Despre Moșul Gheorghe și pustnicia albă

Moș Gheorghe între doi călugări

 

Locul gol de pe prispă

Îmi plac bătrânii simpli și tăcuți. Îmi place să le stau în preajmă, să le simt hainele mirosind a iarnă, a mere coapte și a gutui ținute pe dulap. Îmi place să-i ascult și să le admir mâinile sătule de atâta muncă - mâini blajine; mâini de sfinți. 

 

Nu mă mai satur să-i pri­vesc, gândind că, fără ei, lumea ar fi de două ori mai mică și mai săracă. Nu mă mai satur să le dau binețe, să le intru în casă, să mă așez pe laviță și să aș­tept. Lângă ei, orice așteptare e cu folos. Chiar și tăcerea lor spune ceva - o tăcere din care poate ieși, la un moment dat, o vorbă în stare să despice lumea; să o clatine din temelii.

Nu sunt nici mulți, nici puțini. Sunt doar aleși, ca înțelepții de pe vârful Athonului, care nu se cu­nosc între ei și nu schimbă nicio­dată mistica cifrei de 7, așteptând doar ca, atunci când moare unul, imediat să îi ia locul altcineva. Degeaba căutăm un cuvânt care să li se potrivească. Bătrânii nu sunt nicicum. Stau în cămăruța lor mereu curată, privesc pe fereastră și cu­getă. 

 

Stau și așteaptă să mergem după ei, să-i căutăm și, la nevoie, să le cerem sfatul, așa cum a făcut părin­tele Cleopa cu avva Paisie Olaru, înainte de a accepta greaua povară a stăreției, iar bătrânul a răspuns înțe­lept, cu o simplitate de început de lume: 

 

"Dragul tatei, să fii ca și cum n-ai da și ca și cum n-ai lua! Nu te bucura când te-or pune și nu te supăra când te-or scoate ! Fă ascultare și lasă-te întru toate în voia lui Dumne­zeu, că o să fie bine!''.

Bătrânii nu se mai grăbesc nicăieri. Bătrânii sunt niște oameni schimbați. Își schimbă felul și adânci­mea gândului, așa cum își schimbă mersul, hrana și privirea, devenind tot mai eterici, mai spirituali. La un moment dat, ca luați de o pală de vânt, dispar. Tră­iesc lângă noi, dar nu-i mai vedem. Ne vorbesc, dar nu mai avem răbdare să aflăm ce vor să spună. Le sim­țim cu adevărat prezența abia când pleacă dintre noi, când le descoperim cu mirare locul gol lăsat pe prispă. 

 

Abia atunci ne amintim întrebările pe care n-am mai apucat să le punem. Abia atunci observăm aura strălucitoare ce le înconjoară tâmplele și ne în­chi­năm pios la amintirea lor, înțelegând, în sfârșit, că sfințenia e poruncă tuturor, și pentru a o obține, nu-ți trebuie nici haine de călugăr și nici hrană pustni­cească.

Părintele Stăniloae

 

Îți trebuie dragoste și zâmbet pentru toate, așa cum își amintea părintele Petroniu că era mama lui - "chip de sfântă în pervaz, slabă sărăcuța și cu lacrimi în obraz”; bătrâna care, de câte ori întâlnea pe uliță o văduvă sau o femeie ceva mai în vârstă decât ea, nu se lăsa până nu-i săruta mâna cu evlavie, în semn de cinstire, măcar pentru anii și suferințele pe care le avea în plus față de ea.

Părintele Stăniloae le spunea acestor oameni sim­pli și curați: "harismatici”, spre deosebire de părintele Nicolae Steinhardt, care îi numea "călugări ai pustni­ciei albe”. În capul listei, ca o confirmare că și oamenii obișnuiți pot fi sfinți, părin­tele Stăniloae îl punea pe Moș Gheorghe Lazăr - ciobanul duhovnic, mireanul cu tărie de stareț, oglinda curăției și a bunului simț țărănesc, la care venea până și marele monah Ioani­chie Moroi, starețul de la Si­hăstria. 

 

Venea să ceară sfat și să se lase certat, asemenea lui Pai­sie Olaru, care, locuind cu Moșul opt ani în pustinicia Râpei lui Co­roi, de lângă mânăstirea Sihăstria, spu­nea: "Oricât m-am străduit, nu l-am putut în nimic ajunge din urmă. Acest bătrân cu plete rete­zate și albe m-a întrecut în toate - fie muncă, fie rugăciune”.

Călugării ciobani

Când citești cele scrise despre Moșul Gheorghe te cutremuri, gân­dindu-te că un om fără carte, un slu­jitor al oilor și vitelor necuvân­tătoare, a ajuns să uimească prin vorbele lui până și pe cei mai mari învățați ai vremii. 

 

Te cutremuri, des­coperind un om care surâde ca un copil în singura fotografie ce-i mai păstrează înfățișarea, alături de doi călugări tineri. Moșul strălu­cește, indiferent lângă cine ar sta. 

 

Un om simplu și direct, ca un oftat scos din adâncul sufletului. Un mis­tic vizio­nar, care a pornit să-și caute originile credinței în Țara Sfântă, unde a decis cu legământ ca toată viața să meargă desculț și fără nimic pe cap.

Ieromonahul Paisie Olaru

 

Trebuie să fi fost un spectacol să-l vezi pe Moșul Gheorghe cum apărea în toiul iernii pe ulițele din Piatra Neamț, cu cojoacă pe umeri, desculț și cu aburi plutind deasupra creștetului său răvășit și cărunt, încă din fragedă tinerețe. Dormea într-o chilioară încropită în turla bisericii domnești a lui Ștefan cel Mare din Piatra Neamț. 

 

N-avea pat, n-avea pernă sau așternut și fu­gea cât putea de oameni, dar ei îl strâmtorau și-l sufocau cu proble­mele lor lumești, până ce bătrânul o lua la fugă spunând: "Mă iertați. Acu' mă grăbesc la drăguțele de catisme. Mă așteaptă la poartă și nu mai pot zăbovi”. Știa Psaltirea pe de rost. Știa Ceasurile și Sfânta Liturghie. Știa molitve și paraclise, rugăciuni de mulțumire și dezle­ga­re, în orice situație. 

 

Nu avea nevoie de nici o carte. Purta cu el, în minte și în cămara inimii, toată teologia și tot scrisul acestei lumi. Avea în primul rând rugăciunea cea curată și făcătoare de sine. Rugăciunea sfinților și a mona­hilor înveșmântați în alb.
*

Nici n-ai fi zis că venea direct din lume; că a fost cândva căsătorit și tată a cinci copii. Asemenea Apos­to­lului Pavel pe drumul de la Emaus, Moșul Gheor­ghe s-a oprit din mers, năucit de un glas care l-a cutremurat din rărunchi, l-a preschimbat și l-a făcut să nu mai fie nici o clipă ceea ce a fost înainte. S-a trezit în schimb cu o putere grozavă și cu un gând fără oprire.

 

 S-a trezit mer­gând spre Țara Sfântă și, aseme­nea lui Badea Cârțan, a început să-și caute întemeierea, să calce pe urma pașilor lui Hristos și să se odihnească chiar la copacul sub care s-a odihnit Mântui­torul. 

 

La un moment dat, a ajuns la peștera Sfântului Xenofon, care tocmai hrănea un leu fio­ros, și Sfântul, slobozind fiara, s-a întors puțin supărat, spunân­du-i drept pe nume: "Da' greu ai ajuns Gheorghe”, după care îi va vorbi despre sfințenia vieții lui de pelerin, dar și despre fap­tul că nu va fi niciodată călugăr, locul lui fiind printre oameni. I-a mai spus și alte taine, îndem­nându-l să se lase 40 de zile ispitit de diavol în pustie, după care Moșul Gheorghe s-a întors în țară cu totul schim­bat.

Părintele Ioanichie Moroi, duhovnicul părintelui Cleopa și starețul mănăstirii Sihăstria, venit din lume și călugărit cu toată familia

 

Și-a le­pă­dat păcatele aseme­nea bocan­cilor din picioare și a început a se preumbla cu tălpile goale prin târguri și mânăstiri, printre călugări și oameni, prin­tre sfinți și păcătoși, grav bol­navi și fără nici o boală, neînce­tând o clipă măcar să se roage și să facă mi­nuni - cea mai duioasă din toate fiind atunci când, în una din zile, mergând cu trenul de la Pașcani la Roman și neavând bilet, con­trolorul l-a dat jos în ciuda tutu­ror rugăminților celor din jur. 

 

Moșul nu a zis nimic, decât i-a binecuvântat pe toți și a pornit singur și desculț printre linii. Degeaba a mai încercat trenul să plece mai departe. Până nu a alergat controlorul după Moș Gheorghe, rugându-l cu cerul și pământul să suie din nou în va­gon, trenul nu a mai vrut cu nici un chip să se urnească din loc.

Biserica "Sfântul Ioan" din Patra Neamț, în cupola căreia își făcuse adăpost Moșul Gheorghe / Foto Agerpres

 

Mare a fost Moșul. Pe unde trecea el, copiii lăsau joaca, vi­tele de pe câmp se opreau o cli­pă din păscut, iar câinii nu îl lă­trau nicio­dată. Adeseori era însoțit de oameni ce mergeau în urma lui ascultând Psalmii, pe care el îi rostea perma­nent, fără oprire, până și în somn. 

 

Ardelean blând și cuminte, pur­tând în inimă ceva din frumusețea curată a Șuga­gului natal și a Văii Sebeșului, Moșul Gheorghe Lazăr nu numai că a știut când o să moară (o zi de sărbă­toare și de mare cumpănă pentru oameni - ziua de 15 august sau prima Sântămărie a Primului Război Mon­dial din 1916), dar a știut tot viitorul țării - și căde­rea imperiilor, și marile încercări ale poporului ro­mân, dimpreună cu martiriul bisericii ortodoxe și hăituirea monahilor binecredincioși. 

 

Chiar și după moar­te a mai făcut o minune, când starețul de la mâ­năs­tirea Râșca a vrut să-i aducă osemintele de la Pia­tra Neamț, dar caii au refuzat să înainteze și, după mai multe încercări, au luat-o la goană fără veste, până s-au oprit cu moaștele Moșului drept în poarta mânăs­tirii Vă­ratec - semn că acolo era locul menit, locul de odihnă. 

 

 Acolo trebuia să rămână Moșu, cu amintirile lui, cu o Psaltire îngălbenită la căpătâi și, alături, o boată de cioban, mai frumoasă și mai strălucitoare decât orice cârjă arhierească, de mitropolit sau de patriarh.
Sihaștrii nevăzuți

Oricât s-ar răci credința oamenilor și s-ar înmulți păcatele, tot mai sunt sihaștri și pelerini printre noi. Unii sunt ascunși printre mireni, uimindu-l în timpul vieții până și pe duhovnicul Bucureștiului, părintele Sofian Boghiu, cu trăirea lor intensă, cu rugăciunea și pravila lor curată.

Dobri Dobrev, bulgarul care a cerșit toată viața ca să ridice o catedrală

 

Alții stau neștiuți prin munții Tar­cău­lui, pe culmile Coziei sau în misticul și necuprin­sul munte dacic al Rarăului, pe stâncile izolate de la Piatra Zimbrului sau Pietrele Doamnei, în grote și peșteri, în văgăuni și crăpături ale pământului. Li se mai spune "sihaștri nevăzuți” - oameni pe lângă care poți să treci liniștit și nu-i vezi, căci altfel s-ar rușina, mulți nepur­tând haine, ci numai lână de oaie ce se agață pe crengi și mărăcini - lână netoarsă și nici împletită, făcută doar noduri, cât să acopere o parte a trupului.

Dacă îți apar în cale și-i vezi aievea, înseamnă că au motiv; au ceva important să-ți transmită, așa cum s-a întâmplat părintelui Cleopa să-i apară de nicăieri pust­nicul Ioan "Nevăzutul”. 

 

I-a apărut, cum scrie pă­rin­tele Ioanichie Bălan, pe când trecea prin Poiana Tra­pezei din munții Sihlei să-l anunțe că fratele lui de sânge, Vasile, se va muta în curând la Domnul. Greu era să-i uiți înfățișarea. Pustnicul era înalt, cu un chip senin și luminos, ce răspândea multă sfințenie și pace. 

 

Avea ochii albaștri și vioi, barba albă și nu prea mare, capul descoperit și părul lăsat pe spate. Îmbrăcă­min­tea lui era compusă dintr-o singură haină, un fel de dulamă împletită de mâinile sale din lâna căzută de la oi prin pădure. Mijlocul era încins cu o sfoară groasă, iar în picioare nu avea încălțăminte. Nu avea nici toiag, nici traistă, ci purta în mâini doar un șirag de metanii făcut din boa­be roșii de măceșe. 

 

Tot așa i-a apărut părintelui Teodul, pentru a-l învăța despre cele șapte trepte ale postului și cele șapte feluri de posti­tori: carnivorii (chiar dacă se înfrâ­nează uneori, nu vor spori niciodată în rugăciune), vegetarienii (de la ei încep treptele cele aspre ale postului), păscătorii, fructiferii, cerealierii, mân­cătorii de hrană uscată (doar câți­va pesmeți înmuiați în apă cu sare și puțin oțet, asemenea sihaștrilor de pe Valea Nilului) și, ultima treaptă, cea a asceților desăvârșiți, care nu se hră­nesc decât cu Sfânta Împărtășanie și mana lui Dumnezeu.

"Nevăzuții” nu sunt mulți, dar apar când trebuie, așa cum se în­tâmplă uneori prin pădu­rile Atho­sului, unde, în caz că un pelerin rătăcește drumul spre mânăstire, "pustnicul ne­vă­zut” iese din ascun­zătoarea lui și, de la distanță, fără să scoată măcar un singur cuvânt, îndreaptă brațul sau cârja spre direcția bună de urmat. 

 

La noi, în România, se zice că ar mai fi câțiva, deși părintele Ioanichie a murit convins că stirpea "Ne­văzuților” s-a stins odată cu Pustnicul Ioan din munții Si­hlei. Nu avea cum să știe de uce­nicul lui Sandu Tudor, avva Zosima de la mânăstirea Rarău, care s-a stins de curând, prin 2007.

 

 Dacă ar fi avut cu­noștință de el și ar fi căutat să-l vadă, părintele Ioani­chie s-ar fi cutremurat, cu sigu­ranță. După zecile de ani ale pust­niciei, avva Zosima ară­ta ca o vâlvă­taie. Era o sălbăticiune cu părul din cap crescut roată îm­prejur până la pământ, încât (o spun cei puțini care l-au cunoscut) nici fața și nici ochii nu i se mai vedeau. 

 

Gârbo­vit cu totul și abia pășind cu picioarele goale pe ascuțișul pietre­lor, se odih­nea uneori într-o mică grotă; alteori, prin pădure sau sub o stâncă anume. Nu făcea focul iarna niciodată și nu se gândea la mân­care decât în cele câteva zile din vară când punea la uscat bureți, urzici, măcriș, podbal și frăguțe, pen­tru a avea iarna muietură cu ceva apă alături.

 

Slab, numai pielea și oasele, s-a arătat fratelui Ioan și maicii Taisia, pentru a le pro­roci cu un an înainte mu­tarea lui la cele veșnice. 

 

Va muri așa cum a spus și va fi găsit de cei doi, mirosind fru­mos a tămâie și mir, cu Psal­tirea în mână și zâmbetul pe buze. Îl vor în­gropa, după voia pustnicului, într-un loc neștiut de nimeni, cu regretul că nu i-au putut trece pe cruce nici numele, nici vârsta, aflată din cele câteva acte ferfenițite pe care le mai avea asupra lui - 129 de ani fără câteva zile!

*Încet, tăcut și pe nesimțite, ne mor bătrânii. Se duc în raiul lor încărcat de flori, de liniște și multă duioșie. Pleacă sub privirile noastre grăbite și indiferente. De la un timp încoace, nu ne mai pasă că trăiesc sau nu printre noi și nici nu vrem să auzim măcar povestea ultimilor eremiți ai Bucovinei (Zinon, Nazarie sau Zosima), ascunși în munte încă din 1959, din vremea prigoanei comu­niste. 

 

Nu ne mai impre­sionează bulgarul Dobrev, care a cerșit toată viața ca să ridice singur o catedrală la Sofia, cum nu ne mai uimește Moșul Gheorghe, cu întreaga lui călătorie ini­țiatică la Ierusalim, iar de Ioan Lumânărică, cerșetorul îngropat în pridvorul bisericii ieșene Tălpari, ca un mare ctitor domnesc, nici n-am auzit. Habar n-avem de Ioanichie Moroi - venit din lume și călugărit cu toată familia la Sihăstria. 

 

Parcă ne-am săturat să mai auzim de ciobani teologi, precum Cleopa și Paisie Olaru. De învățați și scriitori ce s-au nevoit tot restul vieții în chilia gândului și a contemplației dumne­zeiești: Sandu Tudor, Nicolae Steinhardt, Zoe Dumi­trescu Bușulenga. 

 

Ni se pare ciudat ca un biet preot să devină savant ca Dumitru Stăniloae, pictor, ca Arsenie Boca, sau muzi­cian, precum Cucuzel, și greu accep­tăm ca marele Iorga să aducă omagiu public unui analfabet ca Ioan de la Tutova, care, desculț și plin de zdrențe, umbla din sat în sat, din casă-n casă, pentru ca apoi să lase tot ce a strâns la poarta săracilor cu mulți copii.

Unul câte unul, bătrânii noștri dispar. Se retrag în tăcere și cu teamă să nu facă nimănui supărare. Chiar și când trăiesc sub ochii noștri, nu-i mai vedem. Le simțim cu adevărat prezența abia când pleacă dintre noi, când le descoperim cu mirare locul gol lăsat pe prispă. Nici nu bănuim măcar că, așa singuri și nepu­tincioși cum par, bătrânii sunt reazemul acestei lumi. 

 

Ei sunt sarea pământului. Ei dau vieții gust, înțelep­ciune și simplitate. Fără ei, am fi obligați să rein­ven­tăm la nesfârșit lumea. Să retrăim mereu aceleași gre­șeli și păcate. Fără ei, am fi de două ori mai săraci, mai triști și lipsiți de speranță.

 

• Sorin Preda/FORMULA AS

 

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Posted in: crestinism,FORMULA AS,isihasm,parinti imbunatatiti