Tuesday, February 7, 2012

TOMIRIS,REGINA GETILOR


marea enciclopedie a geto dacilor: TOMIRIS,REGINA GETILOR-A INTEMEIAT CETATEA TOMIS: CYRUS “Tunc Tomyris regina, aucta victoria tantaque praeda de inimicis potita, in partem Moesiae, quae nunc a magna Scythia nomine mutuat...





Mihai Eminescu - Gemenii

O candela subtire sub bolta cea înalta
Lumina peste regii cei dacici laolalta,
Cari taiati în marmur cu steme si hlamide
Se însirau în sala sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, caci Sarmis a murit.
Iar chipu-i cel din urma în lungul sir de regi ­
Sub valu-i ca pe-o umbra, abia îl întelegi.
Deodata crâsca fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiti scunde intrare se deschide,
De sub o manta lunga se-ntinde-o alba mâna,
Ce tine o faclie aprinsa de rasina,
Care îi bate-n fata si-i lumineaza chipul…
Pe-un stâlp taiat, orlogiul îsi picura nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni ­
Ca umbra cu fiinta sunt amândoi asemeni ­
Încet înainteaza, faclia si-o ridica
S-urechea atiind-o el asculta: , , Nimica!
Un ceas mai am, si iata ca voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creata pentru bine.
Creata pentru bine ne spun cartile vechi,
De mii de ani ne suna legenda în urechi…
Si am vazut virtutea gasind a ei rasplata,
Ce nu numai de oameni de zei e-nvidiata,
Rasplata prea frumoasa: un giulgi si patru scânduri.
De când vazui aceasta, am stat mereu pe gânduri:
Sa-mi stâmpar lacomia? Pe lânga dulci izvoara
Sa trec murind de sete pentru-o asa comoara?

Pe când c-un om în lanturi de-i frate chiar, ce-mi pasa
Daca-l împing în laturi? O cale luminoasa
Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtutii bunuri sa aiba singur parte.
Ei! Lumea-i împartita în prosti si în sireti,
Iar patimelor rele viclenii le dau pret.
Samânta roditoare se cade ca sa sameni.
Ca sa fii domn, se cade sa-i iei adânc pe oameni.
Voiesti ca sa se-nchine cu toti l-a tale oase,
Atunci învie-într-însii pornirea dusmanoasa,
Invidia si ura boteaza-le virtuti,
Numeste-erou pe-un gâde ca fierul sa-i ascuti,
Pe cel viclean si neted numeste-l întelept,
Nebun zi-i celui nobil si simplu celui drept,
Din patimi a multimii fa scara la marire
Si te-or urma cu totii în vecinica orbire.
Cu laude mângâie desertaciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Si sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge si cenusa pamântul presura-va…
Fereste-te de una, sa te pazeasca ceriul,
Sa nu te-mping-un demon a spune adevarul.
A spune: ca nu-s vrednici decât de-adânc dispret,
Ca pentru-o vorba goala jertfesti a lor vieti,
Ca-n tine nici îti pasa macar de-ale lor pasuri,
Ca cu a lor micime de suflet tu îi masuri,
Ca lauda, cu care i-ncarci e o ocara,
Ca tot ce e ca dânsii e vrednic ca sa piara.”

Deodata iar asculta… se îmfla a lui nari,
Aude glasuri multe si pasi urcând pe scari,
Iar usa de la mijloc da aripele-n laturi,
De intra voievozii de tari si de olaturi,
În fruntea lor c-un preot batrân… Iara mosneagul,
Cu laurul vecinic verde în paru-i alb, toiagul
De aur si-l ridica: , , Brigbelu, iata ora
Ca-n numele multimii si-n fata tuturora,
Venii sa chem de trei ori pe rege-n gura mare
Si daca nici acuma din umbra-i nu rasare,
Sa-ti oferim coroana, caci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul desert sa nu ramâie,
Nici vaduva coroana de tâmpla cuvenita”.

