NU PLINGE MAICA ROMANIE

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

DE ZIUA COPILULUI

....De ziua celor mai frumosi dintre noi, un copil balai, acum 75 de ani (1939), la Ploiesti. Nichita Stanescu.

"Imping cu mina la o parte
acest aer strain si trec,
si-aceasta inima straina, din mine, 
o las drept plata intre monezi si trec.
Trec adunindu-ma tot, in ochi,
incit nici nu mai pot inchide pleoapele,
incit totul in jurul meu
nu mai e decit amintire
desenata de copii pe trotuare.
Alerg in sus, tinindu-ma de balustrada,
si-n locul inimii bat
treptele, zidurile, tevile, ferestrele,
becurile.
Aud venind din urma
cutia ascensorului ducind in ea
creioanele, scrisorile,
scutul, sabia, coiful.
Ma opresc in fata unei usi deschise
care vine plutind ca o aureola
de sfint.
Sarut miinile, iubita noastra!
Ce mai faceti?
Dar ea ridea pentru ca
nu mai era demult acasa." (Intr-o dupa-amiaza, Nichita Stanescu).

SURSA EROIIROMANIEI

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

RUGACIUNEA UNUI DAC

Mihai Eminescu

---

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

 

VENITI CU NOI IN ISRAEL!

Read More

Afară-i toamnă

Mihai Eminescu

---

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

~Magickal Graphics~

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

LA MULTI ANI!

\

Nichita Stanescu - Cantec Fara Raspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie în doua
luna varateca, azvârlind-o în ape,
despartita de ea însasi
ca doi îndragostiti dupa îmbratisare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragând dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri, fara umbra?

De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunza cazând. Ca o rasuflare-aburita de ger.


.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

FRUMOASA VENETIANA-DANGEROUS BEAUTY

Great movie, great actors, great subject, great images...A Venetian courtesan becomes a hero to her city, but later becomes the target of the inquisition by the Church for witchcraft.(IMDB)

FULL HERE

HER POEMS HERE



Inspirata de un post de al Pandhorei, mi-am reamintit de splendidul film 'Frumoasa venetiana', povestea reala a Veronicai Franco o adevarata femeie a renasterii, de o inteligenta si cultura exceptionale.

Filmul este realizat cu o scenografie excelenta, reliefind somptuozitatea Venetiei evului mediu, dar si prejudecatile ce inchistau acea societate patriarhala...sa nu uitam si jocul excelent al actorilor precum Jaqueline Bisset, Rufus Sewell, Naomi Watts si Catherine Mc Cormack

Cu siguranta un film ce merita revazut.

SUBTITRAT AICI



cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

TOMIRIS,REGINA GETILOR

marea enciclopedie a geto dacilor: TOMIRIS,REGINA GETILOR-A INTEMEIAT CETATEA TOMIS: CYRUS “Tunc Tomyris regina, aucta victoria tantaque praeda de inimicis potita, in partem Moesiae, quae nunc a magna Scythia nomine mutuat...

Mihai Eminescu - Gemenii

O candela subtire sub bolta cea înalta
Lumina peste regii cei dacici laolalta,
Cari taiati în marmur cu steme si hlamide
Se însirau în sala sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, caci Sarmis a murit.
Iar chipu-i cel din urma în lungul sir de regi ­
Sub valu-i ca pe-o umbra, abia îl întelegi.
Deodata crâsca fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiti scunde intrare se deschide,
De sub o manta lunga se-ntinde-o alba mâna,
Ce tine o faclie aprinsa de rasina,
Care îi bate-n fata si-i lumineaza chipul…
Pe-un stâlp taiat, orlogiul îsi picura nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni ­
Ca umbra cu fiinta sunt amândoi asemeni ­
Încet înainteaza, faclia si-o ridica
S-urechea atiind-o el asculta: , , Nimica!
Un ceas mai am, si iata ca voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creata pentru bine.
Creata pentru bine ne spun cartile vechi,
De mii de ani ne suna legenda în urechi…
Si am vazut virtutea gasind a ei rasplata,
Ce nu numai de oameni de zei e-nvidiata,
Rasplata prea frumoasa: un giulgi si patru scânduri.
De când vazui aceasta, am stat mereu pe gânduri:
Sa-mi stâmpar lacomia? Pe lânga dulci izvoara
Sa trec murind de sete pentru-o asa comoara?

