De câte ori nu aţi trecut pe lângă Biserica Batiştei? Dar pe strada Berzei ori pe Podul Cotroceni? Probabil, de nenumărate ori. Nu v-aţi gândit însă niciodată că aici sunt cei mai bătrâni copaci din Capitală. Au peste 200 de ani şi sunt arbori ocrotiţi.
Lui Brâncoveanu i-a plăcut dudul de pe strada Batiştei
Dudul din curtea Bisericii Batiştei e atestat de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu (1654-1714), adică are peste 300 de ani. Legenda spune că, atunci când domnitorul a trecut pe lângă dudul falnic, a văzut cocoţat în el un copil. Acesta se numea Manciu. Când Brâncoveanu l-a întrebat de ce strică un arbore aşa frumos, copilul i-a răspuns: “Lasă, Măria Ta! Dudul nostru e voinic! N-o să trăieşti nici Măria Ta cât o să trăiască dudul nostru!”. Brâncoveanu a murit, Manciu, şi el, iar dudul stă şi acum paznic la Biserica Batiştei.
Platanul de pe Berzei a rămas fără plăcuţa «de protecţie»
Platanul de pe strada Berzei se numără şi el printre “bătrânii” Capitalei. Are peste 200 de ani. Pe el a stat până nu demult o plăcuţă veche care atesta că este un arbore ce trebuie ocrotit. Acum, de când muncitorii lucrează pe stradă, plăcuţa a dispărut.
Copacul de la Cotroceni, dinainte de Cuza
Pe malul stâng al Dâmboviţei, la Podul Cotroceni, stă, singur, un platan. Are în jur de 300 de ani. E aici cu mult înainte ca Alexandru Ioan Cuza să înceapă proiectul de canalizare a râului (1864). Aici, Primăria a pus deja o plăcuţă care să ateste că e un arbore ocrotit.
Săpăturile pentru viitoarea parcare subterană ce urmează să fie construită lângă Universitatea Bucureşti au scos la iveală existenţa unui sit arheologic.
Istoricii susţin că vestigiile ascunse în subteran ar putea "cântări" greu, însă doar Ministerul Culturii va decide importanţa acestor rămăşite istorice.
Investiţie. Lucrările la parcarea subterană de la Universitate ar trebui să fie finalizate în primăvara lui 2012
Amintire. Biserica "Sf. Sava" a fost construită în secolul al XVI-lea
Informat. Dan Falcan ne-a povestit ce ascunde situl arheologic descoperit la Universitate
Muncitorii care participă la săpăturile pentru noua parcare de la Universitate au declarat că au dat peste oase, bucăţi de ceramică şi ziduri. Lucrările nu au fost oprite tocmai pentru a scoate la lumină întreg situl arheologic.
Specialiştii vor întocmi un raport către Ministerul Culturii, care va hotărî dacă lucrările la parcarea subterană vor continua sau dacă locul va fi declarat patrimoniu naţional. Dan Falcan, istoric al Muzeului Municipiului Bucureşti, a povestit pentru cititorii CANCAN că vestigiile descoperite acolo au peste 400 de ani şi aparţin Bisericii "Sf. Sava" şi Academiei Domneşti.
"În secolul al XVI-lea, în zona aceea s-a construit Biserica «Sf. Sava», în cadrul căreia în 1694 Constantin Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu au fondat Academia Domnească, «strămoşul» Universităţii, care a avut sediul acolo până în a doua jumătate a anilor 1800", ne-a spus Falcan, care a mai adăugat că dacă zidurile scoase la iveală de lucrările la parcare sunt întregi, ele ar trebui să devină patrimoniu naţional.
Agresiunea asupra monumentelor de patrimoniu ale Capitalei şi, implicit, asupra istoriei şi memoriei naţionale continuă, de data aceasta, cu ideea aberantă a dislocării statuilor din Piaţa Universităţii. Ele vor fi exilate în Parcul Izvor, pentru a se construi nestingherit pe locul lor o parcare subterană. Ceea ce părea un zvon sau un banc prost despre mutarea preţioaselor statui din Piaţa Universităţii devine sub ochii noştri o realitate cutremurătoare.
În ciuda protestelor unor specialişti care au trăit experienţa tristă a pierderii unor mari vestigii şi monumente ale Capitalei, dar cu acordul unui funcţionar nedemn din Ministerul Culturii şi cu acceptul tacit al altora, dr. Oprescu îşi suflecă mînecile şi "operează" cu sîrg la temelia celor mai vechi statui dintr-o zonă sensibilă pentru conştiinţa bucureştenilor.
Nici un argument nu poate opri zelul edilului Capitalei, deranjat în planurile sale fanteziste de prezenţa unor statui de referinţă pentru cultura şi istoria noastră. Scuza că preţioasele monumente vor fi readuse pe locul lor acuză şi mai mult acest act iresponsabil şi fără precedent de abuz asupra patrimoniului Capitalei. O dată cu inutila parcare subterană preconizată (există deja alte parcări în vecinătate), pentru care sînt sacrificate monumentele, se vor distruge vestigiile aşezămîntului domnesc "Sf. Sava", construit de Constantin Brâncoveanu.
Se ştie că statuia lui Mihai Viteazul a fost ridicată pe locul altarului Mînăstirii "Sf. Sava", în incinta căreia va funcţiona şcoala, liceul, apoi Academia "Sf. Sava", creată de marele cărturar Gh. Lazăr. Academia a funcţionat cu mare folos pînă în 1848, dînd şi numele străzii care se păstrează şi astăzi. Peste un deceniu, va fi ridicată clădirea Universităţii, în faţa căreia se vor alinia în timp monumentele, de carate artistice excepţionale, cu valoare de simbol, venerate de generaţii întregi din elita politică şi culturală românească.
Aşadar, cea mai veche şi preţioasă statuie, prin puterea ei de simbol, este statuia lui Mihai Viteazul, realizată în bronz de sculptorul francez Carrier Belleuse, artist academic renumit (în atelierul căruia şi-a făcut ucenicia marele sculptor Rodin). Dezvelirea statuii s-a făcut într-o zi de vineri, 8/20 noiembrie 1874, cu mult fast, şi în prezenţa regelui Carol I şi a unei mulţimi entuziaste.
Tot aici, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, bucureştenii reveneau ca în faţa unui altar în vremurile istorice de cumpănă sau în clipele de sărbătoare naţională. Acestei statui de referinţă i s-a adăugat, în 1881, monumentul lui Ion Heliade Rădulescu, realizat în marmură de Carrara de sculptorul italian Ettore Ferrari. Au urmat monumentul lui Gh. Lazăr, realizat în 1885 de Ion Georgescu, şi statuia lui Spiru Hareţ, realizată de Ion Jalea şi inaugurată în 1935, cu prilejul primei ediţii a Lunii Bucureştilor.
Iată că, după mai bine de 100 de ani, aceste monumente care au făcut fala oraşului, alcătuind centrul lui spiritual, sînt smulse brutal din lăcaşul lor trainic şi trimise spre cele patru gropi excavate în Parcul Izvor, care-şi aşteaptă victimele. Faptul este fără precedent şi lezează nu doar integritatea statuilor care, odată strămutate, nu vor mai arăta exact cum au fost, dar şi sentimentele de onoare şi mîndrie ale unei naţiuni pentru valorile ei puse în pericol. Nimeni, nicăieri în lume nu ar accepta profanarea unor simboluri de patrimoniu, intrate definitiv în conştiinţa naţională. Oare această samavolnicie nu poate fi stopată? Chiar nu-i opreşte nimeni?
Un bust cenuşiu al lui unui domn cu mustaţă îi priveşte aspru pe cei care trec prin strada Franceză din centrul istoric al Capitalei. În spatele lui se ridică mai multe ziduri din cărămidă, cu arcade frumos boltite. În stânga, o coloană se înalţă singuratică pe acoperiş, deasupra curţii pline cu pietriş, capiteluri ciuntite şi coloane frânte.
„PALATUL VOIEVODAL CURTEA VE…” stă scris pe un zid alb de la intrare, cu nişte litere metalice pătate de vopsea, prinse în perete. Ultimele trei au căzut însă.
În ciuda indicaţiilor precare, curioşii reuşesc să îşi găsească drumul spre trecutul medieval al Bucureştiului şi vin la Curtea Veche ademeniţi de mitul lui Dracula, încarnat de domnitorul Vlad Ţepeş, cel care ne priveşte sever din spatele gardului din fier. Fortăreaţă, cetate, palat, ruine
Istoria locului pe care se află acum Curtea Veche începe odată cu Mircea cel Bătrân. Domnitorul a construit aici, la sfârşitul secolului al XIV-lea, o fortăreaţă. „Nu a fost ceva foarte impunător”, spune Gabriel Constantin, muzeograful coordonator de la Curtea Veche. „Era un punct de control şi se crede că a fost ridicat în vremea lui Mircea cel Bătrân”.
Fortăreaţa, cu ziduri de cărămidă şi un şanţ de apărare, era situată pe malul de nord al Dâmboviţei, pe un mic promontoriu, şi avea o suprafaţă de 160 de metri pătraţi. Arheologii cred că întregul ansamblu a fost nimicit de foc la începutul secolului al XV-lea.
Construcţiile la Curtea Domnească încep însă cu Vlad Ţepeş: „De la el, domnitorii care erau favorabili Imperiului Otoman preferau Bucureştiul, pentru că era mai aproape de Dunăre şi puteau să primească ajutor. Cei ostili acestei politici preferau Târgovişte. Începând cu Vlad Ţepeş, Bucureştiul devine cea de-a doua reşedinţă, după Târgovişte”, explică muzeograful.
Nicolae Iorga, în lucrarea „Ce au fost Bucureştii”, dădea aceeaşi explicaţie pentru alegerea oraşului Bucureşti ca reşedinţă: „Cum, în nesiguranţa moştenirii la tron, orice Domnie putea să fie necontenit ameninţată de un „domnişor”, pe care l-ar fi ridicat un partid de boieri, refugiul la Turci devenea pentru cel din Scaun o adevărată necesitate”.
Ţepeş a ridicat peste vechea construcţie o cetate nouă, cu ziduri din bolovani de râu (tehnică de construire folosită în secolul al XV-lea), cu o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, oferindu-i totodată rangul de reşedinţă domnească, alternativă a celei de la Târgovişte. Din vremea lui datează şi cel mai vechi zid care s-a păstrat la Curtea Veche.
„Vlad Ţepeş nu a conceput-o ca pe un loc de începere a unei bătălii împotriva Imperiului Otoman. Nu era o cetate aşa cum erau cele de la Giurgiu, Poienari sau Turnu, care erau special concepute pentru a susţine o luptă. Cel mai potrivit termen pentru construcţia lui Vlad Ţepeş este cel de castrum (tabără – n.r.)”, spune Constantin.
Bucureştiul „se naşte” la Curtea Veche
Din cancelaria domnească a acestei reşedinţe a fost emis actul care atestă, pentru prima dată, numele de Bucureşti, în vremea lui Ţepeş: „Primul document cunoscut până azi, în care se menţionează numele oraşului Bucureşti, este cel de la 20 septembrie 1459, prin care se întăreau moşiile unor boieri”, explică istoricul.
Unii dintre bucureştenii de azi par să fi uitat acest amănunt. La începutul anilor ’90, a trebuit ca baia turcească să fie acoperită cu cartoane negre deoarece vecinii din blocul din spatele Curţii Vechi se strecurau prin spate şi aruncau înăuntru gunoaie.
Locuinţele de aici sunt naţionalizate, iar cei care stau în ele sunt chiriaşi, explică muzeograful: „Proprietarii ori au plecat din ţară, ori au înfundat puşcăriile, casele au fost naţionalizate şi au fost ocupate de cei care stau şi azi în ele şi le-au adus în starea asta”. „Tot timpul suntem nevoiţi să strângem diverse lucruri care sunt aruncate”, continuă el.
Curtea Veche a fost şi martora unor vremuri mai puţin liniştite. Un astfel de episod este cel din 1473, când Ştefan cel Mare a atacat-o. Radu cel Frumos, aflat atunci pe tronul Ţării Româneşti, era unul dintre domnitorii favorabili Porţii. Ştefan cel Mare, care avea nevoie de ţara vecină pentru a o include în frontul anitotoman, a venit la Bucureşti, l-a înfrânt pe Radu cel Frumos, i-a luat familia şi averea şi a dus-o în Moldova. Radu a reuşit să se salveze, dar şi-a abandonat familia, iar fata lui, Voichiţa, a fost luată de soţie de Ştefan cel Mare.
Curtea Veche: strălucire şi decădere
Subsolul şi pivniţele Curţii Domneşti datează, în cea mai mare parte, din vremea lui Mircea Ciobanul, adică de la jumătatea secolului al XVI-lea. El a dărâmat în totalitate cetatea ridicată de Vlad Ţepeş şi a construit un Palat Domnesc, a cărui structură s-a menţinut şi sub ceilalţi domnitori, cu diverse adăugiri. Ulterior, nu a mai existat un domnitor care să dărâme construcţia ridicată de Mircea Ciobanul.
De la un cronicar sas aflăm că domnitorul, din pricina neînţelegerilor cu boierii, temându-se ca nu cumva să fie atacat pe neaşteptate de către unii dintre ei, a poruncit în 1545 ca Bucureştiul să fie înconjurat cu pari mari de stejar.
Dacă cetatea de până atunci nu era o construcţie foarte impunătoare, în ciuda faptului că avea statut de reşedinţă, palatul era mult mai fastuos şi includea o sală a tronului. În schimb, materialele de construcţie ale palatului nu erau la fel de rezistente ca ale unei cetăţi.
Urcaţi pe acoperişul construcţiei, care odinioară era podeaua sălii tronului, muzeograful Curţii Vechi ne arată singura coloană care s-a păstrat şi care poate fi şi astăzi văzută de cei care trec prin strada Franceză: „Din mărturiile celor care au vizitat Curtea Domnească, erau aproximativ 20 de coloane care susţineau sala tronului”.
Construcţia devine şi mai fastuoasă în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Până la el, ea avea numai un parter şi un etaj. „Brâncoveanu mai ridică un etaj al palatului, astfel încât în vremea lui palatul era constituit din parter plus două etaje”, spune Constantin. El a restaurat complet Curtea Domnească, pe care o găsise într-o stare de degradare accentuată.
Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino au fost cei care i-au dat strălucire: în timpul lor, Curtea Veche a primit coloane de piatră, scări de marmură, picturi şi grădini.
În 1662, din porunca Imperiului Otoman, Târgovişte a încetat să mai fie capitală, pentru ca domnitorii să fie mai uşor de controlat.
În marea sală domnească a fost mazilit, în martie 1714, Constantin Brâncoveanu. Obiectele de preţ, îmbrăcămintea, covoarele Palatului, toate au fost confiscate şi vândute în bazarul de la Istanbul, timp de câteva săptămâni.
Nereparat de domnitori efemeri, Palatul domnesc s-a degradat şi mai mult după calamităţile de la începutul secolului al XVIII-lea: în 1718, un incendiu a afectat grav capitala, iar apoi cutremurul din 1738.
Curtea Veche, vândută bucată cu bucată
Însă momentul care a scris condamnarea la uitare a Curţii Vechi a fost anul 1798. La acea dată, domnitorul Constantin Hangerli a scos la mezat o parte a teritoriului Curţii Domneşti pentru că avea nevoie de bani pentru refacerea Palatului Voievodal, aflat într-o stare precară. Când zona a fost scoasă la licitaţie, fiecare om a demolat sau a construit peste teritoriul cumpărat.
Repararea edificiului presupunea costuri foarte mari, pe care domnitorul nu le avea. „Mai ales domnitorii fanarioţi, care erau deja faliţi pentru că trebuia să cumpere tronul cu sume mari de bani”, explică muzeograful. „Deşi iniţial scopul a fost nobil, ulterior a fost denaturat. S-a văzut că ies bani, iar procesul a fost extins şi întreaga suprafaţă a fost licitată. Iar banii au fost folosiţi în alt scop”.
Astfel, Hangerli a dat lovitura de graţie. Aproape 50 de parcele au fost cumpărate de negustori, măcelari, dregători domneşti. Zidurile Palatului au fost în parte năruite, în parte înglobate în noile construcţii. Au apărut străzi noi care brăzdau terenul domnesc: Soarelui, Covaci, Şepcari, Căldărari şi s-au construit clădiri, printre care şi Hanul lui Manuc.
Curtea Veche a fost redescoperită în anii 1967-1972, când un grup de arheologi, printre care şi Panait I. Panait şi Aristide Ştefănescu, au lucrat aici pentru a dezveli ruinele.
În centru, nu există indicatoare pentru „Curtea Veche”
În 2004, Primăria a început lucrările la un proiect de atragere a fondurilor pentru restaurarea Palatului. „S-a făcut un studiu de fezabilitate, dar mai departe nu mai ştiu”, spune Constantin. Printre alte nemulţumiri, el e dezamăgit şi de „lucrările care nu se mai termină” în Centrul Vechi.
Un alt minus, semnalat de vizitatorii străini, este acela că, de jur împrejur, nu există indicatoare „Spre Muzeul Curtea Veche”.
| 
| 
| 
| 
| 
Nicolae Iorga, în lucrarea „Ce au fost Bucureştii”, dădea aceeaşi explicaţie pentru alegerea oraşului Bucureşti ca reşedinţă: „Cum, în nesiguranţa moştenirii la tron, orice Domnie putea să fie necontenit ameninţată de un „domnişor”, pe care l-ar fi ridicat un partid de boieri, refugiul la Turci devenea pentru cel din Scaun o adevărată necesitate”. 
Locuinţele de aici sunt naţionalizate, iar cei care stau în ele sunt chiriaşi, explică muzeograful: „Proprietarii ori au plecat din ţară, ori au înfundat puşcăriile, casele au fost naţionalizate şi au fost ocupate de cei care stau şi azi în ele şi le-au adus în starea asta”. „Tot timpul suntem nevoiţi să strângem diverse lucruri care sunt aruncate”, continuă el. 
Urcaţi pe acoperişul construcţiei, care odinioară era podeaua sălii tronului, muzeograful Curţii Vechi ne arată singura coloană care s-a păstrat şi care poate fi şi astăzi văzută de cei care trec prin strada Franceză: „Din mărturiile celor care au vizitat Curtea Domnească, erau aproximativ 20 de coloane care susţineau sala tronului”. 
Repararea edificiului presupunea 
