Sunday, March 22, 2009

Pietrele scrise din Muntii Buzaului


Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Pe Turtudui

Un tinut cu nume bizar, "Tara Luanei", ascunde vestigii tulburatoare, necercetate de arheologi: locuinte si schituri rupestre, urme stravechi de scrieri necunoscute, incrustate in stanci
Visam de mult sa ajung in Tara Luanei, un tinut vrajit, aflat in Muntii Buzaului. Acum a sosit clipa. Din Bucuresti, in doua ore si jumatate sunt la hotarul acestei "tari" stravechi, unde fiecare varf de munte e insemnat cu misterioase inscriptii nedescifrate. Mai am doar cativa kilometri. Intre Patarlagele si Colti e un tinut pustiu, numit dealul Burdusoaia. De o parte pereti abrupti si prafosi, de alta pamant neted, cu balti murdare. Un caine slab rataceste in pustietate. Sunt singura. Ma napadesc presimtiri si imi spun ca e ceva tare straniu cu zona asta: ori ca privelistea iti da fiori, ori ceva nevazut bantuie in colb. Apas pe acceleratie, calc cu iuteala drumul zdrobit si in cinci minute ma aflu in plin mister.

Inima dintre frunze

Dumitru Nica a fost profesor de istorie in satul Colti. O materie pe care a indragit-o inca din anii copilariei, cand jocurile il purtau prin paduri si pe varfuri de dealuri, pline de pesteri ciudate, cu peretii acoperiti de desene si semne bizare. Cunoaste toate vestigiile din zona: schituri rupestre, pietre cu inscriptii, locuri pline de istorie si povesti. Dar astazi are o misiune aparte. Ma insoteste pe culmea Broscarului, ca sa imi arate o piatra plina de semne, care a fost descoperita recent. O relicva istorica ce ascunde, cu siguranta, un mister. Trecem prin Fijeresti, Coltii de Jos si Calugaritele. De aici incepe urcusul pe munte. E amiaza si soarele de toamna loveste in pietre. Urcam pieptis, pe o scurtatura printre paduri. Drum greu, abrupt, dar profesorul parca zboara. Imi povesteste precipitat despre piatra pe care urmeaza sa o vad. E mare, acoperita de zeci de semne... Au venit si de la muzeul din Buzau, au venit si de la Iasi, dar nimeni n-a dezlegat enigma. I s-a spus ca ar fi mai bine sa acopere piatra la loc, cu pamant. A descoperit-o chiar el. Era prin 1997, intr-un noiembrie rece... Profesorul era la vanatoare de mistreti, pe dealul Broscarului. Frigul ii intepenea picioarele. Statea chiar sus, pe culme, un loc cu padure nu prea deasa, de pini. "Ce sa va spun? Am inceput sa imi frec talpile de pamant, ca sa ma incalzesc", povesteste profesorul.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Piatra scrisa de pe culmea Broscaru

"Si cand colo, vad pe o piatra, in fata mea, doua linii lungi, paralele. M-am gandit eu ca nu puteau fi facute de natura. Apoi, cand ma uit mai bine, sub talpile mele era o alta piatra, acoperita cu muschi si pamant, dar pe care se vedeau sapate niste stele. De atunci am fost de zeci de ori la piatra asta. I-am anuntat si pe cei de la muzeu. Am sapat in jurul ei si am dezvelit o suprafata cam de doi metri pe un metru, dar nu i-am dat inca de "radacini". E plina de semne pe toate fetele."
De la o vreme, urcam prin padure, pe cararile facute de mistreti. "Aci e un culcus de scroafa cu purcei", imi arata profesorul. "Acolo jos e scaldatoarea lor. Scurmaturile astea le fac cand cauta radacini si oua de carabus". Apoi profesorul se opreste, intinde mana si imi spune soptit, aratandu-mi luminisul care se iveste printre copaci: "Uite-o!". Broscarul nu e o culme ascutita, cum sunt toate varfurile care il inconjoara, ci un platou, parca anume netezit de mana omului. Acolo e piatra. O bucata de stanca masiva, care de departe pare un organ urias al pamantului, o inima ciuntita, ingropata intre frunze uscate. "Vedeti, mai la vale se mai zareste cate un prun", imi spune profesorul. "Aci erau livezi, nu paduri". Nu-mi pot desprinde privirile de pe piatra, ca sa privesc imprejur. De departe, inima ei cenusie parca pulseaza. Si padurea pare sa respire odata cu ea, si pamantul. Profesorul mi-o ia inainte. Curata piatra de frunze si pamant, sufla prin santurile lasate de semne, ca sa le faca vizibile. Ma apropii incet, incercand sa-mi aliniez respiratia la suflul acelui loc. Semnele de pe piatra sunt haotice. Nici o ordine: nici verticala, nici orizontala, nici serpuita, nici circulara, numai semne aruncate peste tot.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Scriere sau harta stelara?