Pe când c-un om în lanturi de-i frate chiar, ce-mi pasa
Daca-l împing în laturi? O cale luminoasa
Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtutii bunuri sa aiba singur parte.
Ei! Lumea-i împartita în prosti si în sireti,
Iar patimelor rele viclenii le dau pret.
Samânta roditoare se cade ca sa sameni.
Ca sa fii domn, se cade sa-i iei adânc pe oameni.
Voiesti ca sa se-nchine cu toti l-a tale oase,
Atunci învie-într-însii pornirea dusmanoasa,
Invidia si ura boteaza-le virtuti,
Numeste-erou pe-un gâde ca fierul sa-i ascuti,
Pe cel viclean si neted numeste-l întelept,
Nebun zi-i celui nobil si simplu celui drept,
Din patimi a multimii fa scara la marire
Si te-or urma cu totii în vecinica orbire.
Cu laude mângâie desertaciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Si sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge si cenusa pamântul presura-va…
Fereste-te de una, sa te pazeasca ceriul,
Sa nu te-mping-un demon a spune adevarul.
A spune: ca nu-s vrednici decât de-adânc dispret,
Ca pentru-o vorba goala jertfesti a lor vieti,
Ca-n tine nici îti pasa macar de-ale lor pasuri,
Ca cu a lor micime de suflet tu îi masuri,
Ca lauda, cu care i-ncarci e o ocara,
Ca tot ce e ca dânsii e vrednic ca sa piara.”

Deodata iar asculta… se îmfla a lui nari,
Aude glasuri multe si pasi urcând pe scari,
Iar usa de la mijloc da aripele-n laturi,
De intra voievozii de tari si de olaturi,
În fruntea lor c-un preot batrân… Iara mosneagul,
Cu laurul vecinic verde în paru-i alb, toiagul
De aur si-l ridica: , , Brigbelu, iata ora
Ca-n numele multimii si-n fata tuturora,
Venii sa chem de trei ori pe rege-n gura mare
Si daca nici acuma din umbra-i nu rasare,
Sa-ti oferim coroana, caci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul desert sa nu ramâie,
Nici vaduva coroana de tâmpla cuvenita”.

Pe un tripod s-aduce catuia aurita.
Cu faclii stinse-n mâna-n genunche cad ostenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta nalta,
S-acopere multimea, iar flacarile salta,
Toti în genunchi cu groaza asculta în tacere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
, , În numele Celůia, al carui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Când limba-i neclintita la cumpenile vremei,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regesti, si pentru dânsa te chem daca traiesti
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! rasai de unde esti.”
Pe ochi tiind o mâna facliile-si întind,
La sfântul foc din mijloc cu toti si le-aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar bratele ridica facliile în aer.
Iar preotul smunceste c-o mâna pânza fina
Ce-acopere statua de marmura senina
Si tesatura neagra de-un fin si gingas tort
Lasând sa cada-n flacari, sopteste-adânc: E mort!
Brigbelu se repede-n fereasta si priveste.
O mare de lumina pe-o clipa îl orbeste,
El vede mii de facle lucind si mii de suliti,
Multimea si ostasii se-mping vuind pe uliti,
Iar negre tac deasupra a capistelor bolti
S-ale cetatii ziduri c-un turn la orice colt.

S-a strecurat multimea si sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…
Adânc fugira ochii în cap, pierit e chipul,
Orlogiul în uitare demult si-a scurs nisipul,
Când iata o femeie mai alba ca omatul,

Iesind încet din umbra, o-ntoarce de-a-ndaratul,
Priveste cum din discul de aur iese fum
Si zice rar si rece: Esti multamit acum?
Atuncea el tresare si ochii învârteste.
Cum sta-nainte-i nalta, privind o mistuieste:
, , O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu par de aur si ochiul întelept.
Ca zece morti deodata durerile iubiri-s,
Cu-acele morti în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
, , Dar lasa-ma ea striga. Ce galben esti la fata,
Suflarea ta ma arde si ochiul tau ma-ngheata.
Ce ma privesti atâta? A ta cautatura
Ma doare, cum ma doare suflarea ta din gura.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins si mort!
Închide-l, ah, închide-l privirea ta n-o port…”
, , Dar, ma iubesti, Tomiris tu ma iubesti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
, , Da, simt ca în puterea ta sunt, ca tu mi-esti domn
Si te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt ca l-a ta privire vointele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de serpe,
Fugi, fugi în lumea larga! Ma faci sa-nnebunesc,
Caci te urmez si totusi din suflet te urasc”.

El o cuprinde… Fata ei alba atuncea piere
Si gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar tipa si glasul în gât i se îngaima.
Ea îl sorbea cu ochii, desi murea de spaima…
Si cum stau mâna-n mâna… tresar, tot mai aproape
Se strâng si peste ochii-i îsi lasa-a ei pleoape.
Din tainita adânca parea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, naltând faclia-n aer,
Îi zise:, , O, iubito, din nou ti se nazare.”
Iar ea mereu asculta, s-aude i se pare:
, , Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt!”

II

Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nunta.
Frumos au ars în flacari prinosul de pe vatra,
Pe când intrara oaspii sub boltile-i de piatra.
În capul mesei sade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urca lumea cu umaru-i atletic.
În dreapta lui sub valul de ceata mândrul soare,
În stânga-i sade luna sfioasa, zâmbitoare…
Din sale departate patrunde zvon de arma.
Prin el cimpoiul scitic porneste dulcea-i larma,
Trezind greoiul ropot de dant, caci la un loc
Toti oaspetii mai tineri loveau baltage-n joc,
Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valma
Se-nvârt si se mladie usor sunând cu palma.

