SIRENELE SE ÎNTORC

„Ulise și sirenele” - Herbert Draper

 

- În folclorul fiecărei țări există legende și basme despre ființe umanoide subacvatice, fie că se numesc ondine, sirene, rusalce sau oceanide. 

 

Despre asemenea creaturi enigmatice, jumătate om - jumătate pește, au pomenit în jurnalele lor de călătorii, și navigatorii Cristofor Columb și Magellan. În secolul XXI, sunt puțini cei care mai cred că sirenele există cu adevărat. 

 

Și totuși, în fiecare an, apar noi mărturii ale existenței lor. Conform unor teorii recente, rusalca, ca și Omul Zăpezilor, este o specie necunoscută a unui mamifer foarte apropiat de Homo Sapiens -
Rusalcele - nălucile apelor

"În noaptea asta apele devin atât de limpezi, că poți vedea până în străfundurile celui mai adânc lac. 

 

Și când întunericul nopții devine de nepătruns, din adâncuri ies duhurile apelor, rusalcele, cu părul negru, lung, despletit, curgând pe trupul vaporos. Pe neaș­teptate, somnul tihnit al nopții se întretaie de râsetele lor neastâmpărate, zglobii. 

 

Vocile lor mlădioase se con­topesc armonios în cântece de o frumusețe neome­nească. Numai în noaptea asta le es­te permis să iasă din abisurile apelor în care au fost zăvorâte.”

Suntem în săptămâna Rusalcelor, săptămâna lui Ivan Kupala. Este mie­zul nopții. 

 

Pe malul râului Nipru, nu departe de vechea așezare de ca­zaci za­porojeni Oleșki, din Ucraina, oa­menii s-au adu­nat în jurul focului, în­tocmai ca în vre­murile de demult, pen­tru a petrece îm­preună noaptea premer­gătoare solsti­țiului de vară. Cel mai bă­trân dintre ei le spune ti­nerilor povestea Rusalcelor. 

 

În tra­diția slavă, serbările închinate ze­ului Soare Kupaila și a soției sale, țarina apelor, s-au celebrat din timpuri stră­vechi. 

 

Odată cu trecerea timpului, săr­bă­toarea de origine păgână s-a con­topit cu cea creștină a naș­terii Sfân­tului Ioan Botezătorul, de pe data de 24 iu­nie, căpătând în arealul slavilor de ră­să­rit denumirea de Ivan Kupala. 

 

Jocu­rile și fes­tivitățile ca­re marchează acest eveniment s-au păs­trat până as­tăzi. Timp de o săptămână, nopțile sunt închi­nate zeiței apelor și tuturor duhurilor și spiritelor ca­re sălășluiesc în împărăția adâncurilor. 

 

În cea de-a șaptea noapte, cea premergătoare zilei solstițiului de va­ră, oamenii se scaldă în apele curgătoare, pregă­tin­du-se să întâmpine zorii celei mai lungi zile din an. 

 

Pe ma­lurile apelor se aprind focuri mari, peste care sar cei mai curajoși tineri, se cântă, se dansează și se spun po­vești despre rusalce, sirene și alte creaturi ale apelor.

"Rusalcele sunt fetele tinere care, din chinurile dra­gostei, și-au pus capăt zilelor, aruncându-se în ape. 

 

Drept pedeapsă, sufletele lor rămân întemnițate pe veci în adâncuri, și numai o dată pe an, în săptămâna lui Ivan Kupala, le este îngăduit să pășească iarăși pe pă­mânt, asemeni oamenilor.

 

 Stăpânite de invidie și do­rința de răzbunare, rusalcele, prin cântecele lor nease­muit de frumoase, prin jocul și dansul lor fermecător, is­pitesc tinerii nesăbuiți, atrăgându-i în ape adânci și înecându-i”, își continuă povestea bătrânul. 

 

În jurul lui, lângă foc, s-au strâns mai toți tinerii din sat. 

 

Îl ascultă cu răsuflarea întretăiată, știind că va urma o poveste terifiantă, așa cum moș Stepan, vajnicul descendent al cazacilor zaporojeni, spune în fiecare an.

"Ele nu sunt ființe închipuite, ci spirite ce au rămas captive în această lume, prin păcatul sinuciderii. 

 

Nă­lucile lor au fost adesea văzute în zăvoaiele dese și hă­țișurile de trestie. 

 

De multe ori, ele taie calea tre­că­torilor cu rugămintea de a le da un nume, ceva de mân­care și de îmbrăcat. 

 

Căci aceste spirite nu mai au nu­me, nici obiceiuri pământești. Din dorința de a trece în lumea de dincolo, ele cer a se reîntrupa, pentru a se pu­tea căi și apoi a putea muri din nou, creștinește. 

