se dărâmă o bucată de pământ, că vin butuci pe o apă tulbure, că întinzi o pânză albă, lungă tare, că te muşcă un porc, fugi şi nu poţi scăpa de el, că ară cineva cu plugul, e semn că cel ce ară va muri, când cântă cucul foarte aproape de casă. Dacă visezi că scoate cineva stâlpii de la poartă, e semn ca stăpânul casei va muri. Dacă unei femei i se dezleagă mereu cozile, le leagă ca de obicei, dar ele se dezleagă iar şi iar, atunci e semn că moare cineva dintre rude. Se zice că unul a vorbit odată cu moartea şi a întrebat-o: - "Cum are să fie când vii mata?" Ea a răspuns că atunci când o să se apropie, o să simtă înţepături şi dureri în picioare, iar când îl va durea în gât, atunci ea are să vină. Moartea a venit, nu a luat în seamă rugăminţile lui, l-a obligat să bea păhăruţul şi l-a luat. Unde stă de obicei moartea, nu se ştie, ea stă "în colţul camerei când vine să te ia" , şi de fapt "nici nu-i bine să ştii unde stă." Când omul se îmbolnăveşte mai grav, se încearcă însănătoşirea lui cu fel de fel de leacuri. Dacă nu se însănătoşeşte, sunt chemaţi preoţii, în mod obligatoriu doi, să facă Sfintele Masle. Astfel, "în camera bolnavului se pune un blid cu făină de grâu în care se înfig 9 beţişoare din tulpini uscate de busuioc, înfăşurate la capătul din afară cu buci de in. Azi se fac surceluţe de brad învelite la capăt cu vată. Alături de blid se mai pun pe masă şi două pahare cu ulei. Se face slujba, se sfinţesc cele de pe masă şi apoi, pe rând, se citeşte câte o evanghelie şi se miruieşte un loc de pe trupul bolnavului: fruntea întâi, apoi barba, obrazul drept, obrazul stâng, pieptul, mâna dreaptă pe o parte şi pe alta, mâna stângă la fel, piciorul drept şi apoi cel stâng la încheietură. Sunt nouă puncte unde se folosesc cele nouă beţişoare. După ungere, se dă bolnavului Evanghelia s-o deschidă. Dacă se deschide pe roşu, trăieşte, dacă e pe negru, moare curând. Preotul citeşte încet textul de la locul unde s-a deschis cartea, apoi bolnavul repetă după preot: "Binecuvântaţi părinţi, sfinţiţi şi faceţi bine şi ne iertaţi şi pe noi păcătoşii." Dacă cel bolnav nu poate vorbi, cuvintele se repetă de o rudă apropiată. Dacă în două zile de la Sfintele Masle moare, corpul răposatului nu se scaldă, pentru că se consideră curăţit şi sfinţit, se şterge numai pe obraz cu agheasmă şi se îmbracă." Ritualul înmormântării cu pregătirile de dinainte de îngropare şi cu evenimentele de după săvârşire se desfăşoară precis, dacă moartea a survenit în mod natural, din cauza vârstei înaintate sau a unei boli îndelungate. Când cel bolnav începe să slăbească mult, să nu cunoască pe cei din jur, să se învineţească la încheieturi, să i se învineţească unghiile, să aiureze, să respire greu, să nu mai poată vorbi, se fac pregătiri pentru clipa cea din urmă şi rudele îşi cer iertare de la muribund. Dacă muribundul se chinuie mult, se face "rugăciunea pentru dezlegarea sufletului" , se scot din cameră rudele apropiate, sau în unele cazuri se cheamă toate rudele, căci cel ce moare se uşurează la vederea lor. Atunci câinele urlă, vacile rag, semn că simt pierderea stăpânului lor. Este obiceiul ca sub perna muribundului să se pună, pentru a-i uşura chinurile, un jug de la un car cu boi cu credinţa că acesta nu poate muri pentru că ar fi furat cândva un jug sau l-ar fi ars ca lemn de foc. În clipa când moartea devine inevitabilă, una din persoanele aflate în casă, de regulă un străin, pune o lumânare aprinsă în mâna muribundului, iar când nu este posibil, el o ţine la cap aprinsă până când moare. Aprinderea lumânării este unul din cele mai stabile elemente ale ritualului de înmormântare, valabil