La mijlocul de masa pe tronu-i sade el
Cu plete lungi si negre, întunecos, Brigbel.
Si razimat pe spata al zeilor fiastru
Privea-n ochii miresei al cerului albastru.
Frumosi ca doua basme, izvoarele uimirii-s,
În paru-i lung de aur se învalea, Tomiris.
Încolo, voievozii, boiarii dupa treapta
Soptesc cu admirare în barba înteleapta
Când spune cântaretul povesti din alte vremuri,
De regi de-a caror fapte te miri si te cutremuri.
Spunea cum din deserturi, ce nu mai au hotara,
Venit-au de la Nilul cu tainice izvoara,
Pe negrele corabii cu mii de mii gloate,
Stapânul pe Egipet cu-averile lui toate.
Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,
Tezeu, sa cate lâna cu mitele de aur.
Apoi târziu în urma veni strainul oaspe
Cladind pe Istru poduri Dariu al lui Istaspe,
Un rege, ce în lume nu-si gasea loc sa-ncapa,
În Dacia venise, cersind pamânt si apa.
Si povestea batrânul de neamuri curgând râuri,

Din codri rasarite, iesite din pustiuri
Si cum pierira toate pe rând precum venira
Si cum catând norocul mormântul si-l gasira.

Si pe când toti asculta, chiar regii din firide,
Cu gura-n pumn ghidusul se strâmba si tot râde.
Cu mutra lui de capra si trup schilod de faun
Îsi târâie piciorul tinându-se de scaun.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.

Deodata-n fundul salei, apare sub un arc,
Cu stânga razimata de spada-i de monarc.
Nebunul Sarmis care-i cu craiul frate geaman­
Ca umbra cu fiinta-i ei amândoi s-asaman.
Dar galben e la fata si ochii ard în friguri
Si vânata-i e gura. El vine cu pasi siguri
Si pe pumnaru-si scapa Brigbel mâna regala.
Din tron pe jumatate cu furie se scoala…
Nebunu-nalta dreapta, se uita lung la el ­
Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.
Si ca sa înteleaga nainte-i ce se-ntâmpla
Nebunu-si trece mâna la ochi, apoi la tâmpla,
Se uita turbur, pare ca si-ar aduce aminte
De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.
Cu glasul lui ce suna adânc, ca de arama,
El noaptea cea eterna din evii-i o recheama,
Arata cum din neguri cu umeri ca de munte
Zamolxe, zeul vecinic, ridica a sa frunte
Si decât toata lumea de doua ori mai mare,
Îsi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceata,
Cum din adânc ridica el universu-n brata,
Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne,
O bolta rasarita din negure eterne,
Si decât toata lumea de doua ori mai mare

În propria lui umbra Zamolxe redispare.
, , Priviti-l cum sta mândru si alb pe naltu-i jet!
El îmfla rasuflarea vulcanului maret,
Daca deschide-n evii-i el buza cu mânie
Si stelele se spulber ca frunzele de vie;
El mâna în uitare a veacurilor turma
Si sorii îi negreste de pier fara de urma.
Daca se uita-n mare, ea tremura si seaca.
De-si pleaca a sa frunte, tot ceru-atunci se pleaca.
Ci-n evii tai, Zamolxe, tu n-ai creat vreodata
Un chip mai blând, mai gingas decât ast chip de fata!
Gândirea ta, divine, abia putu s-adune
Din mii minuni din lume o singura minune,
Caci numai tie singur îti fuse cu putinta
S-unesti atâta farmec cu-atâta necredinta…
Dar nu ti-o cer, tot darul ti-l zvârl iar la picioare.
De-a lumii tale bunuri privirea azi ma doare…
Nici vin sa-mi cer coroana, nici tara mea. O darui
Fasii s-o rup-oricine si cum îi place-oricarui.
La ce-as mai cere-o tara, în care nu-i credinta,
Unde un frate pe-altul s-ucida-i cu putinta!
Rebel! facusi din sceptru unealta de ocara
S-ai dat tu însusi pilda din om sa fie fiara.
Eu lumii trebuit-am, dar tie-ti trebui ea,
Sa fie rea, smintita, corupta, cum o vrea,
Tu esti din a ei mila stapân si s-o urmezi
Tu trebui, ca mai bine în scaun sa te-asezi;
Ca nu de vro suflare pe dânsul sa te clatini
Cata-vei sa iei ochii prostesti cu noua datini.
Din Sybaris vei strânge batrâni cu barbi boite,
Ca neamului sa-i deie naravuri mai spoite,
S-arate cum mosnegii, îmbalsamiti ca mumii
Întrec si tineretul în scandelele lumii!
Stramosi pierduti în veacuri, rânduitori de cete,
Coroana mea s-a voastra e plina azi de pete.
O, voievozi ai tarii, frângeti a voastre sabii
Si ciuma în limanuri sa intre pe corabii.
Puteti de-acum sa rumpeti bucati a mele flamuri,

