ZibelTHURdos, sau Zbelsurdos-Gebeleizis la daci- era THOR al triburilor gemanice. Am facut mult research asa incit stiu ce vorbesc(google it).
E foarte interesant ca pe 20 iulie s-a suprapus sarbatoarea crestina a sfintului Ilie si pe 22 iulie a sfintului Foca, ambii desemnati cu proiectarea de fulgere, tunete si foc, dar si cu pedepsirea celor ce pacatuiesc. Or, in panteonul trac, Gebeleizis era si desemnat sa pastreze dreptatea pe pamint(aici se observa un sincretism Thor cu Tyr-Marte-zeul dreptatii divine si care, cum spune Iordanes, era parintele dacilor si stramosilor lor, care se mindreau cu asta).
Desigur nu trebuie sa-l uitam pe aryanul Indra care, la fel ca si Taranis al celtilor(din nou Gebeleizis), are in mina chakra-arma suprema-roata universala ce pastreaza echilibrul cosmic.
Senzational mi se pare ca in aceasta perioada zeii vechi se trezesc, fapt demonstrat de micul tur de forta facut de Gebeleizis zilele astea in Bucuresti, Cluj si la munte.
Postez mai jos un articol interesant din FORMULA AS despre vechile obiceiuri romanesti populare, in care putem decela usor cultul lui Zbelthurdos.
Argel, sat de hutuli, la granita de nord a Bucovinei
Departe, in obcinile de miazanoapte ale Bucovinei, exista un deal magic, unde in fiecare an sunt trasniti oameni. Un deal pe care mai traiesc azi doar cativa batrani singuratici, ce nu vor sa-si paraseasca in nici un chip casele lor din cer.
Ziua fricii
22 iulie, ziua Sfantului Foca. Sarbatoare insemnata cu rosu in calendarele populare din Bucovina. Foca e sfantul focului, stapanul fulgerelor si-al trasnetelor care omoara si parjolesc. Sfantul fricii. Inaintam prin sate incremenite.
Oamenii s-au pitit in case, cu palmele pe genunchi. E arsita. Sfantul Foca e cea mai crunta dintre toate zilele verii. In calendarul vechi figureaza ca sarbatoare, insa in satele hutulesti din Bucovina, e mai degraba o zi a fricii, in care sa nu coci, sa nu mananci, sa nu te-mprumuti cu foc si sa-ti stapanesti in cap fie si cel mai palid gand necuminte. Cel mai bine e sa nu rostesti, sa nu faci "nimic absolut".
Animalele fornaie in grajduri, strigand dupa mancare, dar nu primesc nimic. Ieslele sunt goale. Postesc si vitele, laolalta cu oamenii. Albastrul cerului pandeste nemiscat deasupra tuturor. Oricand se poate mania pe cel ce a gandit macar o singura necuviinta.
Si atunci, cerul grabeste spre vinetiu si deodata se sparge si-ncepe sa arunce cu sagetile trasnetului. S-au pomenit pe aici oameni "trasniti din senin", altii carora le-a ars casa, gospodaria, tot, doar pentru un mic pacat savarsit in ziua Sfantului Foca.
Suntem in Argel, aproape de hotarul de nord al tarii. Satenii privesc cu spaima un deal lung si taios, aflat peste apa tacuta a Moldovitei. Incordati, isi plimba ochii pe coama subtire, de la un capat la altul, acolo unde abia mai ghicesti cateva case singuratice.
"Zigreva...", murmura mosnegi teposi in barbie, iar femeile-si astupa gurile cu broboada, ramanandu-le afara doar ochii infricati. Daca-i intrebi ceva despre locul ala pierdut in vazduh, fug in case. Bizara intamplare, ca ne-am nimerit aici, cautand "Dealul Trasnetelor", tocmai de Foca, azi, cand toti hutulii sunt tematori de foc si stau zavorati in liniste.
Dimineata, cand am plecat la drum, nu stiam. Habar n-aveam ce sarbatoare este. Iar acum, coincidenta asta stranie ma pune pe ganduri. Impreuna cu mine sunt doi barbati, doi oameni ai locului. Pe primul il cheama Ilie Florescu.
Taran, singurul roman dintr-un sat de hutuli, Rasca. Cel de-al doilea este Nicolae Iurniuc, hutul get-beget, insa plecat cu multa vreme-n urma la oras, la Campulung Moldovenesc. De profesie... cautator de comori. Venit cu noi si
datorita credintei ca pantecul dealului catre care ne indreptam ar fi burdusit cu tezaure si ca tocmai de aceea acolo trasneste asa mult, caci trasnetul e atras de metalele scumpe. Nicolae Iurniuc, om ros, inalt, ascutit, imi zice ca pe bunicul sau il chema chiar asa, Carmaci Foca, ca "sunt multi Foca pe-aici", ca asta-i nume stravechi, des intalnit si azi in hutulime.
Ca de fapt aceasta sarbatoare "de la hutuli se trage". Chiar daca in calendarul ortodox ea apare ca o zi a Sfantului Mucenic Foca, batranii o vedeau ca pe-o napraznica zeitate umblatoare prin cer, aducatoare de foc si necazuri pacatosilor.
E cald. Coama de deal tremura in lumina amiezii. Intr-adevar, se vad cateva case risipite de-a lungul ei, pe conturul acela sovaitor, unde pamantul se intretaie cu cerul. Cine o fi traind in ele, tocmai pe muchia infricosatorului Deal al Trasnetelor?
Badea Ilie zice c-au fost altadata mai multe, aproape un catun intreg, "da tate-o ars". Au fost trasniti oameni, au fost trasnite case, grajduri, animale nenumarate. Au ars pe rand, parjoliti de focul din cer, uneori cate trei gospodari intr-o singura vara, astfel ca azi au ramas doar cativa batrani curati, cu mare credinta, care nu vor sa se desparta cu nici un chip de pamanturile unde s-au nascut.
Oameni care zic ca mai bine trasniti, decat sa-si lase de izbeliste casele lor din cer.
Carja de aur
Dealul se apropie tot mai mult. Zigreva! Ce nume... Asa i se zice in batranul grai hutulesc. Zigreva, Dealul Trasnetelor... Abia acum vedem ca pe ascutisul cel mai semet isi ridica bratele o cruce. Mare, alba, pravoslavnica.
Badea Ilie o priveste chioras, ferindu-si ochii de soare. "Amu o pus-o, de vreo doi ani. O urcat preotu cu tat satu si-o sfintit-o, tat frumos. Ca tare mai batea focul pe partea asta. Doamne, tare mult mai batea..." O cruce care sa apere dealul de furia trasnetului. Un sat intreg, de la copii la batrani, urcand Zigreva ca pe o Golgota, cu lumanari aprinse in plina zi.
Inainte merge preotul, infasurat in odajdii sobre, citind neintrerupt cu glas mare. Iar si mai in fata, aproape de capatul obcinei, cativa baieti tineri purtand pe spinarile asudate o cruce grea, cu totul si cu totul din fier. Au ajuns sus, iar crucea se inalta in cantecul de rugaciune al tuturor. Mai bine sa trasneasca sfanta cruce, decat sa-i trasneasca mai departe pe oameni...
Uitandu-se catre deal, Iurniuc hutulul ma intreaba daca intr-adevar sunt sigur ca vreau sa-l urc, daca nu vreau s-o lasam pe maine. Ilie rade. El nu se teme. Barbat gros, voinicos, cu pantecele camesii strans strasnic in chimir, cu perciuni grozavi si plete mici, blonde, sub palaria de vanator, cu ochii lui cei verzi sticlind in mii de ape...
Ne zice sa n-avem grija, caci stie el cateva "boscorodiri" invatate de la batrani care sa ne pazeasca de fulger, "dac-o hi sa hie". Scrijeleste cu unghia o cruce pe scoarta unui brad, ii sopteste copacului cateva cuvinte secrete. Si, gata, putem sa urcam. Vazandu-ne c-o luam pe drumul din stanga, ce ocoleste dealul pe la miazanoapte, un gospodar ne striga peste gard: "Domnu Iisus cu voi!..." .