Nu vad nici o litera cunoscuta, din nici un alfabet care sa fi fost folosit pe teritoriul tarii noastre sau pe la vecini. Doar stele alcatuite din linii intretaiate, jumatati de stele, cruci marginite de patrate si dreptunghiuri, multe simboluri solare, semne de tipul rabojului, linii care se intretaie si se frang, spice sau braduti... Unele imi par vag familiare, parca le mai vazusem pe diverse obiecte, intre semnele scrierilor din Vechea Europa si intre semnele de pe tablitele de la Sinaia, altele parca seamana cu runele. Dar sunt atat de multe si de diverse, incat in prima clipa nu pot lega in minte nimic. Ca si cum mai multi copii s-ar fi asezat in jurul pietrei si ar fi inceput sa scrijeleasca fiecare pe unde a apucat, pana ce piatra s-a umplut de semne. Sa fie doar o joaca? Greu de crezut, caci piatra e in pamant de multa vreme, se vede dupa albeata ei. "Vedeti, pe partea sudica, pamantul a acoperit piatra mai mult de un metru. In multe sute de ani se depune atata pamant", imi spune domnul Nica, citindu-mi parca gandul. Unele semne sunt grupate cate doua-trei, altele izolate, sunt semne mai mici, scrijelite mai delicat, altele mai mari si mai adancite, unele sunt incadrate in patrate sau dreptunghiuri. Lipsesc liniile curbe, cel putin la prima vedere, fapt de inteles, caci pe piatra e destul de greu sa trasezi cercuri.
"Ei, ce ziceti?", ma intreaba nerabdator profesorul. Imi trec prin minte doua idei. Prima, ca un asemenea haos aparent ar putea reda o harta, poate o harta a cerului. Doar intr-o astfel de harta semnele sunt imprastiate fara noima pentru cel ce nu le cunoaste rostul.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Policiorii

A doua idee este aceea ca semnele nu au fost facute toate odata, ci pe rand, la anumite ocazii. Poate ca acolo era un loc de intalnire si procesiune periodica, si de fiecare data, se insemna ceva pe piatra: o invocatie, o ruga de multumire catre Dumnezeu, vreun nume sau lucru important. Poate era un loc cu puteri tamaduitoare, iar semnele erau lasate de cei ce se vindecau prin atingerea pietrei sau, mai bine zis, de vracii sau preotii care intermediau in procesiunile de vindecare, in numele celui bolnav. Un fel de "icoana" pagana facatoare de minuni, unde la anumite date se strangeau oameni cu nevoi si boli. Sau, cine stie, un loc sacru, unde initiatii veneau periodic si lasau insemnari pentru cei ce vor veni dupa ei, ca sa-i indrume sau sa le transmita ceva. Cand se putea intampla asta? Domnul Nica i-a intrebat pe batranii din sat daca au auzit de la batranii batranilor despre piatra asta, si nimeni nu stie nimic. Aici a fost in ultimele generatii pasune si livada si atat. Sa fie niste semne, nu tocmai de demult, simbolice, lasate de oameni care aveau un cod al lor si-si transmiteau informatii in felul acesta? Poate niste ciobani ce treceau pe acolo cu turmele? Un soi de raboj, cum era cel al plutasilor de pe Bistrita? Sau sa fie semne teribil de vechi, dinainte de inventarea alfabetelor? Greu de dat un raspuns. Sigur este ca semnele nu sunt facute in joaca, piatra a stat sub pamant, cu siguranta, sute de ani. Ma gandesc ca e uimitor cum, in ultima vreme, astfel de "documente" pretioase ies tot mai des la suprafata si cum am norocul sa aflu de ele, chiar eu... E toamna. Sunt deja trei luni de cand imi doresc sa vad aceasta piatra. Iar acum se afla in fata mea!

