IN CURIND SE IMPLINESC 8 ANI DE CIND UN CURCUBEU ROTUND A RASARIT IN PLINA ZI PE CER, CIND PARINTELE GALERIU A FOST CONDUS PE ULTIMUL DRUM.
NU SINT TRISTA, NU PLING PENTRU CA PARINTELE MI-A SPUS CA DE CITE ORI AM NEVOIE DE EL SA MA DUC LA MORMINT SI SA VORBESC CU EL, CA SI CUM AR FI DE FATA, IAR EL O SA MA AUDA SI O SA MA AJUTE.
TE IUBESC PARINTELE MEU.
Mari duhovnici - Parintele Galeriu: "Eu nu sunt un om al apelor linistite. Sunt un om viforos"
Un copil etern si intelept
Se stransese lume ca in noaptea de Inviere, in acea zi de 13 august 2003, la biserica Sfantul Silvestru din Bucuresti. Piata din fata bisericii era intesata de circa 2500-3000 de credinciosi frematatori. Un murmur general se facea auzit: "A murit un sfant!".
Era o incredintare de obste. Si oare nu era asa? Nu trimisesera, oare, romanii, un nou sol jertfitor, dintre cei mai de seama, la Imparatie, la Dumnezeu?
Cate o boare alinatoare, parca trimisa de Parintele, mai domolea, din cand in cand, dogoarea zilei. Cuvintele slujbei cadeau grele de sensuri... Gandul la Parintele te facea mai atent la ele. Pe undeva, in fiecare, se insinua intrebarea: "Daca Parintele Galeriu a murit, pe noi ce ne mai asteapta?". Totusi, pana la urma, raman mereu infipte in noi, tainice, dorinta si speranta scaparii de moarte.
Fara indoiala, Parintele Constantin Galeriu a fost, pentru epoca noastra, cel mai cunoscut preot al Bucurestilor, daca nu al intregii tari. Probabil ca a avut mai multi ucenici decat oricare alt preot din timpul nostru. Amintirea lui nu poate fi rememorata decat dinamic, in miscarile sale fizice si spirituale.
El poate fi foarte lesne vizualizat, deoarece totul la el, fiecare gest, fiecare cuvant, fiecare atitudine erau extrem de pregnante, de decupate. Gesturi ample, largi... Mana sustinand mantia pe o parte, mana prin barba, mangaiatul si prefiratul ei, atragerea atentiei in timpul predicarii, cu ambele maini sprijinite la tample sau suspendate in aer...
Facuse actorie in studentie si pastrase un pic de stiinta de actor, pe care o folosea cu placere si cu dibacie... De aici, si o anume dialogare retorica sau semi-retorica... Dar toata aceasta nevinovata actorie era debordata de firescul extraordinar al iubirii sale, ce-l facea sa para un soi de copil etern si intelept.
Nimeni nu era acuzat. Pentru orice om aflat intr-o situatie dificila, prin caderea sau caderile lui, singura plangere a parintelui, facuta cu un ton foarte grav, compatimind, era: "Sarmanul!". Respirand apasat, de parca ar fi purtat o mare povara.
Sunt, la romani, povesti care se refera la timpul cand Dumnezeu umbla pe pamant cu Sfantul Petru. Mersul Parintelui Galeriu prin casele oamenilor mi se pare ca era unul asemenea celui al Sfantului Petru, din acele povesti. Cat despre Hristos, era si El totdeauna acolo, cu o prezenta nevazuta, dar extrem de pregnanta, de vie.
Cu Parintele Galeriu se putea vorbi direct. Primea reprosuri si observatii fara sa se supere, cu un zambet cald si plin de intelegere.
Era un om cu precadere al inspiratiei retorice, si numai in secundar al scrisului. Nu avea nici destul ragaz pentru scris. De aceea, cand scria, prefera, de multe ori, s-o faca dictand, ca odinioara Apostolul Iubirii, Ioan, care isi dicta Evanghelia lui Prohor.
Adesea a avut vreun secretar sau vreo secretara de incredere, care-i nota gandurile si apoi, corectate si intregite, le batea la masina. Spontaneitatea-i era o permanenta ("Acum mi-a venit gandul acesta!"). Era daruit cu o memorie fantastica.
Stia sute de nume pe dinafara. La spovedanie, la rugaciunile de dezlegare, desi cei prezenti erau cu zecile, ii pomenea sfintia sa pe toti, nu ii punea sa-si spuna singuri numele, cum se procedeaza indeobste in astfel de situatii.
Si cata mangaiere cand, om de tot smerit fiind, te cheama cineva (si nu oricine!) pe nume, cand chemarea aceasta este facuta astfel incat sa intelegi ca esti foarte pretios lui Dumnezeu.
Graiul mainilor
A fost, neindoios, Parintele Constantin Galeriu un preot intru care Dumnezeu a binevoit. Toate spusele si faptele sale erau seminte aruncate spre rodire bogata. Un om pentru toate mediile.
Intra in tot felul de locuri infruntand, din aceasta cauza, critici pripite sau indreptatite, cu gandul ca pretutindeni este ceva de salvat, ceva de rascumparat, si ca lucrul acesta nu este posibil decat cu asumare de riscuri si cu jertfa neprecupetita.
Credea ca iubirea insotita de rugaciune poate birui in incercarile cele mai temerare. Dar, totusi, adesea parca se lasa prea mult exploatat.