***
Drumul pare sa nu duca nicaieri. Se sfarseste treptat, rasfirandu-se in mrejele codrului. Ne avantam printr-o padure stranie, intunecoasa, de brazi subtiri, cu trunchiurile golase pana-n virf. Ilie Florescu spune ca ne va duce la un "mosneag", cel mai vechi de pe intreaga Zigreva, care i-a cunoscut pe multi dintre trasniti si care "stie cat in luna". "Cat in luna stie mosneagu", zice.
Luam in piept dealul, pe carari diferite. Eu cu badea Ilie de-o parte, vorbind zgomotos intre noi, Nicolae Iurniuc tot in dreptul nostru, insa ceva mai incolo, urcand tacut pe poteci doar de el stiute, scormonind ici-colo pamantul cu un betisor de alun.
Ii vedem uneori chipul rosu, ascutit, concentrat, aparand pe dupa arbori, pentru ca apoi sa dispara iarasi. E limpede ca gandul ii sta tot la comorile sale. Iar Ilie Florescu imi sopteste complice ca da, dealul e intr-adevar plin cu "fiare" stravechi, ca pe el se mai vad inca ridicandu-se flacari galbui de la comorile necurate, juruite de zgarciti diavolului, ca si mosnegii de altadata ziceau ca din pricina asta "bate" cu foc, fiindca "banii care joaca sub pamant atrag focul din cer".
A fost aici si armata, acum vreo douazeci de ani, cotrobaind coastele cu niste detectoare speciale, facand masuratori, dar nu se stie nimic din ce-au aflat. Taranii insa stiu si-au gasit. Dintotdeauna au gasit. "Era un mosneag, unu Saghin Artimon, si-o avut banii ascunsi acolo sus, in varfu dealului", zice Ilie, incepand sa rasufle mai greu la urcus. "Mosu i-o bagat in
pamant, s-apai pe urma o murit. Si un cioban, Niciuc Ion - traieste, pacat ca nu l-am luat cu noi -, mergea cu oile peste locu ala. Canele lui tat zgriptanea cu laba. Omu s-o aplecat si numa ce-o vazut maneru de la o carja de aur ingropata acolo. O tras-o afara si s-o minunat. Frumoasa, subtirica, lucea tat fain frumos!
S-o dus cu ea napoi la stana si, cand o vazut-o ciobanii, si-o pus manurile-n cap: "Unde-ai gasit-o, mai omule bun?"... Prostu nu stia ca sub carje de-aiestea-s ascunsi mereu bani. Asta-i semnu ca acolo era cazanu cu bani sub pamant. S-o dus tati sa cate locu, o scociorat tat dealu-mprejur, da nu l-o mai gasit.
Omu nu-si amintea, n-o lasat acolo nici un semn, nimica. Si-n ziua de azi, banii tot acolo is, iara prostu se plimba prin sat c-o carja de aur scoasa din Dealul Trasnetelor..."
Sangele diavolului
Din cand in cand, Nicolae Iurniuc ne cheama pe partea lui, sa ne arate ce-a mai gasit. Ramasite de arbori carbonizati, arsi pe verticala, de sus pana jos, ca lumanarile. Taciuni imprastiati prin tot locul. Ii cercetam cu piciorul, contemplativi, intrebandu-ne.
Intrebandu-ne cum e posibil sa fie trasnit un arbore, taman in mijlocul padurii. Ilie nu prea crede. Hutulul Iurniuc isi aminteste insa de anii copilariei, de mosnegii care ocoleau cu teama, scuipand in san, orice copac fulgerat. De bunica-su, Foca Carmaci, care-l atentiona ca sfantul cu acelasi nume "nu stie multe", trage ca un nebun oriunde i se pare ca s-a ascuns necuratul, in orice copac, capita, casa, chiar si in turle de biserici.
Asadar, arborii arsi "sunt alesi", zice. Alesi din cer sa moara, oriunde s-ar afla. "Asta imi amintesc bine: eram odata cu un batran in padure si el m-a chemat sa-mi arate ceva. S-a aplecat la radacina unui pom innegrit, tocmai ars de fulger. Era acolo asa, ca o bala rosie, gelatinoasa, gretoasa, cam cat o palarie de mare.
Mosneagul mi-a spus: "Baiete, uite aici l-o trasnit pe necuratu!", si si-a facut mii de cruci. Am dat sa ating mazga aceea rosiatica, dar el m-a lovit peste degete. "Nu te atinge, copchile, de sangele diavolului!". Sangele diavolului, asa a zis. Si ca unii au ramas cu mana arsa dupa ce-au atins bala rosie.
Arbori din astia, in care batranii zic ca s-a aciuat Satana, sunt foarte rari. Eu insumi am vazut doar vreo doi-trei in toata viata mea. Hutulii ii cauta nebuneste, caci numai din lemnul lor isi fac viorile, fluierele, numai din lemn de pom trasnit in care a intrat "o putere" din cer. Puteti sa-i ziceti necurat, puteti sa-i ziceti oricum. Intr-adevar, ei canta diavoleste de frumos.
Ei nu pot trai fara muzica, fara libertate. "Nu-i hutan acela ce nu canta si joaca" - asta-i aproape asa, ca un slogan national. Am cunoscut un mos, pe Demacusa, care facea scripci din copaci fulgerati. Mi-a luat si mie mama odata de la el o vioara din aceea mica, de copil, facuta din lemn de brad.
N-o sa va vina sa credeti, dar eu l-am vazut cu ochii mei: mosneagu era complet surdo-mut, om nascut cu limba legata. Si facea viorile cele mai limpezi din tinut si canta la scripca de-ti veneau lacrimile. L-am vazut cantand, nu o data. Avea cantecul nu in urechi, nu in glas, il avea in sange. Pe mosneag il chema Foca."
Singuraticii
Iurniuc cel rosu dispare din nou pe costisele lui. Undeva, sus, la capatul padurii, incepe sa se zareasca o dunga de lumina. Am urcat deja vreo trei kilometri si abia ma mai pot tine dupa omul asta gros, Ilie Florescu. Imi zice ca de-abia dupa geana aia luminoasa incep dealul si satul Zigreva, taramul singuraticilor ce nu coboara de acolo, nici daca-i platesti cu aur.
De ce nu pleaca? Pentru ca... asa sunt ei. Un neam ciudat. Nu le place apropierea de drum. Isi fac casele pe varfuri de dealuri sau chiar in mijlocul codrilor. Vecinii li-s la kilometri departare. Unii nici macar nu-si croiesc poteci, ca sa nu fie gasiti. Ei n-au o istorie cu razboaie si domnitori. Calul si flinta erau legea lor.
Inaintasii lor au fost haiduci, fugari, calareti cruzi ce-au colonizat paduri nesfarsite, si-au deschis o poiana si si-au incropit casa. Haiducul Dovbus, haiducul Banderas, astia au fost eroii lor "nationali". Cei de azi ii mostenesc. Le place sa traiasca salbaticit si liber. "Si-acuma mai
sunt pe coastele astea, prin paduri, batrani care nu s-o uitat in viata lor la televizor. Stau in casele lor batranesti din barne, n-au lumina electrica, da nici nu le trebe. Asa-s si mosnegii astia la care mergem acuma. Erau aicea doi, o baba si-un mosneag, care n-o coborat niciodata. O trait bine-amandoi.
Si un baiat de-a lor i-o tot inghiontit sa vina sa stea la el acasa, la Moldovita, ca sa poata cata mai bine de dansii. La-nceput n-o vrut, da pan la urma s-o lasat dusi. Si n-o durat cateva luni, c-o murit mosneagu. L-o mormantat pe mosneagu si la o saptamana s-o dus si baba. O ramas casuta lor batraneasca acolo sus.
Ti-i mai mare mila sa te uiti la ea. N-o putut trai in alta parte. In alta parte s-o uscat pe picioare..."