Chemarea

Era intr-o dimineata de sambata, la capat de iulie. Abia asteptasem sfarsitul de saptamana, pentru ca aveam mult de lucru si trebuia sa recuperez. Dar in Bucuresti era canicula, iar eu eram stapanita de o stare de agitatie, un dor de duca neclar. Stiam ca daca nu plec undeva, in zadar stau acasa, ca nu voi putea lucra. Dupa cateva ore de nehotarare, m-am urcat in masina si am plecat. Incotro sa o apuc? Era deja aproape pranzul. Dintr-o data, mi-am adus aminte ca de multa vreme doream sa vad muzeul chihlimbarului de la Colti, in judetul Buzau. Stiam ca in zona aceea sunt multe vestigii rupestre, ca locurile sunt pline de legende, ca lucruri stranii se petrec acolo, uneori, si ca la curbura Carpatilor, istoria insasi e scrisa cu un condei parca mai apasat decat in alte parti... Am ajuns dupa-amiaza, am vizitat muzeul, m-am cazat la o pensiune in sat, iar a doua zi dimineata, am pornit peste dealul Martirei, inspre paduri, pana in poiana Cozanei (ce nume de poveste!).
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Insemne in piatra la Policiori

Locul mi s-a parut fabulos. Pe dealul Martirei erau pajisti cu flori de camp, incredibil de inalte, aproape cat un stat de om, printre care inotam ca printre valuri. Nu mai vazusem in viata mea asa minunatie. Era chiar ca in basme, dincolo de imaginatie. M-am intors la Colti obosita, dar fericita. A doua zi dimineata, inainte de a pleca spre Bucuresti, am schimbat cateva cuvinte cu gazda mea, doamna Viorica Nica, o femeie frumoasa si blanda, un fel de zana buna a locului. Am inteles repede ca e pasionata de istorie, la fel ca sotul ei, care a fost multa vreme profesor in sat. Din vorba in vorba, ii spun ca sunt de la "Formula AS". In acea clipa, se lumineaza brusc si-mi spune: "Dumnezeu mi v-a scos in cale! De cateva zile tot sun la redactie, pentru ca incerc sa dau de o persoana care scrie in ultimul timp la revista. Am sunat incontinuu, dar mi s-a spus ca e plecata din tara si sa-i trimit un e-mail. Am vrea sa vina sa scrie si despre locurile de-aici. Cum o cheama, Doamne? A scris acum, de curand, despre Corbii de Piatra din Arges...". Trec cateva secunde ce ne apasa greu pe amandoua. "Eu sunt", ii raspund cu respiratia taiata. Doamna Nica se albeste brusc la fata si mainile incep sa-i tremure. Imi spune, cu glas din ce in ce mai stins: "V-am chemat, doamna. V-am chemat in fiecare zi, cu gandul. Si cu inima. Nu-mi vine sa cred ca ati venit. Sotul meu a descoperit in padure o piatra scrisa, e plina de semne, trebuie sa o vedeti...". Nu ma puteam dezmetici, ma simteam ca intr-o poveste fantastica. Incepeam sa-nteleg de ce traisem starea aceea de agitatie sambata dimineata. "Stiti, pe aci se intampla des lucruri de-astea - incearca doamna Nica sa ma linisteasca. In locurile astea oamenii mai comunica si cu puterea gandului. Zona e plina de vestigii stravechi, pline de semne ciudate, dar protejate de energii puternice. Aci e curbura Carpatilor, dar sa stiti ca nu oricine ajunge aci reuseste sa vada lucrurile de care va spun. Unii au ameteli, dureri de cap, stari de rau si se intorc din drum. Altii nu mai percep timpul cum trebuie, caci in unele locuri, timpul se dilata sau se strange, si sunt dezorientati." Am plecat cu totul descumpanita, cu promisiunea ca ma voi intoarce cat de curand, probabil dupa doua saptamani. "Cel mai frumos e aci in octombrie", mai spune doamna Nica, in drum spre poarta. "O sa vin mult mai repede", i-am raspuns. Dar saptamanile au trecut ca stolurile de randunele, si de fiecare data cand imi propuneam sa revin la Colti, se ivea ceva. Am ajuns dupa trei luni. In octombrie.