Pe un tripod s-aduce catuia aurita.
Cu faclii stinse-n mâna-n genunche cad ostenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta nalta,
S-acopere multimea, iar flacarile salta,
Toti în genunchi cu groaza asculta în tacere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
, , În numele Celůia, al carui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Când limba-i neclintita la cumpenile vremei,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regesti, si pentru dânsa te chem daca traiesti
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! rasai de unde esti.”
Pe ochi tiind o mâna facliile-si întind,
La sfântul foc din mijloc cu toti si le-aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar bratele ridica facliile în aer.
Iar preotul smunceste c-o mâna pânza fina
Ce-acopere statua de marmura senina
Si tesatura neagra de-un fin si gingas tort
Lasând sa cada-n flacari, sopteste-adânc: E mort!
Brigbelu se repede-n fereasta si priveste.
O mare de lumina pe-o clipa îl orbeste,
El vede mii de facle lucind si mii de suliti,
Multimea si ostasii se-mping vuind pe uliti,
Iar negre tac deasupra a capistelor bolti
S-ale cetatii ziduri c-un turn la orice colt.

S-a strecurat multimea si sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…
Adânc fugira ochii în cap, pierit e chipul,
Orlogiul în uitare demult si-a scurs nisipul,
Când iata o femeie mai alba ca omatul,

Iesind încet din umbra, o-ntoarce de-a-ndaratul,
Priveste cum din discul de aur iese fum
Si zice rar si rece: Esti multamit acum?
Atuncea el tresare si ochii învârteste.
Cum sta-nainte-i nalta, privind o mistuieste:
, , O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu par de aur si ochiul întelept.
Ca zece morti deodata durerile iubiri-s,
Cu-acele morti în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
, , Dar lasa-ma ea striga. Ce galben esti la fata,
Suflarea ta ma arde si ochiul tau ma-ngheata.
Ce ma privesti atâta? A ta cautatura
Ma doare, cum ma doare suflarea ta din gura.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins si mort!
Închide-l, ah, închide-l privirea ta n-o port…”
, , Dar, ma iubesti, Tomiris tu ma iubesti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
, , Da, simt ca în puterea ta sunt, ca tu mi-esti domn
Si te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt ca l-a ta privire vointele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de serpe,
Fugi, fugi în lumea larga! Ma faci sa-nnebunesc,
Caci te urmez si totusi din suflet te urasc”.

El o cuprinde… Fata ei alba atuncea piere
Si gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar tipa si glasul în gât i se îngaima.
Ea îl sorbea cu ochii, desi murea de spaima…
Si cum stau mâna-n mâna… tresar, tot mai aproape
Se strâng si peste ochii-i îsi lasa-a ei pleoape.
Din tainita adânca parea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, naltând faclia-n aer,
Îi zise:, , O, iubito, din nou ti se nazare.”
Iar ea mereu asculta, s-aude i se pare:
, , Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt!”

II

Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nunta.
Frumos au ars în flacari prinosul de pe vatra,
Pe când intrara oaspii sub boltile-i de piatra.
În capul mesei sade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urca lumea cu umaru-i atletic.
În dreapta lui sub valul de ceata mândrul soare,
În stânga-i sade luna sfioasa, zâmbitoare…
Din sale departate patrunde zvon de arma.
Prin el cimpoiul scitic porneste dulcea-i larma,
Trezind greoiul ropot de dant, caci la un loc
Toti oaspetii mai tineri loveau baltage-n joc,
Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valma
Se-nvârt si se mladie usor sunând cu palma.