pentru toate popoarele creştine şi astăzi pentru toate categoriile sociale şi pentru toate vârstele. De cei ce mor fără lumânare "nu-i bine" , "sufletul lor se pierde." Ei sunt pomeniţi în biserică la solicitarea rudelor în timpul slujbei numite proscomedie, slujbă ţinută între liturghie şi vecernie, se plătesc, de asemenea, slujbe la douăsprezece biserici la care se duce câte o prescură în două colţuri, un litru de ulei, un litru de vin care se dau preotului. După moartea bolnavului, cei aflaţi în preajma repausatului "deschid uşile şi ferestrele să iasă moartea cu sufletul afară, apoi fânul din patul unde a zăcut muribundul se scoate afară şi împreună cu cearşafurile, ţolurile cu care s-a învelit, hainele mai rele folosite de el se ard în ogradă." Mortului i se închid ochii pentru a nu mai vedea jalea celor din jur şi tot acum se întorc cu faţa la perete sau se acoperă oglinzile din casă. În timp ce în unele locuri lumânarea ce a ars la căpătâiul muribundului se păstrează şi se arde în trei seri consecutive în locul unde a murit persoana respectivă, la Fundu Moldovei ea "se arde încontinuu până se termină de ars." Pus în unele locuri ca semn că în casă a murit cineva, "un pahar cu apă şi o bucăţică de pâine peste pahar se aşează în geam pentru hrana sufletului mortului care stă pe locurile pe unde a umblat mortul în viaţă" , şi stă, după unii "şase săptămâni pe pământ după care se urcă la cer" , sau "trei zile cât stă şi mortul, seara venind să se culce, sau "în sicriu alături de trupul său" , sau "pe feştila de sfoară luată dintr-un ghem făcut de o femeie bătrână, curată, din buci de in. Tot această femeie o spală şi o ghileşte, iar bucata pe care stă sufletul se pune în colţul din dreapta sus al camerei unde stă sicriul şi se atârnă pe ea prosoapele ce vor fi folosite la înmormântare." Sufletul însoţeşte trupul la cimitir şi "după ce preotul pecetluieşte groapa, îşi sărută trupul şi se ridică la cer." "Şi dacă cu părere de rău iese din trup, apoi cu mare scârbă îl sărută la punerea în groapă." Pentru a şti comunitatea că a murit cineva, se trag clopotele bisericii "de trei ori pe zi, lung, până în ziua când se îngroapă mortul, iar serile se sună din trâmbiţe la casa mortului." Acest instrument, trâmbiţa, în vechime era buciumul, este făcut din tablă şi are forma unei trompete lungi, asemănătoare acelora din care sună arhanghelii Mihail şi Gavril când vestesc judecata de apoi. Se pare că originea sa este foarte veche, fiind atestată la romani: "tuba servea nu numai la război dar şi la înmormântări, acei ce cântau din tube se numeau tubucines. Figura ei se vede pe diferite monumente romane, mai ales pe Columna lui Traian şi în picturile din Herculanum." Trâmbiţaşul însoţeşte cortegiul funerar şi pe drumul spre biserică şi cimitir, sunând în răstimpuri o melodie foarte jalnică. El "primea ca plată o oaie, astăzi dându-i-se bani." Scăldatul mortului este un alt moment al pregătirii pentru îngropăciune. El este spălat de străini, cu apă caldă, "în care se pune busuioc şi măghiran" , femeia de femei, bărbatul de bărbaţi. Cel ce scaldă mortul "primeşte un rând de haine." Apa folosită la scăldat se aruncă într-un loc ferit, "la rădăcina unui pom sau într-o groapă" , să nu se calce în ea nici de om, nici de vită căci "nu-i bine" , iar vasele în care se scaldă mortul se spală cu agheasmă. Ustensilele cu care se piaptănă mortul sau se bărbiereşte se pun în sicriu alături de mort. Femeilor li se împletesc cozi din păr, iar fetelor li se lasă părul despletit, pentru a putea fi gătite ca mirese. Cei ce scaldă mortul nu se apucă de altă treabă până nu se spală cu