Athosul romanesc


"Dati-mi voie sa afirm ca aci este un adevarat Athos romanesc", imi spune solemn domnul Nica. "In zona Alunis-Nucu-Bozioru, pe o suprafata de doar cativa kilometri patrati, avem o multime de schituri si biserici rupestre: Alunis, grota lui Dionisie Torcatorul, Fundul Pesterii, Pestera lui Iosif, Agatonul Vechi si Agatonul Nou, Schitul Fundatura, Schitul Piatra Ingaurita, Bucataria... multe. Si multe nu mai exista.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Profesorul Nica

La Calugarite, a existat o manastire, dar nu mai e, la Gavanele a existat o manastire mare de maici, apoi intre Muscelul Caramanesti si Ulmet a existat o biserica cu hramul Sfantul Dumitru, care a disparut la un cutremur... Se spune ca a fost inghitita cu totul de pamant. Iar in unele zile din an, anumiti sateni aud dangat de clopot venind din adancuri".
"Cum de tocmai aici a luat nastere acest Athos? Ce are special acest loc?", il intreb pe profesor, desi imi dau seama ca nu e nevoie de explicatii: se simte ca locul este foarte special si nu ar mai fi nimic de adaugat sau de lamurit. "Aci, la curbura, au existat conditii geografice prielnice pentru a se dezvolta o viata timpurie", imi raspunde. "Zona nu este expusa intemperiilor, vanturilor, gerurilor. E un fel de microclimat ce nu cunoaste asprimea iernii. Apoi, mai tarziu, in perioada invaziilor, oamenii se ascundeau in muntii acestia si nu puteau fi gasiti de tatari si de alti invadatori. Era o zona foarte buna pentru refugiu. Si mai e ceva. Au existat in fiecare generatie batrani, buni povestitori, tarani adevarati, curati la suflet, care datorita acestei curatenii sufletesti au putut transmite din generatie in generatie lucruri foarte interesante." "Ce fel de lucruri?", tresar eu si ciulesc urechile. "Legende vechi de mii de ani. Aci exista o continuitate de locuire de milenii, dar arheologii nu au venit niciodata sa faca cercetari. Locurile sunt lasate in voia sortii. Multe nu sunt cunoscute nici chiar de localnici, doar fiarele padurii ajung la ele. Arheologii sapa in alte parti, la Pietroasele, Monteoru, Carlomanesti si Gheraseni, dar aci, in zona de munte, nu vin niciodata. Si nu doar ca sunt putin cunoscute, dar locurile acestea continua sa se salbaticeasca si sa se pustiasca. Au disparut sate intregi. Au fost parasite. Asa s-au pustiit Calugaritele, Magadani, Coltii de Sus, Linguresti, Lupoaia, Comarnici, Paltinu. La Matara mai sunt vreo zece locuitori... E o zona saraca, fara drumuri, unele sate nu au avut nici curent electric, tinerii au plecat, batranii au murit si au ramas in urma lor doar casele naruite si povestile... E trist ca locurile astea se salbaticesc, dar poate e si un noroc, caci in felul acesta vestigiile sunt mai protejate."
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Schitul Agatonul Nou

Pasesc alaturi de profesorul Nica, ascultandu-i fascinata povestile. Tinutul stravechi, incremenit in timp, al curburii Carpatilor se afla in fata mea. Muntii Buzaului sunt de o frumusete pe masura salbaticiei lor. Satele si oamenii poarta in ei o samanta de stravechime ce se intoarce in timp, mult inaintea crestinismului, si chiar inaintea dacilor. S-au asternut straturi peste straturi de istorie si credinta, calugarii crestini au preluat de la pustnicii daci lacasurile sfinte, iar crucile au luat locul stalpilor dacici ai nemuririi. Nu cred ca am mai vazut undeva, in tara asta sau in alta tara, atat de multe cruci la margine de drum. Zeci, sute, la fiecare kilometru sau chiar mai des, cruci de lemn, cruci de piatra, povarnite sau drepte, cu simple scrijelituri sau frumos impodobite, umbre sfinte, ce pazesc drumul si ii apara pe calatori de rele. In trecut, numarul lor era si mai mare, dar multe cruci de lemn au putrezit si nu au mai fost inlocuite. Pe atunci, trecatorii se inchinau la fiecare. Drumul de la Colti la Ruginoasa, sub lumina rasaritului, este un drum al crucilor. Trecem prin Muscelul Caramanesti, Buduie, Scaieni, Vavalucile, Fisici, pe langa Bozioru, prin Braesti, sate arhaice, cu nume de legenda, stravechi. "Buzau" stiu ca e nume dacic, "scai" si "muscel" la fel, ma intreb ce poate fi o "vavaluca", cuvant coborat din basme cu zane si taramuri cetoase. Rasaritul soarelui printre crucile de la Vavaluci imi curata sufletul, iar drumul prin cimitirul de la Ruginoasa e o adevarata initiere, care ma ajuta sa patrund in lumea straveche a celor de demult. Aici, la Ruginoasa, sunt "Policiorii", salasuri ascunse, pline de semne ciudate.