Ocupa locul, il locuia deplin, il marca. Era irezistibil si inconfundabil. Polariza societatea in care se afla.
Reusea sa se impuna in cele mai diferite medii, poate si pentru ca raspundea unei imagini virtuale a oricarui om despre preotul ideal. Avea ceva din preotii interbelici, dar era in acelasi timp extrem de modern, ca modalitate de abordare a misiunii, si ca lecturi.
Avea stiinta iubirii. Stia sa iubeasca fara sa starneasca gelozii. Toti suntem intr-un fel "fiii lui Zevedei", iar mama fiilor lui Zevedei este ascunsa in fiecare om: fiecare ar dori sa se bucure a sta la loc de frunte, langa Hristos sau langa un ucenic ales al Lui, inainte sa se gandeasca daca este capabil sa bea acelasi pahar amar si sa poarte o cruce pe masura.
Multi isi vor fi dorit sa fie considerati fii privilegiati, iar el a stiut sa faca din fiecare un fiu privilegiat sau o fiica privilegiata. Capatase puterea de a stabili o relatie intim personala cu foarte multi oameni. Fara sa starneasca invidii reciproce.
Dumnezeu nu starneste gelozii cu iubirea Lui. Tot asa, si parintii imbunatatiti, care au realizat mai abitir asemanarea cu El.
A stat un an si jumatate pe ceea ce se numeste, indeobste, pat de suferinta. In situatii din acestea, te poti gandi ca omul este mai putin prezent si nu continuu constient.
Cand este vorba de un om imbunatatit, adevarul este insa altul: la o privire atenta, parca Dumnezeu este mai prezent, compensand. La Parintele, lucrul acesta era vizibil.
Cu toate ca Parintele Galeriu vorbea cu dificultate si imobilitatea il stanjenea vizibil, era de o trezvie exceptionala si foarte activ in relatii. Spusele-i deveneau margaritare testamentare.
Era de observat, de pilda, bucuria de a binecuvanta. Pana la sfarsit. Din fericire, mana dreapta ii ramasese valida si o folosea cu fervoare, cu frenezie chiar, in acest scop. Graiul acela minunat al mainilor sale...
Un om viforos
Cand a fost internat, pentru un timp mai lung, la Spitalul Municipal, mi s-a transmis sa incerc sa fac in asa fel, incat sa-l viziteze Parintele Patriarh Teoctist si sa-l spovedeasca.
Nu stiu de ce si cum se trasese concluzia, in familia Parintelui, ca eu as avea mare trecere la patriarh. Ascultator, am transmis la secretariatul patriarhului aceasta sugestie. Si patriarhul s-a dus, nu singur, ci insotit de Inalt Preasfintitul Gherasim al Ramnicului.
Acesta a fost acela care, pana la urma, l-a spovedit, ca fiind un pic mai in varsta decat Preafericitul Teoctist, care a asteptat in acest timp, rabdator, pe culoar. Se pare ca vizita aceasta l-a bucurat tare mult pe Parintele Galeriu.
Pe de alta parte, solicitarea familiei de a fi adus patriarhul marturiseste despre dragostea pe care Parintele Galeriu, la randul lui, o avea pentru patriarh.
Imi staruie continuu in memorie, proaspete, cuvintele indemn spuse la penultima intalnire, cand se afla in casuta parohiala, imobilizat la pat: "Traieste-ti unicitatea!".
Desigur, suntem persoane, suntem unici oricum, dar ce voia sa spuna Parintele era cu mult mai mult. Unicitatea trebuie traita, implinita... Si nu numai unicitatea personala, ci si unicitatea intr-o relatie, unicitatea unei relatii.
Cu acelasi prilej, mi-a mai spus ceva surprinzator, memorabil: "Eu nu sunt un om al apelor linistite, al calmului. Eu sunt un om viforos!".
Dincolo de parintele bland si mereu disponibil, infinit rabdator si ingaduitor, gata sa mangaie si sa ostoiasca pe oricine avea nevoie, se afla un om cu trairi intense, aprinse, patetice chiar, confruntandu-se cu mari intrebari existentiale.
Desigur, ramanand mereu si intru toate duhovnicesc... Nu cred ca sunt prea multi cei carora le-a facut cunoscut acest lucru...
Cam cu trei saptamani inainte de a muri, cineva a venit sa-mi transmita acest mesaj: "A zis ca-ti duce dorul!".
Il cam abandonasem, la un moment dat... Ma duceam extrem de rar pe la "Sfantul Silvestru". Credeam ca are destui fii duhovnicesti si destula lume in jurul lui. Totusi, imi ducea dorul...
E bine ca preotul, atunci cand el a fost unul emblematic pentru parohia respectiva, si nu numai pentru ea, sa fie inmormantat in preajma bisericii in care a slujit, langa zidurile ei.
In cazul Parintelui Galeriu, a fost dorinta si staruinta din partea parohiei, a fost intelegere din partea patriarhului si, atunci, lucrul acesta s-a implinit.
Si ce loc de pace si de bucurare este frumosul mormant al Parintelui Galeriu, cata mangaiere aduce celor ce se aseaza cateva minute langa el sau si celor care numai trec pe strada, pe langa el, si-l privesc din apropiere, de peste gard.
Primele intalniri
Cand iti pleaca cineva drag, important tie, la Domnul, te cutreiera tot felul de amintiri, de momente de gratie cand ai fost impreuna cu cel plecat. Prima mea intalnire cu Parintele Galeriu s-a petrecut in primavara anului 1975, cand tocmai pornisem sa-mi caut un duhovnic.