Mânjit pe ele-i zimbrul adunator de neamuri,
De azi al vostru rege cu drag va sa îngroape
Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.
S-acum la tine, frate, cuvântul o sa-ndrept,
Caci voi sa-ngalbeneasca si sufletu-ti din piept
Si ochii-n cap sa-ti sece, pe tron sa te usuci,
Sa sameni unei slabe si stravezii naluci,
Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos
Si spaima mortii intre-ti în fiecare os.
În orice om un dusman sa stii ca ti se naste,
S-ajungi pe tine însuti a nu te mai cunoaste,
De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teama
Si somnul vames vietii sa nu-ti mai ieie vama.
Te mira de gândirea-ti, rasai la al tau glas,
Încremeneste galben la propriul tau pas,
Si propria ta umbra urmând prin ziduri vechi,
Cu mânile-ti astupa sperioasele urechi,
Si striga dupa dânsa plângând, muscând din unghii
Si când vei vrea s-o-njunghii, pe tine sa te-njunghii!…
Te-as blestema pe tine, Zamolxe, dara vai!
De tronul tau se sfarma blastemul ce visai.
Durerile-mpreuna a lumii uriase
Te-ating ca si suspinul copilului din fase.
Învata-ma dar vorba de care tu sa tremuri,
Samanator de stele si-ncepator de vremuri.
Tomiris! vis de aur în viata-mi, sa te cert?
Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ti le iert!
e sa te blestem oare? Caci visul mângâios
A trebuit sa piara… Prea, prea era frumos.
Cu-amor atât de fara de margini si de-nalt
Nu se cadea sa tie un om la celalalt.
Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot si tu si eu.
Cereasca fericire nu se putea sa tina,
Nu se cadea s-o aiba o mâna de tarâna,
În lumea de mizerii si lacrimi nu e loc
Pentru atâta mila si pentru-atât noroc…
De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc.

În umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate fara urme
Alearga zimbrii negri si cerbii fug în turme,
Iar lânga vechi fântâne de lume date-uitarii
Privesc în iarba-nalta sirepii albi ai marii.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu frunza lata, cu flori pân-în pamânt,
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.”

III

Prin salele pustie un om în neagra haina
Temându-se de pasii-i, se strecura în taina.
Sub mantia lui lunga ascunde un pumnar,
Tot îndarat priveste cu spaima si amar
El râde… Se repede spre umbra-i … umbra sare.
Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare…
Asupra-i se repede si iar se da-napoi:
, , O, Sarmis, lupta lunga, grozava e-ntre noi!
Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la lupta ca te chem?
Nu crede cum ca tremur, nu crede ca ma tem!”
S-atuncea iar rasare si fata-i slaba piere,
Si ochiul fix se uita cu spaima si durere:
, , O, inima mea lasa, de ce-nlemnesti în sân,
Sfârseste! Si pumnarul îmi scap-acum din mâni…
Dar îl voi strânge bine… Stai… stai, nebun misel…”

Loveste crud o data si cate mort Brigbel.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Nichita Stanescu - Din Nou, Noi

Bun, dar cu noi cum ramâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinti…
Ei au mâncat pâine,
parintilor nostri le-au fost parinti.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au patimit,
au mers prin zapada, prin noroi,
au murit si s-au nemurit.

Noi traim, cu noi cum ramâne?
S-a hotarât ceva? S-a hotarât?
Când anume si ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

EROILOR NOSTRI DE LA REVOLUTIE

Magickal Graphics


Cuvintele dor si pagina arde aprinsa de strigatele fratilor mei. Imi amintesc monede varsate pe jos, usi inchise si rafale purtate de crivat.
O singura biserica a ascuns in pintecele sale copiii cu chipuri de inger.

Am luptat am murit.
Am murit n-am fost liberi
Pina cind Soare, pina cind?
Lupii au pierit, corbii in ceruri
Ne duc eroii plingind.

Uneori mai aud, scrisnit, doar pe seara
cum vintul ce atirna de o stea
in cadere imi striga-ntr-o limba bizara
sa le cint tuturor povestea
celor mici si curati si cuminti si fierbinti
ce-au iesit intr-o seara de mit
si-ntr-un rit vechi si uitat au zburat catre munti
prinsi in suliti de vechii parinti.

Si-mpreuna spre cer
si-mpreuna calare
cu dragonii cei albi chiuind
au deschis pentru noi de lumina carare
sa-i urmam cind o fi s-adormim.

S-adormim in poveste eroi, faurari
si dascali, parinti, si poeti
si cu stele pe frunte sa ne-mpodobim
cind in fata le-om da bineti.

Si in cartea cea mare sa scriem si noi
o poveste ce-o incheie pe-a lor
si la masa lui Mos sa poftim in zavoi
unde corbii ne-nvata un nou zbor.

Iar frumoasele moarte, frumoasele vii
Cu aripi de argint pe platosa
sa ne-aduca al vietii elixir rubiniu
chiuind sa chemam din neant bucurii
iar nori albi troznind sa se rupa

Si sa ploua cu spume, cu valuri sa ploua
cum n-a fost de la potop urgie
si din singe si lacrimi o patrie noua
sa ne fie sfinta glie.





Magickal Graphics





cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

LIFE IN PICTURES

Purity

Life of my life, I shall ever try to keep my body pure, knowing that thy living touch is upon all my limbs. I shall ever try to keep all untruths out from my thoughts, knowing that thou art that truth which has kindled the light of reason in my mind. I shall ever try to drive all evils away from my heart and keep my love in flower, knowing that thou hast thy seat in the inmost shrine of my heart. And it shall be my endeavour to reveal thee in my actions, knowing it is thy power gives me strength to act. Rabindranath Tagore

O INITIATIVA A LUI COSTIN COMBA

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

COLINDA-NICHITA STANESCU

"Voi colinda cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colțuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.

Brațul meu, o coadă de cometă,
umărul și pieptul meu - cer.
Căldura lor secretă
lucește albastră de ger.

Să fiți liniștiți, să aveți parte de liniștea albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,
împodobesc ora, clipită.

Ave vouă, bărbaților, femeilor,
inima mea vă salută,
ninge deasupra secundelor, orelor
cu zăpada argintie și mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang, numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta e-o singură stea
și-o nenumărare de ceruri albastre."

( Nichita Stanescu )

Publicat de Nima

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

HAI INIMA LA DRUM SI FII VOIOASA!

Cum tot ce-i tânăr şi-nflorit apune
Îmbătrânind, aşijderea oricare
Virtute, vârstă sau înţelepciune
La vremea ei dă-n floare, apoi piere.
Oricând rosteşte viaţa vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire,
Cu eroism şi fără de durere
Pătrunde-n lumea cea necunoscută.
În orice început, e-o vrajă peste fire,
Ne apără şi să trăim ne-ajută.
Un spaţiu să schimbăm cu celelalte,
Şi nici o vatră nu ne fie dragă;
Al lumii duh în lanţuri nu ne leagă,
Ci vrea din treaptă-n treaptă să ne salte.
De-om poposi în vreun ungher al vieţii,
Vom picoti sub coaja de rugină;
Doar cel ce-o ia la drum prin valul ceţii
Se mântuie de lene şi rutină.
Şi, cine ştie, chiar şi-a morţii coasă
Noi spaţii largi în faţă ne-o desface,
Chemarea vieţii-n veci de veci nu tace…
Hai, inimă, la drum şi fii voioasă!

Herman Hesse

(de la un prieten de pe facebook)

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

THE LITTLE FETE

Alone and Drinking Under the Moon

by Li Po (701 - 762) Timeline English version by Rewi Alley Original Language Chinese

Taoist 8th Century

Amongst the flowers
I am alone with my pot of wine
drinking by myself; then lifting
my cup I asked the moon
to drink with me, its reflection
and mine in the wine cup, just
the three of us;
then I sigh
for the moon cannot drink,
and my shadow goes emptily along
with me never saying a word;
with no other friends here, I can
but use these two for company;
in the time of happiness,
I too must be happy with all
around me;
I sit and sing
and it is as if the moon
accompanies me;
then if I dance, it is my shadow that
dances along with me;
while still not drunk, I am glad
to make the moon and my shadow
into friends, but then when
I have drunk too much,
we all part;
yet these are
friends I can always count on
these who have no emotion
whatsoever;
I hope that one day
we three will meet again,
deep in the Milky Way.

VanGelis - The little fete (Film Show )

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

POEZII INITIATICE

Strigoii

Mihail Eminescu

Sub bolta cea inalta a unei vechi biserici,
Intre faclii de ceara, arzand in sfesnici mari,
E-ntinsa-n haine albe, cu fata spre altar,
Logodnica lui Arald, stapan peste avari;
Incet, adanc rasuna cantarile de clerici.
Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salba
Si paru-i de-aur curge din racla la pamant,
Cazuti in cap sunt ochii. C-un zambet trist si sfant
Pe buzele-i lipite, ce vinete ii sunt,
Iar fata ei frumoasa ca varul este alba.
Si langa ea-n genunche e Arald, mandrul rege,
Scanteie desperarea in ochii-i crunti de sange,
Si incalcit e parul lui negru... gura-si strange;
El ar racni ca leii, dar vai! nu poate plange.
De zile trei isi spune povestea vietii-ntrege:
“Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flamanzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pamantul,
Eu razvrateam imperii, popoarele cu gandul...
Visand ca toata lumea imi asculta cuvantul,
In valurile Volgai cercam cu spada vad.