 

Și vai de omul acela care refuză rugămintea unei rusalce! Căci răzbunarea ei este teribilă. Demult, pe vremea când eram tânăr și nimic nu mă înfricoșa, am ple­cat în toiul nopții să mă scald în bălțile Ni­pru­lui. 

 

Totul s-a petrecut exact în această noapte. Pusesem prinsoare cu doi prieteni că rusalca nu este decât un personaj fictiv și că în apele râului nu sălășluiește nici o creatură. 

 

Deși eram convins că mă voi întoarce dimineață aca­să viu și nevătămat, pentru mai multă sigu­ranță, mi-am luat cu mine câinele. Iar în rucsac, am băgat în ultimul moment un apa­rat micuț de ra­dio. 

 

Cred că mă temeam mai mult de sin­gurătate decât de spirite. Era târziu, în noapte, când am ajuns pe malul bălții. Stră­bătusem câți­va kilometri printr-un crâng, apoi cu greu am traversat stufărișul des.

Reprezentarea unei sirene Catedrala Clonfert (Irlanda)

 

Am deschis aparatul de radio și am scos din rucsac câteva lemne de foc cu care ve­ni­sem pre­gătit. 

 

Nopțile de iunie erau încă reci, astfel că un foc la care să mă în­călzesc după baie mi se părea absolut ne­cesar. Tre­cuse de miezul nopții, mă pregăteam să intru în apă când, brusc, aparatul de radio a amuțit. 

 

Flăcările au pâl­pâit, tremurând vizibil sub suflarea unui vânt im­perceptibil și în câteva clipe focul abia aprins s-a stins în mod straniu. 

 

Am în­cre­menit, așteptând ca ceva imi­nent să se producă. Câinele a ridicat capul, ciu­lindu-și urechile. De departe, a început să se audă un dangăt de clopot, ca într-o jelanie.

 

 Eram la o depărtare de câți­­va kilometri de cea mai apropiată așezare ome­nească și, practic, era imposibil să aud un asemenea sunet în toiul nopții! Câinele a început să urle prelung. 

 

M-am înfiorat și m-am dat câțiva pași înapoi, către stufărișul ce se întindea în spatele palmei de pământ unde îmi lăsasem lucrurile, cu ochii țintă către apă. Din hățișuri, o pasăre și-a luat brusc zborul, țâșnind prin aer și speriindu-mă îngro­zitor. 

 

Îmi auzeam fiecare bătaie a inimii și timpul scurs, nu mai mult de câteva minute, mi se păru o veșnicie. Deodată, luciul bălții s-a luminat ușor de o stră­lucire albăstruie și apele s-au învol­burat. M-am sim­țit ca hip­notizat.

Gravură medievală

 

Deși eram con­știent de tot ceea ce era în jurul meu, trupul și mintea nu îmi mai dădeau as­cultare. Ce­va irezistibil mă atră­gea către apă. 

 

O che­mare surdă, nevăzută. Am intrat în apă și, deodată, mi-am simțit trupul încolăcit de alge. O forță puternică mă trăgea la fund. Simțeam cum mă înec, dar nu mă puteam îm­potrivi. 

 

În acel moment, lă­tratul agitat al prietenului meu credincios m-a readus în simțiri. Am început cu dispe­rare să mă zbat, încercând să mă eliberez și, prin brădișul bălții, în apele tulburi, am zărit un contur uman cu chip femeiesc. 

 

Groaza pusese stă­pânire pe mine și cu mișcări violente și haotice am început să dau din mâini și din pi­cioare. Cu greu am ajuns la mal și, tremurând de frică, am rupt-o la fugă, fără să mai pri­vesc înapoi”.

De atunci au trecut aproa­pe 50 de ani, dar moș Stepan nici până în ziua de astăzi nu își poate explica cu ce ființă stranie s-a întâlnit în acea noapte. 

 

Poate că fusese, într-adevăr, așa cum spun le­gen­dele, un spirit al apelor care nu trebuia tulburat. Cert es­te că nu va mai încerca niciodată să afle dacă ru­salcele există cu adevărat.
Umanoizii subacvatici

Relatări similare cu cea a bătrânului Stepan se pot auzi în mai toate localitățile așezate pe malul apelor. 

 

Deși rusalcele par a fi creaturi desprinse din paginile basmelor și legendelor populare slave, totuși, sutele de mărturii ale oamenilor care povestesc că au avut parte de asemenea întâlniri nu pot fi ignorate.

Criptozoologul rus - Dmitri Madinovski

 

Dmitri Madinovski, un renumit criptozoolog rus, pro­fesor în științe biologice la Universitatea din Oren­burg, a adunat zeci de asemenea mărturii referitoare la existența rusalcelor. 

