Adevărurile nespuse despre Mihai Eminescu. A FOST SAU NU OTRĂVIT? Lucia ...

Read More

Afară-i toamnă

Mihai Eminescu

---

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,
Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

~Magickal Graphics~

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

RUGACIUNEA LUI EMINESCU

Mihai Eminescu a scris o Rugaciune, care a fost recitata in limba romana de catre Papa Paul al II-lea la Vatican.

Rugaciune de Mihai Eminescu     Noi ce din mila Sfântului Facem umbrã pãmântului, Rugãmu-ne'ndurãrilor, Luceafãrului mãrilor. Ascultã-a nostre plângeri, Reginã peste îngeri; Din neguri te aratã, Luminã dulce, clarã, O, Maicã Preacuratã Si pururea Fecioarã, Marie! Crãiasã alegându-te, Îngenunchem rugându-te Înaltã-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie. Fii scut de întãrire Si zid de mântuire. Privirea-ti adoratã Asuprã-ne coboarã, O, Maicã Preacuratã Si pururea fecioarã, Marie!

 
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

TOMIRIS,REGINA GETILOR

marea enciclopedie a geto dacilor: TOMIRIS,REGINA GETILOR-A INTEMEIAT CETATEA TOMIS: CYRUS “Tunc Tomyris regina, aucta victoria tantaque praeda de inimicis potita, in partem Moesiae, quae nunc a magna Scythia nomine mutuat...

Mihai Eminescu - Gemenii

O candela subtire sub bolta cea înalta
Lumina peste regii cei dacici laolalta,
Cari taiati în marmur cu steme si hlamide
Se însirau în sala sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, caci Sarmis a murit.
Iar chipu-i cel din urma în lungul sir de regi ­
Sub valu-i ca pe-o umbra, abia îl întelegi.
Deodata crâsca fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiti scunde intrare se deschide,
De sub o manta lunga se-ntinde-o alba mâna,
Ce tine o faclie aprinsa de rasina,
Care îi bate-n fata si-i lumineaza chipul…
Pe-un stâlp taiat, orlogiul îsi picura nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni ­
Ca umbra cu fiinta sunt amândoi asemeni ­
Încet înainteaza, faclia si-o ridica
S-urechea atiind-o el asculta: , , Nimica!
Un ceas mai am, si iata ca voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creata pentru bine.
Creata pentru bine ne spun cartile vechi,
De mii de ani ne suna legenda în urechi…
Si am vazut virtutea gasind a ei rasplata,
Ce nu numai de oameni de zei e-nvidiata,
Rasplata prea frumoasa: un giulgi si patru scânduri.
De când vazui aceasta, am stat mereu pe gânduri:
Sa-mi stâmpar lacomia? Pe lânga dulci izvoara
Sa trec murind de sete pentru-o asa comoara?

Pe când c-un om în lanturi de-i frate chiar, ce-mi pasa
Daca-l împing în laturi? O cale luminoasa
Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtutii bunuri sa aiba singur parte.
Ei! Lumea-i împartita în prosti si în sireti,
Iar patimelor rele viclenii le dau pret.
Samânta roditoare se cade ca sa sameni.
Ca sa fii domn, se cade sa-i iei adânc pe oameni.
Voiesti ca sa se-nchine cu toti l-a tale oase,
Atunci învie-într-însii pornirea dusmanoasa,
Invidia si ura boteaza-le virtuti,
Numeste-erou pe-un gâde ca fierul sa-i ascuti,
Pe cel viclean si neted numeste-l întelept,
Nebun zi-i celui nobil si simplu celui drept,
Din patimi a multimii fa scara la marire
Si te-or urma cu totii în vecinica orbire.
Cu laude mângâie desertaciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Si sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge si cenusa pamântul presura-va…
Fereste-te de una, sa te pazeasca ceriul,
Sa nu te-mping-un demon a spune adevarul.
A spune: ca nu-s vrednici decât de-adânc dispret,
Ca pentru-o vorba goala jertfesti a lor vieti,
Ca-n tine nici îti pasa macar de-ale lor pasuri,
Ca cu a lor micime de suflet tu îi masuri,
Ca lauda, cu care i-ncarci e o ocara,
Ca tot ce e ca dânsii e vrednic ca sa piara.”

Deodata iar asculta… se îmfla a lui nari,
Aude glasuri multe si pasi urcând pe scari,
Iar usa de la mijloc da aripele-n laturi,
De intra voievozii de tari si de olaturi,
În fruntea lor c-un preot batrân… Iara mosneagul,
Cu laurul vecinic verde în paru-i alb, toiagul
De aur si-l ridica: , , Brigbelu, iata ora
Ca-n numele multimii si-n fata tuturora,
Venii sa chem de trei ori pe rege-n gura mare
Si daca nici acuma din umbra-i nu rasare,
Sa-ti oferim coroana, caci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul desert sa nu ramâie,
Nici vaduva coroana de tâmpla cuvenita”.

Pe un tripod s-aduce catuia aurita.
Cu faclii stinse-n mâna-n genunche cad ostenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta nalta,
S-acopere multimea, iar flacarile salta,
Toti în genunchi cu groaza asculta în tacere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
, , În numele Celůia, al carui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Când limba-i neclintita la cumpenile vremei,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regesti, si pentru dânsa te chem daca traiesti
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! rasai de unde esti.”
Pe ochi tiind o mâna facliile-si întind,
La sfântul foc din mijloc cu toti si le-aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar bratele ridica facliile în aer.
Iar preotul smunceste c-o mâna pânza fina
Ce-acopere statua de marmura senina
Si tesatura neagra de-un fin si gingas tort
Lasând sa cada-n flacari, sopteste-adânc: E mort!
Brigbelu se repede-n fereasta si priveste.
O mare de lumina pe-o clipa îl orbeste,
El vede mii de facle lucind si mii de suliti,
Multimea si ostasii se-mping vuind pe uliti,
Iar negre tac deasupra a capistelor bolti
S-ale cetatii ziduri c-un turn la orice colt.

S-a strecurat multimea si sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…
Adânc fugira ochii în cap, pierit e chipul,
Orlogiul în uitare demult si-a scurs nisipul,
Când iata o femeie mai alba ca omatul,

Iesind încet din umbra, o-ntoarce de-a-ndaratul,
Priveste cum din discul de aur iese fum
Si zice rar si rece: Esti multamit acum?
Atuncea el tresare si ochii învârteste.
Cum sta-nainte-i nalta, privind o mistuieste:
, , O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu par de aur si ochiul întelept.
Ca zece morti deodata durerile iubiri-s,
Cu-acele morti în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
, , Dar lasa-ma ea striga. Ce galben esti la fata,
Suflarea ta ma arde si ochiul tau ma-ngheata.
Ce ma privesti atâta? A ta cautatura
Ma doare, cum ma doare suflarea ta din gura.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins si mort!
Închide-l, ah, închide-l privirea ta n-o port…”
, , Dar, ma iubesti, Tomiris tu ma iubesti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
, , Da, simt ca în puterea ta sunt, ca tu mi-esti domn
Si te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt ca l-a ta privire vointele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de serpe,
Fugi, fugi în lumea larga! Ma faci sa-nnebunesc,
Caci te urmez si totusi din suflet te urasc”.