Semne stravechi la Ruginoasa


Policiorii sunt doua terase de piatra cocotate sus, intre stanci, care au folosit candva ca adapost. Nu e usor sa te cateri acolo. Pe o suprafata de cativa metri patrati, "podeaua" de gresie e plina de semne. Trebuie sa calc pe ele ca sa pot inainta, si simt un nod in gat pasind peste figuri ciudate, fragile, cu cine stie ce semnificatii sfinte.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Athosul romanesc

Astazi, calauza mea e Diana Gavrila, o localnica pasionata de istoria fabuloasa alaturi de care a copilarit. Inalta si zvelta, acum sta asezata in genunchi, migalind pe o foaie de hartie semnele pe care le vede pe piatra. "Sori", braduti sau spice, compozitii bizare, care au mereu 12 sau 7 linii, ceva ce seamana cu un pom sau o ciuperca, "fulgi de zapada" cu ramificatii asimetrice, turnuri stranii cu 12 "trepte", posibile figuri umane foarte stilizate, alcatuite dintr-un patrat, un dreptunghi in locul capului si doua dreptunghiuri in locul picioarelor, totul abstractizat si geometric. Spre deosebire de piatra de la Broscaru, la care m-a dus profesorul Nica, aici semnele par a fi mai grupate si contin si linii curbe, dar impresia generala este tot aceea de lipsa de coordonare. In plus, unele semne sunt vag figurative. Si aici au fost facute, probabil, la momente diferite. Sunt si desene mai noi, caci zarim reprezentate cateva biserici cu trei turle, una "semnata" la 1914. Si pe nelipsitii Marius, Anca, Fanel, Dana, Sanda, Gigel, care si-au scris numele peste inscriptiile stravechi, distrugandu-le. Intr-un colt se afla un desen complex, care pare sa umple un dreptunghi. "O tablita sumeriana", imi spune Diana. O privesc cu circumspectie: "Ce sa caute o tablita sumeriana aici?" "Uitati-va mai bine: spicul din partea stanga, zig-zagul care delimiteaza desenul, semnele din interior, grupate in cadrane, adanciturile din partea de sus, toate sunt elemente care se gasesc in tablitele sumeriene." Ma lasa fara grai si nu am cum sa o contrazic. Desi pentru mine nu prea are sens, asemanarea este intr-adevar izbitoare. Turnam apa peste desen, ca sa mai adancim contrastul. Diana copiaza desenul, cu un firesc care ma descumpaneste: ei i se pare normal sa gaseasca semne "sumeriene" printre stancile Ruginoasei. "La noi sunt semne stravechi, cam pe fiecare varf de munte. Unele sunt cu totul necunoscute, nepublicate.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Diana Gavrila

Altele sunt inventariate, dar sunt considerate "de interes local" de catre autoritati. Unele au fost cercetate de un inginer, Paul Lazar Tonciulescu. Nici una nu beneficiaza de o minima protectie: ploile continua sa le macine, turistii care reusesc sa le descopere le distrug, fara nici o mustrare de constiinta."
Imi pun aceeasi intrebare ca si la Broscaru: oare nu e o gluma? Chiar sunt semne stravechi, autentice? Obisnuita ca la orice noua descoperire care nu se incadreaza in linia "oficiala", sa sara pe mine acuzatorii de fals, am stat si am privit indelung semnele, le-am comparat cu ce mai vazusem in alte parti si le-am facut zeci de fotografii. Multe se regasesc pe piatra de la Broscaru, care a stat in pamant sute de ani. E o legatura clara intre cele doua categorii de scrieri si probabil apartin aceleiasi epoci. Imi trece brusc prin minte ca filmele americane de aventuri, cu descoperitori de scrieri si artefacte stravechi, precum si documentarele gen "Discovery" sau "National Geographic" despre vechi civilizatii ar putea pali in fata a ceea ce am vazut eu in doar doua zile. Si asta este doar inceputul: in Tara Luanei ma mai asteapta aventuri incredibile.