Piatra cereasca
Ajungem pe culme. Un Paradis al florilor. In departari, valuri rotunde de obcini verzi-albastrii, incalecandu-se cuminti una peste cealalta, ca-n desenele nevinovate ale copiilor. Vai tihnite, presarate cu suri si capite mici, hutulesti, de statura unui gospodar.
Mai avem inca pe-atata de mers, pe muchia subtire a coamei, pana la casele mosnegilor. Si abia acum incepe lungul sir al trasnitilor, pe care nea Ilie ni-l infatiseaza apocaliptic, aratand cu palma in toate directiile, spre stani invizibile, temelii de grajduri sau case care nu mai sunt. "Acolo, dincolo de stalpu cela... Vedeti niste lemnaraie?
O fost unu cu gospodarie maaare, care i-o trasnit anu trecut. Cai, grajd, casa, vite! Tat o ars! Avea o iapa mare, faina, de vreo sapte su de chile - o trantit-o in grajd si tata s-o zvarcolit prin fan pan-o pierit. El mort, nevasta moarta. Dincolo, unde-s claile celea multe: o fost casa la un baiet tanar. Grajd cu doi cai, fan... Tat o ars!
Dincolo, alt baiet... O luat foc coama cailor si fugeau bolanzi pe pasune! Acela grajd, cum videti, acela o ars tat, si casa pana-n tavan. Era la un om nacajat, care-o murit si el. Mai la vale, acolo, i-o ars doua grajduri, porci, cai, vite, tat-tat-tat! Avea omu zece capete de vite si-o ramas fara nici o vacuta. N-o ramas nimic. Nimic!..." Si altii si altii...
Si-si mai aminteste Ilie Florescu de acum cativa ani, cand s-a nimerit pe Dealul Trasnetelor cu inca zece insi, chiar in mijlocul urgiei. "O-nceput deodata, cu o vantoasa mare. Eram zece barbati, caram butuci cu caii de la padure.
Vuiaaa, indoia copacii uite-asa, pan la pamant, rascolea tata iarba, si afara, la amiaz, era asa intuneric, de ziceai ca-i sara. Si o-nceput sa traga cu fulgere. Batea pe langa noi, ca pe front! Ne-am dus la o casuta din fundu dealului si ne-am bagat acolo, in casa, la un om. Stateam tati in fereastra si ne uitam.
Doamne, Doamne, ce era afara! Doamne fereste!... Uite-asa cadea trasnetele, incrucisate! Izbeau pamantu! Intra raze de tate culorile, cobora asa cate-o coloana lunga de foc din cer, de-am crezut ca se duce dealu cu noi.
Omu statea in genunchi, in mijlocu casei, si se ruga cu glas tare. Zicea intruna "Tatal Nostru". Cum termina, lua rugaciunea de la cap. Doua ore o tanut trasnetele si el inca citea. Noi am legat doi cai de gard si-i vedeam cum s-o lasat caii gios si se tavalea, se-nvarteau cu copitele-n sus de spaima. Uite-asa facea caii! Uite-asa facea..."
Asa sunt toate povestile lui nea Ilie: oameni infricosati, casute batranesti intunecoase, cai frumosi, zvarcolindu-se in luminile trasnetului pe pajisti din cer...
In sfarsit, se vad casele batranilor. Nicolae Iurniuc a ajuns inaintea noastra. Ganditor, mananca mere mici dintr-un pom salbatic. Tarziu, aveam sa-mi dau seama ca el cauta si altceva decat urmele comorilor. "Piatra trasnetului...", il tot aud mormaind mereu, aplecandu-se pe la radacinile copacilor fulgerati.
Asadar, mult-cautata Piatra a Trasnetului. Piatra cea sfanta, "picata din trasnet", coborata din cer prin coloana de foc, piatra despre care se zice ca a primit insasi atingerea divina. Eu doar am citit despre ea, insa Nicolae Iurniuc a vazut-o. "Odata, eram tanar, mi-a aratat-o un batran din satul Paltinu.
Mosneagu o purta la gat, pe piele, ca un fel de amulet, si zicea ca il fereste de trasnet si pe el si toata casa lui. Mica, rotunda, neagra, lucioasa foc. Acuma, nu demult, am vazut una mare cat un cap de copil si tot asa, neagra, linsa ca sticla. Omu ala n-o vrut sa mi-o dea nicicum.
Zice c-o gasesti greu, ingropata tare-n pamant, fiindca vine asa, ca o ghiulea, prin mijlocul fulgerului, si se infige adanc. "Piatra cereasca", asa-i zicea. Cine-o are nu va fi trasnit niciodata. Dac-o speli in trei ape si bei apa aia, e buna de leac si de-alungat visurile urate. Dar cel mai mult pe-aici o cauta vrajitorii. Ei, vrajitorii, caci daca intra pe mana lor... vai, Doamne! Pot capata niste puteri grozave."
Cred c-am facut aproape sase kilometri. Gospodaria batranului Chiforec sta sfidator chiar pe culme. O fortareata cu totul si cu totul de lemn. Casele, grajdurile, surile sunt stranse gramada una intr-alta, formand o adevarata cetate din barne, in care nu poti intra, decat pe poarta. Aprigi oameni acesti Chiforec!
Mai pastreaza parca ceva din salbaticia darza a vechilor haiduci. Mosul Grigore e uscat, dar tare ca un flacau. Vorbeste de parca mereu s-ar rasti. Pe batrana o cheama Ilaria. Poarta si azi naframa cea lunga din ziua nuntii, ce-i atarna pe umeri ca o coama rosie.
Daca n-as fi batut atata drum si daca n-as fi fost impreuna cu cei doi barbati bastinasi, cu siguranta cei doi nu mi-ar fi vorbit. Sunt cei mai batrani oameni de pe Zigreva. El are 82 de ani, ea 72. Si recunosc ca se tem. "Iarna, cand ii viscolit si-i zapada uite-asa de mare, pan la piept, n-avem nici o grija.
Da cum vine vara, iara ne temem. Tare ni-i frica, ca se apropie... " Si-ncep a insira si ei, asemeni lui nea Ilie, cu acelasi glas prapastios, uitandu-se mereu in cer ca la o primejdie: "Acolo o fost unu, dincolo altu trasnit la vale. Dincolo o murit doi - Covalschi le zicea - si baietu, si mosneagu. Stateau amandoi la masa si mancau. I-o trasnit acolo, in timp ce mancau.
Tot aicea, mai sus, era unu, Nicolae Boiciuc - casa, grajd, vite, tat i-o ars. Mai incolo, un padurar, unu Nison, care-o vrut sa taie o oaie de la o stana si s-o manance intr-o zi sfanta. Ciobanii i-o zis nu. "Iti dam cas, urda, zar, da oaia n-o taia". El n-o ascultat, o taiat-o si-o desfacut-o. Si cum o desfacut-o, cum l-o trasnit! O cazut mort
acolo, in sangele oii, intre matele ei. In aiestea casi care le videti langa noi, tati o murit! Eram multi odata aici, pe Zigreva... Unii o murit, altii o plecat ca le-o fost frica si-o murit gios, de dor si urat. Am mai ramas acuma numa opt casi de oamini..."
Au pamant mult batranii, pe varful Zigrevei. Nu ii vezi capatul. Cai buni, cateva vite. Casa lor cea mare are 250 de ani. Inauntru e racoare si miroase a ierburi de leac. In fata unei ferestre, pe-o masa de lemn cu sori sculptati, veche de peste doua veacuri, sta lampa cu gaz. Traiesc bine cei doi batrani Chiforec. Fericiti, asa zic.
Sustin si ei ca-n alta parte daca s-ar duce, ar muri "de urat" a doua zi. Dar cum de-au scapat pana acum, cum de pe ei i-a ferit Dumnezeu de furia trasnetului? Raspund simplu, amandoi deodata: "Cu rugasiune". Cand incepe stihia, mai intai acopera oglinda c-un stergar. Neaparat oglinda.