Unul dintre cei recomandati, ca posibili de luat, era Parintele Galeriu. Cum eram foarte ravnitor la vremea acelor inceputuri ale mele intru ale crestinismului, am ajuns la "Sfantul Silvestru" intr-o duminica, de la inceputul utreniei, cand biserica era inca aproape goala.
Parintele a venit dupa mine. Iar cand a intrat in biserica, spre surprinderea mea, s-a indreptat direct spre mine, ca si cand m-ar fi cunoscut de mult. Lucrul acesta m-a impresionat tare si m-a bucurat copilareste. Am schimbat cateva cuvinte, eu m-am prezentat un pic. De atunci, legatura a ramas definitiva.
Avea un aspect monahal, venind dintr-o vadita vocatie de acest tip. Mai mult chiar, componenta monahala ii era una centrala. Ea se rasfrangea in gesturi si in privirea-i de intelept. Toate, parca, intru imbratisare. Avea o mare dragoste de manastiri si de monahi.
Dar, totodata, in chipul cel mai firesc, avea si mare nevoie de lume, caci nu pustia era mediul cel mai propice lucrarii lui. De fapt, se poate spune despre el ca purta, impunator, monahismul in mijlocul lumii, misionar. Mi-aduc aminte cum o data am avut binecuvantarea sa ajung la Sihastria, cand era si el acolo.
Am plecat pe dealuri, spre stana manastirii, o mica ceata, in frunte cu Parintele Cleopa si Parintele Galeriu. Parintele Galeriu statea modest, mai in umbra, Parintele Cleopa era, ca de la sine inteles, vioara intai. Din cand in cand, in anumite chestiuni teologice mai complicate, minunatul monah il consulta, totusi, intru aprobare, pe Parintele Galeriu.
Acesta confirma in felul in care-l confirma un ucenic bun pe maestrul sau. Ce peripatizari, ce cuvinte de folos! Pe sub cate un copac, pe drum, la stana, unde am fost primiti ca la Mamvri. A fost o zi de pregustare a raiului...
Dupa ce m-am mutat, impreuna cu sotia mea, in apartament nou, prin anul 1978 sau 1979, ne-am gandit sa facem o sfestanie, la care sa fie prezenti si sa slujeasca trei dintre preotii care ne erau cei mai apropiati: Parintele Iulian Stoicescu, care ne era duhovnic, Parintele Dumitru Staniloae si Parintele Constantin Galeriu.
Bineinteles, erau de fata mai toti prietenii nostri apropiati. A fost o concentrare de duh extraordinara. Parintele Galeriu a venit, ca de obicei, ultimul, cu oarece intarziere, cand aproape era sa pornim slujba fara el. Tacit, i s-a lasat Parintelui Staniloae rolul si rostul de protos.
Ceilalti doi se comportau parca in diaconi. Spuneau ecteniile, faceau partea cea mai mare a slujbei, Parintelui Staniloae lasandu-i-se citirea Evangheliei si cateva rugaciuni mai importante.
Parintele Iulian era foarte emotionat de prezenta Parintelui Staniloae si nici nu-i venea sa se aseze, statea sprijinit, ca intr-o strana, de o lada de zestre putin mai inalta. Pentru Parintele Staniloae, o sfestanie era o slujire cu totul rara.
Dintre toti, Parintele Galeriu era cel mai in largul lui. Cum era prima sfestanie de casa noua, Parintele Iulian ne-a desenat peste tot, pe pereti, niste cruci frumoase si destul de mari, care au staruit incurajator mult timp, pana la urmatoarea zugravire mai serioasa.
In criza de timp
Intarzierile Parintelui... Erau proverbiale! Ele nu se petreceau dintr-o obisnuinta sau dintr-o lentoare. Nu, ele erau rezultatul crizei permanente de timp.
Parintele voia sa rezolve prea multe solicitari, voia sa-i impace desavarsit pe toti si, atunci, intra, in chip firesc, in criza de timp, criza care, prin acumulare, crestea mult spre sfarsitul unei zile de lucrare necontenita. Imi amintesc doua dintre aceste intarzieri, care puteau avea implicatii mai mari.
Una a fost cu prilejul botezului baiatului meu, Ioan. Botezul se facea in ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1978, la biserica Flamanda (de pe strada Olimpului nr. 17), unde slujea duhovnicul meu, Parintele Iulian Stoicescu. Noi tineam neaparat sa fie prezent si Parintele Galeriu.
Stiind cat de lungi erau slujbele la "Sfantul Silvestru", precum si distanta dintre cele doua biserici, programasem botezul ceva mai tarziu. Lumea venise si astepta si tot astepta, iar Parintele nu mai sosea. Si noi nu stiam ce se intampla, daca mai vine sau nu. (Deh, nu existau telefoane mobile...)
Parintele Iulian era cel mai calm, parintele Gheorghe Sarbu, co-slujitor la "Flamanda", dimpotriva, cel mai impacientat... Dupa vreun ceas de la ora preconizata, a sosit valvartej si Parintele Galeriu, i-a imblanzit pe toti cu cuvintele, cu binecuvantarile si cu surasul sau de copil nevinovat... Si a fost un botez cum se cuvine.
Seara era Revelionul. Cu acest prilej, am organizat si mica "agapa" in familie, si cu cativa prieteni foarte apropiati. L-am invitat si pe Parintele Galeriu, care a venit spre miezul noptii, a stat un timp cu noi, a discutat cu multa rabdare, cu unul si cu altul, in modul cel mai direct, cel mai neprotocolar cu putinta... Prezenta lui ne-a fericit!