 

Conform ipotezei emise de savan­tul rus, rusalcele nu sunt spirite, duhuri ale oamenilor morți, ci sunt ființe umanoide care, în urmă cu mii de ani, au evoluat paralel cu omul, stabilindu-și habitatul în mediul acvatic. "Dovezi referitoare la existența ființelor umanoide subacvatice există de secole. 

 

Faptul că în ultimii ani au apărut mai rar nu înseamnă că aceste creaturi cu trăsături umane nu mai trăiesc, ci că, din cauza poluării apelor, au rămas tot mai puține. 

 

În plus, popularea intensă de către oameni a zonelor care în urmă cu câteva secole erau complet pustii re­prezintă un factor suplimentar al dispariției rusal­celor, sirenelor și a altor amfibieni umanoizi”.

Criptozoologul rus susține că ru­sal­cele, la fel ca și Yeti, o altă creatură a cărei existență nu a fost dovedită cu cer­titudine, sunt ființe înzestrate nu numai cu ra­țiu­ne, dar și cu anumite abilități extrasenzoriale. 

 

Conform mărturiilor adunate de Dmitri Madinovski, rusalcele sunt capabile să influențeze prin tele­patie psihicul uman, să aducă "su­biec­tul” în stare de hipnoză, pentru a-l putea manipula, să îi influențeze organismul, pro­vocându-i boli și chiar moartea. 

 

În ultimii ani, tot mai multe rapoarte re­feritoare la existența acestor ființe au apărut în zona râului Ural, de la granița dintre Europa și Asia.

În noaptea de Ivan Kupala

 

În vara anului 2008, medicii de la spitalul din orășelul Orsk din Rusia s-au confruntat cu un caz ex­trem de ciudat. Doi băieți fuseseră aduși cu ambulanța de pe malul râului Ural, unul cu diagnosticul pre­zumtiv de epilepsie, celălalt complet amuțit. 

 

Nici unul, nici ce­lălalt nu suferiseră vreodată de boli cu ase­me­nea simptome, până în ziua aceea fiind oameni perfect să­nătoși. Cei care chema­se­ră ambulanța povesteau în­gro­ziți că fuseseră martorii unui fenomen paranormal. 

 

Băieții stăteau la plajă când, deodată, cineva a început să îngâne o melodie. Glasul de femeie era nespus de frumos, cristalin, ca dintr-o altă lume. S-au uitat îm­pre­jur și la câțiva metri de ei, au zărit o fată de o fru­musețe neobișnuită. 

 

Răsă­rise dintre ape, pe neaș­tep­tate, în vâltoarea râului, acolo unde curenții erau cei mai puternici. Părul îi era de o culoare maronie-ver­zuie, avea ochii foarte mari, de un albastru intens.

Rusalcă salvând un copil (Crimeea)

 

Deși părea o ființă omenească, cu siguranță nu era. Toți erau fermecați de strania apariție, însă unul dintre băieți se comporta ca și cum ar fi fost hipnotizat. Încremenise cu gura căscată, cu ochii mari, ațintiți către fe­meie. 

 

Deo­dată, ca la o che­mare, s-a desprins de lân­gă prie­te­nii săi și a în­ceput să alerge că­tre râu. În zadar au în­cercat ceilalți să îl împie­di­ce, bă­ia­tul s-a smu­cit violent și s-a aruncat în apă. 

 

Intuind pe­ricolul, u­nul dintre tinerii de pe mal a ridicat o piatră și a aruncat-o în direcția cre­atu­rii, care a scos un sunet stri­dent, înfri­coșător, și a dis­­părut în vâr­tejul curen­ți­lor. Cu greu, bă­iatul care se arun­case în râu a fost scos la liman. 

 

După câteva clipe, se prăbuși la pă­mânt, zvâr­co­lindu-se con­vulsiv, ca în­tr-un atac de epi­lepsie. Iar cel care aruncase piatra amu­­­­țise complet, ne­putând scoa­te nici un sunet. Spe­riați, tinerii au chemat ime­diat salvarea. 

 

Medicii i-au transportat de urgență la spital. Băiatul ce amuțise și-a revenit brusc a doua zi, însă cel care sărise în apă a stat pe patul spitalului luni în șir, fără ca medicii să reu­șească a-i pune un diag­nostic. 

 

Deși înainte de ne­fe­ricita întâlnire, băiatul fusese complet sănătos, acum, du­pă misteriosul "atac”, se afla într-o stare in­certă, su­ferind de diferite simp­tome, la care doctorii nu au găsit tratament.

Dmitri Madinovski susține că în ultimii 20 de ani, pe teritoriul Rusiei, cel puțin 60 de persoane au murit în urma unei astfel de întâlniri cu rusalcele, iar câteva sute de martori au scăpat ca printr-o minune. 