El o cuprinde… Fata ei alba atuncea piere
Si gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar tipa si glasul în gât i se îngaima.
Ea îl sorbea cu ochii, desi murea de spaima…
Si cum stau mâna-n mâna… tresar, tot mai aproape
Se strâng si peste ochii-i îsi lasa-a ei pleoape.
Din tainita adânca parea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, naltând faclia-n aer,
Îi zise:, , O, iubito, din nou ti se nazare.”
Iar ea mereu asculta, s-aude i se pare:
, , Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt!”

II

Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nunta.
Frumos au ars în flacari prinosul de pe vatra,
Pe când intrara oaspii sub boltile-i de piatra.
În capul mesei sade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urca lumea cu umaru-i atletic.
În dreapta lui sub valul de ceata mândrul soare,
În stânga-i sade luna sfioasa, zâmbitoare…
Din sale departate patrunde zvon de arma.
Prin el cimpoiul scitic porneste dulcea-i larma,
Trezind greoiul ropot de dant, caci la un loc
Toti oaspetii mai tineri loveau baltage-n joc,
Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valma
Se-nvârt si se mladie usor sunând cu palma.

La mijlocul de masa pe tronu-i sade el
Cu plete lungi si negre, întunecos, Brigbel.
Si razimat pe spata al zeilor fiastru
Privea-n ochii miresei al cerului albastru.
Frumosi ca doua basme, izvoarele uimirii-s,
În paru-i lung de aur se învalea, Tomiris.
Încolo, voievozii, boiarii dupa treapta
Soptesc cu admirare în barba înteleapta
Când spune cântaretul povesti din alte vremuri,
De regi de-a caror fapte te miri si te cutremuri.
Spunea cum din deserturi, ce nu mai au hotara,
Venit-au de la Nilul cu tainice izvoara,
Pe negrele corabii cu mii de mii gloate,
Stapânul pe Egipet cu-averile lui toate.
Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,
Tezeu, sa cate lâna cu mitele de aur.
Apoi târziu în urma veni strainul oaspe
Cladind pe Istru poduri Dariu al lui Istaspe,
Un rege, ce în lume nu-si gasea loc sa-ncapa,
În Dacia venise, cersind pamânt si apa.
Si povestea batrânul de neamuri curgând râuri,

Din codri rasarite, iesite din pustiuri
Si cum pierira toate pe rând precum venira
Si cum catând norocul mormântul si-l gasira.

Si pe când toti asculta, chiar regii din firide,
Cu gura-n pumn ghidusul se strâmba si tot râde.
Cu mutra lui de capra si trup schilod de faun
Îsi târâie piciorul tinându-se de scaun.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lata cu flori pân-în pamânt
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.

Deodata-n fundul salei, apare sub un arc,
Cu stânga razimata de spada-i de monarc.
Nebunul Sarmis care-i cu craiul frate geaman­
Ca umbra cu fiinta-i ei amândoi s-asaman.
Dar galben e la fata si ochii ard în friguri
Si vânata-i e gura. El vine cu pasi siguri
Si pe pumnaru-si scapa Brigbel mâna regala.
Din tron pe jumatate cu furie se scoala…
Nebunu-nalta dreapta, se uita lung la el ­
Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.
Si ca sa înteleaga nainte-i ce se-ntâmpla
Nebunu-si trece mâna la ochi, apoi la tâmpla,
Se uita turbur, pare ca si-ar aduce aminte
De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.
Cu glasul lui ce suna adânc, ca de arama,
El noaptea cea eterna din evii-i o recheama,
Arata cum din neguri cu umeri ca de munte
Zamolxe, zeul vecinic, ridica a sa frunte
Si decât toata lumea de doua ori mai mare,
Îsi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceata,
Cum din adânc ridica el universu-n brata,
Cum cerul sus se-ndoaie si stelele-si asterne,
O bolta rasarita din negure eterne,
Si decât toata lumea de doua ori mai mare

În propria lui umbra Zamolxe redispare.
, , Priviti-l cum sta mândru si alb pe naltu-i jet!
El îmfla rasuflarea vulcanului maret,
Daca deschide-n evii-i el buza cu mânie
Si stelele se spulber ca frunzele de vie;
El mâna în uitare a veacurilor turma
Si sorii îi negreste de pier fara de urma.
Daca se uita-n mare, ea tremura si seaca.
De-si pleaca a sa frunte, tot ceru-atunci se pleaca.
Ci-n evii tai, Zamolxe, tu n-ai creat vreodata
Un chip mai blând, mai gingas decât ast chip de fata!
Gândirea ta, divine, abia putu s-adune
Din mii minuni din lume o singura minune,
Caci numai tie singur îti fuse cu putinta
S-unesti atâta farmec cu-atâta necredinta…
Dar nu ti-o cer, tot darul ti-l zvârl iar la picioare.
De-a lumii tale bunuri privirea azi ma doare…
Nici vin sa-mi cer coroana, nici tara mea. O darui
Fasii s-o rup-oricine si cum îi place-oricarui.
La ce-as mai cere-o tara, în care nu-i credinta,
Unde un frate pe-altul s-ucida-i cu putinta!
Rebel! facusi din sceptru unealta de ocara
S-ai dat tu însusi pilda din om sa fie fiara.
Eu lumii trebuit-am, dar tie-ti trebui ea,
Sa fie rea, smintita, corupta, cum o vrea,
Tu esti din a ei mila stapân si s-o urmezi
Tu trebui, ca mai bine în scaun sa te-asezi;
Ca nu de vro suflare pe dânsul sa te clatini
Cata-vei sa iei ochii prostesti cu noua datini.
Din Sybaris vei strânge batrâni cu barbi boite,
Ca neamului sa-i deie naravuri mai spoite,
S-arate cum mosnegii, îmbalsamiti ca mumii
Întrec si tineretul în scandelele lumii!
Stramosi pierduti în veacuri, rânduitori de cete,
Coroana mea s-a voastra e plina azi de pete.
O, voievozi ai tarii, frângeti a voastre sabii
Si ciuma în limanuri sa intre pe corabii.
Puteti de-acum sa rumpeti bucati a mele flamuri,

Mânjit pe ele-i zimbrul adunator de neamuri,
De azi al vostru rege cu drag va sa îngroape
Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.
S-acum la tine, frate, cuvântul o sa-ndrept,
Caci voi sa-ngalbeneasca si sufletu-ti din piept
Si ochii-n cap sa-ti sece, pe tron sa te usuci,
Sa sameni unei slabe si stravezii naluci,
Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos
Si spaima mortii intre-ti în fiecare os.
În orice om un dusman sa stii ca ti se naste,
S-ajungi pe tine însuti a nu te mai cunoaste,
De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teama
Si somnul vames vietii sa nu-ti mai ieie vama.
Te mira de gândirea-ti, rasai la al tau glas,
Încremeneste galben la propriul tau pas,
Si propria ta umbra urmând prin ziduri vechi,
Cu mânile-ti astupa sperioasele urechi,
Si striga dupa dânsa plângând, muscând din unghii
Si când vei vrea s-o-njunghii, pe tine sa te-njunghii!…
Te-as blestema pe tine, Zamolxe, dara vai!
De tronul tau se sfarma blastemul ce visai.
Durerile-mpreuna a lumii uriase
Te-ating ca si suspinul copilului din fase.
Învata-ma dar vorba de care tu sa tremuri,
Samanator de stele si-ncepator de vremuri.
Tomiris! vis de aur în viata-mi, sa te cert?
Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ti le iert!
e sa te blestem oare? Caci visul mângâios
A trebuit sa piara… Prea, prea era frumos.
Cu-amor atât de fara de margini si de-nalt
Nu se cadea sa tie un om la celalalt.
Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot si tu si eu.
Cereasca fericire nu se putea sa tina,
Nu se cadea s-o aiba o mâna de tarâna,
În lumea de mizerii si lacrimi nu e loc
Pentru atâta mila si pentru-atât noroc…
De-aceea-n codri negri ma-ntorc sa ratacesc.