agheasmă pe mâini. Spălat şi pieptănat, mortul se îmbracă cu haine noi, cumpărate de rude după moarte, sau în aproape toate cazurile "pregătite de cel mort din timpul vieţii." În unele familii, morţii erau îmbrăcaţi în cămăşile de mire sau de mireasă, dacă nu erau folosite în alte scopuri. Hainele sunt confecţionate conform portului tradiţional şi nu este la noi credinţa că "mortului nu-i bine să-i dai haine de lână, căci la judeţul de apoi pământul va arde şi arzând şi lâna îi va pricinui un miros urât." Mortul se pune pe o laiţă sau pe o masă în casa cea mare, aşezat cu capul spre răsărit iar cu picioarele spre uşă. Era acoperit cu o pânză albă până la mâinile-i care-i sunt puse încrucişat pe piept şi peste care se pune o iconiţă şi un "toiag făcut din ceară curată de lungimea mortului cu o feştilă din ghemul de sfoară de in". Toiagul se aprinde când se trag clopotele în "cele trei răstimpuri ziua şi la miezul nopţii." Dacă toiagul nu se termină de ars, se pune pe sfeşnicul ce se va duce la biserică, sau "ce rămâne se pune în sicriul mortului împreună cu talajul - geluiturile din scândurile din care s-a făcut sicriul -, cu bani, cu un ou roşu, dacă e după Paşti, cu obiectele de ras şi pieptănat, precum şi acul folosit la diferite cusături pentru mort." Steag ca semn de moarte nu se foloseşte, dar pe faţada casei unde este un mort se pune o bucată de pânză neagră. Rudele, cunoscuţii vin în casă să vadă mortul şi aduc cu ei câte o lumânare înfăşurată într-un prosop sau năframă cu busuioc sau alte flori, legate cu panglică neagră, pe care o aprind şi după ce sărută iconiţa de pe pieptul mortului o dau peste sicriu unei rude apropiate a mortului, spunând în şoaptă: "de sufletul � (cuiva apropiat din propria familie)". În timpul priveghiului se boceşte, mai ales la începutul serii. Nu există bocitoare de profesie, dar bocesc totuşi femei cu glas frumos, bocetul fiind ascultat şi interpretat de cei prezenţi. Se boceşte pentru a alina durerile şi pentru că "aşa-i frumos". Se intensifică lamentaţiile atunci când în camera unde se află mortul intră prieteni apropiaţi, rude apropiate, gospodari mai de seamă ai satului care "fac cinste" prin prezenţa lor la priveghi. Dăm mai jos câteva bocete: După copil Dragu' mamei, puiu' mamei, Da' de ce te-ai grăbit Aşa repede-ai pornit, Să te duci de la mama? Că de astăzi înainte Cu mama nu-i mai grăi, Nici în braţe nu te-a lua, Nici nu te-a mai legăna, Nici nu te-a mai săruta Frumuşel ca mama ta. Ţi-ai făcut guriţa de lut, Ca să nu vorbeşti mai mult; Ţi-ai făcut guriţa piatră, Să nu grăieşti niciodată. Ajungem la cimitir Şi-acolo ne despărţim Şi mai mult nu mai grăim, Că te duci pe ceea lume, Ceea lume-i cu stăpânire, Cine merge nu mai vine, Să nu spuie cât e de bine; Ceea lume îi cu doamna, Nu grăiesc copii cu mama. Dragu' mamei, dragu' mamei, Un' te-ai dus de mititel? Acolo când îi ajunge, Te roagă şi pentru mine, Ca să merg şi eu la tine, Ca să nu stai singurel, Dragu' mamei, puiu' mamei. După mamă Ia, descleie-ţi guriţa Şi zi-i către noi ceva, Măcar două, trei vorbuţe, Să le punem la inimuţă, Să ştim c-am avut mămuţă. Scoală şi te uită care cum lucră, Cum te-au pregătit de ducă. Un' te-ai pregătit aşa tare, Parcă eşti nănaşă mare. Scoală, uite la fereastră, Ţi-a sosit carte domnească, De la noi să te pornească. Te-or duce cu care cu boi Şi nu-i mai veni-napoi. Fie-o mamă cât de rea Şi copiii-s lângă ea. Fie-un tată cât de bun Şi copiii-s tot pe drum, Că dincotro vântul bate, Tot îi frige şi îi arde Şi dincotro vântul împinge, Tot îi arde şi îi frige, Nime-n braţe nu-i mai strânge. Scump îi cuvântul de mamă Şi noi nu l-am luat în