 

Expli­cațiile și ipotezele emise de oamenii de știință au fost diverse, de la animale nedescoperite încă, specii rare, pe­riculoase, până la teoria lumilor paralele și a "por­talurilor” prin care, uneori, ființe nemaivăzute ajung în lumea noastră.
"Runan șah” - omul amfibie

În ultimii ani, locuitorii de pe coasta de sud-vest a Mării Caspice au semnalat în numeroase rânduri prezența unei creaturi amfibii cu trăsături umanoide. În martie 2003, ziarul iranian "Zindagi” publica măr­turia unor pescari de pe traule­rul azer "Baku”: 

 

"Creatura a îno­tat paralel cu vasul nostru, pentru o lungă perioadă de timp. Inițial, am crezut că este un pește mai ma­re, dar apoi, apropiin­du-se, am ob­servat că fi­ința avea pe cap păr, iar în partea din față a cor­pu­lui... mâini!”.

La scurt timp după pu­blicarea declarației căpi­tanului Gafar Gasanof, la redacția ziarului iranian au început să sosească zeci de scrisori de la cititori, în care aceștia susțineau că povestea este adevărată și că "omul mărilor” trăiește de mult în Marea Caspică.

 

 În Iran, în regiunile de pe malul mării, localnicii vă­zuseră în repetate rânduri, fie în apă, fie pe uscat, o creatură ciudată, cu aspect uman. 

 

Toate descrierile acestei ființe erau identice: o înălțime medie de 1,65-1,68 metri, cu un corp musculos, pe abdomenul apla­tizat și pe spate prezentând aripioare înotătoare, în loc de tălpi - labe, iar cele patru degete de la mâini fiind unite printr-o membrană.. "Mâinile și picioarele îi sunt mai scurte și mai robuste decât la oameni.

Mica sirenă - Copenhaga

 

Are un nas asemănător cu botul unui delfin, ochii rotunzi, gura mare, cu buza de jos prelungindu-se până la gât, fără a avea băr­bie”, po­ves­tesc martorii.

În Iran, omul amfibie este numit "Runan șah”, "comandantul mărilor”, datorită faptului că a­tunci când apare, este me­reu însoțit de bancuri de pești care îl urmează ca niște subordonați. Din când în când, scoate su­nete similare cu cele ale delfinului, de parcă ar transmite ceva.

Recent, "Runan șah” a fost văzut și în satele pescărești din zona ora­șelor Astara și Len­ko­ran, din Azerbaidjan. Ast­­fel că oceanografii și crip­tozoologii au emis ipo­teza că în Marea Cas­pică există o întreagă co­lonie de asemenea ființe umanoide subac­va­tice.

Despre creaturi si­mi­lare a vorbit și celebrul scufundător Jacques Ma­yol care, în apropiere de coasta statului Peru, în adâncurile oceanului Pa­cific, ar fi văzut niște ființe cu trăsături umane. Fran­cezul Ma­yol a fost primul om care, încă din anii '70, a reușit să coboare sub adâncimea de 100 de metri, fără echipament. 

 

Metoda lui de scu­fun­dare, care a uimit lumea, se baza pe abilitatea de a utiliza la maximum capacitatea sa pulmonară. Scu­fun­dătorul avea o foarte bună pregătire psihologică și fi­zică, folosind tehnici de concentrare și relaxare. 

 

Tes­tele medicale realizate în timpul submersiunilor sale re­cord au dovedit faptul că bătăile inimii lui se răreau foarte mult, ajungând de la 60 la 27 de bătăi pe mi­nut. O asemenea capacitate o posedă doar mami­ferele marine, delfinul, balena și foca. 

 

"Într-o bună zi, copiii viitorului se vor reuni cu trecutul lor subacvatic. 

 

Din apă am apărut, în ape ne vom întoar­ce. Acești copii vor fi în armonie perfectă cu marea, vor putea înota și se vor scufunda cu delfinii, cu focile, cu balenele. Oamenii se vor adapta la oceane, iar femeile vor naște în apa mării. Homo Delphi­nus nu este doar un concept”, spu­nea Jacques Mayol, în anul 2000.

Pornind de la afirmația sa, re­cent, canalul de televiziune "Ani­mal Planet” a difuzat un docu­mentar care prezintă o teorie revo­lu­ționară. 

 

Realizatorul filmului, Charles Foley, emite ipoteza con­form căreia, în urmă cu zeci de mii de ani, o anumită ramură a pri­ma­telor s-ar fi retras în apă și ar fi evoluat în me­diul ac­vatic. 

 

Aceste "mai­muțe marine” au dispărut de mult, dar poa­te nu este atât de fantezist să ne în­tre­băm dacă nu cum­va pri­matele acvatice sunt stră­moșii sirenelor, rusal­celor și oamenilor am­­fi­bie, pe care astăzi, când și când, le mai în­tâlnim.

 

• Natasa Galche/FORMULA AS

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Posted in: enigme,FORMULA AS,paranormal,sirene