Locul unde s-a născut Bucureştiul, între fastul de odinioară şi uitarea de acum

Un bust cenuşiu al lui unui domn cu mustaţă îi priveşte aspru pe cei care trec prin strada Franceză din centrul istoric al Capitalei. În spatele lui se ridică mai multe ziduri din cărămidă, cu arcade frumos boltite. În stânga, o coloană se înalţă singuratică pe acoperiş, deasupra curţii pline cu pietriş, capiteluri ciuntite şi coloane frânte.

„PALATUL VOIEVODAL CURTEA VE…” stă scris pe un zid alb de la intrare, cu nişte litere metalice pătate de vopsea, prinse în perete. Ultimele trei au căzut însă.

În ciuda indicaţiilor precare, curioşii reuşesc să îşi găsească drumul spre trecutul medieval al Bucureştiului şi vin la Curtea Veche ademeniţi de mitul lui Dracula, încarnat de domnitorul Vlad Ţepeş, cel care ne priveşte sever din spatele gardului din fier.

Fortăreaţă, cetate, palat, ruine

Istoria locului pe care se află acum Curtea Veche începe odată cu Mircea cel Bătrân. Domnitorul a construit aici, la sfârşitul secolului al XIV-lea, o fortăreaţă. „Nu a fost ceva foarte impunător”, spune Gabriel Constantin, muzeograful coordonator de la Curtea Veche. „Era un punct de control şi se crede că a fost ridicat în vremea lui Mircea cel Bătrân”.

Fortăreaţa, cu ziduri de cărămidă şi un şanţ de apărare, era situată pe malul de nord al Dâmboviţei, pe un mic promontoriu, şi avea o suprafaţă de 160 de metri pătraţi. Arheologii cred că întregul ansamblu a fost nimicit de foc la începutul secolului al XV-lea.

Construcţiile la Curtea Domnească încep însă cu Vlad Ţepeş: „De la el, domnitorii care erau favorabili Imperiului Otoman preferau Bucureştiul, pentru că era mai aproape de Dunăre şi puteau să primească ajutor. Cei ostili acestei politici preferau Târgovişte. Începând cu Vlad Ţepeş, Bucureştiul devine cea de-a doua reşedinţă, după Târgovişte”, explică muzeograful.

Nicolae Iorga, în lucrarea „Ce au fost Bucureştii”, dădea aceeaşi explicaţie pentru alegerea oraşului Bucureşti ca reşedinţă: „Cum, în nesiguranţa moştenirii la tron, orice Domnie putea să fie necontenit ameninţată de un „domnişor”, pe care l-ar fi ridicat un partid de boieri, refugiul la Turci devenea pentru cel din Scaun o adevărată necesitate”.

Ţepeş a ridicat peste vechea construcţie o cetate nouă, cu ziduri din bolovani de râu (tehnică de construire folosită în secolul al XV-lea), cu o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, oferindu-i totodată rangul de reşedinţă domnească, alternativă a celei de la Târgovişte. Din vremea lui datează şi cel mai vechi zid care s-a păstrat la Curtea Veche.

„Vlad Ţepeş nu a conceput-o ca pe un loc de începere a unei bătălii împotriva Imperiului Otoman. Nu era o cetate aşa cum erau cele de la Giurgiu, Poienari sau Turnu, care erau special concepute pentru a susţine o luptă. Cel mai potrivit termen pentru construcţia lui Vlad Ţepeş este cel de castrum (tabără – n.r.)”, spune Constantin.

Bucureştiul „se naşte” la Curtea Veche

Din cancelaria domnească a acestei reşedinţe a fost emis actul care atestă, pentru prima dată, numele de Bucureşti, în vremea lui Ţepeş: „Primul document cunoscut până azi, în care se menţionează numele oraşului Bucureşti, este cel de la 20 septembrie 1459, prin care se întăreau moşiile unor boieri”, explică istoricul.

Unii dintre bucureştenii de azi par să fi uitat acest amănunt. La începutul anilor ’90, a trebuit ca baia turcească să fie acoperită cu cartoane negre deoarece vecinii din blocul din spatele Curţii Vechi se strecurau prin spate şi aruncau înăuntru gunoaie.

Locuinţele de aici sunt naţionalizate, iar cei care stau în ele sunt chiriaşi, explică muzeograful: „Proprietarii ori au plecat din ţară, ori au înfundat puşcăriile, casele au fost naţionalizate şi au fost ocupate de cei care stau şi azi în ele şi le-au adus în starea asta”. „Tot timpul suntem nevoiţi să strângem diverse lucruri care sunt aruncate”, continuă el.

Curtea Veche a fost şi martora unor vremuri mai puţin liniştite. Un astfel de episod este cel din 1473, când Ştefan cel Mare a atacat-o. Radu cel Frumos, aflat atunci pe tronul Ţării Româneşti, era unul dintre domnitorii favorabili Porţii. Ştefan cel Mare, care avea nevoie de ţara vecină pentru a o include în frontul anitotoman, a venit la Bucureşti, l-a înfrânt pe Radu cel Frumos, i-a luat familia şi averea şi a dus-o în Moldova. Radu a reuşit să se salveze, dar şi-a abandonat familia, iar fata lui, Voichiţa, a fost luată de soţie de Ştefan cel Mare.

Curtea Veche: strălucire şi decădere

Subsolul şi pivniţele Curţii Domneşti datează, în cea mai mare parte, din vremea lui Mircea Ciobanul, adică de la jumătatea secolului al XVI-lea. El a dărâmat în totalitate cetatea ridicată de Vlad Ţepeş şi a construit un Palat Domnesc, a cărui structură s-a menţinut şi sub ceilalţi domnitori, cu diverse adăugiri. Ulterior, nu a mai existat un domnitor care să dărâme construcţia ridicată de Mircea Ciobanul.

De la un cronicar sas aflăm că domnitorul, din pricina neînţelegerilor cu boierii, temându-se ca nu cumva să fie atacat pe neaşteptate de către unii dintre ei, a poruncit în 1545 ca Bucureştiul să fie înconjurat cu pari mari de stejar.

Dacă cetatea de până atunci nu era o construcţie foarte impunătoare, în ciuda faptului că avea statut de reşedinţă, palatul era mult mai fastuos şi includea o sală a tronului. În schimb, materialele de construcţie ale palatului nu erau la fel de rezistente ca ale unei cetăţi.

Urcaţi pe acoperişul construcţiei, care odinioară era podeaua sălii tronului, muzeograful Curţii Vechi ne arată singura coloană care s-a păstrat şi care poate fi şi astăzi văzută de cei care trec prin strada Franceză: „Din mărturiile celor care au vizitat Curtea Domnească, erau aproximativ 20 de coloane care susţineau sala tronului”.

Construcţia devine şi mai fastuoasă în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Până la el, ea avea numai un parter şi un etaj. „Brâncoveanu mai ridică un etaj al palatului, astfel încât în vremea lui palatul era constituit din parter plus două etaje”, spune Constantin. El a restaurat complet Curtea Domnească, pe care o găsise într-o stare de degradare accentuată.

Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino au fost cei care i-au dat strălucire: în timpul lor, Curtea Veche a primit coloane de piatră, scări de marmură, picturi şi grădini.

În 1662, din porunca Imperiului Otoman, Târgovişte a încetat să mai fie capitală, pentru ca domnitorii să fie mai uşor de controlat.

În marea sală domnească a fost mazilit, în martie 1714, Constantin Brâncoveanu. Obiectele de preţ, îmbrăcămintea, covoarele Palatului, toate au fost confiscate şi vândute în bazarul de la Istanbul, timp de câteva săptămâni.

Nereparat de domnitori efemeri, Palatul domnesc s-a degradat şi mai mult după calamităţile de la începutul secolului al XVIII-lea: în 1718, un incendiu a afectat grav capitala, iar apoi cutremurul din 1738.

Curtea Veche, vândută bucată cu bucată

Însă momentul care a scris condamnarea la uitare a Curţii Vechi a fost anul 1798. La acea dată, domnitorul Constantin Hangerli a scos la mezat o parte a teritoriului Curţii Domneşti pentru că avea nevoie de bani pentru refacerea Palatului Voievodal, aflat într-o stare precară. Când zona a fost scoasă la licitaţie, fiecare om a demolat sau a construit peste teritoriul cumpărat.

Repararea edificiului presupunea costuri

foarte mari, pe care domnitorul nu le avea. „Mai ales domnitorii fanarioţi, care erau deja faliţi pentru că trebuia să cumpere tronul cu sume mari de bani”, explică muzeograful. „Deşi iniţial scopul a fost nobil, ulterior a fost denaturat. S-a văzut că ies bani, iar procesul a fost extins şi întreaga suprafaţă a fost licitată. Iar banii au fost folosiţi în alt scop”.

Astfel, Hangerli a dat lovitura de graţie. Aproape 50 de parcele au fost cumpărate de negustori, măcelari, dregători domneşti. Zidurile Palatului au fost în parte năruite, în parte înglobate în noile construcţii. Au apărut străzi noi care brăzdau terenul domnesc: Soarelui, Covaci, Şepcari, Căldărari şi s-au construit clădiri, printre care şi Hanul lui Manuc.

Curtea Veche a fost redescoperită în anii 1967-1972, când un grup de arheologi, printre care şi Panait I. Panait şi Aristide Ştefănescu, au lucrat aici pentru a dezveli ruinele.

În centru, nu există indicatoare pentru „Curtea Veche”

În 2004, Primăria a început lucrările la un proiect de atragere a fondurilor pentru restaurarea Palatului. „S-a făcut un studiu de fezabilitate, dar mai departe nu mai ştiu”, spune Constantin. Printre alte nemulţumiri, el e dezamăgit şi de „lucrările care nu se mai termină” în Centrul Vechi.

Un alt minus, semnalat de vizitatorii străini, este acela că, de jur împrejur, nu există indicatoare „Spre Muzeul Curtea Veche”.

Pentru mai multe imagini, vezi Galeria Foto.

Posted in: bucurestiul vechi,curtea veche,monumente istorice din bucuresti,vlad tepes