Casa cu lanturi
A murit anul acesta, pe 25 martie, la 86 de ani. Ultima "valva a lupilor" din Muntii Apuseni. Un om care vorbea cu lupii si reusea el insusi sa se preschimbe in lup. Amintirea lui nu e legenda. Sute de moti din tinutul Bradului l-au cunoscut, l-au vazut, au vorbit cu dansul. Unii au fost partasi la intamplari de-a dreptul neverosimile. Un intelept zdrentaros, ce strabatea satele c-o ranita in spinare, mereu solitar si tacut...
Locuia departe de lume, pe un varf de deal, intr-o casa legata cu lanturi. Zabrele lungi de fier trec pe deasupra acoperisului roscat, dintr-o parte in alta, strangandu-l ca intr-o plasa. O casa parca "ancorata" la pamant, ca si cum cine stie ce primejdii ar fi putut s-o ia si s-o ridice in vazduh de la temelii. "Multe taine avea omul acesta. De fapt, nici nu stiu daca era cu adevarat... un om obisnuit", imi spune Monica Dusan, o bibliotecara din Ribita, cercetatoare patimasa a obiceiurilor acestor tinuturi, care urcase impreuna cu noi sus in munte.
Monica e una dintre ultimele fapturi omenesti care au vorbit cu "omul-lup", putin inainte ca acesta sa moara. Cand priveste de la departare casuta legata cu lanturi se infioara. Parca a fost mai ieri. Intr-o amiaza rece si insorita, la sfarsit de februarie...
Pe acelasi drum anevoios a urcat si ea atunci, un drum pe care nu-l poti razbate cu masina nici acum, in miezul verii. Pana pe culmea asta tuguiata unde-s ingramadite cateva case din lemn, parasite, ale tuturor celor din neamul "valvei" - parintii, bunicii, toti oameni "ciudati", toti descantatori sau vindecatori ce traiau izolati pe piscuri.
Potingani, un catun in care-au mai ramas azi doar vreo cincisprezece familii... Aici au stat, pe prispa asta ale carei barne au devenit cenusii si prafoase, tari precum piatra. Ea si "luparul" David Gheorghe, care ii povestea despre cum ii aduna pe "copiii" lui lupi in noaptea de Sfantul Andrei, intr-un munte pustiu de la izvoarele Crisului, si cum le dadea porunci "in graiul lor" incotro sa se indrepte, iar acestia il ascultau mereu, ca pe un stapan.
Zicea ca ar putea chiar sa-i arate cum ii cheama, in noaptea aceea magica de pe 30 noiembrie, asa cum le-a mai aratat-o si altora. Sa vada cu ochii ei cum apar jivinele - "nu in haite, ci unul cate unul" -, fluturandu-si cozile si punandu-se la picioarele sale, toti lupii aceia cu ochii inrositi, venind la chemarea lui lupeasca si prelunga, pe mai multe glasuri - prin sticla de lampa, prin oala de pamant, prin donita din lemn de brad...
I se zicea Buzgaru, dupa numele popular al taunului ce suge sangele animalelor - porecla nemaiintalnita la nici un om din satele imprejmuitoare. Invatase sa vorbeasca cu lupii inca din tinerete, de la o alta "valva" batrana a tinutului, unul Gheorghe Muntean, care-i soptise taina la ureche, cu legamantul sa n-o spuna mai departe decat unui singur ucenic, unuia singur, atunci cand va sosi vremea.
De aceea astazi, dupa moartea lui, toti oamenii satelor din vale se intreaba cine o fi acest "urmas", sau daca o fi vreunul, caci copii trupesti mos David nu a avut niciodata. Fiecare banuie pe cate cineva. Dar nimeni n-are cum sa stie precis, pana ce primele semne nu vor incepe iar sa apara...
Caciula vrajita
Toate astea si le aminteste Monica Dusan, de parca ar fi fost ieri: cele cinci ore cat a stat impreuna cu acest om in fata casei sale ancorate cu lanturi de varful muntelui, uimindu-se mereu de tot ce auzea, dandu-si seama treptat ca omul ala zdrentaros si murdar ca un cersetor era de fapt un mare invatat, posedand cunostinte enorme de istorie, geografie, teologie, literatura ezoterica, limbi straine, fizica, chimie si chiar alchimie.
Iar cand a intrat in bordeiul lui, a-nteles: prin lumina scazuta care se strecura prin fereastra a vazut o biblioteca uriasa, sute de carti, unele din ele foarte vechi, toate citite de ochii verzi-spalaciti ai acelui batran taciturn, despre care ai fi putut zice ca e mai degraba analfabet ori nebun si care ajunsese sa inspaimante prin puterile si infatisarea sa pe toata lumea. "Omu asta stia tot. Tot ce-i pe pamant, in luna si-n stele cunostea..."
Vorba asta aveam s-o aud, rostita exact la fel, de la cativa dintre cei care apucasera sa discute vreodata cu David mai pe indelete. Putina lume stie ceva precis despre viata lui. Il vedeau doar trecand, cu ranita aceea tainica in spinare, despre care unii cred ca era plina cu bucati de aur sau cu bani, fiindca mereu susura ceva metalic din ea, "asa, ca niste tamburine", si cu vesnica lui caciula pe cap, o caciula dintr-o piele ciudata, pe care nu si-o dadea jos niciodata, vara-iarna, nici macar noaptea, in somn.
Zice-se c-ar fi avut in croiala ei cateva petece dintr-un fel de "caita" magica a descantatorilor din neamul sau, si doar acoperit astfel putea el face toate nazdravaniile alea. Daca te-ncumetai, in batjocura, fie doar sa-i atingi caciula, dupa putin timp, in ograda sau stana ta, aparea un lup grozovan, facand prapad mare.
Vazand-o insa pe Monica atat de profund interesata de fenomenul "omului-lup", de radacinile sale ancestrale, dacice, simtind-o ca il intreaba cu buna credinta si nu in raspar, constatand ca ei chiar ii pasa de soarta lui si ca el insusi e atat de batran, incat n-o sa mai apuce sa-si rosteasca povestea cuiva, in cele din urma, David Gheorghe si-a dat jos caciula de pe cap.
Intreaga teasta a barbatului, din frunte si pana spre crestet, era acoperita cu niste umflaturi de felurite marimi, damburi osoase iesite din craniu, despre care sustinea ca ar avea intocmai "geografia" muntilor intre care s-a nascut. Unele erau mari, de dimensiunea unui ou de gaina, altele ceva mai mici. Si mai zicea batranul David Gheorghe ca toate astea i s-au tras din ziua "initierii", cand omul care-l facuse partas la taina l-a lasat singur fata in fata cu trei lupi imensi si hamesiti.
Unul dintre ei l-a privit direct in ochi si el nu s-a mai putut misca, caci lupul te hipnotizeaza si te impietreste. A simtit atunci cum inima "ii fierbe" si irumpe prin oasele lui, de parca ar fi crescut si n-ar mai fi avut loc in trup. Dupa cateva clipe, pe cap ii rasarisera "muntii".
Acest David Gheorghe din Potingani a fost lucid si zdravan pana in minutul mortii. Cu cateva zile inainte, fusese la un medic din Brad, ca sa isi faca niste verificari medicale. Se simtea bine, zicea ca n-are absolut nimic. Intamplator, doctorul era o femeie, prietena buna cu Monica Dusan. Stia ca Monica era interesata de povestea acestui om, de aceea i-a impartasit si ei rezultatele analizelor. Pacientul ei avea tensiunea arteriala... 30!
Maximumul gradatiei pe tensiometru. Valoarea 17 e pragul accidentului vascular. Medicului nu i-a venit sa creada. A mai verificat o data. Si inca o data. L-a intrebat daca nu i-e rau, insa batranul David se simtea perfect. "Pur si simplu ii clocotea sangele. Fierbea. Aia nu era tensiune de om", i-a spus doctorita Monicai, aproape ingrozita. "Aia era tensiune de fiara...".
Pascu cel nebun
Pe langa casa inlantuita a "valvei" se ghiceste o umbra. Un flacau incordat, speriat, isi scoate iute capul pe dupa un colt. Pare ca nici nu merge pe doua picioare, ci se deplaseaza saltat, cu miscari zvacnite, atingand ici-cand pamantul cu mainile. Salbatic, murdar, timid si agresiv totodata, parca ii e sila de orisice oaspete care-i incalca teritoriul.
Pascu, nepotul de frate al omului-lup, are 21 de ani, din care ultimii cinci i-a petrecut alaturi de unchiul sau. La inceput nu vrea sa vorbeasca despre asta. Zice mereu ca e "prost", ca nu stie cuvintele si nici sa scrie, nici numele nu si-l stie complet si nici macar banii nu-i stie deosebi. "Eu sunt cel mai prost... Sunt handicapat... Nebun. Nu stiu nimica, uit. Uit!...". Spune c-ar vrea sa-l ajutam sa-si ia o pensie de "handicapat mintal", om incapabil de-a munci.
N-are ce manca decat niste "pasat" de porumb, dintr-un saculet ramas de la unchiul vrajitor. Cu timpul, insa, dupa ce-i oferim niste bani si-i spunem c-o sa incercam sa-l ajutam, ne dam seama ca acest Pascu nu-i chiar asa "prost" pe cat zice. Ne arata cartile, acum adunate in saci, pe-un pat din odaia scunda si afumata in care altadata dormea ocrotitorul lupilor. Vasul de pamant prin care el ii striga... "Si chiar veneau?", intreb. Baiatul zice ca nu-si aminteste.
Ca nu-l intereseaza asta, ci ajutorul social, "dreptul lui", fiindca el nu poate gandi, nu stie, n-are "intelijenta"... Abia foarte tarziu reusesc sa ma intorc la subiect. Atunci cand vine vorba despre o anumita "forta a mintii" pe care o avea unchiul sau, iar el nu o are. "Asa imi zicea, ca nu exista ceva pe care sa nu-l poti face cu forta mintii, orice lucru, bun sau rau...". Si ca atunci cand haunea dupa lupi, el "transmitea" ceva, cu puterea gandului sau.
"Era tare bacioiu'. Stia sa prevesteasca lucruri. Daca-ti zicea ceva - ori accident, ori bucurie, ori paguba de bani si animale - nu se exista sa nu se implineasca. Fortele alea... Acuma-s doi ani de cand m-am dus cu doua vite puse la jug pana jos in Dumbrava. Mosu o zis: "Ba, nu te duce! Nu te duce c-o sa se intample ceva rau cu animalele...". Eu, prostu', n-am ascultat. Si cand am coborat pe-aici, numa' ce dau de-un damb si trrrosc!, osu' de la picior la animal rupt pe din trei. Cand ma intorc, bacioiu' deja stia. Straga la mine: "Maaa, sa nu te mai pui in contraziserea mea niciodata!..."."
In afara de "forta mintii", acest om avea cu siguranta si o putere fizica foarte mare. Nu fusese niciodata bolnav, considera boala un "pacat", la fel ca cel al fumatului ori bautului. Credea ca lupul "miroase" aceste pacate, de aceea nu te poti apropia de el, decat curat la trup si la ganduri. Un astfel de trai ducea el aici, in varful muntelui, ca de calugar, alaturi de nepotul sau "nebun", fara a fi interesat deloc de mersul lumii sau de orice bunastare materiala.
Ograda sa din inaltimi e plina cu obiecte mari de fier. Cazane mai inalte decat un stat de om, sine si roti masive de tren, vagoneti de mina... Te-ntrebi mereu cum se poate, cum au putut fi aduse aici toate utilajele astea uriase. Casa e pur si simplu cotropita cu aceasta haotica ingramadeala de fiare vechi. "Ii placea fieru'. Orice fier vedea cand cobora prin sate, el il lua sus", zice nepotul Pascu. "Fier. Cat mai mult fier trebuie sa aducem!", ii spunea David nepotului.
Intreb, fireste, la ce ii folosea batranului atata si atata metal. Pascu imi zice ca vroia sa faca din ele o "uscatorie" de fructe si plante medicinale. Explicatie cam aberanta, ce-i drept. Mult mai pertinenta mi se pare varianta Monicai Dusan, care intalnise asemenea pasiuni pentru metal si la alti descantatori ai Apusenilor: "Fierul te apara de spiritele rele, e magic.
Descantatorii au nevoie de fier, vor sa-l aiba cu ei, cu orice pret, sa-l atinga, sa-l poarte dupa ei oriunde s-ar duce...". Poate de aceea si-a carat David Gheorghe atata fier pe piscul sau. Cine stie... Sau oare tocmai Pascu sa fie acel "ucenic" pe care ar vrea sa-l afle toti oamenii din vale? N-am de unde sa-mi dau seama, caci baiatul se incapataneaza sa nu vorbeasca deloc despre "lupci". De ce? Fiindca "n-are voie". Asa zice. N-are voie, fiindca el e nebun.
"Fetita"
"Fiule, ce faci? Am auzit c-ai puscat ieri un lup suratic in culmea Streiului...".
Era exact intrebarea de care se temea cel mai mult. O astepta, banuia ca-n cele din urma va veni, si-atunci o sa se-ntample ceva, nu stia precis ce, dar ceva care o sa-i inghete probabil sangele in vine, iar apoi ar fi putut sa ii schimbe chiar viata. Si ea a venit. O intrebare rostita intr-o zi de toamna a anului 1983 de "valva lupilor", David Gheorghe, catre padurarul Patru Faur, din satul Dumbrava de Jos.
Aveam sa aud multe intamplari cu localnici care, intr-un fel sau altul, l-au suparat candva pe faimosul descantator si care au platit pentru faptele lor, fiind "vizitati" imediat de un lup straniu, ce-a dat buzna in oile lor sau chiar in oameni. Dar, dintre toate, cea mai impresionanta mi se pare aceasta, a vanatorului Faur, cel ce a ucis-o chiar pe "iubita" stapanului lupilor.
Mi-o spune acum, dupa 27 de ani, la o masa din lemn, pe care sunt asezate doua paharute de tuica moale, in gradina tihnita a casei sale, de la poalele unui deal.
- Ai puscat o lupoaica, nu-i asa, fiule? (asa le spunea tuturor: "fiule")
- Da, bade Gheorghe, am raspuns, rusinat, punand ochii in pamant.
- Mmm, cum ai reusit?... Ca era greu de puscat lupoaica aia...
- O vinit la oi.
- Si a luat vreo oaie?
- Nu, bade Gheorghe. Iarta-ma, bade Gheorghe...
- Eu iti spun numai ca o sa-ti para rau. N-am ce sa-ti fac. Ca o fost "fetita". Nu trebuia puscata, ca o fost buna si nici macar "puiata" n-o fost. O fost cea mai draga fetita pe care am avut-o, din toti muntii astia...
Intr-adevar, Patru Faur o impuscase pe "fetita" valvei. O lupoaica de 1,85 m, culoarea sur-galbiu inchis, "cam asa cum se inchide frunza toamna". I-a iesit in bataia pustii si "o bruscat" in desisul de frunze vestede, iar el era unul din cei mai buni vanatori din Zarand si a simtit-o dupa "sforaitul" ei prin frunze, pe unde mergea, si a tras din spate, fara ca macar lupoaica sa apuce sa-l vada.
S-a uitat la ea si, intr-adevar, nu era "puiata", si-a dat seama de asta dupa mamele, ca dac-ar fi avut vreodata pui, ar fi fost mai galbene si uscate, "da' ale ei erau inca proaspete, rozalii", si pentru asta i-a parut si lui rau c-a omorat-o. Trei insi au carat-o in spate, noaptea, in secret, caci n-au vrut sa zica la nimeni c-au vanat lup asa tanar. Insa, chiar de a doua zi, valva stia. "Unde ai ingropat-o, fiule? Spune-mi numai unde ai ingropat-o, ca vreau s-o vad si s-o bocesc si sa ii iau ciolanele acasa. Daca imi zici, n-o sa ti se intample nimica...".
Valva ii spunea ca nu vrea nimic decat "ciolanele si beregata". Ciolanele, ca medicament pentru copii, fiindca apa in care a fost bagat os de lup tamaduieste "luparele" de pe limbuta copiilor, acele afte albe ce le apar in gura cand sunt mici.
Iar beregata, ca leac pentru stupina, caci daca albinele zboara prin beregata lupului atunci cand ies din stup, stupul va fi mai puternic. Padurarul Faur stia insa prea bine ca, cu oasele unui lup abia ucis se pot face si alte lucruri, mai putin crestinesti. De pilda, ca se pot "intoarce" niste blesteme inimaginabile asupra celui care l-a omorat. N-a vrut sa-i zica locul. A taraganat, spunea ca nu-si mai aminteste. "Paraul vreau! Macar paraul!...".
Dar padurarul, tot mai speriat, insista in mutenie: "Nu stiu, bade Gheorghe, undeva in padurea de pe dealul Cireselului. Nu mai stiu precis, crede-ma...". Stia el insa foarte bine. O bagase adanc, cam la un metru jumate, pe malul abia rupt de ploi al unui parau. Infipsese acolo in pamant cativa bolovanasi albi, pe langa "mormant", apoi stropise locul roata cu motorina si-i daduse foc, "ca sa nu primeasca miros" si sa nu-l simta valva.
David Gheorghe avea vreo 60 de ani pe-atunci, dar arata aproape la fel ca inainte de moarte. Tot asa, ciolanos, atos la carne, cu caciula lui ciudata peste parul des, si degetele incovoiate, latite la capete, precum niste labe. Devenea din ce in ce mai nelinistit, il vedeai tot mai des coborand prin sat. Trecea in fiecare zi pe la casa vanatorului, adulmeca locurile, ii iscodea pe toti, de la poarta, inclusiv pe copii.
Era agitat, incruntat, chipul i se ravasise, iar trupu-i devenea atat de murdar, incat chiar emana un iz de salbaticiune. Nevasta lui Faur, Viorica, s-a speriat tare: "Da' mai lasa-ne mai, omule, sa traim si noi.... Tat pe capu' nostru esti. Nu mai putem. Iarta-ne...".
El nu si nu. "Daca imi spuneti unde ati ingropat-o, atunci va las...". Cutreiera indurerat muntii, padurile, paraiele, cu simturile incordate pana la limita, privind urmele, cercetand pamantul, cerul, fiece miros care-i venea din departari... Si, dupa sase zile, intr-adevar, a gasit-o. Abia asta i se pare incredibil padurarului Patru Faur. Cum a fost posibil?
La un metru jumatate, cu tot gazul ala turnat pe deasupra si acoperit cu mormane de frunze si crengi... Cand a vazut groapa desfacuta si bolovanasii lui albi aruncati in albia paraului - cu manie parca! - atunci si-a dat seama ca viata-i intr-adevar se va schimba. O teama teribila a pus stapanire peste el si familia sa. "Dupa ce-am gasit groapa desfacuta si tot pamantu' invartit si bolovanasii azvarliti care-ncotro, m-am dus acasa, am luat pusca si am pus cartusele pe teava. Nu puteam dormi.
Stateam noaptea la fereastra si ma tot uitam afara. Pe cealalta sara o trebuit sa ma duc pan' la Brad. Si tot n-am putut sa nu iau pusca cu mine. Am pus-o in sac, impachetata, cu cartusele inauntru, ca sa nu ma vada careva cu ea. Mergeam numa' cu ochii-n patru, pregatit de orice. De la mine de-acasa si pana la podu' asta, de pe paraul Juncului, este un "punct mort", de vreo saptezeci de metri. Loc inchis, n-ai cum sa scapi.
Cand veneam acasa, din schimbul doi, astia saptezeci de pasi ii faceam cu groaza, numai cu pusca armata. Cu groaza asta am trait ani de zile. Da, chiar cred ca avea puterea sa se transforme in animal. Eu sunt padurar, toata viata mi-o fost numai prin codri. Da' eu nu stiam decat zece la suta din padurile mele, fata de cat stia el. Stia toate vagaunile, toate paraiele, toate locurile.
Odata am fost la o nunta in Valcea, la o ruda de-a noastra, care avea oi. N-o sa credeti, da' el stia si casa, si peisaju', si cum arata oile, tot. Fusese acolo. Parca dupa urma mea. Cateodata, ne povestea de niste locuri din Austria, Polonia, din Cehoslovacia, toate vagaunile din muntii din Europa le stia in amanunt. Mergea si pe urma la unii oameni, de aicea, din sat. Cum? N-aveai cum. Cum sa treci granita, in timpu' ala, a lui Ceausescu, "ca om"?...".
"Si lupcii mereau dupa urma lui..."
Patru Faur are acum 65 de ani, e de mult pensionat din cauza unei boli ciudate, asemanatoare cu Parkinsonul, care i s-a tras de la teama lui cea indelungata. Obsesia omului-lup l-a bantuit toata viata. "Mereu, cand cadea intunericul, tot gandeam c-o sa-mi iasa in cale, schimbat in salbaticiune...".
A doua zi dupa gasirea osemintelor, nevasta lui a vazut pe geam un lup tot suratec, mare, cum a intrat in curte si apoi in staul, omorand in fata ei, la amiaza, pe-o vreme insorita, cea mai frumoasa oaie din cate aveau. Apoi dihania cu botul insangerat s-a uitat fix, vreme de aproape 20 de secunde, spre fereastra in cadrul careia statea femeia ingrozita.
La cateva ceasuri, acelasi lup a intrat si-n ocolul tovarasului de vanatoare al lui Patru Faur, cel care-l ajutase s-o care pe "fetita" peste munte si apoi s-o ingroape. Nu le-a luat oile, nu le-a mancat. Doar le-a ucis in fata lor, privindu-le familiile cu luare aminte. Dupa alte doua zile, Faur s-a intalnit pe ulita cu David Gheorghe. "Vezi, daca n-ai vrut sa zici atuncea unde ai ingropat-o...". Doar atat a zis si a zambit, oarecum, ca sa il provoace.
Acum Faur e batran, e bolnav, nu mai are forta nici macar sa se mai inspaimante. Stie doar atat, si poate sustine asta in fata oricui: "Cu siguranta, avea puterea sa se transforme!...". O opinie pe care aveam s-o regasesc mai tarziu la cel putin alti cinci oameni in afara de el. Insa dansul, ca bun cunoscator de animale, are si niste dovezi palpabile: "Am fost obsedat de omul asta. L-am urmarit, i-am luat modelu' lui de urma de la cizmele de guma sau de la bocanc.
Daca acuma, dimineata, trecea pe carare, ma uitam in zapada iarna si vedeam urma lupcilor, cum veneau in haita dupa urma lui de la picior. Sa ma jur daca nu mereau lupcii dupa dansu'. Ce ducea in ranita?... Cu ce-i ademenea?... Ce le zicea?... Focu' sa-l stie! Da' eu stiu, ca l-am urmarit. Stiu, de pilda, ca el manca ficat de caine, ca sa prinda fortele acelea. Chiar el mi-o spus, cand am tot insistat. Zicea ca cainele ii mai periculos ca lupu'.
Ca daca ai un "semn de frica", daca te freci c-un semn de frica pe maini, pe haine si daca bagi in gura, lupu' nu se mai apropie, da' cainele te-ataca mai a dracului. Stiam si eu lucruri de-astea, da' mai mult asa, din povesti. Valva chiar facea. Le practica, domnule. Si-acuma, cand stau eu cateodata si ma gandesc, imi dau seama ca o fost totusi un om... ales.
Daca nu-l suparai, nu-ti facea nimica. Ba putea sa apere si toate oile de la un sat intreg, daca acolo erau oameni buni. Toate-n luna le stia. Nu stiau profesorii cat stia el. Nu stiu... Acuma, ca-s batran, parca imi pare rau ca am puscat fetita aia... Da, parca imi pare rau ca am tras de tragaci...".
Mai iute decat trenul
Dumbrava de Sus. Un sat si mai inalt decat Potinganiul, rasfirat prin cerul albastru, pe zeci de kilometri.
Incercam sa-l gasim pe acel "ucenic" al valvei lupilor, despre care auzisem c-ar trai pe aici, pe la izvoarele Crisului, aproape de muntele Gaina, locul unde pana nu de mult, in noaptea Sfantului Andrei, descantatorul isi facea toate lucrarile magice. Decorul si casele se schimba radical. Grajduri stravechi, ca niste biserici. Cu acoperisuri imense de paie batucite pana-n inalturi, caciuli zvelte prin care nu trece ploaia si nu-s rascolite de vanturi, de sute de ani.
Intre aceste capodopere traieste Mates Petru, om ce face fluiere din zori pana-n noapte si-I canta din ele lui Dumnezeu. Doar asta face: fluiere. A tinut si el animale inainte, in vremea cand a rezistat sa traiasca foarte putina vreme langa o femeie. Acum nu mai tine nimic. E si el convins ca acel David Gheorghe "chiar se putea preschimba". Incearca sa ma faca sa pricep cat pretuia un animal pentru oamenii de dinainte - uneori, mai ceva decat o muiere.
Erau pe-aici ciobani cu turme mari, pe vremea lui Ceausescu aveau peste un milion de lei la CEC. Dar daca o bestie le lua din stana oaia cea mai faina, boleau de tristete zile intregi. De aia si teama atat de mare de valve, respectul fata de puterile lor... Ceea ce l-a impresionat insa cel mai tare la batranul David a fost... o viteza fabuloasa de a se deplasa in spatiu. Asta l-a si determinat sa creada ca se putea transforma in animal salbatic.
Parca zbura, "parca se teleporta", zice. L-a vazut el insusi in gara de la Gurahont, undeva pe linia Brad-Arad, cand niste vecini din Potingani il tot intrebau de ce nu vine si el cu ei, cu autobuzul. Acesta le-a spus ca mai ramane putin, ca n-are chef, nu-i place la aglomeratie... Aceiasi vecini marturiseau ca, atunci cand au ajuns acasa, dupa ce-au coborat din autobuz si au urcat intreg muntele, David Gheorghe era de mult in ograda lui, ba chiar taiase deja o jumatate de caruta de lemne...
Razbunarile omului-lup
Singurul vecin al fluierarului, ciobanul Marius Anches, intareste spusele acestuia. Barbat tanar, blond, cu sprancene foarte stufoase, invartite peste ochi, si zdravan la bust ca un urs, a renuntat la traiul comod din orasul Brad, doar ca sa ramana langa casa parinteasca si sa mai tina cateva animale. Oile, mai ales, sunt pasiunea lui, despre care spune ca i-a ramas "in sange". Isi aminteste de acum cativa ani, cand tatal sau, Ioan Anches, a facut o greseala capitala.
Se intampla cam asa: cateodata, cand il vedeai pe omul-lup imbracat mereu la fel, murdar, intotdeauna absent si distant fata de oameni, parca te si scotea putin din sarite cu atitudinea lui. Iar Ioan Anches nu era deloc calm in ziua aceea mohorata de toamna a anului 2005... Intalnindu-l iarasi pe zdrentaros, nu s-a mai putut abtine.
A facut imprudenta chiar sa ii atinga ranita misterioasa. "Eram in gara la Campeni", rememoreaza fiul. "Si mosu' avea o ranita "tat bine unsa" (unsuroasa, mizerabila), asa cum umbla mereu el, pe coclauri, cu ea. No, tata cand l-o vazut cum sta el asa, murdar si fara nici o treaba, ba si dadea sfaturi la tati oamenii de pe peron, n-o mai putut si s-o dus la el si l-o smucit de ranita: "Ba, nu vezi cat esti de murdar si de neispravit?!...
Ce tat vorbesti tu acolo cu oaminii astia?... Ia da, ba, ranita aia incoace!... Esti om in toata firea si tat umbli prin vagauni cu ranita asta tata cu unsoare pe ea...". Batranul doar s-a intors o data spre Anches: "N-ajungi bine acasa si o sa platesti...". Atat i-a zis." Si, intr-adevar, isi aminteste tanarul Marius, din gara, valva a ajuns aici mai repede decat trenul.
Dintr-o turma de 20 de oi, doar pe-ale lor le-a ales. Cel mai rau le-a parut de una "cu lana lunga si neagra pe gura", pe care-a omorat-o si le-a lasat-o chiar in fata usii, inecata in sange. Regula era una singura: sa nu-l superi! Sa nu-l jignesti. "Asa cum o fost unu', Ana Ion, padurar, asta care-i acum unchiu' la primaru'. Stateau la carciuma, el bause un pahar si numa' ce trece mosu' pe drum prin fata lor. Cand l-o vazut, i s-o pus pata: "Baaa, futu-te, ce tot umbli pe aici ca sa sparii oamenii?... Da-i drumu' de-aici, ca te-omor, auzi ba?!..." Atat i-o fost.
Sara, cand se-ntorcea din schimbu' doi, tati lupcii o fost jap pe el. Si pana dimineata, pan' ce s-o zarit de ziua, nu s-o mai dat jos din copacu-n care s-o urcat. O ajuns in casa cu paru' aproape tat alb in cap. O fost norocos omu' ala, totusi, c-o avut puterea sa scape...".
Ultimul urmas
La un moment dat, cei doi barbati aduc vorba despre un ultim urmas de sange al omului-lup: Ioan Ardelean Farcas, fiu al unei surori de-a lui David Gheorghe. Om la fel de straniu ca toti cei din neam, un soi de "guru" al tinutului, cunoscut in toata lumea drept "Adi de la Brad", si vizitat de mii de straini, pentru vindecarile sale miraculoase.
A intemeiat o intreaga asezare in varful muntelui. Oameni ce traiesc izolati si practica niste tehnici orientale de meditatie. Munti intregi a cumparat acest Adi Ardelean, pe care cultiva cartofi, varza, morcovi, fructe si alte produse ecologice.
O uriasa ferma a aparut in ultimii opt ani pe piscurile Apusenilor. Culmi de munti cu zeci de case, in care traiesc aproape cincizeci de adepti de-ai sai, cei mai multi cu studii superioare, profesori, medici, avocati, psihologi, veniti din toate colturile tarii, intelectuali care au ales sa renunte la profesie si la toata viata lor de dinainte doar pentru a fi alaturi de acest taran mot...
N-as fi ajuns sa vorbesc cu el daca n-o aveam cu mine pe Monica Dusan, care mai urcase de cateva ori pana la dansul si-l cunostea. Ioan Ardelean sta pe o pajiste, rezemat intr-un cot si se joaca impreuna cu cei sapte copii ai sai. Cand este chemat, se intoarce incet, se ridica si porneste alene, zambitor, catre mine.
Un barbat nu prea inalt, dar masiv, cu pieptul puternic si lat de peste-un metru, chip ascutit, ciolanos si, mai ales, cu niste ochi albastri-sidefii, asa cum n-am mai vazut decat in filme, la televizor, ori la unele specii de caini siberieni.
Intr-adevar, niste ochi ca de lup, care fascineaza, mai ales atunci cand barbatul "zambeste cu ei", incarcandu-se parca de un anumit mister. Se urca pe tulpina unui brad taiat, cam de la inaltimea pieptului meu. Acolo sta de obicei si cand le predica "ucenicilor" sai.
Are o lejeritate extraordinara in miscari, vorbeste taraneste, din topor, si, cateodata, chiar mai deocheat, pare sa isi permita orice, n-are nici o opreliste la a spune ori a face ceva. Cand il intreb despre unchiul sau, se incrunta: "Eu n-am ce zice despre morti. Si daca ar fi fost viu, trebuia sa vorbiti cu el, nu cu mine...".
Cat despre lupi, e convins ca exista o "forta mentala", pe care toti oamenii o au, dar nu mai stiu sa o foloseasca.
"Omu' o stiut sa comunice cu animalele salbatice inca de la inceputuri. Chiar stau uneori si ma gandesc: cum poti tu, ca om, sa pusti lupu'? Cum poti sa te temi de el? Lupu', care-i cel mai nobil animal, nu-ti face rau niciodata! daca nu-i deranjezi rostul lui... Stiati ca lupu' daca-i ranit si cat un varf de ac, o bobita de sange daca-i iese, el moare? Nu-si poate intoarce capul sa-si linga ranile, asa cum ii cainele, decat numai in noaptea Sfantului Andrei, cand i se destepeneste spinarea.
Asta noblete! Sa nu-ntorci capul... Sa nu-ti lingi ranile ca un milog... Cum sa te temi de lup, daca el o fost animalul cel mai sfant din istoria noastra, simbol. Dacii stiau sa comunice cu el si nu-l ucideau. Minti asa de puternice ca la daci n-ai sa gasesti niciunde in istorie si nicaieri pe planeta.
Dacii, ca sa-si dezvolte anumite calitati vizuale, beau inca de mici lapte de lupoaica. Asa era si unchiul, fiindca o ramas "original", la fel ca stramosii lui. Inca de la patru ani m-o dus aici, intr-un munte, si mi-o dat sa sug de la tata lupoaicei. De-aia-s eu acuma asa de al dracului! (rade). Unchiul mi-a spus ca, daca bei laptele acela, oriunde in lume! te-ai duce, lupul nu te-atinge. Laptele ala are niste proprietati, are-n el "duhul bun al salbaticiunii". De-aia nu ma tem.
De cate ori nu i-am chemat eu la mine si i-am mangaiat, atunci cand veneau pe aici? Pe noi nu ne-o atacat niciodata, caci ne straduim sa traim curat, ca oamenii cei de la-nceputuri".
Dar daca n-are probleme cu lupii, Ioan Ardelean are mari necazuri cu lumea oamenilor de jos, care mereu spioneaza comunitatea, le strica linistea si ii batjocoresc. Ciobanii din imprejurimi isi trimit dinadins animalele pe pamantul lor, ca sa le distruga culturile ori sa le pasca otava, indemnandu-le ei insisi la stricaciuni.
Iar Ioan Ardelean se enerveaza foarte greu. Insa cand odata unul dintre ciobani i-a zis, fara nici un motiv: "Lasa, ca urc eu la voi si-ti f... toate fetele alea frumusele, pe care le tii acolo cu dumneata", atunci n-a mai avut incotro si i-a raspuns: "Lasa, ca mergi dumneata acasa, si-o sa vezi ce-o sa fie cu fetitele tale, oile...". Cincizeci de oi sfasiate zaceau pe pasunea ciobanului, atunci cand acesta s-a intors. Un adevarat masacru.
"Ca sa se-nvete minte si sa nu mai vorbeasca prostii. Prostii! Vorbe de om slab, de om marunt, ce fac parca de rusine toata spita omeneasca...".
Sau un altul, care i-a taiat cu toporul capul unui pui de lup abia nascut si apoi i-a spanzurat trupul de un pom, ba se mai si lauda cu asta, peste tot. Ardelean s-a dus la el acasa ca sa i-o zica personal: "Prafu' o sa se-aleaga de tine si familia ta. Ca lupu' nu iarta..." Si-n tot cursul noptii, lupii au fost peste el si cei din familia sa, "rupand care-ncotro" tot ce prindeau, drept care omul acela si-a si pierdut mintile, ajungand astazi un betivan ca vai de el, nebun de nimic si neiubit de nimeni...
Zadarnic insist sa-l intreb daca "el!" a facut toate astea, prin puterea mintii, a lupului, a blestemului, sau prin orice alt fel de putere, fie ea mostenita sau nu. Raspunsul lui e acelasi: "Ce conteaza daca eu sau altul?...V-am mai spus: oricine poate, daca duce o viata curata. Chiar si dumneata ai fi putut, daca ai fi vrut asta...". Imi dau seama ca nu voi afla niciodata ceea ce speram, daca el este acel "ucenic unic", care-a primit taina de la unchiul sau.
Are alte preocupari acum, alte ganduri. Si chiar daca mai detine inca puterile acelea, cu siguranta le foloseste astazi in alte directii decat cele ale inaintasului sau. Cred insa ca, dincolo de toate barfele si acuzele de "erezie", Ioan Ardelean este totusi un om special. Iti da o stare de bine, "transmite" o anumita forta, o siguranta, o incredere ca oricare dintre noi am putea fi oameni macar "un pic" mai presus de niste "obisnuiti".
"Totusi, un om frumos", senzatia asta mi-a staruit in inima, fara sa vreau, inca multa vreme dupa despartire. Iar cel mai tare m-au impresionat vorbele lui de sfarsit, despre unchiul sau, David Gheorghe. Au fost acelea singurele clipe in care a redevenit serios, grav, dus de niste ganduri, parca mult mai adanci decat cuvintele: "Un om ca el nu se naste decat o data la doua sute de ani. La doua sute de ani, numai unul.
Toti l-or vazut ca pe-un nebun, un gunoi, ca pe-un nimeni. Oameni prosti, oameni mici, oameni care traiesc doar pentru "imaginea" lor si pentru a-i judeca pe altii. Nimeni nu-l stia asa cum era el de fapt. Curajos. Tare. Neingradit! Un om care-o avut barbatia si libertatea de-a face orice cu puterea spiritului omenesc, fara sa-i pese de nimeni. Orice, pana la capat. Doamne, cat as vrea sa il mai am acum, langa mine...".
Fotografii: ANDREI CHERAN si PETRE DUSAN
A murit anul acesta, pe 25 martie, la 86 de ani. Ultima "valva a lupilor" din Muntii Apuseni. Un om care vorbea cu lupii si reusea el insusi sa se preschimbe in lup. Amintirea lui nu e legenda. Sute de moti din tinutul Bradului l-au cunoscut, l-au vazut, au vorbit cu dansul. Unii au fost partasi la intamplari de-a dreptul neverosimile. Un intelept zdrentaros, ce strabatea satele c-o ranita in spinare, mereu solitar si tacut...
Locuia departe de lume, pe un varf de deal, intr-o casa legata cu lanturi. Zabrele lungi de fier trec pe deasupra acoperisului roscat, dintr-o parte in alta, strangandu-l ca intr-o plasa. O casa parca "ancorata" la pamant, ca si cum cine stie ce primejdii ar fi putut s-o ia si s-o ridice in vazduh de la temelii. "Multe taine avea omul acesta. De fapt, nici nu stiu daca era cu adevarat... un om obisnuit", imi spune Monica Dusan, o bibliotecara din Ribita, cercetatoare patimasa a obiceiurilor acestor tinuturi, care urcase impreuna cu noi sus in munte.
Monica e una dintre ultimele fapturi omenesti care au vorbit cu "omul-lup", putin inainte ca acesta sa moara. Cand priveste de la departare casuta legata cu lanturi se infioara. Parca a fost mai ieri. Intr-o amiaza rece si insorita, la sfarsit de februarie...
Pe acelasi drum anevoios a urcat si ea atunci, un drum pe care nu-l poti razbate cu masina nici acum, in miezul verii. Pana pe culmea asta tuguiata unde-s ingramadite cateva case din lemn, parasite, ale tuturor celor din neamul "valvei" - parintii, bunicii, toti oameni "ciudati", toti descantatori sau vindecatori ce traiau izolati pe piscuri.
Potingani, un catun in care-au mai ramas azi doar vreo cincisprezece familii... Aici au stat, pe prispa asta ale carei barne au devenit cenusii si prafoase, tari precum piatra. Ea si "luparul" David Gheorghe, care ii povestea despre cum ii aduna pe "copiii" lui lupi in noaptea de Sfantul Andrei, intr-un munte pustiu de la izvoarele Crisului, si cum le dadea porunci "in graiul lor" incotro sa se indrepte, iar acestia il ascultau mereu, ca pe un stapan.
Zicea ca ar putea chiar sa-i arate cum ii cheama, in noaptea aceea magica de pe 30 noiembrie, asa cum le-a mai aratat-o si altora. Sa vada cu ochii ei cum apar jivinele - "nu in haite, ci unul cate unul" -, fluturandu-si cozile si punandu-se la picioarele sale, toti lupii aceia cu ochii inrositi, venind la chemarea lui lupeasca si prelunga, pe mai multe glasuri - prin sticla de lampa, prin oala de pamant, prin donita din lemn de brad...
I se zicea Buzgaru, dupa numele popular al taunului ce suge sangele animalelor - porecla nemaiintalnita la nici un om din satele imprejmuitoare. Invatase sa vorbeasca cu lupii inca din tinerete, de la o alta "valva" batrana a tinutului, unul Gheorghe Muntean, care-i soptise taina la ureche, cu legamantul sa n-o spuna mai departe decat unui singur ucenic, unuia singur, atunci cand va sosi vremea.
De aceea astazi, dupa moartea lui, toti oamenii satelor din vale se intreaba cine o fi acest "urmas", sau daca o fi vreunul, caci copii trupesti mos David nu a avut niciodata. Fiecare banuie pe cate cineva. Dar nimeni n-are cum sa stie precis, pana ce primele semne nu vor incepe iar sa apara...
Caciula vrajita
Toate astea si le aminteste Monica Dusan, de parca ar fi fost ieri: cele cinci ore cat a stat impreuna cu acest om in fata casei sale ancorate cu lanturi de varful muntelui, uimindu-se mereu de tot ce auzea, dandu-si seama treptat ca omul ala zdrentaros si murdar ca un cersetor era de fapt un mare invatat, posedand cunostinte enorme de istorie, geografie, teologie, literatura ezoterica, limbi straine, fizica, chimie si chiar alchimie.
Monica Dusan l-a cunoscut bine pe "lycantrop"
Vorba asta aveam s-o aud, rostita exact la fel, de la cativa dintre cei care apucasera sa discute vreodata cu David mai pe indelete. Putina lume stie ceva precis despre viata lui. Il vedeau doar trecand, cu ranita aceea tainica in spinare, despre care unii cred ca era plina cu bucati de aur sau cu bani, fiindca mereu susura ceva metalic din ea, "asa, ca niste tamburine", si cu vesnica lui caciula pe cap, o caciula dintr-o piele ciudata, pe care nu si-o dadea jos niciodata, vara-iarna, nici macar noaptea, in somn.
Zice-se c-ar fi avut in croiala ei cateva petece dintr-un fel de "caita" magica a descantatorilor din neamul sau, si doar acoperit astfel putea el face toate nazdravaniile alea. Daca te-ncumetai, in batjocura, fie doar sa-i atingi caciula, dupa putin timp, in ograda sau stana ta, aparea un lup grozovan, facand prapad mare.
Vazand-o insa pe Monica atat de profund interesata de fenomenul "omului-lup", de radacinile sale ancestrale, dacice, simtind-o ca il intreaba cu buna credinta si nu in raspar, constatand ca ei chiar ii pasa de soarta lui si ca el insusi e atat de batran, incat n-o sa mai apuce sa-si rosteasca povestea cuiva, in cele din urma, David Gheorghe si-a dat jos caciula de pe cap.
Intreaga teasta a barbatului, din frunte si pana spre crestet, era acoperita cu niste umflaturi de felurite marimi, damburi osoase iesite din craniu, despre care sustinea ca ar avea intocmai "geografia" muntilor intre care s-a nascut. Unele erau mari, de dimensiunea unui ou de gaina, altele ceva mai mici. Si mai zicea batranul David Gheorghe ca toate astea i s-au tras din ziua "initierii", cand omul care-l facuse partas la taina l-a lasat singur fata in fata cu trei lupi imensi si hamesiti.
Unul dintre ei l-a privit direct in ochi si el nu s-a mai putut misca, caci lupul te hipnotizeaza si te impietreste. A simtit atunci cum inima "ii fierbe" si irumpe prin oasele lui, de parca ar fi crescut si n-ar mai fi avut loc in trup. Dupa cateva clipe, pe cap ii rasarisera "muntii".
Acest David Gheorghe din Potingani a fost lucid si zdravan pana in minutul mortii. Cu cateva zile inainte, fusese la un medic din Brad, ca sa isi faca niste verificari medicale. Se simtea bine, zicea ca n-are absolut nimic. Intamplator, doctorul era o femeie, prietena buna cu Monica Dusan. Stia ca Monica era interesata de povestea acestui om, de aceea i-a impartasit si ei rezultatele analizelor. Pacientul ei avea tensiunea arteriala... 30!
Maximumul gradatiei pe tensiometru. Valoarea 17 e pragul accidentului vascular. Medicului nu i-a venit sa creada. A mai verificat o data. Si inca o data. L-a intrebat daca nu i-e rau, insa batranul David se simtea perfect. "Pur si simplu ii clocotea sangele. Fierbea. Aia nu era tensiune de om", i-a spus doctorita Monicai, aproape ingrozita. "Aia era tensiune de fiara...".
Pascu cel nebun
Pe langa casa inlantuita a "valvei" se ghiceste o umbra. Un flacau incordat, speriat, isi scoate iute capul pe dupa un colt. Pare ca nici nu merge pe doua picioare, ci se deplaseaza saltat, cu miscari zvacnite, atingand ici-cand pamantul cu mainile. Salbatic, murdar, timid si agresiv totodata, parca ii e sila de orisice oaspete care-i incalca teritoriul.
Pascu - nepotul omului-lup
N-are ce manca decat niste "pasat" de porumb, dintr-un saculet ramas de la unchiul vrajitor. Cu timpul, insa, dupa ce-i oferim niste bani si-i spunem c-o sa incercam sa-l ajutam, ne dam seama ca acest Pascu nu-i chiar asa "prost" pe cat zice. Ne arata cartile, acum adunate in saci, pe-un pat din odaia scunda si afumata in care altadata dormea ocrotitorul lupilor. Vasul de pamant prin care el ii striga... "Si chiar veneau?", intreb. Baiatul zice ca nu-si aminteste.
Ca nu-l intereseaza asta, ci ajutorul social, "dreptul lui", fiindca el nu poate gandi, nu stie, n-are "intelijenta"... Abia foarte tarziu reusesc sa ma intorc la subiect. Atunci cand vine vorba despre o anumita "forta a mintii" pe care o avea unchiul sau, iar el nu o are. "Asa imi zicea, ca nu exista ceva pe care sa nu-l poti face cu forta mintii, orice lucru, bun sau rau...". Si ca atunci cand haunea dupa lupi, el "transmitea" ceva, cu puterea gandului sau.
"Era tare bacioiu'. Stia sa prevesteasca lucruri. Daca-ti zicea ceva - ori accident, ori bucurie, ori paguba de bani si animale - nu se exista sa nu se implineasca. Fortele alea... Acuma-s doi ani de cand m-am dus cu doua vite puse la jug pana jos in Dumbrava. Mosu o zis: "Ba, nu te duce! Nu te duce c-o sa se intample ceva rau cu animalele...". Eu, prostu', n-am ascultat. Si cand am coborat pe-aici, numa' ce dau de-un damb si trrrosc!, osu' de la picior la animal rupt pe din trei. Cand ma intorc, bacioiu' deja stia. Straga la mine: "Maaa, sa nu te mai pui in contraziserea mea niciodata!..."."
Sure vechi in Apuseni
Ograda sa din inaltimi e plina cu obiecte mari de fier. Cazane mai inalte decat un stat de om, sine si roti masive de tren, vagoneti de mina... Te-ntrebi mereu cum se poate, cum au putut fi aduse aici toate utilajele astea uriase. Casa e pur si simplu cotropita cu aceasta haotica ingramadeala de fiare vechi. "Ii placea fieru'. Orice fier vedea cand cobora prin sate, el il lua sus", zice nepotul Pascu. "Fier. Cat mai mult fier trebuie sa aducem!", ii spunea David nepotului.
Intreb, fireste, la ce ii folosea batranului atata si atata metal. Pascu imi zice ca vroia sa faca din ele o "uscatorie" de fructe si plante medicinale. Explicatie cam aberanta, ce-i drept. Mult mai pertinenta mi se pare varianta Monicai Dusan, care intalnise asemenea pasiuni pentru metal si la alti descantatori ai Apusenilor: "Fierul te apara de spiritele rele, e magic.
Descantatorii au nevoie de fier, vor sa-l aiba cu ei, cu orice pret, sa-l atinga, sa-l poarte dupa ei oriunde s-ar duce...". Poate de aceea si-a carat David Gheorghe atata fier pe piscul sau. Cine stie... Sau oare tocmai Pascu sa fie acel "ucenic" pe care ar vrea sa-l afle toti oamenii din vale? N-am de unde sa-mi dau seama, caci baiatul se incapataneaza sa nu vorbeasca deloc despre "lupci". De ce? Fiindca "n-are voie". Asa zice. N-are voie, fiindca el e nebun.
"Fetita"
"Fiule, ce faci? Am auzit c-ai puscat ieri un lup suratic in culmea Streiului...".
Casa cu lanturi in care a trait David Gheorghe
Aveam sa aud multe intamplari cu localnici care, intr-un fel sau altul, l-au suparat candva pe faimosul descantator si care au platit pentru faptele lor, fiind "vizitati" imediat de un lup straniu, ce-a dat buzna in oile lor sau chiar in oameni. Dar, dintre toate, cea mai impresionanta mi se pare aceasta, a vanatorului Faur, cel ce a ucis-o chiar pe "iubita" stapanului lupilor.
Mi-o spune acum, dupa 27 de ani, la o masa din lemn, pe care sunt asezate doua paharute de tuica moale, in gradina tihnita a casei sale, de la poalele unui deal.
- Ai puscat o lupoaica, nu-i asa, fiule? (asa le spunea tuturor: "fiule")
- Da, bade Gheorghe, am raspuns, rusinat, punand ochii in pamant.
- Mmm, cum ai reusit?... Ca era greu de puscat lupoaica aia...
- O vinit la oi.
- Si a luat vreo oaie?
David Gheorghe - omul-lup
- Eu iti spun numai ca o sa-ti para rau. N-am ce sa-ti fac. Ca o fost "fetita". Nu trebuia puscata, ca o fost buna si nici macar "puiata" n-o fost. O fost cea mai draga fetita pe care am avut-o, din toti muntii astia...
Intr-adevar, Patru Faur o impuscase pe "fetita" valvei. O lupoaica de 1,85 m, culoarea sur-galbiu inchis, "cam asa cum se inchide frunza toamna". I-a iesit in bataia pustii si "o bruscat" in desisul de frunze vestede, iar el era unul din cei mai buni vanatori din Zarand si a simtit-o dupa "sforaitul" ei prin frunze, pe unde mergea, si a tras din spate, fara ca macar lupoaica sa apuce sa-l vada.
S-a uitat la ea si, intr-adevar, nu era "puiata", si-a dat seama de asta dupa mamele, ca dac-ar fi avut vreodata pui, ar fi fost mai galbene si uscate, "da' ale ei erau inca proaspete, rozalii", si pentru asta i-a parut si lui rau c-a omorat-o. Trei insi au carat-o in spate, noaptea, in secret, caci n-au vrut sa zica la nimeni c-au vanat lup asa tanar. Insa, chiar de a doua zi, valva stia. "Unde ai ingropat-o, fiule? Spune-mi numai unde ai ingropat-o, ca vreau s-o vad si s-o bocesc si sa ii iau ciolanele acasa. Daca imi zici, n-o sa ti se intample nimica...".
Valva ii spunea ca nu vrea nimic decat "ciolanele si beregata". Ciolanele, ca medicament pentru copii, fiindca apa in care a fost bagat os de lup tamaduieste "luparele" de pe limbuta copiilor, acele afte albe ce le apar in gura cand sunt mici.
Dar padurarul, tot mai speriat, insista in mutenie: "Nu stiu, bade Gheorghe, undeva in padurea de pe dealul Cireselului. Nu mai stiu precis, crede-ma...". Stia el insa foarte bine. O bagase adanc, cam la un metru jumate, pe malul abia rupt de ploi al unui parau. Infipsese acolo in pamant cativa bolovanasi albi, pe langa "mormant", apoi stropise locul roata cu motorina si-i daduse foc, "ca sa nu primeasca miros" si sa nu-l simta valva.
David Gheorghe avea vreo 60 de ani pe-atunci, dar arata aproape la fel ca inainte de moarte. Tot asa, ciolanos, atos la carne, cu caciula lui ciudata peste parul des, si degetele incovoiate, latite la capete, precum niste labe. Devenea din ce in ce mai nelinistit, il vedeai tot mai des coborand prin sat. Trecea in fiecare zi pe la casa vanatorului, adulmeca locurile, ii iscodea pe toti, de la poarta, inclusiv pe copii.
Era agitat, incruntat, chipul i se ravasise, iar trupu-i devenea atat de murdar, incat chiar emana un iz de salbaticiune. Nevasta lui Faur, Viorica, s-a speriat tare: "Da' mai lasa-ne mai, omule, sa traim si noi.... Tat pe capu' nostru esti. Nu mai putem. Iarta-ne...".
Stapanul casei
La un metru jumatate, cu tot gazul ala turnat pe deasupra si acoperit cu mormane de frunze si crengi... Cand a vazut groapa desfacuta si bolovanasii lui albi aruncati in albia paraului - cu manie parca! - atunci si-a dat seama ca viata-i intr-adevar se va schimba. O teama teribila a pus stapanire peste el si familia sa. "Dupa ce-am gasit groapa desfacuta si tot pamantu' invartit si bolovanasii azvarliti care-ncotro, m-am dus acasa, am luat pusca si am pus cartusele pe teava. Nu puteam dormi.
Stateam noaptea la fereastra si ma tot uitam afara. Pe cealalta sara o trebuit sa ma duc pan' la Brad. Si tot n-am putut sa nu iau pusca cu mine. Am pus-o in sac, impachetata, cu cartusele inauntru, ca sa nu ma vada careva cu ea. Mergeam numa' cu ochii-n patru, pregatit de orice. De la mine de-acasa si pana la podu' asta, de pe paraul Juncului, este un "punct mort", de vreo saptezeci de metri. Loc inchis, n-ai cum sa scapi.
Cand veneam acasa, din schimbul doi, astia saptezeci de pasi ii faceam cu groaza, numai cu pusca armata. Cu groaza asta am trait ani de zile. Da, chiar cred ca avea puterea sa se transforme in animal. Eu sunt padurar, toata viata mi-o fost numai prin codri. Da' eu nu stiam decat zece la suta din padurile mele, fata de cat stia el. Stia toate vagaunile, toate paraiele, toate locurile.
Odata am fost la o nunta in Valcea, la o ruda de-a noastra, care avea oi. N-o sa credeti, da' el stia si casa, si peisaju', si cum arata oile, tot. Fusese acolo. Parca dupa urma mea. Cateodata, ne povestea de niste locuri din Austria, Polonia, din Cehoslovacia, toate vagaunile din muntii din Europa le stia in amanunt. Mergea si pe urma la unii oameni, de aicea, din sat. Cum? N-aveai cum. Cum sa treci granita, in timpu' ala, a lui Ceausescu, "ca om"?...".
"Si lupcii mereau dupa urma lui..."
Patru Faur are acum 65 de ani, e de mult pensionat din cauza unei boli ciudate, asemanatoare cu Parkinsonul, care i s-a tras de la teama lui cea indelungata. Obsesia omului-lup l-a bantuit toata viata. "Mereu, cand cadea intunericul, tot gandeam c-o sa-mi iasa in cale, schimbat in salbaticiune...".
Acoperisul cu zabrele de fier
La cateva ceasuri, acelasi lup a intrat si-n ocolul tovarasului de vanatoare al lui Patru Faur, cel care-l ajutase s-o care pe "fetita" peste munte si apoi s-o ingroape. Nu le-a luat oile, nu le-a mancat. Doar le-a ucis in fata lor, privindu-le familiile cu luare aminte. Dupa alte doua zile, Faur s-a intalnit pe ulita cu David Gheorghe. "Vezi, daca n-ai vrut sa zici atuncea unde ai ingropat-o...". Doar atat a zis si a zambit, oarecum, ca sa il provoace.
Acum Faur e batran, e bolnav, nu mai are forta nici macar sa se mai inspaimante. Stie doar atat, si poate sustine asta in fata oricui: "Cu siguranta, avea puterea sa se transforme!...". O opinie pe care aveam s-o regasesc mai tarziu la cel putin alti cinci oameni in afara de el. Insa dansul, ca bun cunoscator de animale, are si niste dovezi palpabile: "Am fost obsedat de omul asta. L-am urmarit, i-am luat modelu' lui de urma de la cizmele de guma sau de la bocanc.
Daca acuma, dimineata, trecea pe carare, ma uitam in zapada iarna si vedeam urma lupcilor, cum veneau in haita dupa urma lui de la picior. Sa ma jur daca nu mereau lupcii dupa dansu'. Ce ducea in ranita?... Cu ce-i ademenea?... Ce le zicea?... Focu' sa-l stie! Da' eu stiu, ca l-am urmarit. Stiu, de pilda, ca el manca ficat de caine, ca sa prinda fortele acelea. Chiar el mi-o spus, cand am tot insistat. Zicea ca cainele ii mai periculos ca lupu'.
Ca daca ai un "semn de frica", daca te freci c-un semn de frica pe maini, pe haine si daca bagi in gura, lupu' nu se mai apropie, da' cainele te-ataca mai a dracului. Stiam si eu lucruri de-astea, da' mai mult asa, din povesti. Valva chiar facea. Le practica, domnule. Si-acuma, cand stau eu cateodata si ma gandesc, imi dau seama ca o fost totusi un om... ales.
Daca nu-l suparai, nu-ti facea nimica. Ba putea sa apere si toate oile de la un sat intreg, daca acolo erau oameni buni. Toate-n luna le stia. Nu stiau profesorii cat stia el. Nu stiu... Acuma, ca-s batran, parca imi pare rau ca am puscat fetita aia... Da, parca imi pare rau ca am tras de tragaci...".
Mai iute decat trenul
Dumbrava de Sus. Un sat si mai inalt decat Potinganiul, rasfirat prin cerul albastru, pe zeci de kilometri.
Izvoarele Crisului - locul in care valva aduna lupii
Intre aceste capodopere traieste Mates Petru, om ce face fluiere din zori pana-n noapte si-I canta din ele lui Dumnezeu. Doar asta face: fluiere. A tinut si el animale inainte, in vremea cand a rezistat sa traiasca foarte putina vreme langa o femeie. Acum nu mai tine nimic. E si el convins ca acel David Gheorghe "chiar se putea preschimba". Incearca sa ma faca sa pricep cat pretuia un animal pentru oamenii de dinainte - uneori, mai ceva decat o muiere.
Erau pe-aici ciobani cu turme mari, pe vremea lui Ceausescu aveau peste un milion de lei la CEC. Dar daca o bestie le lua din stana oaia cea mai faina, boleau de tristete zile intregi. De aia si teama atat de mare de valve, respectul fata de puterile lor... Ceea ce l-a impresionat insa cel mai tare la batranul David a fost... o viteza fabuloasa de a se deplasa in spatiu. Asta l-a si determinat sa creada ca se putea transforma in animal salbatic.
Parca zbura, "parca se teleporta", zice. L-a vazut el insusi in gara de la Gurahont, undeva pe linia Brad-Arad, cand niste vecini din Potingani il tot intrebau de ce nu vine si el cu ei, cu autobuzul. Acesta le-a spus ca mai ramane putin, ca n-are chef, nu-i place la aglomeratie... Aceiasi vecini marturiseau ca, atunci cand au ajuns acasa, dupa ce-au coborat din autobuz si au urcat intreg muntele, David Gheorghe era de mult in ograda lui, ba chiar taiase deja o jumatate de caruta de lemne...
Razbunarile omului-lup
Singurul vecin al fluierarului, ciobanul Marius Anches, intareste spusele acestuia. Barbat tanar, blond, cu sprancene foarte stufoase, invartite peste ochi, si zdravan la bust ca un urs, a renuntat la traiul comod din orasul Brad, doar ca sa ramana langa casa parinteasca si sa mai tina cateva animale. Oile, mai ales, sunt pasiunea lui, despre care spune ca i-a ramas "in sange". Isi aminteste de acum cativa ani, cand tatal sau, Ioan Anches, a facut o greseala capitala.
Case si capite motesti
A facut imprudenta chiar sa ii atinga ranita misterioasa. "Eram in gara la Campeni", rememoreaza fiul. "Si mosu' avea o ranita "tat bine unsa" (unsuroasa, mizerabila), asa cum umbla mereu el, pe coclauri, cu ea. No, tata cand l-o vazut cum sta el asa, murdar si fara nici o treaba, ba si dadea sfaturi la tati oamenii de pe peron, n-o mai putut si s-o dus la el si l-o smucit de ranita: "Ba, nu vezi cat esti de murdar si de neispravit?!...