O alta intarziere s-a petrecut cu prilejul unei emisiuni pe care o realizam la un moment dat la Radio Romania Cultural. Se chema "Invitatul special". Seara de vineri, la fiecare doua saptamani, era dedicata religiei, alternativ cu filosofia.
L-am invitat la un moment dat si pe Parintele Galeriu. Ca sa fiu sigur ca ajunge la timp, i-am spus ca ma duc sa-l iau cu o masina, cu trei sferturi de ora inainte de inceputul emisiunii.
El mi-a spus ca este suficient sa ma duc cu o jumatate de ora inainte. M-am dus, totusi, mai repede cu vreo 40 de minute, asteptandu-l sa iasa. Stateam in masina, extrem de ingrijorat, caci la ora aceea traficul era infernal. Cand s-a facut ora preconizata, m-am dus sa vad ce se intampla.
M-am incrucisat cu o doamna care atunci iesea din casa si care mi-a spus ca Parintele tocmai s-a dus sa se odihneasca. Am ramas interzis, cum se spune in jargon.
Sa innebunesc si mai multe nu! Intru in casa foarte agitat si dau peste doamna Argentina, care ma ia la rost, ca suntem tot timpul pe capul Parintelui, ca nu-i respectam timpul de odihna... Ce sa-i mai explic? Nu era dispusa sa asculte nimic. Vedeam deja emisiunea compromisa. Eram disperat.
Totusi, pe la fara 20, iese si Parintele, calm, zambitor, aranjat. In sfarsit, am plecat. Pana la Radio, erau mai multe variante de drum. Trebuia aleasa nu atat cea mai scurta, cat cea mai degajata.
Si unde nu incepe Parintele sa-l dirijeze pe fiul meu, ca un vechi automobilist, intr-un Bucuresti supra-aglomerat si plin de sensuri unice. Am ajuns in ultima clipa, nici nu am mai avut timp sa ne tragem sufletele. A iesit o emisiune foarte buna.
La sfarsit, m-am trezit reprosandu-mi mie insumi ca sunt un om fara credinta, ca nu am avut incredere in Parintele, ca m-am enervat pe el...
La revolutie, in genunchi
Minunate mai erau serile de luni, la biserica Sfantul Silvestru, cand, dupa slujba, Parintele facea cateheze, interpretari, prelegeri in legatura cu o tema sau alta. Atmosfera era de o nepamanteasca pace si intensitate, in acelasi timp.
La un moment dat, Parintele Galeriu a vrut sa ia lectii de engleza. A rugat-o, in acest sens, pe o ucenica de-a lui, prietena buna de-a noastra, Ioana Novac. Aceasta ne explica amuzata cum se desfasurau aceste lectii, care s-au dovedit, pana la urma, a fi avut mai mult folos duhovnicesc pentru ea, decat eficienta pedagogica pentru Parintele.
Ele constau in citirea si traducerea unui text, de teologie, cel mai adesea. Tot timpul apareau tot felul de intreruperi, datorita numeroaselor solicitari exterioare. Apoi, Parintele era tot timpul tentat sa filosofeze in legatura cu anumite cuvinte si expresii din textul citit, tinand sa-i explice el profesoarei cum sta treaba, care-i traducerea corecta.
La revolutie, spre miezul zilei de 22 decembrie 1989, dupa noaptea aceea cu morti, l-am intalnit in zona Inter - Universitate, unde, la locurile de carnagiu, staruiau inca pete de sange, cu lumanari aprinse si flori in jurul lor. Lumea era fericita, dar si ingrozita, in acelasi timp, de grozavia jertfelor celor ucisi.
Parintele s-a oprit in fiecare loc, a ingenuncheat, a rostit rugaciuni si ectenii, a spus cu multimea rugaciunea Tatal nostru. Era extraordinar de patruns!...
Cand m-am dus sa fac doctoratul la Paris, la "Saint-Serge", aveam nevoie de o recomandare din partea Patriarhiei. Asa este cutuma. Pentru ca Patriarhia sa-mi dea aceasta binecuvantare, avea nevoie, la randul ei, de recomandarile a doi profesori de la Facultatea de teologie.
Pentru una dintre ele m-am gandit la Parintele Galeriu. Totul avea un mare grad de formalism. De obicei, cel care avea nevoie de o asemenea recomandare facea textul, apoi il supunea unei minime corecturi, dupa care profesorul o semna. Nu era el cel care-si batea capul.
Cu Parintele n-a mers asa. Textul propus de mine nu i s-a parut bun. Mi-a spus el ce trebuie sa scriu, ceva cam ditirambic la adresa mea (cat de minunat eram eu...). Am incercat sa protestez, dar n-a fost chip. M-a chemat intr-o duminica dimineata, inainte de slujba, ca sa semneze hartia.
O facusem dupa indicatiile lui exagerate, dar s-a pus pe indelunga corectare. Erau zece randuri, dar nimic nu mergea... Pur si simplu, nu-i iesea! Mi-a spus ca asa este el, exigent si cu cel mai mic text. Intr-un tarziu, s-a facut ora de mers la biserica si a amanat rezolvarea.
Nu m-am mai intors la el, m-am dus la parintele Constantin Cornitescu, decanul din acel moment al Facultatii de Teologie, care mi-a semnat-o imediat, in trecere de la facultate spre biserica, pe botul unei masini din apropiere.
La implinirea a 7 ani, s-a organizat la Facultatea de teologie un simpozion dedicat Parintelui Galeriu. El a urmat savarsirii unei liturghii si a unei pomeniri la biserica "Sfanta Ecaterina". La parastas, lumea s-a strans de la sine, firesc, indemnata de un imbold launtric comun, in jurul mesei cu prinosuri.
Toata lumea voia sa legene cu tot dragul si cu toata duiosia coliva Parintelui.
Numitorul comun al comunicarilor care au urmat in cadrul simpozionului acesta a fost: "Si pe mine m-a iubit Parintele Galeriu!". Cum observa cineva, chiar si persoane de obicei mai nabadaioase au avut o prezenta pasnica (fara ca sa fie, prin aceasta, placide).
Foto: AGERPRES (4), MEDIAFAX (5)
Se stransese lume ca in noaptea de Inviere, in acea zi de 13 august 2003, la biserica Sfantul Silvestru din Bucuresti. Piata din fata bisericii era intesata de circa 2500-3000 de credinciosi frematatori. Un murmur general se facea auzit: "A murit un sfant!".
Era o incredintare de obste. Si oare nu era asa? Nu trimisesera, oare, romanii, un nou sol jertfitor, dintre cei mai de seama, la Imparatie, la Dumnezeu?
Cate o boare alinatoare, parca trimisa de Parintele, mai domolea, din cand in cand, dogoarea zilei. Cuvintele slujbei cadeau grele de sensuri... Gandul la Parintele te facea mai atent la ele. Pe undeva, in fiecare, se insinua intrebarea:
Fara indoiala, Parintele Constantin Galeriu a fost, pentru epoca noastra, cel mai cunoscut preot al Bucurestilor, daca nu al intregii tari. Probabil ca a avut mai multi ucenici decat oricare alt preot din timpul nostru. Amintirea lui nu poate fi rememorata decat dinamic, in miscarile sale fizice si spirituale.
El poate fi foarte lesne vizualizat, deoarece totul la el, fiecare gest, fiecare cuvant, fiecare atitudine erau extrem de pregnante, de decupate. Gesturi ample, largi... Mana sustinand mantia pe o parte, mana prin barba, mangaiatul si prefiratul ei, atragerea atentiei in timpul predicarii, cu ambele maini sprijinite la tample sau suspendate in aer...
Facuse actorie in studentie si pastrase un pic de stiinta de actor, pe care o folosea cu placere si cu dibacie... De aici, si o anume dialogare retorica sau semi-retorica... Dar toata aceasta nevinovata actorie era debordata de firescul extraordinar al iubirii sale, ce-l facea sa para un soi de copil etern si intelept.
Nimeni nu era acuzat. Pentru orice om aflat intr-o situatie dificila, prin caderea sau caderile lui, singura plangere a parintelui, facuta cu un ton foarte grav, compatimind, era: "Sarmanul!". Respirand apasat, de parca ar fi purtat o mare povara.
Sunt, la romani, povesti care se refera la timpul cand Dumnezeu umbla pe pamant cu Sfantul Petru. Mersul Parintelui Galeriu prin casele oamenilor mi se pare ca era unul asemenea celui al Sfantului Petru, din acele povesti. Cat despre Hristos, era si El totdeauna acolo, cu o prezenta nevazuta, dar extrem de pregnanta, de vie.
Cu Parintele Galeriu se putea vorbi direct. Primea reprosuri si observatii fara sa se supere, cu un zambet cald si plin de intelegere.
Era un om cu precadere al inspiratiei retorice, si numai in secundar al scrisului. Nu avea nici destul ragaz pentru scris. De aceea, cand scria, prefera, de multe ori, s-o faca dictand, ca odinioara Apostolul Iubirii, Ioan, care isi dicta Evanghelia lui Prohor.
Adesea a avut vreun secretar sau vreo secretara de incredere, care-i nota gandurile si apoi, corectate si intregite, le batea la masina. Spontaneitatea-i era o permanenta ("Acum mi-a venit gandul acesta!"). Era daruit cu o memorie fantastica.
Stia sute de nume pe dinafara. La spovedanie, la rugaciunile de dezlegare, desi cei prezenti erau cu zecile, ii pomenea sfintia sa pe toti, nu ii punea sa-si spuna singuri numele, cum se procedeaza indeobste in astfel de situatii.
Si cata mangaiere cand, om de tot smerit fiind, te cheama cineva (si nu oricine!) pe nume, cand chemarea aceasta este facuta astfel incat sa intelegi ca esti foarte pretios lui Dumnezeu.
Graiul mainilor
A fost, neindoios, Parintele Constantin Galeriu un preot intru care Dumnezeu a binevoit. Toate spusele si faptele sale erau seminte aruncate spre rodire bogata. Un om pentru toate mediile.
Intra in tot felul de locuri infruntand, din aceasta cauza, critici pripite sau indreptatite, cu gandul ca pretutindeni este ceva de salvat, ceva de rascumparat, si ca lucrul acesta nu este posibil decat cu asumare de riscuri si cu jertfa neprecupetita.
Credea ca iubirea insotita de rugaciune poate birui in incercarile cele mai temerare. Dar, totusi, adesea parca se lasa prea mult exploatat.
Ocupa locul, il locuia deplin, il marca. Era irezistibil si inconfundabil. Polariza societatea in care se afla.
Reusea sa se impuna in cele mai diferite medii, poate si pentru ca raspundea unei imagini virtuale a oricarui om despre preotul ideal. Avea ceva din preotii interbelici, dar era in acelasi timp extrem de modern, ca modalitate de abordare a misiunii, si ca lecturi.
O prezenta aproape actoriceasca
�
Multi isi vor fi dorit sa fie considerati fii privilegiati, iar el a stiut sa faca din fiecare un fiu privilegiat sau o fiica privilegiata. Capatase puterea de a stabili o relatie intim personala cu foarte multi oameni. Fara sa starneasca invidii reciproce.
Dumnezeu nu starneste gelozii cu iubirea Lui. Tot asa, si parintii imbunatatiti, care au realizat mai abitir asemanarea cu El.
A stat un an si jumatate pe ceea ce se numeste, indeobste, pat de suferinta. In situatii din acestea, te poti gandi ca omul este mai putin prezent si nu continuu constient.
Cand este vorba de un om imbunatatit, adevarul este insa altul: la o privire atenta, parca Dumnezeu este mai prezent, compensand. La Parintele, lucrul acesta era vizibil.
Cu toate ca Parintele Galeriu vorbea cu dificultate si imobilitatea il stanjenea vizibil, era de o trezvie exceptionala si foarte activ in relatii. Spusele-i deveneau margaritare testamentare.
Era de observat, de pilda, bucuria de a binecuvanta. Pana la sfarsit. Din fericire, mana dreapta ii ramasese valida si o folosea cu fervoare, cu frenezie chiar, in acest scop. Graiul acela minunat al mainilor sale...
Un om viforos
Cand a fost internat, pentru un timp mai lung, la Spitalul Municipal, mi s-a transmis sa incerc sa fac in asa fel, incat sa-l viziteze Parintele Patriarh Teoctist si sa-l spovedeasca.
Nu stiu de ce si cum se trasese concluzia, in familia Parintelui, ca eu as avea mare trecere la patriarh. Ascultator, am transmis la secretariatul patriarhului aceasta sugestie. Si patriarhul s-a dus, nu singur, ci insotit de Inalt Preasfintitul Gherasim al Ramnicului.
Acesta a fost acela care, pana la urma, l-a spovedit, ca fiind un pic mai in varsta decat Preafericitul Teoctist, care a asteptat in acest timp, rabdator, pe culoar. Se pare ca vizita aceasta l-a bucurat tare mult pe Parintele Galeriu.
Pe de alta parte, solicitarea familiei de a fi adus patriarhul marturiseste despre dragostea pe care Parintele Galeriu, la randul lui, o avea pentru patriarh.
Imi staruie continuu in memorie, proaspete, cuvintele indemn spuse la penultima intalnire, cand se afla in casuta parohiala, imobilizat la pat: "Traieste-ti unicitatea!".
Desigur, suntem persoane, suntem unici oricum, dar ce voia sa spuna Parintele era cu mult mai mult. Unicitatea trebuie traita, implinita... Si nu numai unicitatea personala, ci si unicitatea intr-o relatie, unicitatea unei relatii.
Cel mai cunoscut preot al Bucurestilor
�
Dincolo de parintele bland si mereu disponibil, infinit rabdator si ingaduitor, gata sa mangaie si sa ostoiasca pe oricine avea nevoie, se afla un om cu trairi intense, aprinse, patetice chiar, confruntandu-se cu mari intrebari existentiale.
Desigur, ramanand mereu si intru toate duhovnicesc... Nu cred ca sunt prea multi cei carora le-a facut cunoscut acest lucru...
Cam cu trei saptamani inainte de a muri, cineva a venit sa-mi transmita acest mesaj: "A zis ca-ti duce dorul!".
Il cam abandonasem, la un moment dat... Ma duceam extrem de rar pe la "Sfantul Silvestru". Credeam ca are destui fii duhovnicesti si destula lume in jurul lui. Totusi, imi ducea dorul...
E bine ca preotul, atunci cand el a fost unul emblematic pentru parohia respectiva, si nu numai pentru ea, sa fie inmormantat in preajma bisericii in care a slujit, langa zidurile ei.
In cazul Parintelui Galeriu, a fost dorinta si staruinta din partea parohiei, a fost intelegere din partea patriarhului si, atunci, lucrul acesta s-a implinit.
Si ce loc de pace si de bucurare este frumosul mormant al Parintelui Galeriu, cata mangaiere aduce celor ce se aseaza cateva minute langa el sau si celor care numai trec pe strada, pe langa el, si-l privesc din apropiere, de peste gard.
Primele intalniri
Cand iti pleaca cineva drag, important tie, la Domnul, te cutreiera tot felul de amintiri, de momente de gratie cand ai fost impreuna cu cel plecat. Prima mea intalnire cu Parintele Galeriu s-a petrecut in primavara anului 1975, cand tocmai pornisem sa-mi caut un duhovnic.
Unul dintre cei recomandati, ca posibili de luat, era Parintele Galeriu. Cum eram foarte ravnitor la vremea acelor inceputuri ale mele intru ale crestinismului, am ajuns la "Sfantul Silvestru" intr-o duminica, de la inceputul utreniei, cand biserica era inca aproape goala.
Parintele a venit dupa mine. Iar cand a intrat in biserica, spre surprinderea mea, s-a indreptat direct spre mine, ca si cand m-ar fi cunoscut de mult. Lucrul acesta m-a impresionat tare si m-a bucurat copilareste. Am schimbat cateva cuvinte, eu m-am prezentat un pic. De atunci, legatura a ramas definitiva.
Avea un aspect monahal, venind dintr-o vadita vocatie de acest tip. Mai mult chiar, componenta monahala ii era una centrala. Ea se rasfrangea in gesturi si in privirea-i de intelept. Toate, parca, intru imbratisare. Avea o mare dragoste de manastiri si de monahi.
Dar, totodata, in chipul cel mai firesc, avea si mare nevoie de lume, caci nu pustia era mediul cel mai propice lucrarii lui. De fapt, se poate spune despre el ca purta, impunator, monahismul in mijlocul lumii, misionar. Mi-aduc aminte cum o data am avut binecuvantarea sa ajung la Sihastria, cand era si el acolo.
Am plecat pe dealuri, spre stana manastirii, o mica ceata, in frunte cu Parintele Cleopa si Parintele Galeriu. Parintele Galeriu statea modest, mai in umbra, Parintele Cleopa era, ca de la sine inteles, vioara intai. Din cand in cand, in anumite chestiuni teologice mai complicate, minunatul monah il consulta, totusi, intru aprobare, pe Parintele Galeriu.
Acesta confirma in felul in care-l confirma un ucenic bun pe maestrul sau. Ce peripatizari, ce cuvinte de folos! Pe sub cate un copac, pe drum, la stana, unde am fost primiti ca la Mamvri. A fost o zi de pregustare a raiului...
Biserica Sf. Silvestru din Bucuresti, unde a slujit parintele Galeriu
�
Dupa ce m-am mutat, impreuna cu sotia mea, in apartament nou, prin anul 1978 sau 1979, ne-am gandit sa facem o sfestanie, la care sa fie prezenti si sa slujeasca trei dintre preotii care ne erau cei mai apropiati: Parintele Iulian Stoicescu, care ne era duhovnic, Parintele Dumitru Staniloae si Parintele Constantin Galeriu.
Bineinteles, erau de fata mai toti prietenii nostri apropiati. A fost o concentrare de duh extraordinara. Parintele Galeriu a venit, ca de obicei, ultimul, cu oarece intarziere, cand aproape era sa pornim slujba fara el. Tacit, i s-a lasat Parintelui Staniloae rolul si rostul de protos.
Ceilalti doi se comportau parca in diaconi. Spuneau ecteniile, faceau partea cea mai mare a slujbei, Parintelui Staniloae lasandu-i-se citirea Evangheliei si cateva rugaciuni mai importante.
Parintele Iulian era foarte emotionat de prezenta Parintelui Staniloae si nici nu-i venea sa se aseze, statea sprijinit, ca intr-o strana, de o lada de zestre putin mai inalta. Pentru Parintele Staniloae, o sfestanie era o slujire cu totul rara.
Dintre toti, Parintele Galeriu era cel mai in largul lui. Cum era prima sfestanie de casa noua, Parintele Iulian ne-a desenat peste tot, pe pereti, niste cruci frumoase si destul de mari, care au staruit incurajator mult timp, pana la urmatoarea zugravire mai serioasa.
In criza de timp
�
Parintele voia sa rezolve prea multe solicitari, voia sa-i impace desavarsit pe toti si, atunci, intra, in chip firesc, in criza de timp, criza care, prin acumulare, crestea mult spre sfarsitul unei zile de lucrare necontenita. Imi amintesc doua dintre aceste intarzieri, care puteau avea implicatii mai mari.
Una a fost cu prilejul botezului baiatului meu, Ioan. Botezul se facea in ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1978, la biserica Flamanda (de pe strada Olimpului nr. 17), unde slujea duhovnicul meu, Parintele Iulian Stoicescu. Noi tineam neaparat sa fie prezent si Parintele Galeriu.
Stiind cat de lungi erau slujbele la "Sfantul Silvestru", precum si distanta dintre cele doua biserici, programasem botezul ceva mai tarziu. Lumea venise si astepta si tot astepta, iar Parintele nu mai sosea. Si noi nu stiam ce se intampla, daca mai vine sau nu. (Deh, nu existau telefoane mobile...)
Parintele Iulian era cel mai calm, parintele Gheorghe Sarbu, co-slujitor la "Flamanda", dimpotriva, cel mai impacientat... Dupa vreun ceas de la ora preconizata, a sosit valvartej si Parintele Galeriu, i-a imblanzit pe toti cu cuvintele, cu binecuvantarile si cu surasul sau de copil nevinovat... Si a fost un botez cum se cuvine.
Seara era Revelionul. Cu acest prilej, am organizat si mica "agapa" in familie, si cu cativa prieteni foarte apropiati. L-am invitat si pe Parintele Galeriu, care a venit spre miezul noptii, a stat un timp cu noi, a discutat cu multa rabdare, cu unul si cu altul, in modul cel mai direct, cel mai neprotocolar cu putinta... Prezenta lui ne-a fericit!
O alta intarziere s-a petrecut cu prilejul unei emisiuni pe care o realizam la un moment dat la Radio Romania Cultural. Se chema "Invitatul special". Seara de vineri, la fiecare doua saptamani, era dedicata religiei, alternativ cu filosofia.
L-am invitat la un moment dat si pe Parintele Galeriu. Ca sa fiu sigur ca ajunge la timp, i-am spus ca ma duc sa-l iau cu o masina, cu trei sferturi de ora inainte de inceputul emisiunii.