seamă. După tată Stăi, tătuţă, nu pleca, Că-napoi nu te-i înturna, Să mai vorbeşti cu noi ceva. Stăi, tătuţă, nu te duce, Că înapoi nu te-a aduce. Mai deschideţi guriţa Şi mai grăie cu noi ceva, Măcar două, trei cuvinte, Că acelea le-om ţine minte; Măcar două, trei vorbuţe, Şi le-om pune la inimuţă. Că de astăzi înainte N-avem cui ne jelui. Încotro vântul ne-a bate, Tot ne-a frige şi ne-a arde, Că n-are cine ne ţine parte. Noi, tătuţă, te-am ruga Să nu iei doru' cu mata, Ca să ni-l mai laşi nouă, Că l-om pune-n grădinuţă Şi-a creşte-o floare-albuţă, Şi floarea s-a scutura Şi noi pe mata nu te-om uita. Vai, tătuţă, nu pleca, Că mai mult nu te-om vedea. Scoală şi mai stai cu noi la soare, Că te-i hrăni şi de răcoare, Scoală şi mai stai cu noi la vânt, Că te-i hrăni şi de pământ. Conţinutul bocetelor e diferit, în funcţie de vârsta decedatului, de gradul său de rudenie, precum şi de purtarea sa în viaţă. La moartea unui copil, vestită numai de clopotul mic de la biserică, boceşte numai mama sau o femeie ce cântă în numele ei jalea pierderii fiinţei pe care a adus-o pe lume. Când mama care moare este mai în vârstă, ea este rugată de o fiică, ce are şi ea un copil mort, să-l vadă şi să-i spună că mamei sale îi este tare dor de el. Grijile mamei de a creşte, spăla şi îngriji copiii o fac să se gândească şi la cămaşa copilului mort: C-o fi neagră ca tina, Că eu cămaşă i-oi spăla, I-oi spăla-o-n lăcrimioare, I-oi usca-o-n dor şi jale. Dacă moare gospodarul, stâlpul casei, atunci se ştie ce se va întâmpla: "copiii nu vor avea cui să se jelească" şi "n-a avea cine să le ţină parte." De-i călca din piatră-n piatră, Din străin nu-i face tată. Bocetele sunt specifice doar celor trei zile ale ritualului funerar. Întrucât această formă de comunicare este specifică pentru stabilirea unui dialog dinamic, cadavrul este un participant obligatoriu. Atât timp cât mortul stă în casă, el nu este lăsat singur, se priveghează tot timpul. Pentru ca "noaptea să treacă mai uşor, să se reducă din durerea rudelor răposatului" , "să se alunge somnul" , cei veniţi la priveghi organizează un şir de jocuri specifice, acestea fiind "ultima petrecere a celor vii împreună cu cel mort". Lista jocurilor de priveghi este destul de mare. Într-un trecut nu prea îndepărtat, ele se practicau masiv. Cazurile în care unele din ele se mai practică astăzi sunt cele unde cei morţi sunt oameni în vârstă la care se aşteptau să moară, s-au purtat rău cu familia şi cu colectivitatea. Înţelese ca o defăimare a amintirii celui mort, se consideră că jocurile ar jigni durerea mare a familiei în cazurile de moarte fulgerătoare a unui om în floarea vârstei, a unui tânăr. Toate jocurile sunt descrise de informatori din cunoaşterea lor directă, fiind jocuri "care se făceau mai înainte" şi la care au participat. Cele mai cunoscute jocuri de priveghi din comună sunt: fântâna, ciupu', negustorul sau uleiul, mălaiul, moara, sfântul, bâzu', moartea, ridicatu' punţii, farba, puricele sau ineluşul, ghicitul, veveriţa, moara, trenu', mişca. Fântâna este cel mai cunoscut joc pe care cei chestionaţi l-au numit pe primul loc. Ca şi la celelalte jocuri, se urmăreşte prin aceasta o participare în masă a celor prezenţi la priveghi. Astfel, în mijlocul unui cerc făcut din participanţii ce stau unul lângă altul în picioare, se aşează pe un scăunel un băiat sau o fată. Unul din cei prezenţi îl întreabă ce face acolo, iar cel din mijlocul cercului răspunde că "am căzut în fântână". E întrebat din nou: "Cine te-a dat acolo?", la care cel căzut în fântână răspunde: "M-a dat cutare". Cutare e un tânăr sau tânără care are obligaţia să-l sărute