În umbra lor eterna eu umbra-mi mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate fara urme
Alearga zimbrii negri si cerbii fug în turme,
Iar lânga vechi fântâne de lume date-uitarii
Privesc în iarba-nalta sirepii albi ai marii.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu frunza lata, cu flori pân-în pamânt,
Spre marea-ntunecata se scutura de vânt.”

III

Prin salele pustie un om în neagra haina
Temându-se de pasii-i, se strecura în taina.
Sub mantia lui lunga ascunde un pumnar,
Tot îndarat priveste cu spaima si amar
El râde… Se repede spre umbra-i … umbra sare.
Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare…
Asupra-i se repede si iar se da-napoi:
, , O, Sarmis, lupta lunga, grozava e-ntre noi!
Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la lupta ca te chem?
Nu crede cum ca tremur, nu crede ca ma tem!”
S-atuncea iar rasare si fata-i slaba piere,
Si ochiul fix se uita cu spaima si durere:
, , O, inima mea lasa, de ce-nlemnesti în sân,
Sfârseste! Si pumnarul îmi scap-acum din mâni…
Dar îl voi strânge bine… Stai… stai, nebun misel…”

Loveste crud o data si cate mort Brigbel.

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

POEZII INITIATICE

Strigoii

Mihail Eminescu

Sub bolta cea inalta a unei vechi biserici,
Intre faclii de ceara, arzand in sfesnici mari,
E-ntinsa-n haine albe, cu fata spre altar,
Logodnica lui Arald, stapan peste avari;
Incet, adanc rasuna cantarile de clerici.
Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salba
Si paru-i de-aur curge din racla la pamant,
Cazuti in cap sunt ochii. C-un zambet trist si sfant
Pe buzele-i lipite, ce vinete ii sunt,
Iar fata ei frumoasa ca varul este alba.
Si langa ea-n genunche e Arald, mandrul rege,
Scanteie desperarea in ochii-i crunti de sange,
Si incalcit e parul lui negru... gura-si strange;
El ar racni ca leii, dar vai! nu poate plange.
De zile trei isi spune povestea vietii-ntrege:
“Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flamanzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pamantul,
Eu razvrateam imperii, popoarele cu gandul...
Visand ca toata lumea imi asculta cuvantul,
In valurile Volgai cercam cu spada vad.

Domnind semet si tanar pe roinicele stoluri,
Caror a mea fiinta un semizeu parea,
Simteam ca universul la pasu-mi tresarea,
Si natii calatoare, impinse de a mea,
Umplut-au sperioase pustiul pan’ la poluri.
Caci Odin parasise de gheata nalta-i doma,
Pe zodii sangeroase porneau a lui popoara;
Cu crestetele albe, preoti cu pleata rara
Trezeau din codrii vecinici, din pace seculara
Mii roiuri vorbitoare, curgand spre vechea Roma.
Pe Nistru tabarasem poporul tau sa-mpil;
Cu sfetnici vechi de zile ma-ntampinasi in cale,
Ca marmura de alba cu par de aur moale;
In jos plecat-am ochii-naintea fetei tale,
Statand un indaratnic — un sfiicios copil.
La blanda ta mustrare simt glasul cum imi seaca...
Eu caut a raspunde, nu stiu ce sa raspund;
Mi-ar fi parut mai bine-n pamant sa ma cufund,
Cu mainile-amandoua eu fata imi ascund
Si-ntaia data-n viata un plans amar ma-neaca.
Zambira intre dansii batranii tai prieteni
Si singuri ne lasara... Te-ntreb intr-un tarziu,
Uitandu-ma la tine, privind fara sa stiu:
«La ce-ai venit, regina, aicea in pustiu?
Ce cauti la barbarul sub stresina-i de cetini?»

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduiosare cald,
Privindu-ma cu ochii, in care-aveai un cer,
Mi-ai zis: «Astept din parte-ti, o, rege cavaler,
Ca-mi vei da prins pe-acela ce umilit ti-l cer...
Eu vreau sa-mi dai copilul zburdalnic — pe Arald».
Si intorcandu-mi fata, eu spada ti-am intins.
Pe plaiuri dunarene poporu-si opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul,
Urechea-i fu menita ca sa-ti asculte viersul,
De-atunci, invingatoareo, iubit-ai pe invins.
De-atunci, fecioara blonda ca spicul cel de grau,
Veneai la mine noaptea ca nimeni sa te vada
Si-nlantuindu-mi gatul cu brate de zapada,
Imi intindeai o gura deschisa pentru sfada:
«Eu vin la tine, rege, sa cer pe-Arald al meu».
De-ai fi cerut pamantul cu Roma lui antica,
Coroanele ce regii pe frunte le aseaza
Si stelele ce vecinic pe ceruri colindeaza,
Cu toate la picioare-ti eu le puneam in vaza,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, caci nu mai vrei nimica.
Ah! unde-i vremea ceea cand eu cercam un vad
Sa ies la lumea larga... si fost-ar fi mai bine
Ca niciodata-n viata sa nu te vad pe tine —
Sa fumege nainte-mi orasele-n ruine,
Sa se-mplineasca visu-mi din codrii cei de brad!”

Facliile ridica, se misc-in line pasuri,
Ducand la groapa trupul reginei dunarene,
Monahi, cunoscatorii vietii pamantene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinsi sub gene,
Preoti batrani ca iarna, cu gangavele glasuri.
O duc cantand prin tainiti si pe sub negre bolti,
A misticei religii intunecoase cete,
Pe funii lungi coboara sicriul sub perete,
Pe piatra pravalita pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde in umbra unui colt.
II
In numele sfantului
Taci, s-auzi cum latra
Catelul pamantului
Sub crucea de piatra.

Arald pe un cal negru zbura, si dealuri, vale
In juru-i fug ca visuri — prin nouri joaca luna —
La pieptu-i manta neagra in falduri si-o aduna,
Movili de frunze-n drumu-i le spulbera de suna,
Iar steaua cea polara i-arata a lui cale.
Ajuns-a el la poala de codru-n muntii vechi,
Izvoare vii murmura si salta de sub piatra,
Colo cenusa sura in parasita vatra,
In codri-adanci catelul pamantului tot latra,
Latrat cu glas de zimbru rasuna in urechi.

Pe-un jilt taiat in stanca sta tapan, palid, drept,
Cu carja lui in mana, preotul cel pagan;
De-un veac el sede astfel — de moarte-uitat, batran,
In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,
Barba-n pamant i-ajunge si genele la piept...
Asa fel zi si noapte de veacuri el sta orb,
Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,
El numara in gandu-i zile nenumarate,
Si falfaie deasupra-i, gonindu-se in roate,
Cu-aripile-ostenite, un alb s-un negru corb.
Arald atunci coboara de pe-al lui cal. C-o mana
El scutura din visu-i mosneagu-ncremenit:

— O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Da-mi inapoi pe-aceea ce moartea mi-a rapit,
Si de-astazi a mea viata la zeii tai se-nchina.
Batranul cu-a lui carja sus genele-si ridica,
Se uita lung la dansul, dar gura-nchisa-i tace;
Cu greu a lui picioare din piatra le desface,
Din tronu-i se coboara, cu mana semn ii face
Ca-n sus sa il urmeze pe-a codrilor potica.
In poarta prabusita ce duce-n fund de munte,
Cu carja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu zgomot sare poarta din vechii ei usori,
Batranul se inchina... pe rege-l prind fiori,
Un stol de ganduri aspre trecu peste-a lui frunte.

In dom de marmur negru ei intra linistiti
Si portile in urma in vechi tatani s-arunca.
O candela batranul aprinde — para lunga
Se nalta-n sus albastra, de flacare o dunga,
Lucesc in juru-i ziduri ca tuciul lustruiti.
Si in tacere cruda ei nu stiu ce astept...
Cu mana-ntinsa magul ii face semn sa sada,
Arald cu moartea-n suflet, a gandurilor prada,
Pe jet tacut se lasa, cu dreapta pe-a lui spada,
In zid de marmur negru se uita crunt si drept.
Fantastic pare-a creste batranul alb si bland;
In aer isi ridica a farmecelor varga
Si o suflare rece prin dom atunci alearga
Si mii de glasuri slabe incep sub bolta larga
Un cant frumos si dulce — adormitor sunand.
Din ce in ce cantarea in valuri ea tot creste,
Se pare ca furtuna ridica al ei glas,
Ca vantul trece-n spaima pe-al marilor talaz,
Ca-n sufletu-i pamantul se zbate cu necaz —
Ca orice-i viu in lume acum incremeneste.
Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scanduri,
Si stanci in temelie clatindu-se vedem,
Plansori sfasietoare impinse de blestem
Se urmaresc prin bolte, se cheama, fulger’, gem
Si cresc tumultuoase in valuri, randuri, randuri...

— Din inima-i pamantul la morti sa deie viata,
In ochii-i sa se scurga scantei din steaua lina,
A parului lucire s-o deie luna plina,
Iar duh da-i tu, Zamolxe, samanta de lumina,
Din duhul gurii tale ce arde si ingheata.
Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Strabateti voi pamantul si a lui maruntaie,
Faceti din piatra aur si din inghet vapaie,
Sa-nchege apa-n sange, din pietre foc sa saie,
Dar inima-i fecioara hraniti cu sange cald.
Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toata firea amestecat-afara —
Ninsoare, fulger, gheata, vant arzator de vara —
Departe vede-orasul pe sub un arc de para,
Si lumea nebunise gemand din rasputere;
Biserica crestina, a ei catapeteasma
De-un fulger drept in doua e rupta si tresare;
Din tainita mormantul atuncea ii apare,
Si piatra de pe groapa crapand in doua sare;
Incet plutind se-nalta mireasa-i, o fantasma...
O dulce intrupare de-omat. Pe pieptu-i salba
De pietre scumpe... parul i-ajunge la calcaie,
Ochii cazuti in capu-i si buze viorie;
Cu mainile-i de ceara ea tampla si-o mangaie —
Dar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Prin vant, prin neguri vine — si nourii s-astern,
Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca,
Si luna innegreste si ceru-ncet se pleaca
Si apele cu spaima fug in pamant si seaca —
Parea ca-n somn un inger ar trece prin infern.
Privelistea se stinge. In negrul zid s-arata,
Venind ca-n somn lunatec, in pasuri line, ea;
Arald nebun se uita — cu ochii o-nghitea,
Puternicele brate spre dansa intindea
Si-n nesimtire cade pe-a jiltului sau spata.
Isi simte gatu-atuncea cuprins de brate reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sarut de gheata,
Parea un junghi ca-i curma suflare si viata...
Din ce in ce mai vie o simte-n a lui brate
Si stie ca de-acuma a lui ramane-n veci.
Si sufletul ei dulce din ce in ce-i mai cald...
Pe ea o tine-acuma, ce fu a mortii prada?
Ea-nlantuieste gatu-i cu brate de zapada,
Intinde a ei gura, deschisa pentru sfada:
— Rege,-a venit Maria si-ti cere pe Arald!
— Arald, nu vrei tu fruntea pe sanul meu s-o culci?
Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumosi ochi ai!
Las’ sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai,
Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai,
Las’ sa ma uit in ochii-ti ucizator de dulci.

Si blande, triste glasuri din vuiet se desfac,
Acusa la ureche-i un cantec vechi strabate,
Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acus o armonie de-amor si voluptate
Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.

III
“...cum de multe ori cand mor oamenii,
multi deintr-acei morti zic se scoala de
se fac strigoi...”

Indereptarea legii,
In salele pustie lumine rosi de tortii
Ranesc intunecimea ca pete de jeratic;
Arald se primbla singur, razand, vorbind salbatic
Arald, tanarul rege, e-un rege singuratic —
Palatu-i parc-asteapta in veci sa-i vie mortii.
Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,
A faclelor lucire razbind prin panza fina
Rasfrang o dureroasa lumina din lumina;
Zidirea cea pustie de jale pare plina
Si chipul mortii pare ca-n orice colt il vezi.
De cand cazu un trasnet in dom... de-atunci in somn
Ca plumbul surd si rece el doarme ziua toata,
Pe inima-i de-atuncea s-a pus o neagra pata —
Dar noaptea se trezeste si tine judecata
Si-n negru-mbraca toate al noptii palid domn.

Un obrazar de ceara parea ca poarta el,
Atat de alba fata-i s-atat de nemiscata,
Dar ochii-i ard in friguri si buza-i sangerata,
Pe inima sa poarta de-atunci o neagra pata,
Iara pe frunte poarta coroana de otel.
De-atunci in haina mortii el si-a-mbracat viata,
Ii plac adance canturi, ca glasuri de furtuna;
Ades calare pleaca in mandre nopti cu luna,
Si cand se-ntoarce, ochii lucesc de voie buna,
Pan’ ce-un fior de moarte il prinde dimineata.
Arald, ce insemneaza pe tine negrul port
Si fata ta cea alba ca ceara, neschimbata?
Ce ai, de cand pe sanu-ti tu porti o neagra pata.
De-ti plac faclii de moarte, cantare-ntunecata?
Arald! de nu ma-nsala privirea, tu esti mort!
Si azi el se avanta pe calul sau arab,
Si drumul, ca sagetii, ii da peste pustie,
Care sub luna plina luceste argintie —
El vede de departe pe mandra lui Marie,
Si vantu-n codri suna cu glas duios si slab.
In parul ei de aur, rubine-nflacarate,
Si-n ochii ei s-aduna lumina sfintei mari —
S-ajung curand in cale, s-alatura calari,
Si unul inspre altul se pleaca-n desmierdari —
Dar buzele ei rosii pareau ca-s sangerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fara numar,
Caci caii lor alearga alaturea-nspumati,
Vorbind de-a lor iubire — iubire fara sat —
Ea se lasase dulce si greu pe al lui brat
Si-si razimase capul balai de al lui umar.
— Arald, nu vrei pe sanu-mi tu fruntea ta s-o culci?
Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumosi ochi ai...
Las’ sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai...
Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai —
Las‘ sa ma uit in ochii-ti ucizatori de dulci!
Miroase-adormitoare vazduhul il ingrèun,
Caci vantul adunat-a de flori de tei troiene,
Si le asterne-n calea reginei dunarene.
Prin frunze aiureaza soptirile-i alene,
Cand gurile-nsetate in sarutari se-mprèun.
Cum ei mergand alaturi se cearta si se-ntreaba,
Nu vad in fundul noptii o umbra de roseata,
Dar simt ca-n al lor suflet trecu fior de gheata,
De-a mortii galbeneala pieriti ei sunt la fata...
Ei simt c-a lor vorbire-i mai slaba, tot mai slaba.
— Arald! striga craiasa — las’ fata sa-mi ascund,
N-auzi tu de departe cucosul ragusit?
O zare de lumina s-arata-n rasarit,
Viata trecatoare din pieptu-mi a ranit...
A zilei raze rosii in inima-mi patrund.

Arald incremenise pe calu-i — un stejar ,
Painjenit e ochiu-i de-al mortii glas etern,
Fug caii dusi de spaima si vantului s-astern,
Ca umbre stravezie iesite din infern
Ei zboara... Vantul geme prin codri cu amar.
Ei zboar-o vijelie, trec ape far’ de vad,
Naintea lor se nalta puternic vechii munti,
Ei trec in rapejune de rauri fara punti,
Coroanele in fuga le fulgera pe frunti,
Naintea lor se misca padurile de brad.
Din tronul lui de piatra batranul preot vede
Si-n vanturi el ridica adancul glas de-arama,
Pe soare sa-l opreasca el noaptea o recheama,
Furtunelor da zborul, pamantul de-l distrama...
Tarziu! caci faptul zilei in slava se repede!
Porneste vijelia adancu-i cant de jale,
Cand ei soseau alaturi pe cai incremeniti,
Cu genele lasate pe ochi painjeniti,
Frumosi erau si astfel de moarte logoditi —
Si-n doua laturi templul deschise-a lui portale.
Calari ei intra-nuntru si portile recad;
Pe veci pierira-n noaptea maretului mormant.
In sunete din urma patrunde-n fire cant,
Jelind-o pe craiasa cu chip frumos si sfant,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Batranu-si pleaca geana si iar ramane orb,
Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreuna.
El numara in gandu-i si anii ii aduna,
Ca o poveste-uitata Arald in minte-i suna,
Si peste capu-i zboara un alb s-un negru corb.
Pe jiltul lui de piatra intepeneste drept
Cu carja lui cea veche preotul cel pagan,
Si veacuri inainte el sede-uitat, batran,
In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,
Barba-n pamant i-ajunge si genele in piept.


Autor: Mihai Eminescu

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

| SENZATIONAL! | MISTERUL MORTII LUI MIHAI EMINESCU ..

Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei

de Angela Anghel

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale,
ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins.
Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul
de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit
şi pentru care a fost sacrificat,cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
– Zoe Dumitrescu Buşulenga.

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta.

Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.”

Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.


„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”


„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai, de cei din ţară, pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu.

„Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi.

Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”


Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul.

La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare.

Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele.

Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.


De ce era atât de incomod Eminescu?


Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”


În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele.

Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale.

Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici.

Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret.

Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.


Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei.

În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.

Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu.

A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa.

La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.


Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare


La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”.

Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.

Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu.

Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.


Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.


Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc.

Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului.

Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.


Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.


În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă.

Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea.

Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.


Omorât lent prin otrăvire cu mercur


De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,


Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).


În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.


Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi o dată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie:

„S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”


Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihici. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.


Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate: munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu.

Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.


Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887.

Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.


Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii.

Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.


Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. ”


De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.


La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis.


După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.


Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria


Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?

Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.


„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial.

Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român.

Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”


Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”


Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”


Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”


Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . . . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a 'nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:

1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu : Boala şi moartea lui Eminescu, Criterion, 2007


Citiţi şi:
Adevăratul Eminescu
Renaşterea României

yogaesoteric
15 ianuarie 2008

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Eminescu - "Luceafarul" - Partea I

Read More

NOUTĂŢI DESPRE EMInESCU, FRATELE SĂU MATEIU ŞI ALTE MULTE ÎNTÎMPLĂRI

Convorbire cu Gheorghe Eminescu, ultimul descendent apropiat şi purtător pe linie masculină al numelui Eminescu - S-au împlinit 125 de ani de la naşterea căpitanului Mateiu Eminescu, unul dintre cei mai cunoscuţi fraţi ai marelui nostru poet naţional. Fiul său, colonelul în rezervă Gheorghe Eminescu, în etate de 87 de ani, este astăzi ultimul purtător pe linie masculină al acestui nume celebru.

Bătrînul - el însuşi un intim al artei condeiului, fiind autorul unei foarte interesante monografii "Napoleon" - ne dă o idee despre cum ar fi trebuit să arate marele poet dacă ar fi apucat vîrsta senectuţii.

Asemănarea izbitoare dintre ei - statura mijlocie, robusteţea fizică, nasul acvilin, bosa frunţii, gura puternic conturată, cu un surîs amar - este infirmată doar de părul alb al bătrînului şi de ochii săi albaştri.
- Ştim că nu mai aveţi nici un act sau obiect care au aparţinut poetului. Cu toate acestea, făcînd un apel la memorie, presupunem că ne-aţi putea comunica unele noutăţi despre acesta.

Într-adevăr, nu mai am nimic privitor la poet. Totul se află în vasta colecţie a lui Augustin Z. N. Pop, care intenţionează, de altfel, să deschidă un mare muzeu "Eminescu". La el se găsesc foarte multe obiecte şi manuscrise ale acestuia, procesele-verbale originale ale "Junimii", cele 22 de scrisori ale tatălui meu Mateiu despre familia lor, adresate lui Corneliu Botez, rochia de doliu a Veronicăi Miele, care se vede chiar de la intrare, într-un cuier, fotografii ş.a. Nu de mult, am dat peste unele lucruri de interes privitoare la poet şi la familia sa.

Este vorba despre o casetă de mahon, pe care el îşi scrijelase numele, o carte de vizită a lui Maiorescu îndoită la colţ, ceea ce însemna pe atunci că nu l-a găsit acasă şi prin care poetul era invitat seara să vină să facă lectura "Luceafărului". De asemenea, am mai descoperit o scrisoare a lui Rădulescu-Motru către tatăl meu, de mulţumire pentru donaţia cărţilor poetului făcută fostei biblioteci "Carol", Monitorul Oficial din 1894, unde tatăl meu cerea schimbarea nume-lui de Eminovici în Eminescu etc.

- Unde aţi dat peste ele?
- Ele au aparţinut unui nepot al Silviei Maieru, cea de-a treia soţie a tatălui meu, care i le-a vîndut lui A. Z. N. Pop. Am ferma convingere că fostul lor posesor mai are destule acte şi obiecte de mare interes.

- Ce vă povestea tatăl dumneavoastră despre fratele său, poetul?
- Ce mi-a spus mie a spus şi altora, aşa că mai toate amintirile care îl legau de el sînt deja publicate. Totuşi, mai păstrez în minte cîteva întîmplări inedite pe care le spun şi cititorilor dumneavoastră.

Era pe vremea cînd Eminescu lucra ca redactor la "Timpul". Prin plecarea din redacţie a lui Slavici, Caragiale ş.a., poetul rămăsese să ducă greul ziarului. Oboseala şi surescitarea sa nervoasă sporeau şi datorită amestecului lui Maiorescu în relaţiile sale cu Veronica Micle.

Poetul era într-una din acele clipe de proastă dispoziţie cînd răspundea la întrebări monosilabic: da, nu. În această stare l-a găsit tatăl meu care a venit de la Rîmnicu Sărat ca să-l vadă. Au mers împreună la "Union" să bea o cafea. Prin faţa mesei lor tocmai trecea Duiliu Zamfirescu, care căuta de mult, cu asiduitate, să se apropie de poet. Eminescu însă nu îl prea înghiţea.

Fie că acesta debutase la revista lui Macedonski "Literatorul", fie că avea o morgă de aristocrat, astfel încît la cuvintele acestuia "salut maestre", unchiul meu - poetul - s-a ridicat nervos în picioare şi i-a spus: "Ce-ai cu mine, domnule, de ce nu mă laşi în pace? Iţi datorez ceva? Ce, vrei să scriu că ai talent? N-ai, domnule, lasă-te de poezie!".
- Ceea ce era în mare parte adevărat, pentru că, după cum se ştie, Duiliu Zamfirescu a intrat în istoria literaturii noastre ca prozator . . .

- O altă întîmplare inedită pe care mi-a povestit-o tata scoate în lumină mîndria pe care au moştenit-o copiii căminarului Eminovici, deci şi poetul, de la bătrîn. într-o bună zi s-a oprit la poarta casei lor din Ipoteşti caleaşca hatmanului Başoiă, descendent al unei trufaşe familii de pe vremea lui Răzvan Vodă. Acesta i-a spus unui ţăran: "Cheamă-l pe căminarul Eminovici!". Ţăranul s-a dus, l-a chemat, dar a primit următorul răspuns: "Spune-i lui boier Başotă că tot atîta cît îi de la mine pîn' la el, îi şi de la el pin' la mine".

Şi fiindcă tot vorbeam despre documentele aflate în posesia lui A. Z. N. Pop, printre care se află şi procesele-verbale originale de la "Junimea", iată cum am descoperit un... fals. Un fals literar datorat sau relei intenţii, sau lipsei de memorie a lui Gheorghe Panu. Acesta, în cartea sa "Amintiri de la Junimea", istoriseşte, pe opt pagini, impresia dezastruoasă pe care ar fi produs-o citirea de către Eminescu a nuvelei "Sărmanul Dionis":

"Eminescu continuă, continuă în mijlocul unei mari plictiseli. .. Tassu, Lambrior şi cu mine ne-am deschis urechile să vedem cum ar descrie Eminescu casele, costumele şi străzile din timpul lui Alexandru cel Bun". Dar, după cum reiese din procesul-verbal al zilei respective, purtînd prestigioasa semnătură a lui Xenopol, nici unul dintre cei trei junimişti nu erau prezenţi! Aşa că hai să restabilim adevărul. . . Am auzit că acest proces verbal a fost publicat şi de Torouţiu, ceea ce întăreşte spusele mele.

- Ce amintiri păstraţi despre tatăl dumneavoastră, căpitanul Mateiu Eminescu?
- Deşi a trăit pînă la 1929 şi a fost contemporan cu mulţi biografi ai poetului şi ai familiei lor, despre el nu "s-a scris aproape nimic. Din păcate, George Călinescu atunci cînd a alcătuit monografia poetului nu s-a interesat în amănunt despre tatăl meu, ci a pus pe cineva să-mi ceară nişte date sumare la telefon. Viaţa şi personalitatea lui au fost însă mult mai complexe decît reiese din monografia amintită.

A avut trei neveste şi cinci copii, dintre care mai trăiesc doar eu. Era ofiţer de carieră intrînd în rezervă cu gradul de căpitan. Avea patru decoraţii româneşti şi două ruseşti, făptuind pe cimpurile de luptă de la 1877-1878 adevărate acte eroice. Era de-o cinste ireproşabilă. De aceea, mă intrigă oarecum ceea ce a scris profesorul Cioculescu în monografia sa "Caragiale" despre tatăl meu.

- A scris mai multe. Despre ce vorbiţi?
- Despre incidentul avut de Eminescu cu Caragiale, pe cînd poetul lucra la "Timpul" şi despre care tatăl meu mi-a povestit cu lux de amănunte. Poetul i-a spus într-o zi: "Matei, în lipsa mea la redacţie, Caragiale a venit şi mi-a spart sertarul". Şi tot el, după cîteva clipe: "Ce vrei, măi Matei, nu există trădare fără grec la mijloc". Incident după care cei doi mari clasici s-au împăcat.

Ce se întîmplase? Dramaturgul, ştiind că Eminescu se află în posesia unor documente compromiţătoare (pe care i le dăduse fos-tul prim-ministru Manolache Epureanu), la adresa ministrului liberal C. A. Rosetti, pe care intenţiona să le publice, le-a sustras şi i le-a dat acestuia din urmă. Astfel se explică cum Caragiale, conservator în politică, a căpătat totuşi post de revizor şcolar într-un guvern liberal. Profesorul Cioculescu afirmă însă că fratele meu minţea. Or, un om de cinstea şi corectitudinea lui nu putea minţi.

Iată în acest sens cîteva extrase din rapoartele făcute de superiorii lui din armată. 1879 - col. Iarca: "Are un natu-ral de o violenţă rară care-i poate anula toate calităţile. Inteligent şi m-am convins că-i foarte cinstit". 1882, general Cerchez: "Studios şi serios. Caracter mîndru şi loial". 1888, general Radovici: "Foarte cinstit şi constat că biciuieşte viciurile armatei".

- Mai aveţi şi alte caracterizări făcute tatălui dvs.?
- Desigur. Unele dintre ele avînd chiar nuanţă anecdotică. Iată ce se scrie despre dînsul în "Foaia de pedepse" a regimentului:
Col. Gheorghiu: "8 zile arest de rigoare pentru rea conduită privată răpind pe fereastră fata unui arendaş".
Col. Gramont: "8 zile arest de rigoare pentru că a calificat pe dl. col. Şerbănescu «colonel de contrabandă».
Col. Gurănescu: "5 zile arest pe parolă pentru cuvinte insultătoare la adresa lt. A. Niculescu pe care l-a făcut pungaş în faţa gradelor inferioare, care deşi relativ adevărat, dar nu în faţa gradelor inferioare".

Col. Gramont: "8 zile arest de rigoare pentru că a plecat de la companie şi a calificat pe dl. general Angelescu «un tîlhar în capul unui corp de armată».
Din cauza acestuia din urmă, care avea să fie şi ministru de război, tata a fost nevoit să părăsească armata. Cam atît despre tatăl meu. A murit în vîrstă de 73 de ani şi este îngropat la Bistriţa-Năsăud.

Aici convorbirea noastră ia sfîrşit. La plecare, napoleonistul nostru nu se desminte şi, deşi toată seara am vorbit despre Eminescu, îmi arată o scrisoare de mulţumire aparţinînd prinţului de Napoleon pentru exemplarul din monografia sa pe care i l-a trimis acestuia la Paris.

E sîmbătă noaptea, zăpada de-afară îmi albeşte pantofii cu sarea pămîntului. îmi iau rămas bun de la un bătrîn falnic, în sîngele şi în mintea căruia s-a cuibărit pentru totdeauna dragostea faţă de memoria a doi bărbaţi iluştri ai istoriei. Unul poet, altul împărat.

Explicaţie poză: Decembrie 1983. Colonelul Gheorghe Eminescu primeşte Premiul Revistei "Săptămîna". El este îmbrăţişat de prietenul lui, Corneliu Vadim Tudor.
CORNELIU VADIM TUDOR
(Interviu realizat în anul 1982 şi publicat în volumul
"Istorie şi Civilizaţie", Editura Eminescu, 1983)

Copyright Tricolorul

Read More

Dumnezeu şi om

Dumnezeu şi om de Mihai Eminescu

Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător...
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune
C-un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare
Decât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea nelinişte eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa făr- de margini?... Lăsaţi vorba-vă pripită,
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?... -n umilinţă s-a născut dar adevărul?
Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul...

Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.

Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi pin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit...
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

.....................................................................

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează...
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie ­
Ieri ai fost credinţa simplă ­ însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă...
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

Read More

POEZIE INITIATICA-GEMENII DE EMINESCU

Gemenii de Mihai Eminescu

O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Cari tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide
Se înşirau în sală sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit
C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit.
Iar chipu-i ­ cel din urmă în lungul şir de regi ­
Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înţelegi.
Deodată crâşcă fierul în dosu-unei firide.
A unei tainiţi scunde intrare se deschide,
De sub o mantă lungă se-ntinde-o albă mână,
Ce ţine o făclie aprinsă de răşină,
Care îi bate-n faţă şi-i luminează chipul...
Pe-un stâlp tăiat, orlogiul îşi picură nisipul.
Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni ­
Ca umbra cu fiinţa sunt amândoi asemeni ­
Încet înaintează, făclia şi-o ridică
Ş-urechea aţiind-o el asculta: ,,Nimică!
Un ceas mai am, şi iată că voi ajunge-n fine
Atât de sus în lumea creată pentru bine.
Creată pentru bine ne spun cărţile vechi,
De mii de ani ne sună legenda în urechi...
Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată,
Ce nu numai de oameni ­ de zei e-nvidiată,
Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri.
De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri:
Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoară
Să trec murind de sete pentru-o aşa comoară?

Pe când c-un om în lanţuri ­ de-i frate chiar, ce-mi pasă
Dacă-l împing în laturi? ­ O cale luminoasă
Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte.
Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,
Iar patimelor rele viclenii le dau preţ.
Sămânţa roditoare se cade ca să sameni.
Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.
Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a tale oase,
Atunci învie-într-înşii pornirea duşmănoasă,
Invidia şi ura botează-le virtuţi,
Numeşte-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuţi,
Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept,
Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept,
Din patimi a mulţimii fă scară la mărire
Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.
Cu laude mângâie deşertăciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va...
Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,
Să nu te-mping-un demon a spune adevărul.
A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreţ,
Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi,
Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri,
Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,
Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,
Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară."

Deodată iar ascultă... se îmflă a lui nări,
Aude glasuri multe şi paşi urcând pe scări,
Iar uşa de la mijloc dă aripele-n laturi,
De intră voievozii de ţări şi de olaturi,
În fruntea lor c-un preot bătrân... Iară moşneagul,
Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul
De aur şi-l ridică: ,,Brigbelu, iată ora
Că-n numele mulţimii şi-n faţa tuturora,
Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare
Şi dacă nici acuma din umbră-i nu răsare,
Să-ţi oferim coroana, căci legea ne prescrie
Ca peste-un an nici tronul deşert să nu rămâie,
Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită".

Pe un tripod s-aduce căţuia aurită.
Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oştenii,
Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.
De fumul lor albastru se împle bolta naltă,
S-acopere mulţimea, iar flăcările saltă,
Toţi în genunchi cu groază ascultă în tăcere
Iar preotul începe cu glas plin de durere:
,,În numele Celůia, al cărui vecinic nume
De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,
Când limba-i neclintită la cumpenile vremei,
Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei
Regeşti, şi pentru dânsa te chem ­ dacă trăieşti
O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsai de unde eşti."
Pe ochi ţiind o mână făcliile-şi întind,
La sfântul foc din mijloc cu toţi şi le-aprind.
Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,
Iar braţele ridică făcliile în aer.
Iar preotul smunceşte c-o mână pânza fină
Ce-acopere statua de marmură senină
Şi ţesătura neagră de-un fin şi gingaş tort
Lăsând să cadă-n flacări, şopteşte-adânc: ­ E mort!
Brigbelu se repede-n fereastă şi priveşte.
O mare de lumină pe-o clipă îl orbeşte,
El vede mii de facle lucind şi mii de suliţi,
Mulţimea şi ostaşii se-mping vuind pe uliţi,
Iar negre tac deasupra a capiştelor bolţi
Ş-ale cetăţii ziduri c-un turn la orice colţ.

S-a strecurat mulţimea şi sala-i iar pustie.
Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie...
Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul,
Orlogiul în uitare demult şi-a scurs nisipul,
Când iată o femeie mai albă ca omătul,

Ieşind încet din umbră, o-ntoarce de-a-ndărătul,
Priveşte cum din discul de aur iese fum
Şi zice rar şi rece: ­ Eşti mulţămit acum?
Atuncea el tresare şi ochii învârteşte.
Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuieşte:
,,O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept.
Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s,
Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris."
,,Dar lasă-mă ­ ea strigă. ­ Ce galben eşti la faţă,
Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.
Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură
Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!
Închide-l, ah, închide-l ­ privirea ta n-o port..."
,,Dar, mă iubeşti, Tomiris ­ tu mă iubeşti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit."
,,Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn
Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.
Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe,
Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,
Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc".

El o cuprinde... Faţa ei albă atuncea piere
Şi gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă.
Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă...
Şi cum stau mână-n mână... tresar, tot mai aproape
Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape.
Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer,
Îi zise:,,O, iubito, din nou ţi se năzare."
Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare:
,,Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!"

[modifică] II

Brigbelu, rege tânăr din vremea cea căruntă,
Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă.
Frumos au ars în flacări prinosul de pe vatră,
Pe când intrară oaspii sub bolţile-i de piatră.
În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic,
Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic.
În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul soare,
În stânga-i şade luna sfioasă, zâmbitoare...
Din sale depărtate pătrunde zvon de armă.
Prin el cimpoiul scitic porneşte dulcea-i larmă,
Trezind greoiul ropot de danţ, căci la un loc
Toţi oaspeţii mai tineri loveau baltage-n joc,
Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valma
Se-nvârt şi se mlădie uşor sunând cu palma.