La mijlocul de masa pe tronu-i sade el
Cu plete lungi si negre, întunecos, Brigbel.
Si razimat pe spata al zeilor fiastru
Privea-n ochii miresei al cerului albastru.
Frumosi ca doua basme, izvoarele uimirii-s,
În paru-i lung de aur se învalea, Tomiris.
Încolo, voievozii, boiarii dupa treapta
Soptesc cu admirare în barba înteleapta
Când spune cântaretul povesti din alte vremuri,
De regi de-a caror fapte te miri si te cutremuri.
Spunea cum din deserturi, ce nu mai au hotara,
Venit-au de la Nilul cu tainice izvoara,
Pe negrele corabii cu mii de mii gloate,
Stapânul pe Egipet cu-averile lui toate.
Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,
Tezeu, sa cate lâna cu mitele de aur.
Apoi târziu în urma veni strainul oaspe
Cladind pe Istru poduri Dariu al lui Istaspe,
Un rege, ce în lume nu-si gasea loc sa-ncapa,
În Dacia venise, cersind pamânt si apa.
Si povestea batrânul de neamuri curgând râuri,

Din codri rasarite, iesite din pustiuri
Si cum pierira toate pe rând precum venira
Si cum catând norocul mormântul si-l gasira.

Si pe când toti asculta, chiar regii din firide,
Cu gura-n pumn ghidusul se strâmba si tot râde.
Cu mutra lui de capra si trup schilod de faun
Îsi târâie piciorul tinându-se de scaun.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.

Deodata-n fundul salei, apare sub un arc,
Cu stânga razimata de spada-i de monarc.
Nebunul Sarmis care-i cu craiul frate geaman­
Ca umbra cu fiinta-i ei amândoi s-asaman.
Dar galben e la fata si ochii ard în friguri
Si vânata-i e gura. El vine cu pasi siguri
Si pe pumnaru-si scapa Brigbel mâna regala.
Din tron pe jumatate cu furie se scoala…
Nebunu-nalta dreapta, se uita lung la el ­
Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.
Si ca sa înteleaga nainte-i ce se-ntâmpla
Nebunu-si trece mâna la ochi, apoi la tâmpla,
Se uita turbur, pare ca si-ar aduce aminte
De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.
Cu glasul lui ce suna adânc, ca de arama,
El noaptea cea eterna din evii-i o recheama,
Arata cum din neguri cu umeri ca de munte
Zamolxe, zeul vecinic, ridica a sa frunte
Si decât toata lumea de doua ori mai mare,
Îsi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceata,
Cum din adânc ridica el universu-n brata,
Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne,
O bolta rasarita din negure eterne,
Si decât toata lumea de doua ori mai mare

În propria lui umbra Zamolxe redispare.
, , Priviti-l cum sta mândru si alb pe naltu-i jet!
El îmfla rasuflarea vulcanului maret,
Daca deschide-n evii-i el buza cu mânie
Si stelele se spulber ca frunzele de vie;
El mâna în uitare a veacurilor turma
Si sorii îi negreste de pier fara de urma.
Daca se uita-n mare, ea tremura si seaca.
De-si pleaca a sa frunte, tot ceru-atunci se pleaca.
Ci-n evii tai, Zamolxe, tu n-ai creat vreodata
Un chip mai blând, mai gingas decât ast chip de fata!
Gândirea ta, divine, abia putu s-adune
Din mii minuni din lume o singura minune,
Caci numai tie singur îti fuse cu putinta
S-unesti atâta farmec cu-atâta necredinta…
Dar nu ti-o cer, tot darul ti-l zvârl iar la picioare.
De-a lumii tale bunuri privirea azi ma doare…
Nici vin sa-mi cer coroana, nici tara mea. O darui
Fasii s-o rup-oricine si cum îi place-oricarui.
La ce-as mai cere-o tara, în care nu-i credinta,
Unde un frate pe-altul s-ucida-i cu putinta!
Rebel! facusi din sceptru unealta de ocara
S-ai dat tu însusi pilda din om sa fie fiara.
Eu lumii trebuit-am, dar tie-ti trebui ea,
Sa fie rea, smintita, corupta, cum o vrea,
Tu esti din a ei mila stapân si s-o urmezi
Tu trebui, ca mai bine în scaun sa te-asezi;
Ca nu de vro suflare pe dânsul sa te clatini
Cata-vei sa iei ochii prostesti cu noua datini.
Din Sybaris vei strânge batrâni cu barbi boite,
Ca neamului sa-i deie naravuri mai spoite,
S-arate cum mosnegii, îmbalsamiti ca mumii
Întrec si tineretul în scandelele lumii!
Stramosi pierduti în veacuri, rânduitori de cete,
Coroana mea s-a voastra e plina azi de pete.
O, voievozi ai tarii, frângeti a voastre sabii
Si ciuma în limanuri sa intre pe corabii.
Puteti de-acum sa rumpeti bucati a mele flamuri,