Diana, fiica Luanei

Diana are ceva din taramul pe care il stapaneste: o intelepciune uimitoare, gratie exterioara si forta interioara. Si mai are ceva, un aer de basm, de zana buna dar severa, in jurul careia te astepti sa vezi roind pitici si spiridusi de padure. Ne asteapta un urcus aspru pe varful Turtudui, unde stim ca exista alta piatra scrisa.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Semne stravechi (dupa Paul Lazar Tonciulescu)

Si pentru ea, e prima data cand urca pe aceasta creasta. "Pe aici, toate varfurile ascutite se cheama Turtudui", ma lamureste. Diana are la gat un fluier cu care alunga mistretii si ursii. Din cand in cand, in timp ce urcam, scoate din el sunete ascutite. Apoi vorbeste. Imi tine o lectie de istorie. Nu stiu cum poate vorbi in timp ce urca pieptis, printre crengile copacilor prabusiti, pe stancile afundate in frunze uscate. Fac eforturi sa nu pierd nici o vorba, caci felul in care povesteste are ceva magic. Imi spune despre schiturile rupestre, despre calugari si haiduci, despre disparitiile din muntii Buzaului si despre o misterioasa ceata albastra, despre azurul cerului la Crucea Spatarului, despre comori si cautatori de aur, despre chihlimbar si Valva Baii, despre pasarea Phoenix si despre argonauti... In rastimpuri, mai sufla in fluierisca ei, apoi o aud citand in latineste din Ovidiu, apoi povestindu-mi despre zeii sumerieni, despre Prometeu, Caucaz, Colchida, menhiri, scrieri stravechi, ape tamaduitoare... E ciudata fata asta, cu ochii ei taiati ferm, in roseata fetei, cu glasul sfatos si usor poruncitor. "O faptura din alta lume", imi spun. Figura mitica si spirit protector al acestor locuri.

Tara Luanei

"Suntem in Tara Luanei", imi spune Diana dupa ce mai sufla o data in fluierul argintiu. "Batranii de demult povesteau ca Luana era un rege batran, un mare intelept, o fiinta atotputernica." "Un barbat?" intreb mirata.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Tara Luanei

"Da, un barbat. Exista si o varianta in care Luana era o fata frumoasa, o sa v-o spun si pe aceea. Asadar, regele Luana pazea portile unei cetati puternice, cu ziduri pana la cer. Aceasta cetate era luminata zi si noapte de un soare ce stralucea aidoma astrului zilei. Cei din cetate erau puternici, drepti si netematori. Atunci cand erau raniti in razboaie, Luana ii tamaduia cu apele vii si moarte din Valea Izvoarelor. Multi ani fericiti au trait ei, pana au venit vrajmasi in care de foc si au doborat soarele Luanei. Mare prapad s-a intamplat atunci pe pamant." Felul in care povesteste Diana arata limpede ca e vorba de o repetare fidela a unei povesti stravechi. "Pamantul s-a cutremurat din incheieturi", continua ea oarecum mecanic, ca si cum ar vorbi in transa, "iar locul cetatii a fost ars pana la jumatate de metru adancime si nu a mai fost calcat multa vreme, nici de picior de animal salbatic, nici de picior de om, nici pasarile cerului nu au mai zburat pe deasupra." Brusc, Diana pare ca se trezeste din poveste si trece la alt ton: "Eu cred ca apele tamaduitoare sunt cele de la Fisici, unde pe vremea comunistilor erau bai curative. Povestea regelui Luana este evident legata de un cult al soarelui, foarte vechi, si asa se explica si multimea de simboluri solare de pe pietre - stele, sori, cruci. Iar doborarea soarelui ar putea simboliza trecerea de la o credinta la alta, de la religia solara la crestinism. In cealalta varianta, Luana era o fata foarte frumoasa, venita din cer intr-un car de foc. S-a indragostit de un locuitor de aici si a ramas in locurile astea. I-a invatat pe oameni scrisul, cititul, medicina, si le vindeca bolile cu apa vie si apa moarta.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului
Dar fostul ei iubit a descoperit unde se afla si a pornit razboi impotriva localnicilor. Luana i-a invatat sa se ascunda in stanca, deoarece numai acolo vor scapa de trambele de foc aruncate de dusmani. Asa se explica multimea de asezari rupestre in zona Carpatilor de curbura, in special la Colti-Bozioru." "Se stie in ce zona s-au intamplat toate astea?" "Da, cum sa nu... E vorba de platoul Martirei..." Platoul Martirei! Locul fabulos in care inotasem prin flori de camp, in calatoria facuta in vara. Iar stancile in care s-au ascuns oamenii ca sa scape de trambele de foc sunt stancile din poiana Cozanei! Acolo, la Fundul Pesterii, vazusem pe pereti desenate multime de pumnale, varfuri de sageata si de lance orientate cu varful in sus, intre care erau figurate zeci de linii. Profesorul Vasile Boroneant spune ca sunt pumnale de tip akinakes, tipice perioadei sec. VI-IV inainte de Hristos. Imaginea este impresionanta, si parca ilustreaza, intr-adevar, un atac, un razboi, poate chiar trambe de foc.
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

"Tablita" de la Policiori

Povestea soarelui este cu adevarat stranie, si ar putea sugera existenta unei surse de energie care presupunea o tehnologie foarte avansata pentru vremea aceea. Ce sa inteleg din aceste legende? Ca in aceasta regiune cu energii ciudate s-au stabilit, candva, niste fiinte venite poate din alte lumi, posesoare ale unor tehnologii inaintate? Stratul de arsura a fost confirmat de unii cercetatori, dar nicaieri nu s-au facut sapaturi arheologice. De altfel, Fundul Pesterii este incadrat in Lista Monumentelor cu datarea in sec. XVI-XIX! In plus, se vorbeste ca in zona sunt zacaminte de uraniu, care au fost exploatate in secret pe vremea comunistilor, deci regiunea e radioactiva... "Sumerienii aveau 12 zei-regi", ma lamureste fata. "Cand intre ei se nastea un alt zeu, cel mai batran trebuia sa plece. Iar Luana e atestat, a fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la numar. De altfel, numele acesta e strain de noi, nimeni nu il poarta, el apare doar in legenda". O las sa continue, dar pentru mine e parca prea mult. Am patruns dintr-o data intr-o lume fantastica, dar care e pe jumatate aievea: "tablita" sumeriana de la Policiori, scrierile ciudate de pe Broscaru, povestea regelui Luana, carele si trambele de foc, florile uriase de pe dealul Martirei...

Inscriptia de pe Turtudui

Linistea de pe Turtudui e tot mai stranie. Diana povesteste, povesteste, iar cand ajungem sus, se opreste brusc. Privelistea iti taie respiratia. Si nu doar pentru o clipa. Este atat de ciudata atmosfera, incat ma tem ca daca as respira, s-ar isca cine stie ce grozavie din senin. "Ma gandesc la disparitiile acelea din poiana Cozanei, de la Tiharia, deasupra Fundului Pesterii, unde pe vremuri domnea Luana si a avut loc atacul acela", imi spune Diana dupa cateva clipe de pauza. "Stiti, acolo au disparut in anii '80 doi baieti. Doi frati. Au disparut, pur si simplu, si nu au mai aparut niciodata! Te apuca racorile. Daca disparem si noi? Eu ca eu, da numa dumneavoastra sa nu dispareti, ca nu stiu cum mai dau eu fata cu domnul Nica!", spune fara urma de zambet pe chip. "Nu-i de gluma!"
Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Diana transcrie semne