�
M-am incrucisat cu o doamna care atunci iesea din casa si care mi-a spus ca Parintele tocmai s-a dus sa se odihneasca. Am ramas interzis, cum se spune in jargon.
Sa innebunesc si mai multe nu! Intru in casa foarte agitat si dau peste doamna Argentina, care ma ia la rost, ca suntem tot timpul pe capul Parintelui, ca nu-i respectam timpul de odihna... Ce sa-i mai explic? Nu era dispusa sa asculte nimic. Vedeam deja emisiunea compromisa. Eram disperat.
Totusi, pe la fara 20, iese si Parintele, calm, zambitor, aranjat. In sfarsit, am plecat. Pana la Radio, erau mai multe variante de drum. Trebuia aleasa nu atat cea mai scurta, cat cea mai degajata.
Si unde nu incepe Parintele sa-l dirijeze pe fiul meu, ca un vechi automobilist, intr-un Bucuresti supra-aglomerat si plin de sensuri unice. Am ajuns in ultima clipa, nici nu am mai avut timp sa ne tragem sufletele. A iesit o emisiune foarte buna.
La sfarsit, m-am trezit reprosandu-mi mie insumi ca sunt un om fara credinta, ca nu am avut incredere in Parintele, ca m-am enervat pe el...
La revolutie, in genunchi
Minunate mai erau serile de luni, la biserica Sfantul Silvestru, cand, dupa slujba, Parintele facea cateheze, interpretari, prelegeri in legatura cu o tema sau alta. Atmosfera era de o nepamanteasca pace si intensitate, in acelasi timp.
La un moment dat, Parintele Galeriu a vrut sa ia lectii de engleza. A rugat-o, in acest sens, pe o ucenica de-a lui, prietena buna de-a noastra, Ioana Novac. Aceasta ne explica amuzata cum se desfasurau aceste lectii, care s-au dovedit, pana la urma, a fi avut mai mult folos duhovnicesc pentru ea, decat eficienta pedagogica pentru Parintele.
Ele constau in citirea si traducerea unui text, de teologie, cel mai adesea. Tot timpul apareau tot felul de intreruperi, datorita numeroaselor solicitari exterioare. Apoi, Parintele era tot timpul tentat sa filosofeze in legatura cu anumite cuvinte si expresii din textul citit, tinand sa-i explice el profesoarei cum sta treaba, care-i traducerea corecta.
La revolutie, spre miezul zilei de 22 decembrie 1989, dupa noaptea aceea cu morti, l-am intalnit in zona Inter - Universitate, unde, la locurile de carnagiu, staruiau inca pete de sange, cu lumanari aprinse si flori in jurul lor. Lumea era fericita, dar si ingrozita, in acelasi timp, de grozavia jertfelor celor ucisi.
Parintele s-a oprit in fiecare loc, a ingenuncheat, a rostit rugaciuni si ectenii, a spus cu multimea rugaciunea Tatal nostru. Era extraordinar de patruns!...
Moartea lui a adunat multimi uriase de credinciosi
�
Cand m-am dus sa fac doctoratul la Paris, la "Saint-Serge", aveam nevoie de o recomandare din partea Patriarhiei. Asa este cutuma. Pentru ca Patriarhia sa-mi dea aceasta binecuvantare, avea nevoie, la randul ei, de recomandarile a doi profesori de la Facultatea de teologie.
Pentru una dintre ele m-am gandit la Parintele Galeriu. Totul avea un mare grad de formalism. De obicei, cel care avea nevoie de o asemenea recomandare facea textul, apoi il supunea unei minime corecturi, dupa care profesorul o semna. Nu era el cel care-si batea capul.
Cu Parintele n-a mers asa. Textul propus de mine nu i s-a parut bun. Mi-a spus el ce trebuie sa scriu, ceva cam ditirambic la adresa mea (cat de minunat eram eu...). Am incercat sa protestez, dar n-a fost chip. M-a chemat intr-o duminica dimineata, inainte de slujba, ca sa semneze hartia.
O facusem dupa indicatiile lui exagerate, dar s-a pus pe indelunga corectare. Erau zece randuri, dar nimic nu mergea... Pur si simplu, nu-i iesea! Mi-a spus ca asa este el, exigent si cu cel mai mic text. Intr-un tarziu, s-a facut ora de mers la biserica si a amanat rezolvarea.
Nu m-am mai intors la el, m-am dus la parintele Constantin Cornitescu, decanul din acel moment al Facultatii de Teologie, care mi-a semnat-o imediat, in trecere de la facultate spre biserica, pe botul unei masini din apropiere.
La implinirea a 7 ani, s-a organizat la Facultatea de teologie un simpozion dedicat Parintelui Galeriu. El a urmat savarsirii unei liturghii si a unei pomeniri la biserica "Sfanta Ecaterina". La parastas, lumea s-a strans de la sine, firesc, indemnata de un imbold launtric comun, in jurul mesei cu prinosuri.
Toata lumea voia sa legene cu tot dragul si cu toata duiosia coliva Parintelui.
Numitorul comun al comunicarilor care au urmat in cadrul simpozionului acesta a fost: "Si pe mine m-a iubit Parintele Galeriu!". Cum observa cineva, chiar si persoane de obicei mai nabadaioase au avut o prezenta pasnica (fara ca sa fie, prin aceasta, placide).
Foto: AGERPRES (4), MEDIAFAX (5)
0 comments:
Post a Comment