Domnind semet si tanar pe roinicele stoluri,
Caror a mea fiinta un semizeu parea,
Simteam ca universul la pasu-mi tresarea,
Si natii calatoare, impinse de a mea,
Umplut-au sperioase pustiul pan’ la poluri.
Caci Odin parasise de gheata nalta-i doma,
Pe zodii sangeroase porneau a lui popoara;
Cu crestetele albe, preoti cu pleata rara
Trezeau din codrii vecinici, din pace seculara
Mii roiuri vorbitoare, curgand spre vechea Roma.
Pe Nistru tabarasem poporul tau sa-mpil;
Cu sfetnici vechi de zile ma-ntampinasi in cale,
Ca marmura de alba cu par de aur moale;
In jos plecat-am ochii-naintea fetei tale,
Statand un indaratnic — un sfiicios copil.
La blanda ta mustrare simt glasul cum imi seaca...
Eu caut a raspunde, nu stiu ce sa raspund;
Mi-ar fi parut mai bine-n pamant sa ma cufund,
Cu mainile-amandoua eu fata imi ascund
Si-ntaia data-n viata un plans amar ma-neaca.
Zambira intre dansii batranii tai prieteni
Si singuri ne lasara... Te-ntreb intr-un tarziu,
Uitandu-ma la tine, privind fara sa stiu:
«La ce-ai venit, regina, aicea in pustiu?
Ce cauti la barbarul sub stresina-i de cetini?»

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduiosare cald,
Privindu-ma cu ochii, in care-aveai un cer,
Mi-ai zis: «Astept din parte-ti, o, rege cavaler,
Ca-mi vei da prins pe-acela ce umilit ti-l cer...
Eu vreau sa-mi dai copilul zburdalnic — pe Arald».
Si intorcandu-mi fata, eu spada ti-am intins.
Pe plaiuri dunarene poporu-si opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul,
Urechea-i fu menita ca sa-ti asculte viersul,
De-atunci, invingatoareo, iubit-ai pe invins.
De-atunci, fecioara blonda ca spicul cel de grau,
Veneai la mine noaptea ca nimeni sa te vada
Si-nlantuindu-mi gatul cu brate de zapada,
Imi intindeai o gura deschisa pentru sfada:
«Eu vin la tine, rege, sa cer pe-Arald al meu».
De-ai fi cerut pamantul cu Roma lui antica,
Coroanele ce regii pe frunte le aseaza
Si stelele ce vecinic pe ceruri colindeaza,
Cu toate la picioare-ti eu le puneam in vaza,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, caci nu mai vrei nimica.
Ah! unde-i vremea ceea cand eu cercam un vad
Sa ies la lumea larga... si fost-ar fi mai bine
Ca niciodata-n viata sa nu te vad pe tine —
Sa fumege nainte-mi orasele-n ruine,
Sa se-mplineasca visu-mi din codrii cei de brad!”

Facliile ridica, se misc-in line pasuri,
Ducand la groapa trupul reginei dunarene,
Monahi, cunoscatorii vietii pamantene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinsi sub gene,
Preoti batrani ca iarna, cu gangavele glasuri.
O duc cantand prin tainiti si pe sub negre bolti,
A misticei religii intunecoase cete,
Pe funii lungi coboara sicriul sub perete,
Pe piatra pravalita pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde in umbra unui colt.
II
In numele sfantului
Taci, s-auzi cum latra
Catelul pamantului
Sub crucea de piatra.

Arald pe un cal negru zbura, si dealuri, vale
In juru-i fug ca visuri — prin nouri joaca luna —
La pieptu-i manta neagra in falduri si-o aduna,
Movili de frunze-n drumu-i le spulbera de suna,
Iar steaua cea polara i-arata a lui cale.
Ajuns-a el la poala de codru-n muntii vechi,
Izvoare vii murmura si salta de sub piatra,
Colo cenusa sura in parasita vatra,
In codri-adanci catelul pamantului tot latra,
Latrat cu glas de zimbru rasuna in urechi.

Pe-un jilt taiat in stanca sta tapan, palid, drept,
Cu carja lui in mana, preotul cel pagan;
De-un veac el sede astfel — de moarte-uitat, batran,
In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,
Barba-n pamant i-ajunge si genele la piept...
Asa fel zi si noapte de veacuri el sta orb,
Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,
El numara in gandu-i zile nenumarate,
Si falfaie deasupra-i, gonindu-se in roate,
Cu-aripile-ostenite, un alb s-un negru corb.
Arald atunci coboara de pe-al lui cal. C-o mana
El scutura din visu-i mosneagu-ncremenit:

— O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Da-mi inapoi pe-aceea ce moartea mi-a rapit,
Si de-astazi a mea viata la zeii tai se-nchina.
Batranul cu-a lui carja sus genele-si ridica,
Se uita lung la dansul, dar gura-nchisa-i tace;
Cu greu a lui picioare din piatra le desface,
Din tronu-i se coboara, cu mana semn ii face
Ca-n sus sa il urmeze pe-a codrilor potica.
In poarta prabusita ce duce-n fund de munte,
Cu carja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu zgomot sare poarta din vechii ei usori,
Batranul se inchina... pe rege-l prind fiori,
Un stol de ganduri aspre trecu peste-a lui frunte.