Mânjit pe ele-i zimbrul adunator de neamuri,
De azi al vostru rege cu drag va sa îngroape
Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.
S-acum la tine, frate, cuvântul o sa-ndrept,
Caci voi sa-ngalbeneasca si sufletu-ti din piept
Si ochii-n cap sa-ti sece, pe tron sa te usuci,
Sa sameni unei slabe si stravezii naluci,
Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos
Si spaima mortii intre-ti în fiecare os.
În orice om un dusman sa stii ca ti se naste,
S-ajungi pe tine însuti a nu te mai cunoaste,
De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teama
Si somnul vames vietii sa nu-ti mai ieie vama.
Te mira de gândirea-ti, rasai la al tau glas,
Încremeneste galben la propriul tau pas,
Si propria ta umbra urmând prin ziduri vechi,
Cu mânile-ti astupa sperioasele urechi,
Si striga dupa dânsa plângând, muscând din unghii
Si când vei vrea s-o-njunghii, pe tine sa te-njunghii!…
Te-as blestema pe tine, Zamolxe, dara vai!
De tronul tau se sfarma blastemul ce visai.
Durerile-mpreuna a lumii uriase
Te-ating ca si suspinul copilului din fase.
Învata-ma dar vorba de care tu sa tremuri,
Samanator de stele si-ncepator de vremuri.
Tomiris! vis de aur în viata-mi, sa te cert?
Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ti le iert!
e sa te blestem oare? Caci visul mângâios
A trebuit sa piara… Prea, prea era frumos.
Cu-amor atât de fara de margini si de-nalt
Nu se cadea sa tie un om la celalalt.
Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot si tu si eu.
Cereasca fericire nu se putea sa tina,
Nu se cadea s-o aiba o mâna de tarâna,
În lumea de mizerii si lacrimi nu e loc
Pentru atâta mila si pentru-atât noroc…
De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc.

În umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate fara urme
Alearga zimbrii negri si cerbii fug în turme,
Iar lânga vechi fântâne de lume date-uitarii
Privesc în iarba-nalta sirepii albi ai marii.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu frunza lata, cu flori pân-în pamânt,
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.”

III

Prin salele pustie un om în neagra haina
Temându-se de pasii-i, se strecura în taina.
Sub mantia lui lunga ascunde un pumnar,
Tot îndarat priveste cu spaima si amar
El râde… Se repede spre umbra-i … umbra sare.
Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare…
Asupra-i se repede si iar se da-napoi:
, , O, Sarmis, lupta lunga, grozava e-ntre noi!
Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la lupta ca te chem?
Nu crede cum ca tremur, nu crede ca ma tem!”
S-atuncea iar rasare si fata-i slaba piere,
Si ochiul fix se uita cu spaima si durere:
, , O, inima mea lasa, de ce-nlemnesti în sân,
Sfârseste! Si pumnarul îmi scap-acum din mâni…
Dar îl voi strânge bine… Stai… stai, nebun misel…”

Loveste crud o data si cate mort Brigbel.


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
Share/Bookmark

1 comments:

foarte interesanta poastarea. felicitari Plafar

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites