Capitala României este blestemată din cauza comerţului cu afurisenii pătruns în Ţara Românească în Evul Mediu *
"Cărţile cu blesteme" din Bucureşti au fost best-sellers în Secolele 15-18 * Unele au fost chiar "piratate" * Şi astăzi se mai păstrează "moda" de a blestema, mai ales la periferii * Orice turist care vizitează metropola simte că a pătruns într-un loc sumbru.
Un studiu psihologic recent arată că oraşul Bucureşti este un oraş depresiv. Adică bucureştenii au o predispoziţie spre gîndirea sumbră. Istoricii merg şi mai departe: capitala României pare chiar un oraş blestemat, dacă se iau în considerare toate incendiile, cutremurele, epidemiile şi inundaţiile prin care a trecut.
"Dacă ne uităm doar în Secolul al XIX-lea, istoria oraşului a înregistrat cîte o luptă, sau măcar o ocupaţie de trupe militare, din 15 în 15 ani. Ceea ce este foarte mult", spune istoricul Dan Falcan, muzeograf la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti (MIAMB).
"(...) Pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici cu trupul, iar în veacul viitor sufletul lui să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie şi cu ceilalţi care au spus: sîngele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin (...)".
Acest blestem este finalul unui document emis de Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459 şi reprezintă prima atestare a oraşului Bucureşti. Cu alte cuvinte, această localitate intră în istorie oarecum ciudat...
S-ar părea că este vorba de ghinion. Studiile recente pun în evidenţă o altă posibilitate, oarecum ciudată - ghinionul ar putea fi alimentat de un obicei nenorocit al înaintaşilor, practicat timp de 600 de ani: comerţul cu blesteme.
"A existat un adevărat du-te-vino al blestemelor cumpărate şi vîndute pe teritoriul actualei Românii, în special în actuala capitală - acest lucru este dovedit ştiinţific. Este prea mare coincidenţa între istoria grea a oraşului, starea depresivă dovedită a bucureştenilor şi «cărţile de afurisanie» care au intrat pe acest teritoriu", explică Dan Falcan.
Despre ce e vorba? În general, o rugăciune, un descîntec sau un blestem sînt acte de magie verbală. Originea lor se află în incantaţiile şamanilor, primii "preoţi" ai omenirii. Tradiţia ocultă a acestora spune că un cuvînt repetat de multe ori se poate transforma într-un obiect cu ajutorul căruia se poate opera/modifica lumea concretă - altfel spus, cuvintele au energii secrete care pot fi mobilizate prin anumite tehnici magice.
Nu se ştie cînd a apărut blestemul ca formă de magie negativă a vorbirii. Dar... Primele blesteme scrise apar în epoca antică, cu peste 3.000 de ani în urmă. Ele întăreau legile şi poruncile regilor şi împăraţilor prin implicarea zeilor în supravegherea respectării întocmai a acelor legi şi porunci.
Omul religios al acelor vremuri - cu frică faţă de pedepsele spirituale la care ar fi putut fi supus - nu putea încălca ceva protejat chiar de forţele supranaturale. Metoda este preluată şi de romani, apoi de byzantini şi dăinuie în Occidentul european pînă prin Secolul al XII-lea.
În actele oficiale româneşti formula blestemului este de origine byzantină şi ajunge prima oară în Ţara Românească în Secolul al XIV-lea. Paragraful cu cele mai înfricoşătoare cuvinte nu lipsea niciodată din normele după care fiecare cancelarie întocmea aceste acte ale vremii.
Chiar dacă era diferită de la o curte la alta - conţinînd de la cuvinte blînde pînă la afurisenii care îi îngrozeau şi pe cei mai necredincioşi din popor - aşa-numita formulă diplomatică a blestemului era nelipsită din hrisoavele acelor timpuri. Indiferent de formă, rostul blestemului era să-i înfricoşeze pe cei cărora le era destinat documentul. Dar aceasta nu era decît una dintre pedepsele prevăzute în vechile acte.
În plus, pentru a-i determina şi pe cei mai răi dintre slujitori să-i respecte ordinele, marele logofăt "suplimenta" afuriseniile cu sancţiuni, care de care mai convingătoare. Astfel că, dacă nu îi speria blestemul, sigur le era frică de o pedeapsă fizică, mai ales că aceasta putea porni de la o simplă mamă de bătaie pînă la tăierea capului.
O altă pedeapsă de speriat era amenda, care avea tot felul de denumiri, în funcţie de obiectul plăţilor care trebuiau făcute - "treapăd", "ciubote", "herîie", "ferîie" sau "zăvească" - şi constau fie în sume de bani, fie într-un anumit număr de vite.
Dar, cum astfel de pedepse nu puteau fi dictate decît de marele logofăt al ţării, documentele se redactau doar în cancelaria domnească, iar cel învrednicit cu această treabă era ispravnicul hrisoavelor, un fel de şef de cabinet din zilele noastre, care ştia la perfecţie normele de redactare.
Documentele cu literă de lege puteau fi dictate de însuşi Domnitorul, chiar dacă acest lucru nu era specificat clar în document, fapt care putea fi dedus uşor din modul de exprimare.
Un exemplu perfect în acest sens îl reprezintă o scrisoare dictată de Matei Basarab, "la mare supărare", şi adresată unui dregător mărunt. "Ţie Vacho, fecior de curvă ce eşti, oare cărţile domniei mele nu le ţii în samă, că acolo voi trimite de te va spînzura", au fost vorbele la nervi ale lui Matei Basarab.
Un document de-a dreptul impresionant este, însă, Hrisovul prin care Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, înzestrează Mînăstirea Horezu, ctitoria lui ridicată în patru ani, cu sate, moşii, ocine, cu munţi ce ţin de ele, mori, vii, "rumîni" şi "ţigani".
Pe lîngă faptul că are o lungime de 3,30 metri, Hrisovul - scris pe un pergament făcut, se pare, din piele de iepure - este pictat cu soluţie de aur, e legat cu fir de aur şi argint şi, aşa cum îi stă bine unui document cu mare importanţă, e însoţit de însăşi pecetea domnitorului, "pusă la adăpost" într-o cutiuţă aurită pe al cărei capac se află Sfinţii Constantin şi Elena.
Fals intelectual în Secolul al XVII-lea
În general, călcătorii poruncii domneşti erau ameninţaţi cu fel de fel de imprecaţii. Voievodul Matei Basarab întăreşte un act de danie către Mînăstirea Cotmeana astfel:
"Iar dacă nu se va cinsti şi nu va înnoi şi nu va întări această carte a domniei mele şi miluire, ci acei cnezi o vor strica şi o vor nimici şi o vor lăsa în uitare, acela să fie de trei ori blestemat şi anateme îi afurisit de 318 sfinţi părinţi care sînt la Nicheia şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu acei necredincioşi iudei şi să-i fie pîrîşă înaintea lui Christos Maica noastră de Dumnezeu Născătoare şi să-l afle bubele lui Ghiezie în veacul veacului, amin".
Mai tîrziu, prin Secolul al XVI-lea, apar "cărţile de blestem". Domnitorii, sau cei ce aveau dreptul să judece, cereau Bisericii (puterea spirituală) realizarea unor "cărţi de blesteme" pentru aflarea adevărului în diferite pricini. Aceste documente reprezentau ultima soluţie a actului juridic, ieşirea dintr-o situaţie altfel insolubilă.
Documentele conţineau blesteme înfricoşătoare, care, uneori, erau citite de cleric în biserică, înainte de judecată. Apoi, împricinaţii erau puşi să jure pe acel document că spun adevărul. În majoritatea cazurilor, preotul care aducea cartea de blesteme o citea la o răscruce de drumuri şi tot acolo se săvîrşea jurămîntul împricinaţilor.
Cărţile de blesteme erau scrise, doar la cerere, de către înalţi ierarhi - episcopi, mitropoliţi - sau de către Sinodul reunit. În cazuri excepţionale se solicitau astfel de documente şi patriarhilor Răsăritului sau celor din Constantinopol. La un moment dat, piaţa s-a umplut de "cărţi de afurisenie şi blestem"... piratate.
Este vorba despre cărţi scrise de preoţi care nu aveau prerogativele necesare - adică produceau un fals intelectual în Secolul al XVII-lea (în epoca domnitorului Vasile Lupu). Comerţul cu blesteme era în plină floare...
Pietroiul blestemat de la Universitate
"Prin Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-a dezvoltat o adevărată industrie a blestemelor, atît în «cărţile de afurisenie» propriu-zise, cît şi pe diferite acte de danie şi testamente. Se menţionează o adevărată foială de preoţi care cumpărau şi apoi vindeau blesteme, la suprapreţ, desigur, care mai de care mai grele şi mai întărite de feţe bisericeşti importante, în special în Bucureşti. Să nu fi lăsat acest lucru semne?
Dau doar un exemplu: între blestemul Saftei Brâncoveanu, ultimul descendent al familiei Brâncoveanu, şi moartea lui Ceauşescu există o stranie suprapunere. Safta Brâncoveanu a comandat o inscripţie pe marmură, pe care a aşezat-o pe biserica din curtea fostului Spital Brâncovenesc. Inscripţia, care se află acum chiar la Universitate, în curtea MIAMB, conţine la final un blestem care cere Divinităţii ca acela care se va atinge de ctitorie, adică de spital, să fie omorît de cei din neamul său într-o zi de sărbătoare.
Ceauşescu a dărîmat spitalul şi biserica în 1984. A rămas doar inscripţia. În 1989, Ceauşescu a fost omorît de cei de un neam cu el chiar de Crăciun. O stranie coincidenţă!", ne spune Dan Falcan.
Cum se foloseau "cărţile de blestem"
La o judecată legată de hotarul moşiei, de pildă, cartea de afurisenie (citită în prealabil spre ştiinţa tuturor) era pusă pe piatra de hotar, iar martorul convocat indica limita pe care el o socotea adevărată, purtînd cartea în mînă. În general, se considera că acel cuprins sacru şi ameninţător al textului trecea asupra bucăţii de hîrtie a "cărţii" şi martorii şi-o aşezau pe piept sau pe cap, o sărutau sau îşi puneau pe spatele ei semnăturile. Presiunea morală pe care o exercitau aceste acte de constrîngere era considerabilă.
Apropierea sfîrşitului vieţii sub o astfel de apăsare provoca angoase. Izvoarele istorice vorbesc despre gesturi de căinţă din cauza unor jurăminte strîmbe. Dictîndu-şi testamentul înaintea obştescului sfîrşit, soţia stolnicului Cantacuzino îi trece nurorii sale Stanca, la 29 iunie 1719, datoria de a obţine dezlegarea pentru o "carte de blestem" folosită într-o pricină în care cel învinuit era nevinovat:
"Şi mă rog, fata mea, să sileşti pentru cartea ce a făcut de afurisenie jupîneasa Manului, să se dezlege, să nu rămînem cu acel păcat asupra noastră".
preluare de pe www.agentia.org
0 comments:
Post a Comment