In dom de marmur negru ei intra linistiti
Si portile in urma in vechi tatani s-arunca.
O candela batranul aprinde — para lunga
Se nalta-n sus albastra, de flacare o dunga,
Lucesc in juru-i ziduri ca tuciul lustruiti.
Si in tacere cruda ei nu stiu ce astept...
Cu mana-ntinsa magul ii face semn sa sada,
Arald cu moartea-n suflet, a gandurilor prada,
Pe jet tacut se lasa, cu dreapta pe-a lui spada,
In zid de marmur negru se uita crunt si drept.
Fantastic pare-a creste batranul alb si bland;
In aer isi ridica a farmecelor varga
Si o suflare rece prin dom atunci alearga
Si mii de glasuri slabe incep sub bolta larga
Un cant frumos si dulce — adormitor sunand.
Din ce in ce cantarea in valuri ea tot creste,
Se pare ca furtuna ridica al ei glas,
Ca vantul trece-n spaima pe-al marilor talaz,
Ca-n sufletu-i pamantul se zbate cu necaz —
Ca orice-i viu in lume acum incremeneste.
Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scanduri,
Si stanci in temelie clatindu-se vedem,
Plansori sfasietoare impinse de blestem
Se urmaresc prin bolte, se cheama, fulger’, gem
Si cresc tumultuoase in valuri, randuri, randuri...

— Din inima-i pamantul la morti sa deie viata,
In ochii-i sa se scurga scantei din steaua lina,
A parului lucire s-o deie luna plina,
Iar duh da-i tu, Zamolxe, samanta de lumina,
Din duhul gurii tale ce arde si ingheata.
Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Strabateti voi pamantul si a lui maruntaie,
Faceti din piatra aur si din inghet vapaie,
Sa-nchege apa-n sange, din pietre foc sa saie,
Dar inima-i fecioara hraniti cu sange cald.
Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toata firea amestecat-afara —
Ninsoare, fulger, gheata, vant arzator de vara —
Departe vede-orasul pe sub un arc de para,
Si lumea nebunise gemand din rasputere;
Biserica crestina, a ei catapeteasma
De-un fulger drept in doua e rupta si tresare;
Din tainita mormantul atuncea ii apare,
Si piatra de pe groapa crapand in doua sare;
Incet plutind se-nalta mireasa-i, o fantasma...
O dulce intrupare de-omat. Pe pieptu-i salba
De pietre scumpe... parul i-ajunge la calcaie,
Ochii cazuti in capu-i si buze viorie;
Cu mainile-i de ceara ea tampla si-o mangaie —
Dar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Prin vant, prin neguri vine — si nourii s-astern,
Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca,
Si luna innegreste si ceru-ncet se pleaca
Si apele cu spaima fug in pamant si seaca —
Parea ca-n somn un inger ar trece prin infern.
Privelistea se stinge. In negrul zid s-arata,
Venind ca-n somn lunatec, in pasuri line, ea;
Arald nebun se uita — cu ochii o-nghitea,
Puternicele brate spre dansa intindea
Si-n nesimtire cade pe-a jiltului sau spata.
Isi simte gatu-atuncea cuprins de brate reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sarut de gheata,
Parea un junghi ca-i curma suflare si viata...
Din ce in ce mai vie o simte-n a lui brate
Si stie ca de-acuma a lui ramane-n veci.
Si sufletul ei dulce din ce in ce-i mai cald...
Pe ea o tine-acuma, ce fu a mortii prada?
Ea-nlantuieste gatu-i cu brate de zapada,
Intinde a ei gura, deschisa pentru sfada:
— Rege,-a venit Maria si-ti cere pe Arald!
— Arald, nu vrei tu fruntea pe sanul meu s-o culci?
Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumosi ochi ai!
Las’ sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai,
Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai,
Las’ sa ma uit in ochii-ti ucizator de dulci.

Si blande, triste glasuri din vuiet se desfac,
Acusa la ureche-i un cantec vechi strabate,
Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acus o armonie de-amor si voluptate
Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.

III
“...cum de multe ori cand mor oamenii,
multi deintr-acei morti zic se scoala de
se fac strigoi...”

Indereptarea legii,
In salele pustie lumine rosi de tortii
Ranesc intunecimea ca pete de jeratic;
Arald se primbla singur, razand, vorbind salbatic
Arald, tanarul rege, e-un rege singuratic —
Palatu-i parc-asteapta in veci sa-i vie mortii.
Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,
A faclelor lucire razbind prin panza fina
Rasfrang o dureroasa lumina din lumina;
Zidirea cea pustie de jale pare plina
Si chipul mortii pare ca-n orice colt il vezi.
De cand cazu un trasnet in dom... de-atunci in somn
Ca plumbul surd si rece el doarme ziua toata,
Pe inima-i de-atuncea s-a pus o neagra pata —
Dar noaptea se trezeste si tine judecata
Si-n negru-mbraca toate al noptii palid domn.