Ne apucam sa cautam inscriptia. Sunt zeci de colti stancosi, si pe oricare dintre ei s-ar putea gasi scrierea cautata. O luam in directii diferite, in timp ce Diana isi reia firul vorbirii. O aud departandu-se, vorbind tare, ca si cum s-ar teme de ceturile albastre sau de intensitatea azurului, care, zic unii, poate favoriza teleportarea. La un moment dat, tace brusc. Trec minute lungi si nu o mai aud. O caut printre pietre, ma duc in directia in care a mers si ea, o strig pe nume. Nu primesc nici un raspuns. De jur-imprejur, doar eternitate. Pentru o clipa, am sentimentul ca am pasit in alt taram. E o liniste absoluta, iar faptul ca nu o aud pe fata vorbind ma nelinisteste. "A disparut Diana", imi zic, pe jumatate amuzata, pe jumatate ingrijorata. Reiau cautarile si o gasesc asezata pe jos, langa o piatra inalta, frumos fasonata, doborata la pamant. Sta si copiaza intr-un caiet inscriptia. Rasuflu usurata. Arunc o privire pe scriere si decretez scurt: "sunt chirilice". "Nu sunt chirilice", raspunde ea calma si absorbita. "E o scriere autohtona. Par a fi chirilice, dar sunt si semne care nu exista in alfabetul chirilic. De fapt, alfabetul chirilic deriva dintr-un alfabet de-al nostru, autohton." "Pi Pascul", citeste repede, pe primul rand. Apoi, sacadat, pe litere: "e-s-t-h-a-i-r-a-t-u d-o-g-a-v-b-u-i-l-i. Ce o fi insemnand?"

O zana in tara piticilor


Pietrele scrise din Muntii Buzaului

In padurea de iarba de pe Dealul Martirei

Ma uit uimita la fata asta care are doi copii, pazeste vacile si trudeste pamantul, dar citeaza in latineste din Ovidiu si, desi are doar studii medii, ar putea in orice moment sa-si dea un doctorat in "luanologie", fiindca stie absolut tot ce s-a scris vreodata despre toate schiturile, bisericile, asezarile si intamplarile din Tara Luanei. Multe le-a invatat de la sotii Nica, multe le-a citit in carti, altele le-a vazut la fata locului si a inteles singura legaturile dintre lucruri. Fara computer, fara internet, fara posibilitati. Doar din pasiune. O intreb cum a patruns in lumea asta, a basmului, care se impleteste cu istoria. "Am ramas orfana de tata de mica, si mama s-a chinuit sa ma creasca singura, cum a putut. Ea era tare mare iubitoare de istorie si citea mereu. Seara imi spunea povesti. Niciodata nu ma saturam, o puneam sa mi le repete iar si iar... Mama a facut ca lumea in care am crescut sa mi se para de basm. Cand ma uitam pe fereastra, la marginea padurii, se vedeau saivanele, ca niste casute mici, crescute din pamant. Mama spunea ca alea sunt casele piticilor, si ca acolo este taramul lor. Cand mergea dupa lemne in padure, ma punea sa stau ascunsa sub frunze, ca sa nu-i trezesc pe pitici. Asa am crescut, cu povesti, iar cand am ajuns mare, nu mi-a fost usor sa ma infrunt cu realitatea. Mama a murit, dar am ramas de la ea cu pasiunea pentru istorie si cu bucuria povestilor."

Epilog

Pietrele scrise din Muntii Buzaului

Rasarit de soare la Vavalucile

Plec de la Colti inainte de rasarit. Luna e inca sus. Ies din sat si intru pe drumul pustiu de pe dealul Burdusoaia. Norii se zvarcolesc deasupra pamantului sarac, lipsit de vegetatie. Trec minute lungi, drumul spart se curbeaza pe langa stanci, se intoarce, se incovoaie, colbul lui imi invaluie masina. Sunt singura, intre bezna si lumina, la hotarul dintre Tara Luanei si lume. Cainele costeliv e tot acolo, in baltile murdare. Privelistea pare ca se repeta la nesfarsit, la fiecare cotitura. Imi pare ca trece o vesnicie. Nu mai stiu pe ce lume sunt, pe lumea mea, sau in lumea patriarhului Luana. Imi trec prin fata ochilor chipuri de pustnici daci garbovi, aplecati deasupra pietrelor pe care migalesc scrieri ciudate, si vavalucile, poate fiinte de abur ce canta suierat prin vai, si aud dangat de clopote venind din adancuri... Se zaresc, in sfarsit, primele case. Trec podul si cotesc la stanga, spre Cislau. Dintr-o data, imi dau seama ca e lumina: a rasarit soarele.

sursa formula as

0 comments:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites