ZEII VECHI AI DACIEI-MIERCUREA FARA CUVINTE

/

ODIN ENTERING WALHALLA

FRIGGA/DOKIA

 DOKIA

BALDR/APOLLO

FENRIR

 ODHIN/GODAN/ZALMOXIS

 THOR/GEBELEIZIS

 FREYA/INANNA(U-SUNZIANNA)/DIANA

 VALKYRIES/IELE

MIERCUREA FARA CUVINTE DE VINE DE LA CARMEN


cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

SIMBOLURILE DACICE -SVASTICA SIMBOL DACIC

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Fratia cavalerilor geto-daci ai lui Mitra

marea enciclopedie a geto dacilor: Fratia cavalerilor geto-daci ai lui Mitra: Soarele a fost adorat din cele mai vechi timpuri. Treptat, Soarele l- a dat pe “intaiul fiu”, pe Mitra, ...

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Stalpii mortilor si Pasarea Suflet

Loman - pasarea suflet

* Un obicei stravechi de inmormantare, pare-se chiar de pe timpul dacilor, se pastreaza pana in ziua de azi, in cateva sate din judetul Alba. In loc de cruce, barbatii sunt ingropati cu un stalp pus la capatai, iar feciorilor neinsurati li se pune pe stalp o pasare din lemn. Desi adevarata semnificatie a obiceiului s-a pierdut, traditia continua sa traiasca *

Isi deschide aripile colorate in albastru si pluteste in sus, tot mai sus, in lumina lunii. Din varful cerului coboara apoi in cercuri mari, deasupra cimitirului, de parca si-ar cauta stalpul de pe care s-a inaltat. De fapt, zborul lent, desenand petale de trandafir albastre pe cerul galben, este unul de adio.

Pasarea-suflet isi ia ramas bun de la toti ai sai, cei ale caror oase isi dorm somnul de veci in cimitir. Isi ia la revedere, pana la A Doua Venire, si de la trupul sau, ingropat sub stalpul de lemn de pe care si-a luat zborul. S-au facut 40 de zile de cand sufletul mortului s-a desprins de corp si s-a cuibarit intr-un porumbel de lemn, asezat pe un stalp sculptat si pus in chip de cruce, la capataiul sau.

Acum, chiar trebuie sa plece din lumea aceasta. Si dispare incet, ca tras de o sfoara in cer. In urma ramane numai stalpul de lemn. Sa-i pazeasca ramasitele pamantesti de duhurile rele.

Cimitirul din Loman

Taranii din cateva sate din judetul Alba cred cu tarie ca sufletele mortilor trec in lumea de dincolo sub forma de pasare, si ca pana la sase saptamani, zboara prin toate locurile pe unde au fost cat au trait.

Stalp cu pasare si clopotei

�

Ei mai cred si ca trupurile neinsufletite ale barbatilor trebuie aparate de necuratul cu stalpi de lemn, inalti cat un stat de om, si pe care sunt sculptate motive geometrice. De ce sunt mai aparte barbatii si de ce nu li se aseaza, si lor, o cruce la capatai, ca femeilor? Am cautat un raspuns in satul Loman (com. Sasciori), o asezare de oieri din Muntii Sebesului.

Urcusul e destul de usor, pe un drum de tara, cu atat mai mult cu cat privelistea e minunata si te indeamna sa mergi la pas. In amiaza teribila de vara, oamenii se ascund prin odaile racoroase sau pranzesc in livezile din spatele caselor, la adapostul unor copaci frunzosi.

Ulita e pustie. Nici un murmur nu se aude de nicaieri. O cale a tacerii, care se ridica dinspre poalele satului, pana spre varful muntelui, in padure.

Ma opresc in fata portii de fier a cimitirului, crescut in jurul unei mici capele. Pasesc mirat si putin intimidat de sirurile de stalpi zvelti, cu incrustaturi maiestre si adumbriti de aripile unor pasari de lemn.

Par ostasi intr-o lume pe jumatate vazuta, pe jumatate nevazuta, cu taieturile lor ferme, precum croiala unei uniforme. Am auzit demult despre ei, iar misterul lor nu-mi da pace. De unde vin? De la stramosii daci, sau adusi de legiunile romane? Si ce vor fi insemnand? De ce unii stalpi au pasari pe crestet si altii nu?

Cum s-au pastrat aceste minuni de lemn pana azi, intr-o lume in care "la moda" sunt mormintele monumentale, cu cruci masive din piatra, marmura sau mozaic?
La capatul de jos al stalpului, acoperit de iarba, e intotdeauna sculptat sau scris cu vopsea neagra numele mortului, anul nasterii si anul mortii.

Uneori, crucea e inclusa intre figurile taiate in lemn. Unii stalpi au o cruciulita, tot din lemn, in varf; altii, si o coroana de flori; altii - numai un clopotel care sperie linistea, in bataia cate unei pale usoare de vant.

De jur imprejurul acestui platou plin de cruci si de stalpi, se intind vechile salasuri ale dacilor: coline impadurite, care iti odihnesc privirea.

Marturii despre "Pasarea Suflet"
Asemeni ingerilor

M-am gandit ca preotul satului trebuie sa stie ceva despre stalpi. Pe parintele Nicolae Popa l-am gasit la biserica, aflata la numai cateva sute de pasi de cimitir.

Stalp cu pasare cu aripile desfacute

�

Sfintia sa ingaduie traditia "stalpilor dacici" - pe care a cunoscut-o in 1983, cand a venit preot aici -, desi ii este limpede ca nu e crestineasca. A fost curios sa afle mai multe despre acest obicei de inmormantare, dar n-a descoperit decat amanunte, nu si explicatiile lui adanci.

"La barbatii batrani, stalpul are in varf o cruce mica, iar la cei tineri si neinsurati, o pasare ca un porumbel din lemn, in marime naturala. Pasarea poate sa aiba aripile adunate pe langa corp sau desfacute. Coada ii este rasfirata. "Porumbelul", cum i se spune, e vopsit de obicei in albastru inchis", povesteste parintele Nicolae. Dar de ce toate astea? "Ramane o taina.

Cert este ca "porumbelul" de pe mormintele romanilor de pe Valea Sebesului i-a inspirat lui Constantin Brancusi "Pasarea Maiastra", iar lui Lucian Blaga "Pasarea Sfanta".

De altfel, se pare ca Brancusi a facut si Coloana Infinitului, sau a Recunostintei, dupa modelul stalpilor funerari de pe la noi. Si ar fi vrut sa puna Pasarea Suflet in varful Coloanei, dar s-a razgandit. Sa stiti ca si in Gorj era obiceiul stalpilor, odinioara".

Parintele Nicolae Popa ar vrea totusi sa creada ca Pasarea Suflet - cum a fost botezata prin anii '40, de folcloristul Gheorghe Pavelescu -, are legatura nemijlocita cu crestinismul:

"In credinta populara, cei care mor tineri si neintinati devin ingeri slujitori ai lui Dumnezeu. Poate ca li se pune cate o pasare pe stalpii lor de mormant, ca sa se arate ca ei sunt asemeni ingerilor".



Simbolul Sfantului Duh

Valeria Petrascu (85 de ani), femeie cu frica de Dumnezeu, care citeste zilnic din Biblie si cunoaste cel mai bine cimitirul satului, cu care se invecineaza, crede ca "porumbelul" de pe stalpii mortilor e simbolul Sfantului Duh.

Palc de stalpi la Pianu de Sus

�

Sotul ei este ingropat chiar la intrarea in cimitir. Pentru ca a murit batran si a fost cununat cu Valeria vreme de 50 de ani, el are pe stalpul sau o cruce, nu un "porumbel". Batranei ii pare rau totusi ca n-are si barbatul ei un "porumbel", caci i-ar fi fost mai lesne sa-i vorbeasca pasarii cand i se face dor de omul sau, si poate ca pasarea aceea i-ar fi dat vreun semn de dincolo.

Valeria si-a pregatit locul de odihna alaturi, sub o cruce de brad, caci asteapta moartea cu nadejde, nu cu teama. "Daca dincolo ne intalnim cu Domnul Hristos, n-are de ce sa-mi fie frica, mama".

Doi sateni mai tineri, dar renumiti in Loman ca le stiu pe toate, Angela si Petru Lupu, ne spun ca mai inainte se infigeau stalpi purtatori de "porumbei" la capul tuturor mortilor, ca sa-i ocroteasca de duhurile rele, dar se luau si se ingropau dupa sase saptamani, iar raposatii continuau sa fie vegheati numai de cruci.

"S-o fi pastrat obiceiul "porumbelului" numai la feciori, pentru ca inchipuie sufletul curat. Sau poate pentru ca despartirea e mai dureroasa cand moare un om tanar. Stiti, cand te doare rau, trebuie sa incerci sa-ti alini suferinta cumva, macar prin a arata lumii ca mortul a fost un om bun si curat ca un porumbel", spune Angela.

Barbatul - stalp, femeia - cruce a casei

Candva, si cimitirele din Vaidei si Cioara, din Hunedoara, ca si in Orlat, Purcareti, Cugir, Nucet, Salistea, Rachita, Laz, Sugag, Capalna si Sibisel, din Alba, erau pline de stalpi inalti, impodobiti cu sculpturi faine, iar unii colorati cu negru, rosu, verde si albastru.

Invatatorul Ioan Bena

�

Semanau cu niste palcuri de copaci fara ramuri, de pe care urmau sa-si ia zborul stoluri intregi de pasari albastre.

Acum, n-am mai gasit stalpi, decat la Loman si la Pianu de Sus. Poate si pentru ca ajung sa coste mai scump decat crucile: traditia cere ca mesterii de stalpi sa fie platiti cu o oaie. La Pianu, stalpii sunt fara pasari. Nimeni nu stie cand au disparut.

Strecurati printre crucile de beton, atat in jurul bisericii noi, cat si al celei vechi din Pianu de Sus, stalpii de aici par stingheri fata de cei din Loman, iar unii dau semne ca ar vrea sa o ia din loc, aplecati spre morminte sau scosi din pamant si numai rezemati de monumentele mozaicate. Au supravietuit lumii lor, dar nu si celei de astazi.

Doar batranii mai platesc, inca din timpul vietii, sa li se faca stalp. Asa, bunaoara, domnul Ioan Bena, fost invatator la Pianu de Sus, care va implini 90 de ani in luna octombrie. A trait o viata la Pianu si s-ar zice ca este cel mai bun cunoscator al traditiei si al istoriei locale.

Cand e vorba sa cauti raspuns la intrebari mai grele, toti satenii ti-l indica, respectuosi, pe invatatorul Bena. Asadar, am mers acasa la dansul. Desi sunt bolnavi si abia se misca, sotii Bena se dovedesc gazde bucuroase de oaspeti si dezlegate la limba.

"Ne-a ramas din batrani obiceiul stalpului funerar, dar am pierdut pe drum semnificatiile lui.

Parintele Nicolae Popa

�

Totusi, multi oameni cred ca stalpul se pune numai la barbati, pentru ca barbatul e stalpul casei. Crucea e pentru femei, pentru ca femeia e crucea casei, ea se sacrifica mai mult pentru familie.

Ei, dar acum nu stiu sa mai fie vreun cioplitor in sat care sa faca stalpi. Eu i-am rugat pe copii sa-mi gaseasca un mester, sa-mi fac stalp cat mai traiesc. Ca stalpul se face si se incrusteaza numai dupa ce moare omul, ca sa nu chemi moartea pana atunci".

Venerabilul invatator stie ca stalpii sunt ciopliti din lemn tare, de stejar, salcam sau frasin, ca sa reziste mai mult. Asa se face ca gasim inca in picioare stalpi de 70 - 80 de ani, chiar si mai vechi. Crede ca stalpii ar fi fost adusi de romanii din Legiunea a XIII-a Gemina, care a stationat in Dacia, caci pe ei domina crestaturi cu numarul Legiunii.

La romani era obiceiul de a pune la capataiul unui soldat mort un stalp cu o pasare de lemn indreptata spre tara de bastina, pentru ca sufletul sa se poata intoarce pe meleagurile natale.

D-l Ioan Bena isi aminteste ca pe vremuri se puneau "porumbei" si pe crucile femeilor, iar mai incoace, numai pe cele ale fetelor care s-au prapadit inainte de a implini sapte ani. Mai multe nu stie, si regreta.

"Daca nu cunosti bine si nu intelegi traditia, nici nu o duci mai departe, si-i mare pacat. Ar trebui sa tinem cu dintii de radacinile noastre. Oricum, eu vreau sa am stalpul meu la mormant, cand va veni timpul".

Pianul de Sus - cimitirul e plin de stalpi

�

Dainuind in tenebre ca in povesti
cu fluier parelnic de vant,
canti celor ce somnul si-l beau
din macii negri de sub pamant.

Fosfor cojit de pe vechi oseminte
ne pare lumina din ochii tai verzi.
Ascultand revelatii fara cuvinte
sub iarba cerului zborul ti-l pierzi.

Din vazduhul boltitelor tale amiezi
ghiceste in adancuri toate misterele.
Inalta-te fara sfarsit,
dar sa nu ne descoperi niciodata ce vezi.

LUCIAN BLAGA
(din volumul "Lauda somnului", 1926)

Fotografiile autorului

sursa formula as

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

CEAHLAUL-KOGAIONONUL DIN MOLDOVA

by Mădălina Möwis

Data de 6 august este consemnată în calendarul cre(ş)tin – ortodox ca Schimbarea la faţă, denumirea ei din popor fiind însă cea de Probejenia sau Probajini.

Şi în acest caz o sărbătoare iudeo-creştină, total străină, a fost plasată în mod intenţionat peste o tradiţie autentică locală, veche din moşi-strămoşi, pentru a-i altera sensurile.

Este cu atât mai grav cu cât este vorba chiar de hierofania muntelui sacru al dacilor, Ceahlăul, Kogaionon-ul din Moldova!

În prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, se produce un fenomen optic nu doar unic ci şi spectaculos: sub lumina răsăritului, umbrele vârfurilor Toaca şi Piatra Ciobanului formează, timp de peste 80 de minute, o hologramă naturală imensă, sub forma unei piramide perfecte.

Este vorba de ceea ce se cunoaşte sub numele de Umbra Piramidei.

Dar nu numai atât: aceasta debutează cu apariţia spre vest, timp de câteva minute, a Căii Cerului, având aspectul unui nesfârşit drum întunecat, mărginit în stânga de un parapet luminos, ce leagă Pământul de Cer.

Ne putem cel puţin imagina cât de importantă este şi a fost încă din vremuri imemoriale sacralitatea acestui fenomen, dovadă vie fiind păstrarea în tradiţia muntelui Ceahlău a sărbătorii anuale a urcatului pe munte.

Umbra Piramidei

Interesant este şi faptul că spre est de Ceahlău pornea aşa-numita Cale Sacră, ce ajungea la Cheile Bicului, în sud-estul oraşului Chişinău, de unde continua spre est şi era marcată printr-o linie de megaliţi amintită şi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, linie ce corespunde cu Exampeos-ul menţionat de Herodot.

Acelaşi autor afirmă că „cel mai înalt multe al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi fost cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost tot atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia.”

Nu numai el, ci şi Gheorghe Asachi, consemnează faptul că acest munte sacru este vizibil de la foarte mare depărtare:

„Corăbierul de pe Marea Neagră vede piscul cel înalt al acestui munte de la Capul Mangaliei şi până la Cetatea Albă.

Locuitorul de pe ţărmul Nistrului vede Soarele apunând după masa acestui munte, iar păstorul nomad, după ce şi-a iernat turmele sale pe câmpii Bugeacului, se întoarce către casă având în vedere vârful Pionului sau Ceahlăului, întocmai precum o corabie se orientează după lumina farului ca să intre în port.”

Mai mult decât atât, chiar în anul 1988 a fost lansată ipoteza existenţei unei piramide construite sau cioplite în vârful Toaca, ipoteză susţinută de numeroase dovezi geologice, arheologice, cartografice, fotografice ş.a.m.d.

Pornind de la harta topografică a muntelui Ceahlău, este recunoscută baza piramidei – un pătrat cu latura de 290 de metri – precum şi direcţiile diagonalelor şi axelor principale, după cum se observă în figură.

În urma cercetărilor se relevă faptul că axul principal R2 are un azimut geodezic de 73,5 grade, direcţie ce nu corespunde totuşi cu răsăritul de Soare din data de 6 august, dar corespunde perfect celui din 23 august 2000 î.e.n. (faraonii egipteni îşi orientau astronomic piramidele după poziţia cerească a Carului Mare din aceeaşi dată).

Diferenţa de 17 zile dintre cele două date calendaristice se explică foarte simplu prin mişcarea de precesie a Pământului, reflectată în schimbările calendaristice ce au avut loc în e.n.

Ziua sfântă de 23 august aleasă de egipteni (astăzi Sfântul Lup) reprezintă de fapt jumătate din mersul Soarelui pe orizont între solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă, identică ca şi simetrica dată primăvăratică din 23 aprilie (Sfântul Gheorghe, despre care am vorbit într-un articol precedent).

Dovezi în plus pentru alinierea solară a piramidei ce formează vârful Toaca sunt cele trei piramide din piatră, înalte de 40 de metri, decopertate în vara anului 2003 în comuna Heleşteni – Movileni, judeţul Iaşi, a căror aşezare geografică este similară aceleiaşi direcţii solare R2, cu o abatere de 0,5 grade faţă de azimutul de 73,5 grade.

Iată şi o legendă care păstrează foarte multe informaţii relevante cu privire la sărbătoarea străveche a Probejeniei:

Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul.

Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.

Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui.

Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei.

Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe.

Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui.

Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, c-un stânjen se săltase Ceahlăul…

După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii.

Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt.

Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.

Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor…

Vârful Toaca văzut dinspre Jgheabul cu Hotaru

Un alt aspect demn de notat este semnificaţia oronimului Pion, numele vechi al Ceahlăului, pronunţat de locuitorii de la poalele muntelui ca Pion sau Peon, ceea ce subliniază conservarea numelui datorită unei interdicţii religioase, atâta timp cât pronunţia respectivă este cu totul singulară într-o arie în care toate cuvintele începute cu „pi” se pronunţă „chi”.

Conform utilizării limbii egiptene vechi, cuvintele pi şi on se traduc prin casă, respectiv coloană.

Pion înseamnă astfel Casa Coloanei, adică exact ceea ce pare să reprezinte complexul Toaca (casa) – Panaghia (coloana). În plus, cuvântul panaghia are în limba greacă semnificaţia de sfântă.

În sprijinul legendei mai sus amintite stau şi unele dovezi etnografice. Balada Mioriţa a fost culeasă de Vasile Alecsandri din gura unui baci Udrea de la o stână de pe muntele Ceahlău, aceasta fiind prezentă în peste 1000 de variante nedescifrate încă istoric.

După Al. Odobescu are „tonalităţi de bocet”, după C. Brăiloiu, „afinităţi cu cântecul de înhumare”, iar după Ovidiu Bîrlea „este o colindă de doliu”. Mirificul Kogaion din Ceahlău poate fi locul sau altarul de adunare religioasă desemnat de versurile „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”.

În balada populară, document filosofic ancestral, se îmbină cultul morţii şi-al nemuririi, specific geto-dacilor, cu elemente de arheo-astronomie precum în „Soarele şi luna,/ Mi-au ţinut cununa…/ Păsărele mii/ Şi stele făclii!”.

Ca baladă funerară ne arată direcţia mortuară solară (R2), „Pe l-apus de soare”, care reprezintă în acelaşi timp şi descreşterea poziţiei răsăritului de soare.

Panaghia

În calendarul popular, data de 6 august delimitează hotarul dintre vară şi toamnă, începând ca din această dată frunza codrului să pălească, să-şi schimbe culoarea, iarba să nu mai crească, iar apele să se răcească, de unde şi interdicţia rituală impusă omului de a nu se mai scălda în apa râului.

La fel şi omul se schimbă la faţă, nu mai este înnegrit de arşiţa verii, chipul lui începe să se albească. Astfel natura, omul, cosmosul, toate îşi schimbă înfăţişarea, mersul, mişcarea pregătindu-se pentru trecerea la marele anotimp al iernii.

În acest context de încetinire a ritmului naturii şi al vieţii, „Schimbarea la faţă a Mântuitorului” nu este decât o falsă tradiţie, creştină de altfel, care nu are nimic de a face cu tradiţiile autentice indo-europene, care îşi păstrează profundele semnificaţii în legende şi balade populare, precum cele amintite mai devreme.

Acolo stă ascunsă adevărata spiritualitate şi nu în legendele „sfintei” scripturi iudeo-creştine!

Faptul că tradiţiile autentice au convieţuit fragmentar cu cele false nu reprezintă absolut nici o scuză pentru cele false, care trebuiesc descoperite şi îndepărtate, până vom ajunge la semnificaţia originară a sărbătorilor din folclorul local.

Probejenia reprezintă de fapt o mare schimbare sau trecere în altă condiţie, ce are repercusiuni asupra tuturor, inclusiv asupra sufletului omenesc.

Conform tradiţiei actuale, omului i se impune lepădarea de „greşelile” trecute, drept pentru care există obiceiul ca în această zi sfântă oamenii certaţi în cursul anului să se împace.

De asemenea, purificarea presupune restabilirea echilibrului între cele două lumi, cea de aici şi cea de dincolo, o invocare şi pomenire a sufletelor celor morţi prin străvechiul obicei al Moşilor (reflectat şi în legenda de mai sus).

Acum sunt pomeniţi Moşii Schimbării la faţă, la care „coliva din struguri” era ofranda sacră simbolică din aceste poame ale verii, care începeau să se coacă.

Prima boabă nouă de strugure luată în gură („boabă nouă în gură veche”) era ca o împărtăşanie ce înlesnea comunicarea cu morţii neamului şi dădea speranţa vieţuirii pentru cei rămaşi în „lumea albă”.

Atât strugurele cât şi peştele care se mănâncă în această zi sunt simboluri ale reînvierii, schimbării, prefacerii şi continuităţii.De pomană se mai dădeau şi miere de albine (aliment ritual) şi primul must.

În zonele preponderent viticole are loc ritualul sfinţirii şi binecuvântării strugurilor, după care ofranda sacră este sfinţită (în biserică, în cazul creştinilor, oamenii luând apoi câte un bob ca „anafură”).

În zonele nordice, în care strugurii sunt mai rari, se face „coliva de faguri de miere” şi se bea ţuică cu miere (sau hidromel).

Plantele de leac culese în această zi (avrămeasa, împărăteasa, leuşteanul, usturoiul), precum şi crenguţele cu fructe (alune, prune), sunt socotite a avea mare putere de vindecare pentru unele boli ale verii.

Piatra Ciobanului, Vârful Toaca şi o parte din schitul intrus

În condiţiile în care avem la îndemână documente din folclor, cât şi fenomene cosmice vizibile cu ochiul liber, care atestă tradiţia străveche, precreştină, a sărbătorii Schimbării la faţă, de fapt a Urcatului pe munte, chiar este o absurditate să ne fofilăm în tradiţia falsă impusă de creştinism şi să evităm să vedem spiritualitatea sa autentică.

Faptul că în prezent muntele Ceahlău, străvechi centru religios, suferă de pe urma îmbinării elementelor creştine cu cele precreştine (fapt ce se observă în mod clar în toponime, asta ca să nu mai vorbim de schitul „răsărit” în mod subit chiar la limita Rezervaţiei Ştiinţifice Ocolaşul Mare, zonă strict protejată) nu este o scuză pentru tolerarea elementelor creştine.

Ceahlăul este şi va rămâne un munte sacru al dacilor (şi al indo-europenilor), care nu au fost niciodată iudeo-creştini!

SURSA MADALINAMOEWIS

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Religia Dacilor în Tradiţia Populară - Conspiratia Tacerii

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

ZILELE ZEULUI FULGERELOR

ZibelTHURdos, sau Zbelsurdos-Gebeleizis la daci- era THOR al triburilor gemanice. Am facut mult research asa incit stiu ce vorbesc(google it).

E foarte interesant ca pe 20 iulie s-a suprapus sarbatoarea crestina a sfintului Ilie si pe 22 iulie a sfintului Foca, ambii desemnati cu proiectarea de fulgere, tunete si foc, dar si cu pedepsirea celor ce pacatuiesc. Or, in panteonul trac, Gebeleizis era si desemnat sa pastreze dreptatea pe pamint(aici se observa un sincretism Thor cu Tyr-Marte-zeul dreptatii divine si care, cum spune Iordanes, era parintele dacilor si stramosilor lor, care se mindreau cu asta).

Desigur nu trebuie sa-l uitam pe aryanul Indra care, la fel ca si Taranis al celtilor(din nou Gebeleizis), are in mina chakra-arma suprema-roata universala ce pastreaza echilibrul cosmic.

Senzational mi se pare ca in aceasta perioada zeii vechi se trezesc, fapt demonstrat de micul tur de forta facut de Gebeleizis zilele astea in Bucuresti, Cluj si la munte.

Postez mai jos un articol interesant din FORMULA AS despre vechile obiceiuri romanesti populare, in care putem decela usor cultul lui Zbelthurdos.

Argel, sat de hutuli, la granita de nord a Bucovinei

Departe, in obcinile de miazanoapte ale Bucovinei, exista un deal magic, unde in fiecare an sunt trasniti oameni. Un deal pe care mai traiesc azi doar cativa batrani singuratici, ce nu vor sa-si paraseasca in nici un chip casele lor din cer.

Ziua fricii

22 iulie, ziua Sfantului Foca. Sarbatoare insemnata cu rosu in calendarele populare din Bucovina. Foca e sfantul focului, stapanul fulgerelor si-al trasnetelor care omoara si parjolesc. Sfantul fricii. Inaintam prin sate incremenite.

Oamenii s-au pitit in case, cu palmele pe genunchi. E arsita. Sfantul Foca e cea mai crunta dintre toate zilele verii. In calendarul vechi figureaza ca sarbatoare, insa in satele hutulesti din Bucovina, e mai degraba o zi a fricii, in care sa nu coci, sa nu mananci, sa nu te-mprumuti cu foc si sa-ti stapanesti in cap fie si cel mai palid gand necuminte. Cel mai bine e sa nu rostesti, sa nu faci "nimic absolut".

Animalele fornaie in grajduri, strigand dupa mancare, dar nu primesc nimic. Ieslele sunt goale. Postesc si vitele, laolalta cu oamenii. Albastrul cerului pandeste nemiscat deasupra tuturor. Oricand se poate mania pe cel ce a gandit macar o singura necuviinta.

Si atunci, cerul grabeste spre vinetiu si deodata se sparge si-ncepe sa arunce cu sagetile trasnetului. S-au pomenit pe aici oameni "trasniti din senin", altii carora le-a ars casa, gospodaria, tot, doar pentru un mic pacat savarsit in ziua Sfantului Foca.


Suntem in Argel, aproape de hotarul de nord al tarii. Satenii privesc cu spaima un deal lung si taios, aflat peste apa tacuta a Moldovitei. Incordati, isi plimba ochii pe coama subtire, de la un capat la altul, acolo unde abia mai ghicesti cateva case singuratice.

"Zigreva...", murmura mosnegi teposi in barbie, iar femeile-si astupa gurile cu broboada, ramanandu-le afara doar ochii infricati. Daca-i intrebi ceva despre locul ala pierdut in vazduh, fug in case. Bizara intamplare, ca ne-am nimerit aici, cautand "Dealul Trasnetelor", tocmai de Foca, azi, cand toti hutulii sunt tematori de foc si stau zavorati in liniste.

Dimineata, cand am plecat la drum, nu stiam. Habar n-aveam ce sarbatoare este. Iar acum, coincidenta asta stranie ma pune pe ganduri. Impreuna cu mine sunt doi barbati, doi oameni ai locului. Pe primul il cheama Ilie Florescu.

Taran, singurul roman dintr-un sat de hutuli, Rasca. Cel de-al doilea este Nicolae Iurniuc, hutul get-beget, insa plecat cu multa vreme-n urma la oras, la Campulung Moldovenesc. De profesie... cautator de comori. Venit cu noi si

Nicolae Iurniuc

�

datorita credintei ca pantecul dealului catre care ne indreptam ar fi burdusit cu tezaure si ca tocmai de aceea acolo trasneste asa mult, caci trasnetul e atras de metalele scumpe. Nicolae Iurniuc, om ros, inalt, ascutit, imi zice ca pe bunicul sau il chema chiar asa, Carmaci Foca, ca "sunt multi Foca pe-aici", ca asta-i nume stravechi, des intalnit si azi in hutulime.

Ca de fapt aceasta sarbatoare "de la hutuli se trage". Chiar daca in calendarul ortodox ea apare ca o zi a Sfantului Mucenic Foca, batranii o vedeau ca pe-o napraznica zeitate umblatoare prin cer, aducatoare de foc si necazuri pacatosilor.


E cald. Coama de deal tremura in lumina amiezii. Intr-adevar, se vad cateva case risipite de-a lungul ei, pe conturul acela sovaitor, unde pamantul se intretaie cu cerul. Cine o fi traind in ele, tocmai pe muchia infricosatorului Deal al Trasnetelor?

Badea Ilie zice c-au fost altadata mai multe, aproape un catun intreg, "da tate-o ars". Au fost trasniti oameni, au fost trasnite case, grajduri, animale nenumarate. Au ars pe rand, parjoliti de focul din cer, uneori cate trei gospodari intr-o singura vara, astfel ca azi au ramas doar cativa batrani curati, cu mare credinta, care nu vor sa se desparta cu nici un chip de pamanturile unde s-au nascut.

Oameni care zic ca mai bine trasniti, decat sa-si lase de izbeliste casele lor din cer.



Carja de aur

Satul trasnetelor: Zigreva

�

Dealul se apropie tot mai mult. Zigreva! Ce nume... Asa i se zice in batranul grai hutulesc. Zigreva, Dealul Trasnetelor... Abia acum vedem ca pe ascutisul cel mai semet isi ridica bratele o cruce. Mare, alba, pravoslavnica.

Badea Ilie o priveste chioras, ferindu-si ochii de soare. "Amu o pus-o, de vreo doi ani. O urcat preotu cu tat satu si-o sfintit-o, tat frumos. Ca tare mai batea focul pe partea asta. Doamne, tare mult mai batea..." O cruce care sa apere dealul de furia trasnetului. Un sat intreg, de la copii la batrani, urcand Zigreva ca pe o Golgota, cu lumanari aprinse in plina zi.

Inainte merge preotul, infasurat in odajdii sobre, citind neintrerupt cu glas mare. Iar si mai in fata, aproape de capatul obcinei, cativa baieti tineri purtand pe spinarile asudate o cruce grea, cu totul si cu totul din fier. Au ajuns sus, iar crucea se inalta in cantecul de rugaciune al tuturor. Mai bine sa trasneasca sfanta cruce, decat sa-i trasneasca mai departe pe oameni...


Uitandu-se catre deal, Iurniuc hutulul ma intreaba daca intr-adevar sunt sigur ca vreau sa-l urc, daca nu vreau s-o lasam pe maine. Ilie rade. El nu se teme. Barbat gros, voinicos, cu pantecele camesii strans strasnic in chimir, cu perciuni grozavi si plete mici, blonde, sub palaria de vanator, cu ochii lui cei verzi sticlind in mii de ape...

Ne zice sa n-avem grija, caci stie el cateva "boscorodiri" invatate de la batrani care sa ne pazeasca de fulger, "dac-o hi sa hie". Scrijeleste cu unghia o cruce pe scoarta unui brad, ii sopteste copacului cateva cuvinte secrete. Si, gata, putem sa urcam. Vazandu-ne c-o luam pe drumul din stanga, ce ocoleste dealul pe la miazanoapte, un gospodar ne striga peste gard: "Domnu Iisus cu voi!..." .

***

Drumul pare sa nu duca nicaieri. Se sfarseste treptat, rasfirandu-se in mrejele codrului. Ne avantam printr-o padure stranie, intunecoasa, de brazi subtiri, cu trunchiurile golase pana-n virf. Ilie Florescu spune ca ne va duce la un "mosneag", cel mai vechi de pe intreaga Zigreva, care i-a cunoscut pe multi dintre trasniti si care "stie cat in luna". "Cat in luna stie mosneagu", zice.


Luam in piept dealul, pe carari diferite. Eu cu badea Ilie de-o parte, vorbind zgomotos intre noi, Nicolae Iurniuc tot in dreptul nostru, insa ceva mai incolo, urcand tacut pe poteci doar de el stiute, scormonind ici-colo pamantul cu un betisor de alun.

Ii vedem uneori chipul rosu, ascutit, concentrat, aparand pe dupa arbori, pentru ca apoi sa dispara iarasi. E limpede ca gandul ii sta tot la comorile sale. Iar Ilie Florescu imi sopteste complice ca da, dealul e intr-adevar plin cu "fiare" stravechi, ca pe el se mai vad inca ridicandu-se flacari galbui de la comorile necurate, juruite de zgarciti diavolului, ca si mosnegii de altadata ziceau ca din pricina asta "bate" cu foc, fiindca "banii care joaca sub pamant atrag focul din cer".

A fost aici si armata, acum vreo douazeci de ani, cotrobaind coastele cu niste detectoare speciale, facand masuratori, dar nu se stie nimic din ce-au aflat. Taranii insa stiu si-au gasit. Dintotdeauna au gasit. "Era un mosneag, unu Saghin Artimon, si-o avut banii ascunsi acolo sus, in varfu dealului", zice Ilie, incepand sa rasufle mai greu la urcus. "Mosu i-o bagat in

Ilie Florescu

�

pamant, s-apai pe urma o murit. Si un cioban, Niciuc Ion - traieste, pacat ca nu l-am luat cu noi -, mergea cu oile peste locu ala. Canele lui tat zgriptanea cu laba. Omu s-o aplecat si numa ce-o vazut maneru de la o carja de aur ingropata acolo. O tras-o afara si s-o minunat. Frumoasa, subtirica, lucea tat fain frumos!

S-o dus cu ea napoi la stana si, cand o vazut-o ciobanii, si-o pus manurile-n cap: "Unde-ai gasit-o, mai omule bun?"... Prostu nu stia ca sub carje de-aiestea-s ascunsi mereu bani. Asta-i semnu ca acolo era cazanu cu bani sub pamant. S-o dus tati sa cate locu, o scociorat tat dealu-mprejur, da nu l-o mai gasit.

Omu nu-si amintea, n-o lasat acolo nici un semn, nimica. Si-n ziua de azi, banii tot acolo is, iara prostu se plimba prin sat c-o carja de aur scoasa din Dealul Trasnetelor..."

Sangele diavolului

Din cand in cand, Nicolae Iurniuc ne cheama pe partea lui, sa ne arate ce-a mai gasit. Ramasite de arbori carbonizati, arsi pe verticala, de sus pana jos, ca lumanarile. Taciuni imprastiati prin tot locul. Ii cercetam cu piciorul, contemplativi, intrebandu-ne.

Intrebandu-ne cum e posibil sa fie trasnit un arbore, taman in mijlocul padurii. Ilie nu prea crede. Hutulul Iurniuc isi aminteste insa de anii copilariei, de mosnegii care ocoleau cu teama, scuipand in san, orice copac fulgerat. De bunica-su, Foca Carmaci, care-l atentiona ca sfantul cu acelasi nume "nu stie multe", trage ca un nebun oriunde i se pare ca s-a ascuns necuratul, in orice copac, capita, casa, chiar si in turle de biserici.

Asadar, arborii arsi "sunt alesi", zice. Alesi din cer sa moara, oriunde s-ar afla. "Asta imi amintesc bine: eram odata cu un batran in padure si el m-a chemat sa-mi arate ceva. S-a aplecat la radacina unui pom innegrit, tocmai ars de fulger. Era acolo asa, ca o bala rosie, gelatinoasa, gretoasa, cam cat o palarie de mare.

Mos Grigore Chiforec

�

Mosneagul mi-a spus: "Baiete, uite aici l-o trasnit pe necuratu!", si si-a facut mii de cruci. Am dat sa ating mazga aceea rosiatica, dar el m-a lovit peste degete. "Nu te atinge, copchile, de sangele diavolului!". Sangele diavolului, asa a zis. Si ca unii au ramas cu mana arsa dupa ce-au atins bala rosie.

Arbori din astia, in care batranii zic ca s-a aciuat Satana, sunt foarte rari. Eu insumi am vazut doar vreo doi-trei in toata viata mea. Hutulii ii cauta nebuneste, caci numai din lemnul lor isi fac viorile, fluierele, numai din lemn de pom trasnit in care a intrat "o putere" din cer. Puteti sa-i ziceti necurat, puteti sa-i ziceti oricum. Intr-adevar, ei canta diavoleste de frumos.

Ei nu pot trai fara muzica, fara libertate. "Nu-i hutan acela ce nu canta si joaca" - asta-i aproape asa, ca un slogan national. Am cunoscut un mos, pe Demacusa, care facea scripci din copaci fulgerati. Mi-a luat si mie mama odata de la el o vioara din aceea mica, de copil, facuta din lemn de brad.

N-o sa va vina sa credeti, dar eu l-am vazut cu ochii mei: mosneagu era complet surdo-mut, om nascut cu limba legata. Si facea viorile cele mai limpezi din tinut si canta la scripca de-ti veneau lacrimile. L-am vazut cantand, nu o data. Avea cantecul nu in urechi, nu in glas, il avea in sange. Pe mosneag il chema Foca."

Singuraticii

Iurniuc cel rosu dispare din nou pe costisele lui. Undeva, sus, la capatul padurii, incepe sa se zareasca o dunga de lumina. Am urcat deja vreo trei kilometri si abia ma mai pot tine dupa omul asta gros, Ilie Florescu. Imi zice ca de-abia dupa geana aia luminoasa incep dealul si satul Zigreva, taramul singuraticilor ce nu coboara de acolo, nici daca-i platesti cu aur.

De ce nu pleaca? Pentru ca... asa sunt ei. Un neam ciudat. Nu le place apropierea de drum. Isi fac casele pe varfuri de dealuri sau chiar in mijlocul codrilor. Vecinii li-s la kilometri departare. Unii nici macar nu-si croiesc poteci, ca sa nu fie gasiti. Ei n-au o istorie cu razboaie si domnitori. Calul si flinta erau legea lor.

Inaintasii lor au fost haiduci, fugari, calareti cruzi ce-au colonizat paduri nesfarsite, si-au deschis o poiana si si-au incropit casa. Haiducul Dovbus, haiducul Banderas, astia au fost eroii lor "nationali". Cei de azi ii mostenesc. Le place sa traiasca salbaticit si liber. "Si-acuma mai

Ilaria, cu naframa din ziua nuntii

�

sunt pe coastele astea, prin paduri, batrani care nu s-o uitat in viata lor la televizor. Stau in casele lor batranesti din barne, n-au lumina electrica, da nici nu le trebe. Asa-s si mosnegii astia la care mergem acuma. Erau aicea doi, o baba si-un mosneag, care n-o coborat niciodata. O trait bine-amandoi.

Si un baiat de-a lor i-o tot inghiontit sa vina sa stea la el acasa, la Moldovita, ca sa poata cata mai bine de dansii. La-nceput n-o vrut, da pan la urma s-o lasat dusi. Si n-o durat cateva luni, c-o murit mosneagu. L-o mormantat pe mosneagu si la o saptamana s-o dus si baba. O ramas casuta lor batraneasca acolo sus.

Ti-i mai mare mila sa te uiti la ea. N-o putut trai in alta parte. In alta parte s-o uscat pe picioare..."

Piatra cereasca

Ajungem pe culme. Un Paradis al florilor. In departari, valuri rotunde de obcini verzi-albastrii, incalecandu-se cuminti una peste cealalta, ca-n desenele nevinovate ale copiilor. Vai tihnite, presarate cu suri si capite mici, hutulesti, de statura unui gospodar.

Mai avem inca pe-atata de mers, pe muchia subtire a coamei, pana la casele mosnegilor. Si abia acum incepe lungul sir al trasnitilor, pe care nea Ilie ni-l infatiseaza apocaliptic, aratand cu palma in toate directiile, spre stani invizibile, temelii de grajduri sau case care nu mai sunt. "Acolo, dincolo de stalpu cela... Vedeti niste lemnaraie?

O fost unu cu gospodarie maaare, care i-o trasnit anu trecut. Cai, grajd, casa, vite! Tat o ars! Avea o iapa mare, faina, de vreo sapte su de chile - o trantit-o in grajd si tata s-o zvarcolit prin fan pan-o pierit. El mort, nevasta moarta. Dincolo, unde-s claile celea multe: o fost casa la un baiet tanar. Grajd cu doi cai, fan... Tat o ars!

Dincolo, alt baiet... O luat foc coama cailor si fugeau bolanzi pe pasune! Acela grajd, cum videti, acela o ars tat, si casa pana-n tavan. Era la un om nacajat, care-o murit si el. Mai la vale, acolo, i-o ars doua grajduri, porci, cai, vite, tat-tat-tat! Avea omu zece capete de vite si-o ramas fara nici o vacuta. N-o ramas nimic. Nimic!..." Si altii si altii...

�

Si-si mai aminteste Ilie Florescu de acum cativa ani, cand s-a nimerit pe Dealul Trasnetelor cu inca zece insi, chiar in mijlocul urgiei. "O-nceput deodata, cu o vantoasa mare. Eram zece barbati, caram butuci cu caii de la padure.

Vuiaaa, indoia copacii uite-asa, pan la pamant, rascolea tata iarba, si afara, la amiaz, era asa intuneric, de ziceai ca-i sara. Si o-nceput sa traga cu fulgere. Batea pe langa noi, ca pe front! Ne-am dus la o casuta din fundu dealului si ne-am bagat acolo, in casa, la un om. Stateam tati in fereastra si ne uitam.

Doamne, Doamne, ce era afara! Doamne fereste!... Uite-asa cadea trasnetele, incrucisate! Izbeau pamantu! Intra raze de tate culorile, cobora asa cate-o coloana lunga de foc din cer, de-am crezut ca se duce dealu cu noi.

Omu statea in genunchi, in mijlocu casei, si se ruga cu glas tare. Zicea intruna "Tatal Nostru". Cum termina, lua rugaciunea de la cap. Doua ore o tanut trasnetele si el inca citea. Noi am legat doi cai de gard si-i vedeam cum s-o lasat caii gios si se tavalea, se-nvarteau cu copitele-n sus de spaima. Uite-asa facea caii! Uite-asa facea..."

Asa sunt toate povestile lui nea Ilie: oameni infricosati, casute batranesti intunecoase, cai frumosi, zvarcolindu-se in luminile trasnetului pe pajisti din cer...


In sfarsit, se vad casele batranilor. Nicolae Iurniuc a ajuns inaintea noastra. Ganditor, mananca mere mici dintr-un pom salbatic. Tarziu, aveam sa-mi dau seama ca el cauta si altceva decat urmele comorilor. "Piatra trasnetului...", il tot aud mormaind mereu, aplecandu-se pe la radacinile copacilor fulgerati.

Asadar, mult-cautata Piatra a Trasnetului. Piatra cea sfanta, "picata din trasnet", coborata din cer prin coloana de foc, piatra despre care se zice ca a primit insasi atingerea divina. Eu doar am citit despre ea, insa Nicolae Iurniuc a vazut-o. "Odata, eram tanar, mi-a aratat-o un batran din satul Paltinu.

Mosneagu o purta la gat, pe piele, ca un fel de amulet, si zicea ca il fereste de trasnet si pe el si toata casa lui. Mica, rotunda, neagra, lucioasa foc. Acuma, nu demult, am vazut una mare cat un cap de copil si tot asa, neagra, linsa ca sticla. Omu ala n-o vrut sa mi-o dea nicicum.

Zice c-o gasesti greu, ingropata tare-n pamant, fiindca vine asa, ca o ghiulea, prin mijlocul fulgerului, si se infige adanc. "Piatra cereasca", asa-i zicea. Cine-o are nu va fi trasnit niciodata. Dac-o speli in trei ape si bei apa aia, e buna de leac si de-alungat visurile urate. Dar cel mai mult pe-aici o cauta vrajitorii. Ei, vrajitorii, caci daca intra pe mana lor... vai, Doamne! Pot capata niste puteri grozave."


Cred c-am facut aproape sase kilometri. Gospodaria batranului Chiforec sta sfidator chiar pe culme. O fortareata cu totul si cu totul de lemn. Casele, grajdurile, surile sunt stranse gramada una intr-alta, formand o adevarata cetate din barne, in care nu poti intra, decat pe poarta. Aprigi oameni acesti Chiforec!

Mai pastreaza parca ceva din salbaticia darza a vechilor haiduci. Mosul Grigore e uscat, dar tare ca un flacau. Vorbeste de parca mereu s-ar rasti. Pe batrana o cheama Ilaria. Poarta si azi naframa cea lunga din ziua nuntii, ce-i atarna pe umeri ca o coama rosie.

Daca n-as fi batut atata drum si daca n-as fi fost impreuna cu cei doi barbati bastinasi, cu siguranta cei doi nu mi-ar fi vorbit. Sunt cei mai batrani oameni de pe Zigreva. El are 82 de ani, ea 72. Si recunosc ca se tem. "Iarna, cand ii viscolit si-i zapada uite-asa de mare, pan la piept, n-avem nici o grija.

Da cum vine vara, iara ne temem. Tare ni-i frica, ca se apropie... " Si-ncep a insira si ei, asemeni lui nea Ilie, cu acelasi glas prapastios, uitandu-se mereu in cer ca la o primejdie: "Acolo o fost unu, dincolo altu trasnit la vale. Dincolo o murit doi - Covalschi le zicea - si baietu, si mosneagu. Stateau amandoi la masa si mancau. I-o trasnit acolo, in timp ce mancau.

Tot aicea, mai sus, era unu, Nicolae Boiciuc - casa, grajd, vite, tat i-o ars. Mai incolo, un padurar, unu Nison, care-o vrut sa taie o oaie de la o stana si s-o manance intr-o zi sfanta. Ciobanii i-o zis nu. "Iti dam cas, urda, zar, da oaia n-o taia". El n-o ascultat, o taiat-o si-o desfacut-o. Si cum o desfacut-o, cum l-o trasnit! O cazut mort

�

acolo, in sangele oii, intre matele ei. In aiestea casi care le videti langa noi, tati o murit! Eram multi odata aici, pe Zigreva... Unii o murit, altii o plecat ca le-o fost frica si-o murit gios, de dor si urat. Am mai ramas acuma numa opt casi de oamini..."


Au pamant mult batranii, pe varful Zigrevei. Nu ii vezi capatul. Cai buni, cateva vite. Casa lor cea mare are 250 de ani. Inauntru e racoare si miroase a ierburi de leac. In fata unei ferestre, pe-o masa de lemn cu sori sculptati, veche de peste doua veacuri, sta lampa cu gaz. Traiesc bine cei doi batrani Chiforec. Fericiti, asa zic.

Sustin si ei ca-n alta parte daca s-ar duce, ar muri "de urat" a doua zi. Dar cum de-au scapat pana acum, cum de pe ei i-a ferit Dumnezeu de furia trasnetului? Raspund simplu, amandoi deodata: "Cu rugasiune". Cand incepe stihia, mai intai acopera oglinda c-un stergar. Neaparat oglinda.

De altfel, hutulii nu se uita absolut niciodata in oglinda dupa lasarea serii, de teama ca nu cumva sa vada acolo si "altceva" decat propriul lor chip. Apoi cad amandoi la icoane si incep sa se roage. Departe, pe un varf de deal neguros, intr-o odaita abia luminata de flacara candelei, inconjurati de cea mai teribila furtuna din cate au fost vreodata, doi batrani se roaga lui Dumnezeu ca sa scape cu viata.

Asa a fost mereu. Asa au trait toata viata. Pentru cei din neamul Chiforecilor, fiecare furtuna ar fi putut insemna sfarsitul.

Zigreva, dealul trasnetelor

Vrajitoarea

Ne pregatim sa plecam. Trebuie neaparat s-ajungem astazi jos, la Campulung Moldovenesc. Ii dau batranei o punga plina cu ciocolate si un sip de vodca pentru mosneag. Nicolae Iurniuc le multumeste susotit, in hutula. Si abia cand ajung aproape de poarta, ma pomenesc strans zdravan de brat.

Degetele batranului Chiforec nu slabesc, iar el priveste doar in pamant, incurcat. Mai are sa-mi spuna ceva... Simt ca-i un lucru pe care-l stia de la inceput, dar l-a tot amanat, crezand c-o sa scape. "N-am vrut sa graiesc cu pacat tocmai azi, de ziua sfanta. Da vad ca sunteti oamini de isprava. Eu stiu ceva ce ziceau batranii, oaminii ceia vechi care-o fost pe Zigreva..."

Ilaria il priveste cu ingrijorare, dar mosu-i face semn sa-l lase sa vorbeasca. "Da, eram baiet mic atunci cand sedea pe dealu aista o vrajitoare grozava. Uite-acolosa ea isi avea casuta - traia sangura si-o chema Varvara Cocerhan.

Strasnic puteri de mari avea, Doamne, Doamne, facea numa rele la tati oaminii de jos, de pe sate. Tati aveau teama de dansa. Groaza! Si tati ziceau ca de-aceea trasneste aici asa tare,

�

fiindca "o cauta din cer". De la ea s-o tras tat blestemu dealului astuia! Tat blestemu de la ea o pornit... Ce facea? Lua mana laptelui de la vite. Da nu fura numa de la o sangura vaca, cum fac tate vrajitoarele obisnuite. Asta avea puteri asa mari, ca putea lua de la stani intregi, pan la sange.

Odata o avut ea niste contrazaceri c-un primar, nus ce i-o zas primaru si ea s-o maniet. El avea stana maaare, cu cincizeci de vaci, tocmai pe alt deal, departe, la Calela. Am fost ciobanas la el. Si baba asta batea cutat in copac si din copac curgea lapte. O vazut oaminii!

Curgea lapte din copac, lapte mult curgea pe pamant, ca doar n-avea nevoie de tat, voia numa sa faca rau. La radacina pomului celuia era alb tat, numa lapte curs in pamant si ea n-avea nici o vacuta. Va spun, intr-o sara putea lua c-un descantec jumate din laptele stanii.

Cand mulgeam sara vitele, mulgeam numa sange. Si la dansa, hat, dupa cateva dealuri, curgea din copac lapte. Aproape o luna o avut de patimit stana de pe urma ei. Si cate n-o mai facut baba asta!... De-aia veneau trasnetele peste dealu nostru, pentru cate pacate-o facut. Da pe dansa n-o putut-o atinge - ziceau batranii ca are la ea "piatra trasnetului", pe care o tane-ascunsa intr-o gaura din peretele casii.

Dupa ce-o murit, s-o dus oaminii si i-o desfacut casa lemn cu lemn, gandind c-o sa dezlege blestemu, da piatra trasnetului tot n-o gasit-o. Sapai, cand o coborat-o tati de pe deal si-o vrut s-o duca la cimitir, oaminii ceia care carau sicriu sa moara nu alta!

Era grea, n-o puteau duce. Parca nu voia sa mai coboare moarta de pe Zigreva. Ce era dansa neagra si urata pe fata cand traia, da acuma era neagra ca taciunele. Oaminii care-o dus-o ziceau ca tare se-auzea dintr-insa...., parca fierbea, parca bolborosea ceva in pantecu ei.

Si cand o vrut s-o bage in groapa, groapa era plina numa cu broaste de-acelea urate, "ponchii", rapanoase, care oracaiau tate acolo-n groapa ceea, ca dracu. Asa o mormantat-o pe baba Varvara. O mormantat-o, da blestemu ei o ramas..."

Descantec de alungat ploaia

�

Si n-apuca mos Chiforec sa-si sfarseasca ultimele vorbe si sa ne spuna ramas bun, cand... incepe sa ploua! Va jur: din senin, incepe sa ploua! Norii se-nghesuie deasupra obcinei cu o viteza ametitoare. Ne uitam unii la altii. Eu, Nicolae Iurniuc, Ilie Florescu si cei doi batrani ne uitam unii la altii cu ochii mari, nestiind ce sa facem.

Prima se dezmeticeste Ilaria. Da sa alerge spre casa. Asta a fost primul ei instinct. Apoi se intoarce, gandind probabil ca n-are cum sa fuga si sa ne lase acolo. Ne face semne disperate sa ne grabim, sa intram inauntru. Striga gafait ca "o sa vina prapad mare!" si poate chiar o sa trebuiasca sa stam la ei peste noapte.

Ramanem ca paralizati, in mijlocul pajistii. Ii zicem ca n-avem incotro, nu mai putem zabovi. Nu mintim. Si totusi, cum sa ne ducem inca sase kilometri pana la masina lasata in vale, tocmai prin mijlocul furtunii de pe Dealul Trasnetelor?

Recunoastem intre noi ca ne temem putin, mai ales dupa toate cate le auzisem pana atunci. Ploua nebuneste, stropi grosi izbesc cu sete tarana. In cateva clipe, suntem scaldati pana la piele. Nehotararea noastra devine incordare. O tensiune teribila. Batrana tipa tot mai mult sa venim. Noi o privim zapaciti.

Straniu: acum nu mai suntem reporteri, doar ascultatorii unei povesti. Acum suntem "inauntrul" povestii. Victimele ei. Si trebuie sa ne decidem: credem sau nu?...


Abia in cele din urma se urneste mosneagul. Merge spre Ilaria lui si-i spune ceva la ureche. La inceput, ea nu vrea. Batranul da din maini, inteleg ca insista, ca ii porunceste. Cuvintele hutulesti abia razbat spre noi prin perdeaua nebuna a ploii. Cerul se preschimba in violet-zmeuriu, gata-gata sa crape.

Deodata, vedem ca in mana batranei apare o sticla cu o apa galbuie. Ilaria se duce acum, nu in casa, ci tocmai in spatele ei. Isi face loc infricata prin tufele de zmeuris. Gesturile ei sunt manioase, repezite. Mi se pare ca aud de acolo, de departe, un fel de bocet. Pe nesimtite, Iurniuc apare in dreapta mea.

Imi striga la ureche din toti rarunchii sa fiu atent, c-o sa se intample ceva magic, "lucruri pe care nu le poti vedea decat o singura data in viata". Da, acolo batrana face un descantec. Aflu ca apa cea galbena e puternica, luata de la o "anumita" manastire hutula. Dupa un timp, din spatele casei, revine o alta Ilaria.

Ma minunez: femeia e palida, dreapta, nobila. Calma, intinerita parca. Are ochii inchisi. Porneste spre casa incet, pasind solemn, cu ochii mereu inchisi, fara sa ii mai pese de ploaie si fara sa ne mai spuna nici un cuvant. Usa se inchide usor in urma ei. Pe batrana Ilaria n-o s-o mai vedem niciodata.

Afara, hutulul Iurniuc tremura de emotie. Nici nu-si mai sterge siroaiele de apa de pe chipul sau rosu. Imi spune c-au fost clipe unice, la care n-a avut sansa sa fie partas nici macar in copilarie, cand traia printre mosnegi hutuli si solomonari ce alungau norii.

Dupa ce a rostit cuvintele secrete, batrana a trebuit sa se intoarca-n casa, oarba-surdo-muta, cu toate simturile zavorate, si sa tina legamantul tacerii pana-n zori. La cea mai mica deschidere de pleoape, din cer s-ar fi napustit asupra ei trasnetele.

Si-n timp ce Ilaria se-ntorcea spre casa cu ochii inchisi, batranul Chiforec a inceput alt ritual, in completarea celui dintai. A ridicat o palma spre cer, palma lui dreapta cu degetele facute caus, bine stranse unul intr-altul.

Cu palma lui butucanoasa, mosneagul alunga norii. Ii impingea, de parca i-ar fi atins, strigand intruna niste vechi cuvinte hutule: "Ide es colaciame! Ide es colaciame!". Femeia mergea oarba prin ograda, barbatul impingea norii strigand. Caci dezlegarea ploilor nu se poate face decat in doi. Barbat si femeie.

Intre doua rudenii de sange. Ce a strigat batranul? E greu de tradus. Ar fi: "Du-te, nu aici ti-s colacii!". Ar mai fi: "In vartej sa te duci!". Dar poate mai precis: "Du-te invartindu-te!...".

O fortareata din lemn

�

Toader Chiforec isi ia in sfarsit ramas bun. Acum, dupa descantec, e ceva mai linistit. Ne zice, totusi, sa ne grabim, ca pan-o sa ajungem la padure o sa fie ploaie "de-ailalta", mocaneasca, din care nu cad trasnete. "Da haideti, mergeti, grabiti-va! Nu mai ii timp!..."

Si iarasi va jur: cum am ajuns la poteca, stropii s-au facut mici, marunti, de ploaie din aceea monotona, ce tine zile intregi. Am fugit pana la padure. Nea Ilie facea cruci multe cu unghia, pe garduri, pe buturugi, pe copaci.

Si chiar cand am inceput a cobori printre primii arbori ai codrului, chiar atunci cerul s-a schimbat si ploaia a devenit iarasi "de vara". Alergam inspaimantati la vale, dar si fericiti, glumind intre noi c-o sa ne trasneasca din clipa-n clipa.

Uneori, primejdia iti da energie, te infrateste incredibil de mult cu ceilalti. Ne napustim in masina, de parca din urma ar fi dat sa ne muste fiare salbatice. Si gata, rasuflam usurati. Ne tragem sufletele. A mai ramas, totusi, o intrebare: credem sau nu credem?...

Coboram spre Argel, spre civilizatie, ruland incet prin valurile de ploaie. Sus, pe Zigreva, sagetile trasnetului au inceput deja sa cada pe pamant.

Foto: Dan Trasnai

• Bogdan Lupescu

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

GUGULANII

Calusar gugulan

* Urmasii dacilor, din Banatul de munte *


Ciobanul Ion


Barbia cu peri aspri si albi, nerasi, incepe sa ii tremure. Ochii i se umplu de lacrimi. Si le sterge cu dosul palmei, o palma mare, cu degete crapate si noduroase, de munca grea de prin munti, unde umbla cu oile. Ma gandesc ca nu a inteles intrebarea mea si nici ce caut eu prin acest loc cu nume ciudat, Sat Batran, ascuns pe sub fagetul muntilor Godeanu si legat de civilizatie doar printr-o limba ingusta de asfalt de cativa kilometri. Asa ca repet intrebarea:


- Bade, pe-aici traieste neamul gugulanilor? Mai exista un astfel de neam, sau e doar o poveste?


- Gugulanii.. . Ehe... spune omul, cu vocea sugrumata de emotie. Pai toti de-aici suntem gugulani. Tat satu'. Io vorbesc de ce stiu, de mine. M-am certat cu o vecina ca juncu' ei intra pe bucata mea. Si am zis catra ea: "Adevarat ca nu e Dumnazeu, ca daca ar hi, nu i-ar place ce faci. Da' nu-i!". Era ziua, cand ne-am sfadit. Si m-am culcat seara ca toata lumea, fara sa ma gandesc la nimic.

Da' cum stateam asa, in pat, odata ma intorc inapoi si vad ca cerul e acoperit de un nor negru, mare, ca de furtuna. Si am mai mers ce am mai mers, si iar ma intorc sa vad norul. Numai ca nu mai era. In locul lui, asa, mare cat o juma' de ceriu, era Dumnazeu.


- N-am inteles: visai sau era aievea?


- Visam aievea. Si El tinea pe bratul stang o Evanghelie mare. Nimic nu mi-a zis, numa' s-a aratat. Si eu atunci asa m-am cutremurat si m-am trezit. Am inceput a plange si m-am infricosat si de-atunci mi-a venit mare credinta. De-atunci am inceput sa vad pucerea lui Dumnazeu.


- Cum o vezi? Unde o vezi?


- In tat locu'. Pa pesce tat ii pucerea Lui. Poamele, fructele, pasarile, padurile, campu', cine le-o facut pe-astea? Le-am facut noi? Uite o albina. Albina asta face miere. Io de ce nu pot sa fac miere?

Badea Ion de sub muntele Gugu

�

Poti sa faci dumneata miere? Nu. Asta-i minune dumnezeiasca, va spun! O goanga atata, ioi, cat ii unghia mea, face miere! Asta-i minune dumnezeiasca! Ca albina aia n-am cioplit-o noi. Si sunt fel si fel de minuni! Io iti dau dumitale un brat de fan si o masura de huroaie, poti sa le freci intr-o caldare sa le faci lapte, cum face vaca? Nu, ca-i putere dumnezeiasca!

Asta-i taina dumnezeiasca, asa a lasat Dumnazeu lucrurile randuite! Da' sunt lucruri care se vad. Padure, camp, prunii care fac prune si merii care fac mere. Si animale, cai, porci, magari, oi, cine le-o facut pe-astea? Ca spuneau profesorii ca-s prinse de prin padure si sunt domesticite. Da' de cand sunt io, de-atata timp, de ce n-a mai prins cineva vite de prin padure sa le domesticeasca? Niste porci mistreti sau oi salbatice sau capre de munte.

Pai cum sa domesticesti o caprioara? Ca ea sta pe langa casa daca o tii, da' prima oara cand o lasi libera, dusa ii. Ca asa a lasat Dumnazeu! Cine crede ca noi ne tragem din maimuta nu a inteles nimic, nici din veacu' ast, si nici din ce or facut mosii nostri. Eu asa cred, la clasele mele, putine, cate le am: numa' patru.


- Si gugulanii? Mai exista neamul gugulanilor?


- Pai tocmai v-am povestit de ei.



Iconia

Iconia

�

Asa am descoperit neamul gugulanilor, in Sat Batran, in ajun de San Toader. Credeam ca e doar o legenda pastrata in cateva cantece, dintre care cel mai cunoscut e Gugulan cu car cu mere. Nu ma asteptam ca acei oameni ce se considera descendenti si popor al lui Zamolxe sa mai existe. Dar ei chiar traiesc, rasfirati la poalele varfului Gugu, din muntii Godeanu.

Si astazi, ei spun ca pe varful Gugu, munte ce apare si dispare din drumul calatorilor, exista pestera in care marele preot Zamolxe s-a inchis si apoi a iesit dupa sapte ani, pentru a le propovadui credinta intr-un singur Dumnezeu.

Ei sunt cei dintai urmasi ai dacilor, radacina neamului. Insusi Burebista, cel ce a unit pentru prima oara pe toti dacii, ar fi fost chiar din neamul gugulanilor, caci numele lui inseamna, de fapt, Boier de Bistra, apa care mai exista si astazi, de-a lungul careia gugulanii isi duceau traiul, la inceputul inceputurilor.


Caii lui San Toader


Iconia Dragomir nu stie chiar toate aceste lucruri. A auzit, totusi, de un Mos Zeu, care a trait pe Gugu si i-a invatat pe oameni credinta in Mos Dumnezeu. Merg alaturi de ea, de-a lungul paraului ce strabate Sat Batran si ii ascult vorbele ciudate. Ea merge incet, sprijinita de un toiag. Cateodata, susurul apei ii acopera vocea si eu sunt uimit de limba pe care o vorbeste.

Cuvintele ei au ceva vechi, neslefuit si curat. Parca as asculta o voce din trecut, de departe. Am mai avut senzatia asta odata: cand i-am auzit vorbind pe istro-romanii din Croatia. O limba veche, ca un cantec, ce-mi suna cunoscut, ca o muzica ce imi incalzeste pieptul. Parca as fi in Romania in urma cu o mie de ani.

Daca ar fi sa transcriu intocmai graiul Iconiei, probabil ca jumatate ar trebui descifrat sau ghicit. Fiind in ajun de San Toader, Iconia imi vorbeste despre aceasta sarbatoare straveche, cam asa:

"Io nu sciu a posmandri tace posoveicile. Voi davani ce sciu gin dacina, de la mosi si ge can eram cu fecele si purtam ceapta si mergeam la negee sau la ruga" (Eu nu stiu a povesti toate povestile. Voi spune ce stiu din datina, de la mosi si de cand eram cu fetele si purtam ceapta si mergeam la nedee sau la ruga), spune batrana.

Pilu Petru Gugulanu, cel mai mare dansator, si trupa sa

�

"Acu', de San Toader", continua Iconia, "cu mare grija trebe umblat si de tinut datina. Fetele merg cu braciri lungi si aduna in ele iedera si se spala pe cap cu ea si cu busuioc, ca sa aiba noroc la iubit. Dimineata de San Toader, cand se scoala, primu' lucru tre' sa mearga in grajd si sa puna impreuna coada calului si coada ei de par ca sa aiba par frumos. Si traba spus:

"Toadere, San Toadere, tu sa-mi dai cosita ta, ca io ti-oi da pe-a mea". Lunea se stie ca e ziua pasarilor, si dai macar un blid de graunte de pomana, sa fie de sufletul pasarilor de pe ceriu. Ca daca nu dai, ele nu si-or gasi mancare si vin si iti manca tie boabele puse in pamant. Marti e Martia-ncheiata. N-ai voie sa lucri la razboi si la nimic, tot lucru' tre' sa fie incheiat.

Ca Dumnezeu nu pedepseste pe toti, ci numa' pe unu, ca sa fie pilda, si restu' platesc in ceriu. Asa a patit muca mea, ca a lucrat seara si i s-or inclestat si mainile si picioarele si am chemat preotul, ca altfel nu aveam ce face. Miercuri, iar nu e bine de lucrat. Si tot cu grija tre' sa fii pana in martia urmatoare, cand pe la unspe, vin caii lu' San Toader.

In noaptea aia, nici o femeie nu tre' sa fie singura in casa, ca intra caii lu' San Toader peste ea. Care-i vadana sau fara barbat ori invita oameni la ea, ori merge in vizita".


Iconia are privire vie si este inca rumena in obraji. Imi povesteste grozaviile satului, pe tonul cel mai normal din lume. Viata lor de zi cu zi este un amestec de ritualuri, credinte si trai alaturi de spiritele mortilor. Da, mai ales alaturi de cei ce vin din taramul celalalt! Mostenire dacica sau doar pagana, viata acestor oameni este strans legata de prezenta mortilor, a celor ce nu mai sunt.


Moroii


"Si erau moroi inainte... Tupaiau peste tat si ii vedeai aievea, ici-colo. Matusa mea facea la mancare si-i auzea tupaind in pod si urca la ei cu tamaie, ca se feresc de tamaie. Erau si descantatoare in sat, veneau cu fieru' plugului si cu ierburi si descantau. Cand e cate unu' care nu-ti da pase, mergi si iai pamant in gura si il treci trasiu. Adica hotaru'.

Nu vorbesti cu nime' pana la hotaru' satului, si dincolo de el scuipi tarana si asa scapi de moroi, ca el nu mai trecea hotaru' inapoi. Alti moroi erau intepati, ca altfel nu se potoleau. Ii dezgropau si ii intepau. Pe un unchi de-al nost' l-au gasit la dezgropare ca statea in fund, in sicriu' din groapa. Si l-a intepat cu lemn in inima.

Unii moroi nu-ti dau pace. Cel mai rau, in noaptea de San Toader. Tata i-o vazut la ruga: cantau lautarii, si langa ei erau si moroii, si cantau si ei. Cand a plecat de la ruga, tata o intalnit pe unu' din ei pe drum. El i-o zis: "Buna seara", si tatuca i-a raspuns: "Sara buna". Atunci moroiu' s-a apropiat si i-a intins mana sa dea noroc cu el.

Tatii nu i-o fo frica, pentru ca avea credinta, si a dat mana cu el. Zicea ca avea o mana moale, asa, ca de vata".

Ruga porneste in sat

�

Dupa ce va trece San Toaderu, Iconia si oamenii din sat vor incepe pregatirile pentru masuratul oilor. Mai inainte de asta se va face unsul oilor. Pentru unsoare la oi, merg femeile dupa ierburi, cu braciri, si le amesteca cu untura, le pun in obiala si merg la parau. Leustean cu urzica moarta, porloboasa, impreunate. Se face colac dulce, din grau curat, fara drojdie, numa' faina si apa puse sub test.

Colacul il duc la stana si, cu fata la rasarit, prind o oaie cu miel si baga colacul sub oaie. Atunci incep ciobanii sa strige: "Cucu-rascucu, Cucu-rascucu". Se mulge oaia prin gaura colacului. Abia dupa aceea trag baietii de colac, si dupa cum ii partea fiecaruia, asa ii merge in anu' ala. Si apoi cinstesc mai intai oile din colac.

Din batrani, Iconia stie ca primul lapte de Sfantul Gheorghe asa il bei, fara sa-l fierbi, ca altfel ti se strica laptele la oi vara. Asa cum nici primul lapte de la vaca nu-l dai vitelului nou-nascut, ci il pui intr-o sticluta si il scufunzi intr-un izvor, sa nu-l gaseasca nimeni, ca sa nu poata nimeni sa-ti ia laptele de la vaca.

Intreaga viata a Iconiei e o poveste, asa cum viata oamenilor de aici, a gugulanilor risipiti in lume, ar trebui povestita clipa cu clipa, atat de diferita e fata de viata romanilor invatati cu asfalt si supermarketuri. Dar nimic din ceea ce fac sau respecta gugulanii nu este intamplator.

Fiecare regula este mostenita din strabuni, este "dacina" ce trebuie respectata, pentru ca fiecare lucru are o randuiala, un inteles si un rost. "Vino la noi cand s-o canta "Cucu-rascucu" sa mananci din colacul lui Sfantu Gheorghe, sa iti mearga bine tat anu'", imi spune Iconia, indepartandu-se de mine, cu aceiasi pasi egali, neobositi, de parca si mersul ar avea un anumit mestesug in muntii acestia ai gugulanilor.


Calucenii


Au zdrancotele (clopotei) la picioare. Vatafu e in mijloc. El e singurul cu bracirea pusa in cruce, pe piept. Zace: "Azi e zi de sarbatoare, noi aici ne-am adunat/ Ca sa-ntindem hora mare, la hotare ne-au chemat./ Hei, suna si rasuna, Cimpoierii sufla-n vant, noi cu totii impreuna, batem iarba la pamant". Vataful ramane in mijloc si calucenii fac cerc in jurul sau. Bate cu palma in pamant si spune tare, in timp ce toti ceilalti repeta dupa el: "Jur pe-acest pamant, Pano-i intra-n mormant, Ca-l voi apara, Ca-l voi canta, Pe el voi juca!".

La biserica, in port popular

�

Asa incepe un dans ciudat, ce nu seamana cu calusarii din sud, desi sunt tot calusari: pasii sunt mai domoliti si melodia taraganata. Doisprezece barbati reprezinta lunile anului si danseaza in jurul vatafului, ce intruchipeaza soarele.

In timp ce calusarii din sud jucau pentru descantec si pentru insanatosire, calusarii gugulani joaca dansul universului si al lumii, spunandu-i povestea. Fiecare dansator, fiind una dintre lunile anului, are un anumit pas. Un anumit ritm. Pasii lor descriu anotimpurile, de la inghetul iernii, pana la dezlantuirea naturii, in lunile de vara, urmate de toamna potolita si incarcata de rod.

Cum sa povestesti anotimpurile prin dans? Poate ca minunea aceasta este posibila la un popor ce neavand voie sa scrie, a trebuit sa comunice altfel. Cel mai bun cunoscator al folclorului gugulanilor, Pilu Petru Gugulanul, spune chiar ca aceasta era scriitura celor coborati din neamul dacilor: dansul si ritmul.

Aduce ca argument versurile unui vechi cantec din zona: "Gioaca badea cu mine/ Crez ca scrie cu pana pra hartie". Ramai uimit in fata dansului calusarilor gugulani. Il simti stravechi si cunoscut, salbatic si rafinat, prin simplitatea pasilor si a ritmului. Ciprian Ambrus este profesorul care ii invata acum pe tinerii gugulani pasii de poveste.

Locuieste in satul Obreja, nu departe de orasul Caransebes, considerat capitala gugulanilor. Satul Obreja este special nu doar pentru ca dansatorii de aici au castigat in ultimii 50 de ani zeci de trofee si de medalii in concursurile de dans. Ci si pentru ca aici traieste Nica Achim, marele doinitor al Banatului de sub munte.

Cantaretul maruntel, cunoscut la fel de bine in toata Romania, locuieste intr-o casa ferita, spre marginea satului. La cei 81 de ani ai sai nu mai da interviuri. Putina voce pe care o mai are si-o foloseste doar la biserica, in strana, alaturi de ceilalti batrani ai satului. Cu putina voce pe care o mai are il doineste pe Dumnezeu.

Ciprian Ambrus ma conduce la Ciulei Elena, una dintre cele mai vechi dansatoare din Obreja. Ea isi aminteste vremurile cand Nica Achim era in putere: "Doamne, cum canta! Iti mergea direct la inima! Avea harul asta, ca doar scoala nu facuse!

Vremea horelor n-a apus

�

El a invatat doinitul ca noi toti de prin partile astea, numai ca a avut ceva in plus. Aici, in zona gugulanilor tat omu' canta pe dealuri. Si Achim a invatat a canta sus, la salas, unde urca animalele vara si mergea la cosit. Aici dealurile erau vara numa' un cantec! Rasuna tat Banatu! Fiecare muncea si canta o doina. Ba unii isi faceau cantari unul altuia, asa, de pe un deal pe altul.

Cu chiuituri, cu strigaturi, ti-era mai mare dragu' sa muncesti pamantul in satele astea! Melodii erau doar cateva, dar fiecare compunea versuri dupa cum dorea, dupa cum avea focu' in piept. De multe ori, la sezatori si la claca, ne cantam unii altora ce compuneam pe dealuri. Da' Achim avea mare talent, si la cant, da' si la cuvinte.

Asa cum a fost el mare la doinit, asa o fost mare la joc Pilu Patru Gugulanu! De la el am invatat multi sa jucam. Era frumos, bata-l! Si cand juca, intra foc in el. Statea cu spatele la noi, eram 20 de dansatori, si stia care a gresit pasu' fara sa se intoarca! Nu stiu daca or mai veni timpurile alea, ca totu' era legat de pamant si de vite si de munca la camp.

Mergeau toate impreuna. Ori acu', tineretu' ii de-a mirare. Nu se mai intereseaza de pamant, nu se mai tin familiile acelea mari, cu strabunici, nepoti si stranepoti, in aceeasi ograda". Ca sa ma convinga ca nu exagereaza, Elena ma duce in camera "din fata". Incepe sa scoata dintr-un dulap si sa intinda dinaintea mea haine ce par imparatesti: fote, ii, fuste si brauri, toate lucrate cu o maiestrie uimitoare.

Cu fir argintat sau aurit, pe borangic, camasi de 200 de ani, cum nimeni nu mai stie sa faca, cu sabac (cu flori albe tesute pe panza alba) si cu catifea adusa in alte timpuri, cu carele, de la Viena. Intre toate acele tesaturi distinse prin felul in care sunt combinate nuantele de auriu si argintiu pe negrul usor inspicat cu verde, mi-a atras imediat atentia un soi de brau.

"Opreg ii zice", ma lamureste Elena. "E cea mai veche tesatura pe care o am, mostenita din familie in familie". Opregul e un fel de brau de care atarna fire lungi. Se pune la spate, legat de bracirile fecelor. Culorile sunt foarte puternice, ai fi jurat ca este din Peru, daca n-ar fi fost predominante trei culori - rosu, galben, albastru.

Si ca model, nu are nici flori, nici motive geometrice. Ci... celebrele cruci sumeriene, simbolul soarelui, inconjurate cu cate 12 muguri galbeni, lunile anului, sase pe fiecare parte. Intre ele, acelasi simbol ancestral al sarpelui.


Ruga

Minuni de frumusete: broderii de pe costumele populare

�

Va rezista acest neam al gugulanilor noilor timpuri? Se vor pastra credintele si "dacinile" lor, in aceste vremuri, in care televizorul iti fura timpul, fara sa-ti dea ceva in schimb, masinile merg cu 200 de km la ora si chiar si din Sat Batran poti vorbi la telefon, pe cealalta parte a planetei?

Ca sa aflu raspuns, am colindat pamanturile gugulanilor, care incep mai sus de Caransebes, la Valea Bistrei si Obreja pana jos, aproape de Baile Herculane, la Cornereva, unde incepe alt neam stravechi, al bacuilor. Prin sate cu nume ciudate - Var, Varciorova, Subplai, pare ca tinerii nu mai au drag de pamant, si strainatatea e o fata morgana, ce ii trage departe.

Si totusi, intr-un sat ca Bolvasnita, preotul Sergiu Lazar imi spune sa nu imi fac griji: "Gugulanii sunt foarte legati de pamantul lor. Pana nu demult se casatoreau numa' la ei in sat, ca sa nu imprastie averea si sa nu se risipeasca neamul. Chiar daca sunt vremuri mai tulburi, ei isi iubesc pamantul si tin la credinta lor.

�

Aici, in zona, de exemplu, se mosteneste "hramul caselor". Daca ai cumparat de la cineva o casa, ti se va spune care e hramul ei si va trebui sa il tii. Sunt oameni muncitori si blajini la suflet. Sa veniti la toamna sa vedeti ce livezi au! Multe din fructele de aici merg direct in Germania".

Cat despre traditii, parintele prefera sa scoata un album cu fotografii sa mi-l arate: "Astea sunt facute acu' doua saptamani. In fiecare an avem Ruga satului sau Nedee, sau pe-nteles, sarbatoarea satului. Se face si-acum, ca inainte cu 100 de ani. Sunt alesi o fata si un fecior din sat sa porneasca Ruga.

La ei merg calusarii mai intai! Impreuna se duc apoi la primar si cu el ajung la biserica. Facem o rugaciune si, cu binecuvantarea Domnului, se porneste la sarbatoare. Se face un alai numai si numai cu oameni imbracati in port traditional. Cine nu-i imbracat in port nu are voie sa faca parte din alai.

Merg pana in capatul satului si se intorc. Cand tot omu' a aflat ca-i Ruga in sat, ne pornim cu totii sa ne veselim, cu muzica traditionala. Ca asa-i gugulanul: si doineste cu jale, si munceste, si petrece cu bucurie. Toate cu voia Bunului Dumnezeu, ca cine traieste viata dupa randuiala Lui inseamna ca ii aduce multamire".


Foto: Arhiva parohiei Bolvasnita, arhiva personala a Elenei Ciulei

• Catalin Manole

Read More