pe cel (cea) din fântână, să-l scoată de acolo şi să se aşeze în locul lui. Acest joc poate fi comparat cu tradiţionala "periniţă", motivul central al jocului fiind sărutările ce trebuie date cu voie sau fără voie. Întrebările se repetă până când cei ce joacă se plictisesc şi încep un alt joc, de exemplu mişca. Tot în cerc se aşează participanţii şi la acest joc, însă de data aceasta în poziţia stând jos pe duşumea, cu genunchii ridicaţi şi acoperiţi cu un ţol. În joc se introduce o mănuşă, o năframă sau un fular cu care se loveşte jucătorul desemnat prin simplă numire să stea în mijlocul cercului. Mănuşa circulă din mână în mână pe sub genunchii acoperiţi ai jucătorilor şi, la intervale, cu iuţeală, este lovit cel din mijloc, care pentru a putea părăsi acest post, trebuie să fie ager şi să prindă mănuşa concomitent cu lovirea, căci altfel mănuşa pleacă în circuitul ei camuflat de genunchii acoperiţi şi va trebui să aştepte o nouă lovire pentru a face o altă încercare de a o prinde. Celui ce nu a fost suficient de ager îi este luată mănuşa şi el va merge să-l înlocuiască pe cel ce stă jos în mijlocul cercului de jucători. Şi acest joc este, ca şi celelalte dealtfel, un joc fără sfârşit, terminându-se la propunerea participanţilor. Un joc cu două variante, în esenţă acelaşi, este negustorul sau uleiul. Un jucător, negustorul, şezând pe un scaun, sau suit pe umerii a doi jucători acoperiţi cu un ţol, care simbolizează calul, se opreşte în faţa fiecăruia din cei prezenţi şi-l întreabă dacă nu cumpără ulei. Unii răspund că "nu" şi atunci negustorul zice că îl pune în burduful lui. Dacă unul a spus "da", atunci negustorul îl stropeşte cu apă din cofiţa pe care o are ascunsă în faţă sub haină. Aproape în toate cazurile, în serile de priveghi se cheamă şi preotul care face o slujbă. Tradiţionalele jocuri de priveghi sunt astăzi înlocuite tot mai mult cu jocul de cărţi, poveşti şi glume pentru a trece timpul mai repede. Înmormântarea propriu-zisă este pregătită de rude şi atunci când starea materială permite, se plăteşte o femeie străină, numită colceriţă, care coace şi pregăteşte mâncarea. Se coc pentru înmormântare şase pomene mari, de formă ovală, împletite, care vor fi puse în coşarca cu pomene peste un ştergar frumos ţesut şi nou. Pomenele se pun în picioare, iar în mijlocul coşărcii se pune cocorata, o cruce făcută din şuviţe de aluat împletite în două şi cu capetele îndoite în semicerc. În această cocorată se înfige pomişorul şi o lumânare. Pomişorul se face dintr-o creangă de prun pe care se pun fructe uscate, bomboane, păsărele (pupeze), scară şi cârlig, făcute din aluat. "Păsărelele se pun pentru a ajuta sufletul să zboare, cârja şi scara pentru a-l ajuta în drumul spre veşnicie". Se foloseşte pentru pomişor şi mălinul (prunus padus) înflorit dacă moartea a survenit în timpul înfloririi lui. O colceriţă spune că "înainte, în pom se punea şi o cruce făcută din două beţe înfipte într-o lămâie, portocală sau măr care se îmbrăcau până la cele patru vârfuri cu smochine şi această cruce se punea pentru că prin pom a păcătuit omul şi să i se ierte păcatele". O altă semnificaţie este aceea că pomul este pomul vieţii care cu darurile sale l-a însoţit pe cel mort de la naşterea sa, el putând fi interpretat şi ca o ultimă jertfă adusă de cel mort lui Dumnezeu cu ocazia despărţirii sale de lumea celor vii. Pomul îl va ajuta pe cel mort în drumul de dincolo "răcorindu-l şi odihnindu-l cu umbra sa şi hrănindu-l cu bunătăţile din ramurile sale" Pomul este aranjat de rudele mortului, fiecare legând câte ceva cu credinţa că ceea ce leagă o face pentru ca sufletul mortului "să aibă de unde da hrană şi celorlalte rude cu care se va întâlni în lumea cealaltă." Tot pentru acest motiv se pune în sânul mortului o bucată de pâine sau un colăcel şi o bucată de zahăr. Colceriţa pregăteşte şi mâncarea pentru praznic, care nu-i altceva decât masa ce se oferă participanţilor la înmormântare după întoarcerea de la cimitir. Mâncărurile variază în funcţie de post sau câşlegi şi de starea materială a rudelor repausatului. Sicriul se face din scândură de brad, după ce se ia măsura mortului cu o sfoară şi i se zice sălaş, iar dacă are capacul de forma acoperişului unei case i se spune copârşeu. "Se făcea o ferestruică în dreptul capului, în partea dreaptă a sicriului, dar astăzi nu se mai face." Acest obicei e atestat şi de S.Fl. Marian pentru comuna noastră. După datină, înmormântarea are loc a treia zi după moarte. Cei ce vin pentru înmormântare aşteaptă sosirea preotului care vine la ora fixată dinainte pentru aceasta. La intrarea în camera cu mortul, primeşte o lumânare cu prosop şi face prohodul, apoi sicriul e scos din casă. "După ce se scoate sicriul din casă, se mătură, se pun patru lumânări aprinse în dreptul uşilor şi ferestrelor din camera unde a stat mortul sau se acoperă cu această cruce din lumânări întreaga suprafaţă a casei, punându-se câte o lumânare în camere separate. Preotul se întoarce, după ce este scos mortul în curte, în casă, face agheasmă şi citeşte Evanghelia pentru familia mortului pe care apoi o sfinţeşte cu busuioc şi cu agheasmă. Se duce în toate camerele, sfinţind cu agheasmă în jurul casei, în ogradă şi în grajd şi pe urmă se pleacă spre biserică." Sicriul se duce cu carul cu boi, de preferat de culoare neagră, cărora li se pune în coarne câte un prosop şi un colac. Dacă de la casa mortului până la biserică nu e departe, mortul se duce cu năsălia, iar cei ce-l duc poartă câte un prosop prins peste piept. Când sicriul este scos din casă este obiceiul de a se sparge o oală, un vas, pentru a se scoate şi răul din casă odată cu mortul. La unele case se obişnuieşte să se spargă paharul care a stat în geam cu apă şi zahăr pentru sufletul mortului, care alteori este dat de poamă unei vădăni. Acest obicei e atestat şi de răspunsurile date la chestionarul lui B.P. Hasdeu. Se formează cortegiul funerar şi începe drumul spre biserică, drum pe care se fac douăsprezece opriri sau stări şi la care se citeşte din Evanghelia învierii. În general cortegiul e cam acelaşi. În faţă merg trâmbiţaşii, urmaţi de sfeşnic, cele patru cruci, praporii, serafimii, coşarca cu pomul, coşul cu paosul, corul bisericesc, preotul însoţit de cantor, carul în care e aşezat sicriul. La cele patru colţuri ale carului se pune câte un brăduţ. Brazii împodobesc fără excepţie carul în afară de cazul când cel mort este dus cu năsălia. Aceşti brăduţi se împodobesc cu smocuri de lână albă, uneori chiar şi neagră. S.Fl. Marian atestă că bradul era purtat separat în cortegiul funerar în comuna noastră. În mai puţin de o sută de ani obiceiul s-a pierdut şi cei chestionaţi nu-şi mai amintesc acest lucru. La capul sicriului, în car, este aşezată crucea, la care se leagă un ştergar. După car urmează familia celui mort, alţi cunoscuţi care vin să-l petreacă pe ultimul drum. Persoanele care rămân acasă, pregătesc mesele pentru praznic, aşează mâncarea şi băutura. În cazurile când casa unde se face praznicul e foarte departe de biserică, praznicul se face imediat după scoaterea mortului din casă. Una din cele douăsprezece stări se face în curte, a doua la poartă, iar pentru celelalte, distanţele se împart în funcţie de depărtarea până la biserică. La stările care se