De altfel, hutulii nu se uita absolut niciodata in oglinda dupa lasarea serii, de teama ca nu cumva sa vada acolo si "altceva" decat propriul lor chip. Apoi cad amandoi la icoane si incep sa se roage. Departe, pe un varf de deal neguros, intr-o odaita abia luminata de flacara candelei, inconjurati de cea mai teribila furtuna din cate au fost vreodata, doi batrani se roaga lui Dumnezeu ca sa scape cu viata.
Asa a fost mereu. Asa au trait toata viata. Pentru cei din neamul Chiforecilor, fiecare furtuna ar fi putut insemna sfarsitul.
Zigreva, dealul trasnetelor
Vrajitoarea
Ne pregatim sa plecam. Trebuie neaparat s-ajungem astazi jos, la Campulung Moldovenesc. Ii dau batranei o punga plina cu ciocolate si un sip de vodca pentru mosneag. Nicolae Iurniuc le multumeste susotit, in hutula. Si abia cand ajung aproape de poarta, ma pomenesc strans zdravan de brat.
Degetele batranului Chiforec nu slabesc, iar el priveste doar in pamant, incurcat. Mai are sa-mi spuna ceva... Simt ca-i un lucru pe care-l stia de la inceput, dar l-a tot amanat, crezand c-o sa scape. "N-am vrut sa graiesc cu pacat tocmai azi, de ziua sfanta. Da vad ca sunteti oamini de isprava. Eu stiu ceva ce ziceau batranii, oaminii ceia vechi care-o fost pe Zigreva..."
Ilaria il priveste cu ingrijorare, dar mosu-i face semn sa-l lase sa vorbeasca. "Da, eram baiet mic atunci cand sedea pe dealu aista o vrajitoare grozava. Uite-acolosa ea isi avea casuta - traia sangura si-o chema Varvara Cocerhan.
Strasnic puteri de mari avea, Doamne, Doamne, facea numa rele la tati oaminii de jos, de pe sate. Tati aveau teama de dansa. Groaza! Si tati ziceau ca de-aceea trasneste aici asa tare,
fiindca "o cauta din cer". De la ea s-o tras tat blestemu dealului astuia! Tat blestemu de la ea o pornit... Ce facea? Lua mana laptelui de la vite. Da nu fura numa de la o sangura vaca, cum fac tate vrajitoarele obisnuite. Asta avea puteri asa mari, ca putea lua de la stani intregi, pan la sange.
Odata o avut ea niste contrazaceri c-un primar, nus ce i-o zas primaru si ea s-o maniet. El avea stana maaare, cu cincizeci de vaci, tocmai pe alt deal, departe, la Calela. Am fost ciobanas la el. Si baba asta batea cutat in copac si din copac curgea lapte. O vazut oaminii!
Curgea lapte din copac, lapte mult curgea pe pamant, ca doar n-avea nevoie de tat, voia numa sa faca rau. La radacina pomului celuia era alb tat, numa lapte curs in pamant si ea n-avea nici o vacuta. Va spun, intr-o sara putea lua c-un descantec jumate din laptele stanii.
Cand mulgeam sara vitele, mulgeam numa sange. Si la dansa, hat, dupa cateva dealuri, curgea din copac lapte. Aproape o luna o avut de patimit stana de pe urma ei. Si cate n-o mai facut baba asta!... De-aia veneau trasnetele peste dealu nostru, pentru cate pacate-o facut. Da pe dansa n-o putut-o atinge - ziceau batranii ca are la ea "piatra trasnetului", pe care o tane-ascunsa intr-o gaura din peretele casii.
Dupa ce-o murit, s-o dus oaminii si i-o desfacut casa lemn cu lemn, gandind c-o sa dezlege blestemu, da piatra trasnetului tot n-o gasit-o. Sapai, cand o coborat-o tati de pe deal si-o vrut s-o duca la cimitir, oaminii ceia care carau sicriu sa moara nu alta!
Era grea, n-o puteau duce. Parca nu voia sa mai coboare moarta de pe Zigreva. Ce era dansa neagra si urata pe fata cand traia, da acuma era neagra ca taciunele. Oaminii care-o dus-o ziceau ca tare se-auzea dintr-insa...., parca fierbea, parca bolborosea ceva in pantecu ei.
Si cand o vrut s-o bage in groapa, groapa era plina numa cu broaste de-acelea urate, "ponchii", rapanoase, care oracaiau tate acolo-n groapa ceea, ca dracu. Asa o mormantat-o pe baba Varvara. O mormantat-o, da blestemu ei o ramas..."
Descantec de alungat ploaia
Si n-apuca mos Chiforec sa-si sfarseasca ultimele vorbe si sa ne spuna ramas bun, cand... incepe sa ploua! Va jur: din senin, incepe sa ploua! Norii se-nghesuie deasupra obcinei cu o viteza ametitoare. Ne uitam unii la altii. Eu, Nicolae Iurniuc, Ilie Florescu si cei doi batrani ne uitam unii la altii cu ochii mari, nestiind ce sa facem.
Prima se dezmeticeste Ilaria. Da sa alerge spre casa. Asta a fost primul ei instinct. Apoi se intoarce, gandind probabil ca n-are cum sa fuga si sa ne lase acolo. Ne face semne disperate sa ne grabim, sa intram inauntru. Striga gafait ca "o sa vina prapad mare!" si poate chiar o sa trebuiasca sa stam la ei peste noapte.
Ramanem ca paralizati, in mijlocul pajistii. Ii zicem ca n-avem incotro, nu mai putem zabovi. Nu mintim. Si totusi, cum sa ne ducem inca sase kilometri pana la masina lasata in vale, tocmai prin mijlocul furtunii de pe Dealul Trasnetelor?
Recunoastem intre noi ca ne temem putin, mai ales dupa toate cate le auzisem pana atunci. Ploua nebuneste, stropi grosi izbesc cu sete tarana. In cateva clipe, suntem scaldati pana la piele. Nehotararea noastra devine incordare. O tensiune teribila. Batrana tipa tot mai mult sa venim. Noi o privim zapaciti.
Straniu: acum nu mai suntem reporteri, doar ascultatorii unei povesti. Acum suntem "inauntrul" povestii. Victimele ei. Si trebuie sa ne decidem: credem sau nu?...
Abia in cele din urma se urneste mosneagul. Merge spre Ilaria lui si-i spune ceva la ureche. La inceput, ea nu vrea. Batranul da din maini, inteleg ca insista, ca ii porunceste. Cuvintele hutulesti abia razbat spre noi prin perdeaua nebuna a ploii. Cerul se preschimba in violet-zmeuriu, gata-gata sa crape.
Deodata, vedem ca in mana batranei apare o sticla cu o apa galbuie. Ilaria se duce acum, nu in casa, ci tocmai in spatele ei. Isi face loc infricata prin tufele de zmeuris. Gesturile ei sunt manioase, repezite. Mi se pare ca aud de acolo, de departe, un fel de bocet. Pe nesimtite, Iurniuc apare in dreapta mea.
Imi striga la ureche din toti rarunchii sa fiu atent, c-o sa se intample ceva magic, "lucruri pe care nu le poti vedea decat o singura data in viata". Da, acolo batrana face un descantec. Aflu ca apa cea galbena e puternica, luata de la o "anumita" manastire hutula. Dupa un timp, din spatele casei, revine o alta Ilaria.
Ma minunez: femeia e palida, dreapta, nobila. Calma, intinerita parca. Are ochii inchisi. Porneste spre casa incet, pasind solemn, cu ochii mereu inchisi, fara sa ii mai pese de ploaie si fara sa ne mai spuna nici un cuvant. Usa se inchide usor in urma ei. Pe batrana Ilaria n-o s-o mai vedem niciodata.
Afara, hutulul Iurniuc tremura de emotie. Nici nu-si mai sterge siroaiele de apa de pe chipul sau rosu. Imi spune c-au fost clipe unice, la care n-a avut sansa sa fie partas nici macar in copilarie, cand traia printre mosnegi hutuli si solomonari ce alungau norii.
Dupa ce a rostit cuvintele secrete, batrana a trebuit sa se intoarca-n casa, oarba-surdo-muta, cu toate simturile zavorate, si sa tina legamantul tacerii pana-n zori. La cea mai mica deschidere de pleoape, din cer s-ar fi napustit asupra ei trasnetele.
Si-n timp ce Ilaria se-ntorcea spre casa cu ochii inchisi, batranul Chiforec a inceput alt ritual, in completarea celui dintai. A ridicat o palma spre cer, palma lui dreapta cu degetele facute caus, bine stranse unul intr-altul.
Cu palma lui butucanoasa, mosneagul alunga norii. Ii impingea, de parca i-ar fi atins, strigand intruna niste vechi cuvinte hutule: "Ide es colaciame! Ide es colaciame!". Femeia mergea oarba prin ograda, barbatul impingea norii strigand. Caci dezlegarea ploilor nu se poate face decat in doi. Barbat si femeie.
Intre doua rudenii de sange. Ce a strigat batranul? E greu de tradus. Ar fi: "Du-te, nu aici ti-s colacii!". Ar mai fi: "In vartej sa te duci!". Dar poate mai precis: "Du-te invartindu-te!...".
Toader Chiforec isi ia in sfarsit ramas bun. Acum, dupa descantec, e ceva mai linistit. Ne zice, totusi, sa ne grabim, ca pan-o sa ajungem la padure o sa fie ploaie "de-ailalta", mocaneasca, din care nu cad trasnete. "Da haideti, mergeti, grabiti-va! Nu mai ii timp!..."
Si iarasi va jur: cum am ajuns la poteca, stropii s-au facut mici, marunti, de ploaie din aceea monotona, ce tine zile intregi. Am fugit pana la padure. Nea Ilie facea cruci multe cu unghia, pe garduri, pe buturugi, pe copaci.
Si chiar cand am inceput a cobori printre primii arbori ai codrului, chiar atunci cerul s-a schimbat si ploaia a devenit iarasi "de vara". Alergam inspaimantati la vale, dar si fericiti, glumind intre noi c-o sa ne trasneasca din clipa-n clipa.
Uneori, primejdia iti da energie, te infrateste incredibil de mult cu ceilalti. Ne napustim in masina, de parca din urma ar fi dat sa ne muste fiare salbatice. Si gata, rasuflam usurati. Ne tragem sufletele. A mai ramas, totusi, o intrebare: credem sau nu credem?...
Coboram spre Argel, spre civilizatie, ruland incet prin valurile de ploaie. Sus, pe Zigreva, sagetile trasnetului au inceput deja sa cada pe pamant.
Foto: Dan Trasnai
Ziua fricii
22 iulie, ziua Sfantului Foca. Sarbatoare insemnata cu rosu in calendarele populare din Bucovina. Foca e sfantul focului, stapanul fulgerelor si-al trasnetelor care omoara si parjolesc. Sfantul fricii. Inaintam prin sate incremenite.
Oamenii s-au pitit in case, cu palmele pe genunchi. E arsita. Sfantul Foca e cea mai crunta dintre toate zilele verii. In calendarul vechi figureaza ca sarbatoare, insa in satele hutulesti din Bucovina, e mai degraba o zi a fricii, in care sa nu coci, sa nu mananci, sa nu te-mprumuti cu foc si sa-ti stapanesti in cap fie si cel mai palid gand necuminte. Cel mai bine e sa nu rostesti, sa nu faci "nimic absolut".
Animalele fornaie in grajduri, strigand dupa mancare, dar nu primesc nimic. Ieslele sunt goale. Postesc si vitele, laolalta cu oamenii. Albastrul cerului pandeste nemiscat deasupra tuturor. Oricand se poate mania pe cel ce a gandit macar o singura necuviinta.
Si atunci, cerul grabeste spre vinetiu si deodata se sparge si-ncepe sa arunce cu sagetile trasnetului. S-au pomenit pe aici oameni "trasniti din senin", altii carora le-a ars casa, gospodaria, tot, doar pentru un mic pacat savarsit in ziua Sfantului Foca.
Suntem in Argel, aproape de hotarul de nord al tarii. Satenii privesc cu spaima un deal lung si taios, aflat peste apa tacuta a Moldovitei. Incordati, isi plimba ochii pe coama subtire, de la un capat la altul, acolo unde abia mai ghicesti cateva case singuratice.
"Zigreva...", murmura mosnegi teposi in barbie, iar femeile-si astupa gurile cu broboada, ramanandu-le afara doar ochii infricati. Daca-i intrebi ceva despre locul ala pierdut in vazduh, fug in case. Bizara intamplare, ca ne-am nimerit aici, cautand "Dealul Trasnetelor", tocmai de Foca, azi, cand toti hutulii sunt tematori de foc si stau zavorati in liniste.
Dimineata, cand am plecat la drum, nu stiam. Habar n-aveam ce sarbatoare este. Iar acum, coincidenta asta stranie ma pune pe ganduri. Impreuna cu mine sunt doi barbati, doi oameni ai locului. Pe primul il cheama Ilie Florescu.
Taran, singurul roman dintr-un sat de hutuli, Rasca. Cel de-al doilea este Nicolae Iurniuc, hutul get-beget, insa plecat cu multa vreme-n urma la oras, la Campulung Moldovenesc. De profesie... cautator de comori. Venit cu noi si
Nicolae Iurniuc
�
Ca de fapt aceasta sarbatoare "de la hutuli se trage". Chiar daca in calendarul ortodox ea apare ca o zi a Sfantului Mucenic Foca, batranii o vedeau ca pe-o napraznica zeitate umblatoare prin cer, aducatoare de foc si necazuri pacatosilor.
E cald. Coama de deal tremura in lumina amiezii. Intr-adevar, se vad cateva case risipite de-a lungul ei, pe conturul acela sovaitor, unde pamantul se intretaie cu cerul. Cine o fi traind in ele, tocmai pe muchia infricosatorului Deal al Trasnetelor?
Badea Ilie zice c-au fost altadata mai multe, aproape un catun intreg, "da tate-o ars". Au fost trasniti oameni, au fost trasnite case, grajduri, animale nenumarate. Au ars pe rand, parjoliti de focul din cer, uneori cate trei gospodari intr-o singura vara, astfel ca azi au ramas doar cativa batrani curati, cu mare credinta, care nu vor sa se desparta cu nici un chip de pamanturile unde s-au nascut.
Oameni care zic ca mai bine trasniti, decat sa-si lase de izbeliste casele lor din cer.
Carja de aur
Satul trasnetelor: Zigreva
�
Badea Ilie o priveste chioras, ferindu-si ochii de soare. "Amu o pus-o, de vreo doi ani. O urcat preotu cu tat satu si-o sfintit-o, tat frumos. Ca tare mai batea focul pe partea asta. Doamne, tare mult mai batea..." O cruce care sa apere dealul de furia trasnetului. Un sat intreg, de la copii la batrani, urcand Zigreva ca pe o Golgota, cu lumanari aprinse in plina zi.
Inainte merge preotul, infasurat in odajdii sobre, citind neintrerupt cu glas mare. Iar si mai in fata, aproape de capatul obcinei, cativa baieti tineri purtand pe spinarile asudate o cruce grea, cu totul si cu totul din fier. Au ajuns sus, iar crucea se inalta in cantecul de rugaciune al tuturor. Mai bine sa trasneasca sfanta cruce, decat sa-i trasneasca mai departe pe oameni...
Uitandu-se catre deal, Iurniuc hutulul ma intreaba daca intr-adevar sunt sigur ca vreau sa-l urc, daca nu vreau s-o lasam pe maine. Ilie rade. El nu se teme. Barbat gros, voinicos, cu pantecele camesii strans strasnic in chimir, cu perciuni grozavi si plete mici, blonde, sub palaria de vanator, cu ochii lui cei verzi sticlind in mii de ape...
Ne zice sa n-avem grija, caci stie el cateva "boscorodiri" invatate de la batrani care sa ne pazeasca de fulger, "dac-o hi sa hie". Scrijeleste cu unghia o cruce pe scoarta unui brad, ii sopteste copacului cateva cuvinte secrete. Si, gata, putem sa urcam. Vazandu-ne c-o luam pe drumul din stanga, ce ocoleste dealul pe la miazanoapte, un gospodar ne striga peste gard: "Domnu Iisus cu voi!..." .
***
Drumul pare sa nu duca nicaieri. Se sfarseste treptat, rasfirandu-se in mrejele codrului. Ne avantam printr-o padure stranie, intunecoasa, de brazi subtiri, cu trunchiurile golase pana-n virf. Ilie Florescu spune ca ne va duce la un "mosneag", cel mai vechi de pe intreaga Zigreva, care i-a cunoscut pe multi dintre trasniti si care "stie cat in luna". "Cat in luna stie mosneagu", zice.
Luam in piept dealul, pe carari diferite. Eu cu badea Ilie de-o parte, vorbind zgomotos intre noi, Nicolae Iurniuc tot in dreptul nostru, insa ceva mai incolo, urcand tacut pe poteci doar de el stiute, scormonind ici-colo pamantul cu un betisor de alun.
Ii vedem uneori chipul rosu, ascutit, concentrat, aparand pe dupa arbori, pentru ca apoi sa dispara iarasi. E limpede ca gandul ii sta tot la comorile sale. Iar Ilie Florescu imi sopteste complice ca da, dealul e intr-adevar plin cu "fiare" stravechi, ca pe el se mai vad inca ridicandu-se flacari galbui de la comorile necurate, juruite de zgarciti diavolului, ca si mosnegii de altadata ziceau ca din pricina asta "bate" cu foc, fiindca "banii care joaca sub pamant atrag focul din cer".
A fost aici si armata, acum vreo douazeci de ani, cotrobaind coastele cu niste detectoare speciale, facand masuratori, dar nu se stie nimic din ce-au aflat. Taranii insa stiu si-au gasit. Dintotdeauna au gasit. "Era un mosneag, unu Saghin Artimon, si-o avut banii ascunsi acolo sus, in varfu dealului", zice Ilie, incepand sa rasufle mai greu la urcus. "Mosu i-o bagat in
Ilie Florescu
�
S-o dus cu ea napoi la stana si, cand o vazut-o ciobanii, si-o pus manurile-n cap: "Unde-ai gasit-o, mai omule bun?"... Prostu nu stia ca sub carje de-aiestea-s ascunsi mereu bani. Asta-i semnu ca acolo era cazanu cu bani sub pamant. S-o dus tati sa cate locu, o scociorat tat dealu-mprejur, da nu l-o mai gasit.
Omu nu-si amintea, n-o lasat acolo nici un semn, nimica. Si-n ziua de azi, banii tot acolo is, iara prostu se plimba prin sat c-o carja de aur scoasa din Dealul Trasnetelor..."
Sangele diavolului
Din cand in cand, Nicolae Iurniuc ne cheama pe partea lui, sa ne arate ce-a mai gasit. Ramasite de arbori carbonizati, arsi pe verticala, de sus pana jos, ca lumanarile. Taciuni imprastiati prin tot locul. Ii cercetam cu piciorul, contemplativi, intrebandu-ne.
Intrebandu-ne cum e posibil sa fie trasnit un arbore, taman in mijlocul padurii. Ilie nu prea crede. Hutulul Iurniuc isi aminteste insa de anii copilariei, de mosnegii care ocoleau cu teama, scuipand in san, orice copac fulgerat. De bunica-su, Foca Carmaci, care-l atentiona ca sfantul cu acelasi nume "nu stie multe", trage ca un nebun oriunde i se pare ca s-a ascuns necuratul, in orice copac, capita, casa, chiar si in turle de biserici.
Asadar, arborii arsi "sunt alesi", zice. Alesi din cer sa moara, oriunde s-ar afla. "Asta imi amintesc bine: eram odata cu un batran in padure si el m-a chemat sa-mi arate ceva. S-a aplecat la radacina unui pom innegrit, tocmai ars de fulger. Era acolo asa, ca o bala rosie, gelatinoasa, gretoasa, cam cat o palarie de mare.
Mos Grigore Chiforec
�
Arbori din astia, in care batranii zic ca s-a aciuat Satana, sunt foarte rari. Eu insumi am vazut doar vreo doi-trei in toata viata mea. Hutulii ii cauta nebuneste, caci numai din lemnul lor isi fac viorile, fluierele, numai din lemn de pom trasnit in care a intrat "o putere" din cer. Puteti sa-i ziceti necurat, puteti sa-i ziceti oricum. Intr-adevar, ei canta diavoleste de frumos.
Ei nu pot trai fara muzica, fara libertate. "Nu-i hutan acela ce nu canta si joaca" - asta-i aproape asa, ca un slogan national. Am cunoscut un mos, pe Demacusa, care facea scripci din copaci fulgerati. Mi-a luat si mie mama odata de la el o vioara din aceea mica, de copil, facuta din lemn de brad.
N-o sa va vina sa credeti, dar eu l-am vazut cu ochii mei: mosneagu era complet surdo-mut, om nascut cu limba legata. Si facea viorile cele mai limpezi din tinut si canta la scripca de-ti veneau lacrimile. L-am vazut cantand, nu o data. Avea cantecul nu in urechi, nu in glas, il avea in sange. Pe mosneag il chema Foca."
Singuraticii
Iurniuc cel rosu dispare din nou pe costisele lui. Undeva, sus, la capatul padurii, incepe sa se zareasca o dunga de lumina. Am urcat deja vreo trei kilometri si abia ma mai pot tine dupa omul asta gros, Ilie Florescu. Imi zice ca de-abia dupa geana aia luminoasa incep dealul si satul Zigreva, taramul singuraticilor ce nu coboara de acolo, nici daca-i platesti cu aur.
De ce nu pleaca? Pentru ca... asa sunt ei. Un neam ciudat. Nu le place apropierea de drum. Isi fac casele pe varfuri de dealuri sau chiar in mijlocul codrilor. Vecinii li-s la kilometri departare. Unii nici macar nu-si croiesc poteci, ca sa nu fie gasiti. Ei n-au o istorie cu razboaie si domnitori. Calul si flinta erau legea lor.
Inaintasii lor au fost haiduci, fugari, calareti cruzi ce-au colonizat paduri nesfarsite, si-au deschis o poiana si si-au incropit casa. Haiducul Dovbus, haiducul Banderas, astia au fost eroii lor "nationali". Cei de azi ii mostenesc. Le place sa traiasca salbaticit si liber. "Si-acuma mai
Ilaria, cu naframa din ziua nuntii
�
Si un baiat de-a lor i-o tot inghiontit sa vina sa stea la el acasa, la Moldovita, ca sa poata cata mai bine de dansii. La-nceput n-o vrut, da pan la urma s-o lasat dusi. Si n-o durat cateva luni, c-o murit mosneagu. L-o mormantat pe mosneagu si la o saptamana s-o dus si baba. O ramas casuta lor batraneasca acolo sus.
Ti-i mai mare mila sa te uiti la ea. N-o putut trai in alta parte. In alta parte s-o uscat pe picioare..."
Piatra cereasca
Ajungem pe culme. Un Paradis al florilor. In departari, valuri rotunde de obcini verzi-albastrii, incalecandu-se cuminti una peste cealalta, ca-n desenele nevinovate ale copiilor. Vai tihnite, presarate cu suri si capite mici, hutulesti, de statura unui gospodar.
Mai avem inca pe-atata de mers, pe muchia subtire a coamei, pana la casele mosnegilor. Si abia acum incepe lungul sir al trasnitilor, pe care nea Ilie ni-l infatiseaza apocaliptic, aratand cu palma in toate directiile, spre stani invizibile, temelii de grajduri sau case care nu mai sunt. "Acolo, dincolo de stalpu cela... Vedeti niste lemnaraie?
O fost unu cu gospodarie maaare, care i-o trasnit anu trecut. Cai, grajd, casa, vite! Tat o ars! Avea o iapa mare, faina, de vreo sapte su de chile - o trantit-o in grajd si tata s-o zvarcolit prin fan pan-o pierit. El mort, nevasta moarta. Dincolo, unde-s claile celea multe: o fost casa la un baiet tanar. Grajd cu doi cai, fan... Tat o ars!
Dincolo, alt baiet... O luat foc coama cailor si fugeau bolanzi pe pasune! Acela grajd, cum videti, acela o ars tat, si casa pana-n tavan. Era la un om nacajat, care-o murit si el. Mai la vale, acolo, i-o ars doua grajduri, porci, cai, vite, tat-tat-tat! Avea omu zece capete de vite si-o ramas fara nici o vacuta. N-o ramas nimic. Nimic!..." Si altii si altii...
�
Vuiaaa, indoia copacii uite-asa, pan la pamant, rascolea tata iarba, si afara, la amiaz, era asa intuneric, de ziceai ca-i sara. Si o-nceput sa traga cu fulgere. Batea pe langa noi, ca pe front! Ne-am dus la o casuta din fundu dealului si ne-am bagat acolo, in casa, la un om. Stateam tati in fereastra si ne uitam.
Doamne, Doamne, ce era afara! Doamne fereste!... Uite-asa cadea trasnetele, incrucisate! Izbeau pamantu! Intra raze de tate culorile, cobora asa cate-o coloana lunga de foc din cer, de-am crezut ca se duce dealu cu noi.
Omu statea in genunchi, in mijlocu casei, si se ruga cu glas tare. Zicea intruna "Tatal Nostru". Cum termina, lua rugaciunea de la cap. Doua ore o tanut trasnetele si el inca citea. Noi am legat doi cai de gard si-i vedeam cum s-o lasat caii gios si se tavalea, se-nvarteau cu copitele-n sus de spaima. Uite-asa facea caii! Uite-asa facea..."
Asa sunt toate povestile lui nea Ilie: oameni infricosati, casute batranesti intunecoase, cai frumosi, zvarcolindu-se in luminile trasnetului pe pajisti din cer...
In sfarsit, se vad casele batranilor. Nicolae Iurniuc a ajuns inaintea noastra. Ganditor, mananca mere mici dintr-un pom salbatic. Tarziu, aveam sa-mi dau seama ca el cauta si altceva decat urmele comorilor. "Piatra trasnetului...", il tot aud mormaind mereu, aplecandu-se pe la radacinile copacilor fulgerati.
Asadar, mult-cautata Piatra a Trasnetului. Piatra cea sfanta, "picata din trasnet", coborata din cer prin coloana de foc, piatra despre care se zice ca a primit insasi atingerea divina. Eu doar am citit despre ea, insa Nicolae Iurniuc a vazut-o. "Odata, eram tanar, mi-a aratat-o un batran din satul Paltinu.
Mosneagu o purta la gat, pe piele, ca un fel de amulet, si zicea ca il fereste de trasnet si pe el si toata casa lui. Mica, rotunda, neagra, lucioasa foc. Acuma, nu demult, am vazut una mare cat un cap de copil si tot asa, neagra, linsa ca sticla. Omu ala n-o vrut sa mi-o dea nicicum.
Zice c-o gasesti greu, ingropata tare-n pamant, fiindca vine asa, ca o ghiulea, prin mijlocul fulgerului, si se infige adanc. "Piatra cereasca", asa-i zicea. Cine-o are nu va fi trasnit niciodata. Dac-o speli in trei ape si bei apa aia, e buna de leac si de-alungat visurile urate. Dar cel mai mult pe-aici o cauta vrajitorii. Ei, vrajitorii, caci daca intra pe mana lor... vai, Doamne! Pot capata niste puteri grozave."
Cred c-am facut aproape sase kilometri. Gospodaria batranului Chiforec sta sfidator chiar pe culme. O fortareata cu totul si cu totul de lemn. Casele, grajdurile, surile sunt stranse gramada una intr-alta, formand o adevarata cetate din barne, in care nu poti intra, decat pe poarta. Aprigi oameni acesti Chiforec!
Mai pastreaza parca ceva din salbaticia darza a vechilor haiduci. Mosul Grigore e uscat, dar tare ca un flacau. Vorbeste de parca mereu s-ar rasti. Pe batrana o cheama Ilaria. Poarta si azi naframa cea lunga din ziua nuntii, ce-i atarna pe umeri ca o coama rosie.
Daca n-as fi batut atata drum si daca n-as fi fost impreuna cu cei doi barbati bastinasi, cu siguranta cei doi nu mi-ar fi vorbit. Sunt cei mai batrani oameni de pe Zigreva. El are 82 de ani, ea 72. Si recunosc ca se tem. "Iarna, cand ii viscolit si-i zapada uite-asa de mare, pan la piept, n-avem nici o grija.
Da cum vine vara, iara ne temem. Tare ni-i frica, ca se apropie... " Si-ncep a insira si ei, asemeni lui nea Ilie, cu acelasi glas prapastios, uitandu-se mereu in cer ca la o primejdie: "Acolo o fost unu, dincolo altu trasnit la vale. Dincolo o murit doi - Covalschi le zicea - si baietu, si mosneagu. Stateau amandoi la masa si mancau. I-o trasnit acolo, in timp ce mancau.
Tot aicea, mai sus, era unu, Nicolae Boiciuc - casa, grajd, vite, tat i-o ars. Mai incolo, un padurar, unu Nison, care-o vrut sa taie o oaie de la o stana si s-o manance intr-o zi sfanta. Ciobanii i-o zis nu. "Iti dam cas, urda, zar, da oaia n-o taia". El n-o ascultat, o taiat-o si-o desfacut-o. Si cum o desfacut-o, cum l-o trasnit! O cazut mort
�
Au pamant mult batranii, pe varful Zigrevei. Nu ii vezi capatul. Cai buni, cateva vite. Casa lor cea mare are 250 de ani. Inauntru e racoare si miroase a ierburi de leac. In fata unei ferestre, pe-o masa de lemn cu sori sculptati, veche de peste doua veacuri, sta lampa cu gaz. Traiesc bine cei doi batrani Chiforec. Fericiti, asa zic.
Sustin si ei ca-n alta parte daca s-ar duce, ar muri "de urat" a doua zi. Dar cum de-au scapat pana acum, cum de pe ei i-a ferit Dumnezeu de furia trasnetului? Raspund simplu, amandoi deodata: "Cu rugasiune". Cand incepe stihia, mai intai acopera oglinda c-un stergar. Neaparat oglinda.
De altfel, hutulii nu se uita absolut niciodata in oglinda dupa lasarea serii, de teama ca nu cumva sa vada acolo si "altceva" decat propriul lor chip. Apoi cad amandoi la icoane si incep sa se roage. Departe, pe un varf de deal neguros, intr-o odaita abia luminata de flacara candelei, inconjurati de cea mai teribila furtuna din cate au fost vreodata, doi batrani se roaga lui Dumnezeu ca sa scape cu viata.
Asa a fost mereu. Asa au trait toata viata. Pentru cei din neamul Chiforecilor, fiecare furtuna ar fi putut insemna sfarsitul.
Zigreva, dealul trasnetelor
Vrajitoarea
Ne pregatim sa plecam. Trebuie neaparat s-ajungem astazi jos, la Campulung Moldovenesc. Ii dau batranei o punga plina cu ciocolate si un sip de vodca pentru mosneag. Nicolae Iurniuc le multumeste susotit, in hutula. Si abia cand ajung aproape de poarta, ma pomenesc strans zdravan de brat.
Degetele batranului Chiforec nu slabesc, iar el priveste doar in pamant, incurcat. Mai are sa-mi spuna ceva... Simt ca-i un lucru pe care-l stia de la inceput, dar l-a tot amanat, crezand c-o sa scape. "N-am vrut sa graiesc cu pacat tocmai azi, de ziua sfanta. Da vad ca sunteti oamini de isprava. Eu stiu ceva ce ziceau batranii, oaminii ceia vechi care-o fost pe Zigreva..."
Ilaria il priveste cu ingrijorare, dar mosu-i face semn sa-l lase sa vorbeasca. "Da, eram baiet mic atunci cand sedea pe dealu aista o vrajitoare grozava. Uite-acolosa ea isi avea casuta - traia sangura si-o chema Varvara Cocerhan.
Strasnic puteri de mari avea, Doamne, Doamne, facea numa rele la tati oaminii de jos, de pe sate. Tati aveau teama de dansa. Groaza! Si tati ziceau ca de-aceea trasneste aici asa tare,
�
Odata o avut ea niste contrazaceri c-un primar, nus ce i-o zas primaru si ea s-o maniet. El avea stana maaare, cu cincizeci de vaci, tocmai pe alt deal, departe, la Calela. Am fost ciobanas la el. Si baba asta batea cutat in copac si din copac curgea lapte. O vazut oaminii!
Curgea lapte din copac, lapte mult curgea pe pamant, ca doar n-avea nevoie de tat, voia numa sa faca rau. La radacina pomului celuia era alb tat, numa lapte curs in pamant si ea n-avea nici o vacuta. Va spun, intr-o sara putea lua c-un descantec jumate din laptele stanii.
Cand mulgeam sara vitele, mulgeam numa sange. Si la dansa, hat, dupa cateva dealuri, curgea din copac lapte. Aproape o luna o avut de patimit stana de pe urma ei. Si cate n-o mai facut baba asta!... De-aia veneau trasnetele peste dealu nostru, pentru cate pacate-o facut. Da pe dansa n-o putut-o atinge - ziceau batranii ca are la ea "piatra trasnetului", pe care o tane-ascunsa intr-o gaura din peretele casii.
Dupa ce-o murit, s-o dus oaminii si i-o desfacut casa lemn cu lemn, gandind c-o sa dezlege blestemu, da piatra trasnetului tot n-o gasit-o. Sapai, cand o coborat-o tati de pe deal si-o vrut s-o duca la cimitir, oaminii ceia care carau sicriu sa moara nu alta!
Era grea, n-o puteau duce. Parca nu voia sa mai coboare moarta de pe Zigreva. Ce era dansa neagra si urata pe fata cand traia, da acuma era neagra ca taciunele. Oaminii care-o dus-o ziceau ca tare se-auzea dintr-insa...., parca fierbea, parca bolborosea ceva in pantecu ei.
Si cand o vrut s-o bage in groapa, groapa era plina numa cu broaste de-acelea urate, "ponchii", rapanoase, care oracaiau tate acolo-n groapa ceea, ca dracu. Asa o mormantat-o pe baba Varvara. O mormantat-o, da blestemu ei o ramas..."
Descantec de alungat ploaia
�
Prima se dezmeticeste Ilaria. Da sa alerge spre casa. Asta a fost primul ei instinct. Apoi se intoarce, gandind probabil ca n-are cum sa fuga si sa ne lase acolo. Ne face semne disperate sa ne grabim, sa intram inauntru. Striga gafait ca "o sa vina prapad mare!" si poate chiar o sa trebuiasca sa stam la ei peste noapte.
Ramanem ca paralizati, in mijlocul pajistii. Ii zicem ca n-avem incotro, nu mai putem zabovi. Nu mintim. Si totusi, cum sa ne ducem inca sase kilometri pana la masina lasata in vale, tocmai prin mijlocul furtunii de pe Dealul Trasnetelor?
Recunoastem intre noi ca ne temem putin, mai ales dupa toate cate le auzisem pana atunci. Ploua nebuneste, stropi grosi izbesc cu sete tarana. In cateva clipe, suntem scaldati pana la piele. Nehotararea noastra devine incordare. O tensiune teribila. Batrana tipa tot mai mult sa venim. Noi o privim zapaciti.
Straniu: acum nu mai suntem reporteri, doar ascultatorii unei povesti. Acum suntem "inauntrul" povestii. Victimele ei. Si trebuie sa ne decidem: credem sau nu?...
Abia in cele din urma se urneste mosneagul. Merge spre Ilaria lui si-i spune ceva la ureche. La inceput, ea nu vrea. Batranul da din maini, inteleg ca insista, ca ii porunceste. Cuvintele hutulesti abia razbat spre noi prin perdeaua nebuna a ploii. Cerul se preschimba in violet-zmeuriu, gata-gata sa crape.
Deodata, vedem ca in mana batranei apare o sticla cu o apa galbuie. Ilaria se duce acum, nu in casa, ci tocmai in spatele ei. Isi face loc infricata prin tufele de zmeuris. Gesturile ei sunt manioase, repezite. Mi se pare ca aud de acolo, de departe, un fel de bocet. Pe nesimtite, Iurniuc apare in dreapta mea.
Imi striga la ureche din toti rarunchii sa fiu atent, c-o sa se intample ceva magic, "lucruri pe care nu le poti vedea decat o singura data in viata". Da, acolo batrana face un descantec. Aflu ca apa cea galbena e puternica, luata de la o "anumita" manastire hutula. Dupa un timp, din spatele casei, revine o alta Ilaria.
Ma minunez: femeia e palida, dreapta, nobila. Calma, intinerita parca. Are ochii inchisi. Porneste spre casa incet, pasind solemn, cu ochii mereu inchisi, fara sa ii mai pese de ploaie si fara sa ne mai spuna nici un cuvant. Usa se inchide usor in urma ei. Pe batrana Ilaria n-o s-o mai vedem niciodata.
Afara, hutulul Iurniuc tremura de emotie. Nici nu-si mai sterge siroaiele de apa de pe chipul sau rosu. Imi spune c-au fost clipe unice, la care n-a avut sansa sa fie partas nici macar in copilarie, cand traia printre mosnegi hutuli si solomonari ce alungau norii.
Dupa ce a rostit cuvintele secrete, batrana a trebuit sa se intoarca-n casa, oarba-surdo-muta, cu toate simturile zavorate, si sa tina legamantul tacerii pana-n zori. La cea mai mica deschidere de pleoape, din cer s-ar fi napustit asupra ei trasnetele.
Si-n timp ce Ilaria se-ntorcea spre casa cu ochii inchisi, batranul Chiforec a inceput alt ritual, in completarea celui dintai. A ridicat o palma spre cer, palma lui dreapta cu degetele facute caus, bine stranse unul intr-altul.
Cu palma lui butucanoasa, mosneagul alunga norii. Ii impingea, de parca i-ar fi atins, strigand intruna niste vechi cuvinte hutule: "Ide es colaciame! Ide es colaciame!". Femeia mergea oarba prin ograda, barbatul impingea norii strigand. Caci dezlegarea ploilor nu se poate face decat in doi. Barbat si femeie.
Intre doua rudenii de sange. Ce a strigat batranul? E greu de tradus. Ar fi: "Du-te, nu aici ti-s colacii!". Ar mai fi: "In vartej sa te duci!". Dar poate mai precis: "Du-te invartindu-te!...".
O fortareata din lemn
�
Si iarasi va jur: cum am ajuns la poteca, stropii s-au facut mici, marunti, de ploaie din aceea monotona, ce tine zile intregi. Am fugit pana la padure. Nea Ilie facea cruci multe cu unghia, pe garduri, pe buturugi, pe copaci.
Si chiar cand am inceput a cobori printre primii arbori ai codrului, chiar atunci cerul s-a schimbat si ploaia a devenit iarasi "de vara". Alergam inspaimantati la vale, dar si fericiti, glumind intre noi c-o sa ne trasneasca din clipa-n clipa.
Uneori, primejdia iti da energie, te infrateste incredibil de mult cu ceilalti. Ne napustim in masina, de parca din urma ar fi dat sa ne muste fiare salbatice. Si gata, rasuflam usurati. Ne tragem sufletele. A mai ramas, totusi, o intrebare: credem sau nu credem?...
Coboram spre Argel, spre civilizatie, ruland incet prin valurile de ploaie. Sus, pe Zigreva, sagetile trasnetului au inceput deja sa cada pe pamant.
Foto: Dan Trasnai
0 comments:
Post a Comment