INTERVIU CU Sainkho Namtchylak shamana, muziciana

Ce înseamnă, de fapt, poezia din sunete? Cum o defineşti?

Poezia din sunete este, probabil, una dintre primele forme de poezie din lume. Pentru că primii poeţi au fost şamanii sau vindecătorii; ei îşi foloseau percepţia asupra naturii, felul în care auzeau natura din jurul lor, şi încercau să copieze, să redea sunetele naturii şi cred că acestea au fost primele poezii din sunete create vreodată în istoria umanităţii. [...] Atunci cînd merg la un spectacol susţinut de astfel de poeţi, care folosesc sunetele, încerc să-mi imaginez că sînt un vizitator sau un călător în lumea lor, încerc să-mi imaginez ce îşi imaginează ei... Pentru că, atunci cînd nu mai există cuvinte în poem, iar poetul se exprimă doar prin sunete, ascultătorul trebuie să aibă imaginaţie ca să înţeleagă; nu mai există cuvinte clare, explicaţii, ci doar poetul cu poemul său... Pentru mine, spectacolul fiecărui poet este o rechemare a vocii universului – nu numai a naturii din jurul nostru, ci a întregului univers...

Despre ce vorbeşti în poeziile tale din sunete?

Cînd sînt pe scenă şi creez poezii din sunete nu mă gîndesc la nimic în mod special, nu am nici o imagine în cap... Doar urmez sunetul aşa cum vine şi, de obicei, nu-mi planific reprezentaţiile cu poezii din sunete, mă pregătesc în alt mod... Încerc, mai degrabă, să nu am nici un gînd, nici o idee, doar să fiu curată, goală, un personaj gol care încearcă să absoarbă totul din jur şi să-l exprime aici şi acum, prin intermediul sunetelor, în timp ce lucrează cu sunetele, la început mai lent... Cînd urci pe scenă eşti curat, simplu, şi nu-ţi propui să spui nimic, eşti ca o pagină goală...

Ce vrei să spui?

Există şi o altă metodă – de a pregăti anumite structuri şi de a prezenta aceste structuri, dar mie îmi place să improvizez pe scenă, pentru că improvizaţia îţi dă nu numai libertate, ci şi posibilitatea de a descoperi ceva nou [...]. De asta îmi place să improvizez, să fac ceva neaşteptat, să nu am nimic pregătit, să nu folosesc aceleaşi structuri, să nu mă repet... Improvizaţia este o modalitate de a crea ceva nou, nu doar în compoziţia muzicală, ci şi în scris. Apoi, te gîndeşti ce să alegi din aceste compoziţii. În felul ăsta, totul capătă un înţeles, chiar şi fără cuvinte. Dar sentimentul ăsta... cîteodată e greu să păstrezi sentimentul ăsta... să ai un sentiment de onestitate generală şi de deschidere în faţa naturii şi în faţa universului... [...].

Încerci să dai tot ce poţi, să fii cît se poate de creativ...

Ei, vezi, dintotdeauna a fost aşa, dar probabil că înainte nu se observa... Există nivelul de comunicare verbală, apoi există al doilea nivel, cel fizic, care include gesturile. Dar mai există un nivel de comunicare, care devine tot mai accentuat, mai vizibil; înainte era mai puţin vizibil, dar acum este tot mai evident. Mă refer la spirit sau la puterea din interiorul fiecărui om, care creează ceva în mod constant. Dar, de cele mai multe ori, nu este folosit de oameni – ei nu folosesc decît comunicarea verbală sau gestuală. Artiştii sînt, probabil, oameni cu anumite talente – să fii artist, sau om de ştiinţă, sau şaman... Sarcina lor, a artiştilor sau a şamanilor, este de a prinde ceea ce nu a fost folosit în comunicarea verbală sau gestuală, ceva ce e dincolo de cuvinte şi care, de obicei, se exprimă prin sunete. Dar lucrul ăsta funcţionează cel mai bine cînd ştii că eşti curat în faţa universului. Nu poţi minţi. La asta m-am referit cînd am vorbit despre necesitatea de a fi onest. Sunetele te ajută să exprimi această forţă interioară şi poate chiar să descoperi ceva absolut nou – tu, cel care produci sunetele, nu numai ascultătorii. Dacă nu aş fi artist, probabil aş fi un vindecător, o persoană care lucrează cu sunetele şi este capabilă să folosească acest instrument. [...]

Aş vrea să te întreb – pentru că vorbeşti foarte mult de comunicare – ce se întîmplă cu publicul, cu ascultătorii? Crezi că pot să recepţioneze mesajul transmis de poet? Au ei nevoie de instrumente speciale pentru a înţelege această formă de comunicare? Sau ea funcţionează numai între artişti?

Cred că un poem din sunete, la fel ca orice alt poem, chiar şi unul compus din cuvinte, este un fragment de frumuseţe... Oamenii vin şi ascultă; poate că au lucrat toată ziua şi apoi, seara, se duc să asculte aceste poeme. E ca şi cum s-ar duce să asculte muzică clasică sau jazz sau o lectură – e exact la fel. Unii oameni vor percepe poezia mai mult intelectual, alţii mai mult estetic. Şi ceea ce se transmite la un nivel superior – unii oameni se simt inspiraţi, alţii nu înţeleg nimic, alţii înţeleg doar o parte sau alţii sînt captivaţi doar de sunete... Există frumuseţe în poezia asta, asta e principala atracţie, are o anumită magie... Aici trebuie să discutăm despre ce înseamnă frumuseţea... Poezia este frumoasă în sensul larg, al necesităţii estetice umane; oamenii intră în contact cu ceva ce li se pare ciudat, la început, dar apoi încep să-şi pună întrebări.

Acum vorbim despre emoţie...

Da, dar chiar şi oamenii cu gîndire analitică au aceeaşi reacţie – încep să se gîndească: oare cum face asta? Sau pur şi simplu îşi aduc aminte... Pentru că în viaţa de zi cu zi avem aproape aceleaşi sunete – sunete de maşină, alte zgomote... –, aşa că poezia din sunete provine din viaţa cotidiană, dar nu este la fel de transparentă ca poezia din cuvinte. E vorba despre a-ţi organiza spaţiul din jur în funcţie de propria percepţie a universului. E la fel ca şi cu muzica clasică – armonizarea a tot ce e în interior. Multe persoane care ascultă nu numai poezie din sunete, dar şi free jazz, muzică de avangardă, chiar şi noise music, sînt cele care nu încearcă să se ascundă de oraş şi de zgomote, ci încearcă să reorganizeze aceste zgomote în poezie din sunete sau într-o compoziţie electro-acustică nouă sau într-o operă contemporană. În felul acesta, se creează un alt spaţiu, imaginar, în care fiecare ascultător are posibilitatea de a-şi găsi propriul loc sau propriul mod de a vedea şi de a înţelege lucrurile.

Te gîndeşti la poeziile din sunete în termeni de: un poem „mai bun“ sau „mai slab“? Cum funcţionează aceste noţiuni? E întotdeauna un moment plin de satisfacţie să improvizezi, să creezi ceva nou? Ce face un poem din sunete „bun“ sau „slab“?

E o întrebare foarte grea... [...] Cred că problema nu se pune în termeni de „poem bun“ sau „poem slab“. E vorba, mai mult, despre a fi mulţumit cu ceea ce ai făcut şi ăsta e un lucru destul de personal. De fiecare dată, artistul trebuie să fie optimist... Poate că studenţii, cînd au primele experienţe pe scenă, sînt mai entuziaşti. Îmi aduc aminte cum era pentru mine, fiecare concert era o realizare. Dar apoi, pe măsură ce a trecut timpul, m-am obişnuit şi am început să merg mai departe, în gîndurile şi ideile mele; acum sînt mult mai preocupată să exprim acel al doilea nivel pe care vreau să-l împărtăşesc..., anumite viziuni pe care le am, care trec prin mine şi se duc către oamenii care mă ascultă. Rău sau bun..., întreaga natură, totul a fost făcut aşa, cu forţe creative şi distructive – cînd creşte, e creativ, cînd moare... Chiar dacă ne uităm la istoria umanităţii, există aceste faze: la un moment dat, creativitate şi apoi distructivitate. Nu s-ar putea începe a doua fază a creaţiei dacă n-ar exista distrugerea. De la naştere pînă la moarte – dacă ne-am născut, trebuie să murim...; e la fel şi pentru copaci, plante, munţi şi rîuri... Aşa stau lucrurile cu creativitatea şi distrugerea. [...] Creaţia e doar un moment de aici şi acum, de viziuni şi sunete.

Fragment din interviul realizat de Denisa Mirena PiŞcu cu Sainkho Namtchylak la Viena, în noiembrie 2008.

Posted in: MUZICA KHOOMEY,MUZICA SHAMANICA,Sainkho Namtchylak INTERVIU,TUVAN THROAT SINGING