fac pe drum, o femeie vădană, mai sărmană, aşterne pe jos o pânză albă sau un prosop care simbolizează punţile peste care va trece sufletul. Acestei pânze i se spunea pod. "Rudele, la înmor-mântare dau poduri sau punţi, adică nişte pânză curată sau ştergere. Acestea se pun pe locul pe unde trece mortul şi apoi se dau la femei sau oameni săraci, dintre acei ce au ajutat la înmormântare sau cei indicaţi de rude." Pe această pânză se mai pun şi monezi pentru a avea sufletul cu ce să-şi plătească vămile, acestor monezi li se spunea ort şi de aici expresia "a dat ortul popii." În biserică, se face prohodul, după care membrii familiei sărută mortul, apoi întreg cortegiul se îndreaptă spre cimitir, unde groparii (persoanele care poartă sicriul) coboară mortul în groapă. Rudele apropiate aruncă bani peste sicriu "pentru ca să fie plătit pământul în care stă." În fiecare seară, timp de şase săptămâni, sau dimineaţa, obligatoriu măcar în trei zile, se aprind lumânări lângă cruce. Acest lucru e făcut de o femeie plătită în acest sens sau de către un membru al familiei sau de străjeriţă. La 40 de zile de la deces, se repetă în biserică slujba înmormântării, iar la mormânt se întinde o pânză albă pe care se pun patru căni cu apă cu colaci şi nuci şi legate cu câte o năframă şi se prohodeşte. Cu această ocazie se face şi un praznic acasă. Pomenirea morţilor se face şi cu alte ocazii: în cele şapte slujbe din postul Paştelui, în sâmbăta morţilor şi în duminicile de peste an, precum şi cu prilejul hramurilor din comună. Semnele de doliu în comuna Fundu Moldovei sunt purtate de către membrii apropiaţi ai familiei şi constau în următoarele: bărbaţii umblă cu capul gol de la deces până la înmormântare, toţi poartă o panglică neagră în jurul mânecii sau la piept, femeile căsătorite au părul despletit dar acoperite cu un tulpan de culoare neagră, iar îmbrăcămintea este de culoare neagră. Bărbaţii nu se rad timp de 40 de zile. Persoanele căsătorite cărora le-a murit unul din soţi ţin doliul timp de un an. Parastasul care se face după un an e semn de ridicare a doliului, după care au dezlegarea să se căsătorească. "În realitate, doliul reprezintă o perioadă de prag pentru supravieţuitori, în care se intră prin rituri de separare şi din care se iese prin rituri de reintegrare în societatea generală (rituri de ridicare a doliului)." Cu prilejul unor decese, se găsesc persoane care practică vrăji legate de mort. Arătăm că este obligatoriu ca mortului în sicriu să i se pună toate obiectele ce s-au întrebuinţat la pregătirea toaletei mortului: pieptenele, acul şi aţa rămasă de la cusut, obiectele de ras. Dar nu întotdeauna se respectă aceasta, obiectele fiind de multe ori sustrase, chiar de rudele apropiate în scopul efectuării unor vrăji. Dacă "ai acul şi aţa folosită la mort şi coşi ceva cât de puţin în hainele unei persoane, fără ca persoana respectivă să ştie şi zici: aşa cum nu mişcă mortul, aşa cutare să nu se poată însura (sau mărita) cu cutare �, atunci acela nu se mai poate căsători." Tot pentru a împiedica pe cineva să se căsătorească, cel ce-şi doreşte acest lucru ia de la persoana respectivă ceva, de obicei câteva fire de păr şi le pune în sicriu sau în groapă unde se îngroapă mortul, şi aşa îi leagă cununiile. Pentru ca un soţ beţiv şi rău de gură să se transforme în bine "se ia apă de la scalda mortului şi se stropeşte mâncarea care se dă soţului şi aşa cum nu poate mortul să vorbească, aşa să nu poată soţul să bea." Tot pentru a înlătura viciul beţiei, se lua "o bucată de toiag de la mort, se aprindea şi se stingea băutura ce se dă soţului, de nouă ori." Şi din părul mortului