Un obrazar de ceara parea ca poarta el,
Atat de alba fata-i s-atat de nemiscata,
Dar ochii-i ard in friguri si buza-i sangerata,
Pe inima sa poarta de-atunci o neagra pata,
Iara pe frunte poarta coroana de otel.
De-atunci in haina mortii el si-a-mbracat viata,
Ii plac adance canturi, ca glasuri de furtuna;
Ades calare pleaca in mandre nopti cu luna,
Si cand se-ntoarce, ochii lucesc de voie buna,
Pan’ ce-un fior de moarte il prinde dimineata.
Arald, ce insemneaza pe tine negrul port
Si fata ta cea alba ca ceara, neschimbata?
Ce ai, de cand pe sanu-ti tu porti o neagra pata.
De-ti plac faclii de moarte, cantare-ntunecata?
Arald! de nu ma-nsala privirea, tu esti mort!
Si azi el se avanta pe calul sau arab,
Si drumul, ca sagetii, ii da peste pustie,
Care sub luna plina luceste argintie —
El vede de departe pe mandra lui Marie,
Si vantu-n codri suna cu glas duios si slab.
In parul ei de aur, rubine-nflacarate,
Si-n ochii ei s-aduna lumina sfintei mari —
S-ajung curand in cale, s-alatura calari,
Si unul inspre altul se pleaca-n desmierdari —
Dar buzele ei rosii pareau ca-s sangerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fara numar,
Caci caii lor alearga alaturea-nspumati,
Vorbind de-a lor iubire — iubire fara sat —
Ea se lasase dulce si greu pe al lui brat
Si-si razimase capul balai de al lui umar.
— Arald, nu vrei pe sanu-mi tu fruntea ta s-o culci?
Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumosi ochi ai...
Las’ sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai...
Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai —
Las‘ sa ma uit in ochii-ti ucizatori de dulci!
Miroase-adormitoare vazduhul il ingrèun,
Caci vantul adunat-a de flori de tei troiene,
Si le asterne-n calea reginei dunarene.
Prin frunze aiureaza soptirile-i alene,
Cand gurile-nsetate in sarutari se-mprèun.
Cum ei mergand alaturi se cearta si se-ntreaba,
Nu vad in fundul noptii o umbra de roseata,
Dar simt ca-n al lor suflet trecu fior de gheata,
De-a mortii galbeneala pieriti ei sunt la fata...
Ei simt c-a lor vorbire-i mai slaba, tot mai slaba.
— Arald! striga craiasa — las’ fata sa-mi ascund,
N-auzi tu de departe cucosul ragusit?
O zare de lumina s-arata-n rasarit,
Viata trecatoare din pieptu-mi a ranit...
A zilei raze rosii in inima-mi patrund.

Arald incremenise pe calu-i — un stejar ,
Painjenit e ochiu-i de-al mortii glas etern,
Fug caii dusi de spaima si vantului s-astern,
Ca umbre stravezie iesite din infern
Ei zboara... Vantul geme prin codri cu amar.
Ei zboar-o vijelie, trec ape far’ de vad,
Naintea lor se nalta puternic vechii munti,
Ei trec in rapejune de rauri fara punti,
Coroanele in fuga le fulgera pe frunti,
Naintea lor se misca padurile de brad.
Din tronul lui de piatra batranul preot vede
Si-n vanturi el ridica adancul glas de-arama,
Pe soare sa-l opreasca el noaptea o recheama,
Furtunelor da zborul, pamantul de-l distrama...
Tarziu! caci faptul zilei in slava se repede!
Porneste vijelia adancu-i cant de jale,
Cand ei soseau alaturi pe cai incremeniti,
Cu genele lasate pe ochi painjeniti,
Frumosi erau si astfel de moarte logoditi —
Si-n doua laturi templul deschise-a lui portale.
Calari ei intra-nuntru si portile recad;
Pe veci pierira-n noaptea maretului mormant.
In sunete din urma patrunde-n fire cant,
Jelind-o pe craiasa cu chip frumos si sfant,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Batranu-si pleaca geana si iar ramane orb,
Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreuna.
El numara in gandu-i si anii ii aduna,
Ca o poveste-uitata Arald in minte-i suna,
Si peste capu-i zboara un alb s-un negru corb.
Pe jiltul lui de piatra intepeneste drept
Cu carja lui cea veche preotul cel pagan,
Si veacuri inainte el sede-uitat, batran,
In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,
Barba-n pamant i-ajunge si genele in piept.


Autor: Mihai Eminescu

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

LOVE'S ROSE GARDEN

I drank the love’s wine.
I moved into love’s rose garden.

I gave up my existence.
What would I do with rank, why would I need decoration?

I am the one whom I swear is perfectly contended,
By making God part of everyone.

So long as there is a God who created this world,
What would I do with the common folks’s time?


Yunus Emre , Rumi 's contemporary Sufi poet.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Cine moare...Pablo Neruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste.


Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui
vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.


Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
"responsabile".

Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim... Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul.

Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...

Pablo Neruda

sursa eulinterior

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

DREAM THE IMPOSSIBLE DREAM

To dream the impossible dream

To fight the unbeatable foe

To bear with unbearable sorrow

To run where the brave dare not go.

To right the unrightable wrong

To be better far than you are

To try when your arms are too weary

To reach the unreachable star

This is my quest, to follow that star,

No matter how hopeless, no matter how far

To be willing to give when there's no more to give

To be willing to die so that honor and justice may live

And I know if I'll only be true to this glorious quest That my heart will lie peaceful and calm when I'm laid to my rest

And the world will be better for this

That one man scorned and covered with scars

Still strove with his last ounce of courage

To reach the unreachable star.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More