La mijlocul de masă pe tronu-i şade el
Cu plete lungi şi negre, întunecos, Brigbel.
Şi răzimat pe spată al zeilor fiastru
Privea-n ochii miresei al cerului albastru.
Frumoşi ca două basme, izvoarele uimirii-s,
În păru-i lung de aur se învălea, Tomiris.
Încolo, voievozii, boiarii după treaptă
Şoptesc cu admirare în barba înţeleaptă
Când spune cântăreţul poveşti din alte vremuri,
De regi de-a căror fapte te miri şi te cutremuri.
Spunea cum din deşerturi, ce nu mai au hotară,
Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,
Pe negrele corăbii cu mii de mii gloate,
Stăpânul pe Egipet cu-averile lui toate.
Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,
Tezeu, să cate lâna cu miţele de aur.
Apoi târziu în urmă veni străinul oaspe
Clădind pe Istru poduri ­ Dariu al lui Istaspe,
Un rege, ce în lume nu-şi găsea loc să-ncapă,
În Dacia venise, cerşind pământ şi apă.
Şi povestea bătrânul de neamuri curgând râuri,

Din codri răsărite, ieşite din pustiuri
Şi cum pieriră toate pe rând precum veniră
Şi cum cătând norocul mormântul şi-l găsiră.

Şi pe când toţi ascultă, chiar regii din firide,
Cu gura-n pumn ghiduşul se strâmbă şi tot râde.
Cu mutra lui de capră şi trup schilod de faun
Îşi târâie piciorul ţinându-se de scaun.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Deodată-n fundul salei, apare sub un arc,
Cu stânga răzimată de spada-i de monarc.
Nebunul Sarmis ­ care-i cu craiul frate geamăn­
Ca umbra cu fiinţa-i ei amândoi s-asamăn.
Dar galben e la faţă şi ochii ard în friguri
Şi vânătă-i e gura. El vine cu paşi siguri
Şi pe pumnaru-şi scapă Brigbel mâna regală.
Din tron pe jumătate cu furie se scoală...
Nebunu-nalţă dreapta, se uită lung la el ­
Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.
Şi ca să înţeleagă nainte-i ce se-ntâmplă
Nebunu-şi trece mâna la ochi, apoi la tâmplă,
Se uită turbur, pare că şi-ar aduce aminte
De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.
Cu glasul lui ce sună adânc, ca de aramă,
El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă,
Arată cum din neguri cu umeri ca de munte
Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte
Şi decât toată lumea de două ori mai mare,
Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.
Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă,
Cum din adânc ridică el universu-n braţă,
Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne,
O boltă răsărită din negure eterne,
Şi decât toată lumea de două ori mai mare

În propria lui umbră Zamolxe redispare.
,,Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ!
El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ,
Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie
Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;
El mână în uitare a veacurilor turmă
Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă.
Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă.
De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.
Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodată
Un chip mai blând, mai gingaş decât ăst chip de fată!
Gândirea ta, divine, abia putu s-adune
Din mii minuni din lume o singură minune,
Căci numai ţie singur îţi fuse cu putinţă
S-uneşti atâta farmec cu-atâta necredinţă...
Dar nu ţi-o cer, tot darul ţi-l zvârl iar la picioare.
De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare...
Nici vin să-mi cer coroana, nici ţara mea. O dărui
Făşii s-o rup-oricine şi cum îi place-oricărui.
La ce-aş mai cere-o ţară, în care nu-i credinţă,
Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putinţă!
Rebel! făcuşi din sceptru unealtă de ocară
Ş-ai dat tu însuşi pildă din om să fie fiară.
Eu lumii trebuit-am, dar ţie-ţi trebui ea,
Să fie rea, smintită, coruptă, cum o vrea,
Tu eşti din a ei milă stăpân şi s-o urmezi
Tu trebui, ca mai bine în scaun să te-aşezi;
Ca nu de vro suflare pe dânsul să te clatini
Căta-vei să iei ochii prosteşti cu nouă datini.
Din Sybaris vei strânge bătrâni cu bărbi boite,
Ca neamului să-i deie naravuri mai spoite,
S-arate cum moşnegii, îmbălsămiţi ca mumii
Întrec şi tineretul în scandelele lumii!
Strămoşi pierduţi în veacuri, rânduitori de cete,
Coroana mea ş-a voastră e plină azi de pete.
O, voievozi ai ţării, frângeţi a voastre săbii
Şi ciuma în limanuri să intre pe corăbii.
Puteţi de-acum să rumpeţi bucăţi a mele flamuri,

Mânjit pe ele-i zimbrul adunător de neamuri,
De azi al vostru rege cu drag va să îngroape
Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.
Ş-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept,
Căci voi să-ngălbenească şi sufletu-ţi din piept
Şi ochii-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci,
Să sameni unei slabe şi străvezii năluci,
Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos
Şi spaima morţii intre-ţi în fiecare os.
În orice om un duşman să ştii că ţi se naşte,
S-ajungi pe tine însuţi a nu te mai cunoaşte,
De propria ta faţă, rebel, să-ţi fie teamă
Şi somnul ­ vameş vieţii ­ să nu-ţi mai ieie vamă.
Te miră de gândirea-ţi, răsai la al tău glas,
Încremeneşte galben la propriul tău pas,
Şi propria ta umbră urmând prin ziduri vechi,
Cu mânile-ţi astupă sperioasele urechi,
Şi strigă după dânsa plângând, muşcând din unghii
Şi când vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-njunghii!...
Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!
De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai.
Durerile-mpreună a lumii uriaşe
Te-ating ca şi suspinul copilului din faşe.
Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri,
Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri.
Tomiris! vis de aur în viaţa-mi, să te cert?
Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ţi le iert!
e să te blestem oare? Căci visul mângâios
A trebuit să piară... Prea, prea era frumos.
Cu-amor atât de fără de margini şi de-nalt
Nu se cădea să ţie un om la celălalt.
Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,
Prea ne uitasem astfel de tot şi tu şi eu.
Cereasca fericire nu se putea să ţină,
Nu se cădea s-o aibă o mână de ţărână,
În lumea de mizerii şi lacrimi nu e loc
Pentru atâta milă şi pentru-atât noroc...
De-aceea-n codri negri mă-ntorc să rătăcesc.

În umbra lor eternă eu umbra-mi mistuiesc,
Privesc cum peste frunze uscate fără urme
Aleargă zimbrii negri şi cerbii fug în turme,
Iar lângă vechi fântâne de lume date-uitării
Privesc în iarba-naltă sirepii albi ai mării.
Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,
Iar tei cu frunză lată, cu flori pân-în pământ,
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt."

[modifică] III

Prin salele pustie un om în neagră haină
Temându-se de paşii-i, se strecură în taină.
Sub mantia lui lungă ascunde un pumnar,
Tot îndărăt priveşte cu spaimă şi amar
El râde... Se repede spre umbra-i ... umbra sare.
Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare...
Asupră-i se repede şi iar se dă-napoi:
,,O, Sarmis, luptă lungă, grozavă e-ntre noi!
Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la luptă că te chem?
Nu crede cum că tremur, nu crede că mă tem!"
Ş-atuncea iar răsare şi faţa-i slabă piere,
Şi ochiul fix se uită cu spaimă şi durere:
,,O, inima mea laşă, de ce-nlemneşti în sân,
Sfârşeşte! Şi pumnarul îmi scap-acum din mâni...
Dar îl voi strânge bine... Stai... stai, nebun mişel..."

Loveşte crud o dată şi cate mort Brigbel.

Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Gemenii"

Read More