se fură, se taie mărunt şi se pune pe haina cuiva, căruia i se doreşte răul şi "aşa cum mortul nu înaintează, aşa să nu-i mai meargă bine lui cutare." Se zice că "dacă ai legătura cu care au fost legate picioarele mortului şi o păstrezi înnodată, înseamnă că ţii legate gurile vrăjmaşilor" , iar dacă ai ac şi pieptene de la mort, câştigi procesele dacă te judeci cu cineva. Fetele îşi doresc să aibă câte un ac de la mort pentru ca, atunci când vin feciorii la ele, punându-şi-l în brâu sau în pat, să nu le poată face nimic. Iată ce trebuie să facă feciorul care a fost vrăjit cu un ac de la mort: "La miezul nopţii va găuri cu sfredelul nouă punţi de trecut apa şi-şi va reveni, şi dacă tot nu s-a vindecat, atunci se va duce să prindă trei pui mici de păstrăv pe care-i va înghiţi de vii, zicând: aşa cum umblă puii repede prin apă, aşa să umble şi şurubul meu, sau va prinde trei păduchi pe care tot de vii va trebui să-i înghită repetând aceleaşi cuvinte." Fata căreia i-au fost legate cununiile, ca să se poată mărita, va proceda astfel: "va lua o pânză albă cât ea de lungă, o găină sau un cocoşel negru, o căciulie de usturoi, apă din 9 izvoare luată noaptea fără s-o vadă nimeni, găinaţul de la o găină ţinută în trei nopţi la rând sub o coşarcă separată de celelalte găini şi va merge la o babă noaptea dinspre Sfântul Andrei. Baba i le pune toate cele aduse pe cap, peste pânza cu care o acopere pe fata ce stă în genunchi despletită şi spune: aşa cum nu ne vede nimeni ce facem aici, aşa să nu te vadă duşmanii care ţi-au făcut răul. Căpăţâna de usturoi o ia baba şi o descântă, împungând fiecare căţel cu un suvac făcut din lemn şi zicând: aşa cum nu strigă căţelul de usturoi nimic, aşa să nu strige duşmanii asupra ta. Toate cele aduse rămân la babă, iar fata ia înapoi căpăţâna de usturoi şi găinaţul de pasăre cu obligaţia de a proceda astfel: din trei căţei de usturoi va face mujdei şi-l va mânca ea, trei căţei îi va îngropa împreună cu găinaţul la poartă pentru a se opri răul dacă ar încerca cineva să mai vină în casă, trei căţei îi va îngropa sub pragul de la uşă, iar alţi trei, împreună cu trei boabe de piper şi o bucăţică de pâine, şi un pic de sare le va pune într-o punguţă ce o va purta la brâu, şi "aşa cum nu vede feciorul ce are ea în punga sa de la brâu şi aşa cum e usturoiul de gustos la carne, aşa să fie ea de plăcută la feciorul cutare. Peste câteva zile cheamă la ea pe feciorul ce-i este drag şi-i va da să mănânce o ciorbă în care va pune cele trei boabe de piper de la brâu şi urmează să i se îndeplinească dorinţa de a se căsători cu feciorul respectiv." Şi pentru că sufletul este nemuritor, odată despărţit de trup îşi duce viaţa lui, întorcându-se uneori pe pământ pentru a vedea locurile pe unde a umblat. Sufletul se mai întoarce să vadă ce mai este pe pământ cu ştima trupului: "Fiecare om are ştima lui. Ştima e un trup, o umbră, asemănătoare cu omul, care face gesturile din viaţă - vine în casă, mută scaunele, dă jos de pe pereţi, face hodorog în pod, caută în leagăn la copil, dacă a fost mamă cu copil mic � Ştima umblă până la şase săptămâni şi iese din nou din şapte în şapte ani. Copiii n-au ştimă, nu umblă." Se crede, de asemenea, că timp de două săptămâni ştima vine în fiecare seară la casa celui decedat şi apoi răreşte aceste vizite, ca de la şase săptămâni să nu mai vină. Izvorâtă din necesitatea de a rezolva diverse situaţii din viaţă, aceste credinţe încep să fie uitate datorită gradului mai înalt de cultură şi mereu crescând al generaţiilor mai tinere. sursa ~Magickal Graphics~

Posted in: obiceiuri romanesti,traditii populare,traditii romanesti