Marius Anches - martorul vendetei sangeroase
Dintr-o turma de 20 de oi, doar pe-ale lor le-a ales. Cel mai rau le-a parut de una "cu lana lunga si neagra pe gura", pe care-a omorat-o si le-a lasat-o chiar in fata usii, inecata in sange. Regula era una singura: sa nu-l superi! Sa nu-l jignesti. "Asa cum o fost unu', Ana Ion, padurar, asta care-i acum unchiu' la primaru'. Stateau la carciuma, el bause un pahar si numa' ce trece mosu' pe drum prin fata lor. Cand l-o vazut, i s-o pus pata: "Baaa, futu-te, ce tot umbli pe aici ca sa sparii oamenii?... Da-i drumu' de-aici, ca te-omor, auzi ba?!..." Atat i-o fost.
Sara, cand se-ntorcea din schimbu' doi, tati lupcii o fost jap pe el. Si pana dimineata, pan' ce s-o zarit de ziua, nu s-o mai dat jos din copacu-n care s-o urcat. O ajuns in casa cu paru' aproape tat alb in cap. O fost norocos omu' ala, totusi, c-o avut puterea sa scape...".
Ultimul urmas
La un moment dat, cei doi barbati aduc vorba despre un ultim urmas de sange al omului-lup: Ioan Ardelean Farcas, fiu al unei surori de-a lui David Gheorghe. Om la fel de straniu ca toti cei din neam, un soi de "guru" al tinutului, cunoscut in toata lumea drept "Adi de la Brad", si vizitat de mii de straini, pentru vindecarile sale miraculoase.
Fluierarul Petru Mates
O uriasa ferma a aparut in ultimii opt ani pe piscurile Apusenilor. Culmi de munti cu zeci de case, in care traiesc aproape cincizeci de adepti de-ai sai, cei mai multi cu studii superioare, profesori, medici, avocati, psihologi, veniti din toate colturile tarii, intelectuali care au ales sa renunte la profesie si la toata viata lor de dinainte doar pentru a fi alaturi de acest taran mot...
N-as fi ajuns sa vorbesc cu el daca n-o aveam cu mine pe Monica Dusan, care mai urcase de cateva ori pana la dansul si-l cunostea. Ioan Ardelean sta pe o pajiste, rezemat intr-un cot si se joaca impreuna cu cei sapte copii ai sai. Cand este chemat, se intoarce incet, se ridica si porneste alene, zambitor, catre mine.
Un barbat nu prea inalt, dar masiv, cu pieptul puternic si lat de peste-un metru, chip ascutit, ciolanos si, mai ales, cu niste ochi albastri-sidefii, asa cum n-am mai vazut decat in filme, la televizor, ori la unele specii de caini siberieni.
Intr-adevar, niste ochi ca de lup, care fascineaza, mai ales atunci cand barbatul "zambeste cu ei", incarcandu-se parca de un anumit mister. Se urca pe tulpina unui brad taiat, cam de la inaltimea pieptului meu. Acolo sta de obicei si cand le predica "ucenicilor" sai.
Are o lejeritate extraordinara in miscari, vorbeste taraneste, din topor, si, cateodata, chiar mai deocheat, pare sa isi permita orice, n-are nici o opreliste la a spune ori a face ceva. Cand il intreb despre unchiul sau, se incrunta: "Eu n-am ce zice despre morti. Si daca ar fi fost viu, trebuia sa vorbiti cu el, nu cu mine...".
Cat despre lupi, e convins ca exista o "forta mentala", pe care toti oamenii o au, dar nu mai stiu sa o foloseasca.
"Omu' o stiut sa comunice cu animalele salbatice inca de la inceputuri. Chiar stau uneori si ma gandesc: cum poti tu, ca om, sa pusti lupu'? Cum poti sa te temi de el? Lupu', care-i cel mai nobil animal, nu-ti face rau niciodata! daca nu-i deranjezi rostul lui... Stiati ca lupu' daca-i ranit si cat un varf de ac, o bobita de sange daca-i iese, el moare? Nu-si poate intoarce capul sa-si linga ranile, asa cum ii cainele, decat numai in noaptea Sfantului Andrei, cand i se destepeneste spinarea.
Asta noblete! Sa nu-ntorci capul... Sa nu-ti lingi ranile ca un milog... Cum sa te temi de lup, daca el o fost animalul cel mai sfant din istoria noastra, simbol. Dacii stiau sa comunice cu el si nu-l ucideau. Minti asa de puternice ca la daci n-ai sa gasesti niciunde in istorie si nicaieri pe planeta.
Dacii, ca sa-si dezvolte anumite calitati vizuale, beau inca de mici lapte de lupoaica. Asa era si unchiul, fiindca o ramas "original", la fel ca stramosii lui. Inca de la patru ani m-o dus aici, intr-un munte, si mi-o dat sa sug de la tata lupoaicei. De-aia-s eu acuma asa de al dracului! (rade). Unchiul mi-a spus ca, daca bei laptele acela, oriunde in lume! te-ai duce, lupul nu te-atinge. Laptele ala are niste proprietati, are-n el "duhul bun al salbaticiunii". De-aia nu ma tem.
De cate ori nu i-am chemat eu la mine si i-am mangaiat, atunci cand veneau pe aici? Pe noi nu ne-o atacat niciodata, caci ne straduim sa traim curat, ca oamenii cei de la-nceputuri".
Dar daca n-are probleme cu lupii, Ioan Ardelean are mari necazuri cu lumea oamenilor de jos, care mereu spioneaza comunitatea, le strica linistea si ii batjocoresc. Ciobanii din imprejurimi isi trimit dinadins animalele pe pamantul lor, ca sa le distruga culturile ori sa le pasca otava, indemnandu-le ei insisi la stricaciuni.
Iar Ioan Ardelean se enerveaza foarte greu. Insa cand odata unul dintre ciobani i-a zis, fara nici un motiv: "Lasa, ca urc eu la voi si-ti f... toate fetele alea frumusele, pe care le tii acolo cu dumneata", atunci n-a mai avut incotro si i-a raspuns: "Lasa, ca mergi dumneata acasa, si-o sa vezi ce-o sa fie cu fetitele tale, oile...". Cincizeci de oi sfasiate zaceau pe pasunea ciobanului, atunci cand acesta s-a intors. Un adevarat masacru.
"Ca sa se-nvete minte si sa nu mai vorbeasca prostii. Prostii! Vorbe de om slab, de om marunt, ce fac parca de rusine toata spita omeneasca...".
Oile - comoara ciobanului mot
Zadarnic insist sa-l intreb daca "el!" a facut toate astea, prin puterea mintii, a lupului, a blestemului, sau prin orice alt fel de putere, fie ea mostenita sau nu. Raspunsul lui e acelasi: "Ce conteaza daca eu sau altul?...V-am mai spus: oricine poate, daca duce o viata curata. Chiar si dumneata ai fi putut, daca ai fi vrut asta...". Imi dau seama ca nu voi afla niciodata ceea ce speram, daca el este acel "ucenic unic", care-a primit taina de la unchiul sau.
Are alte preocupari acum, alte ganduri. Si chiar daca mai detine inca puterile acelea, cu siguranta le foloseste astazi in alte directii decat cele ale inaintasului sau. Cred insa ca, dincolo de toate barfele si acuzele de "erezie", Ioan Ardelean este totusi un om special. Iti da o stare de bine, "transmite" o anumita forta, o siguranta, o incredere ca oricare dintre noi am putea fi oameni macar "un pic" mai presus de niste "obisnuiti".
"Totusi, un om frumos", senzatia asta mi-a staruit in inima, fara sa vreau, inca multa vreme dupa despartire. Iar cel mai tare m-au impresionat vorbele lui de sfarsit, despre unchiul sau, David Gheorghe. Au fost acelea singurele clipe in care a redevenit serios, grav, dus de niste ganduri, parca mult mai adanci decat cuvintele: "Un om ca el nu se naste decat o data la doua sute de ani. La doua sute de ani, numai unul.
Toti l-or vazut ca pe-un nebun, un gunoi, ca pe-un nimeni. Oameni prosti, oameni mici, oameni care traiesc doar pentru "imaginea" lor si pentru a-i judeca pe altii. Nimeni nu-l stia asa cum era el de fapt. Curajos. Tare. Neingradit! Un om care-o avut barbatia si libertatea de-a face orice cu puterea spiritului omenesc, fara sa-i pese de nimeni. Orice, pana la capat. Doamne, cat as vrea sa il mai am acum, langa mine...".
Fotografii: ANDREI CHERAN si PETRE DUSAN
6 comments:
foarte interesant, iar cazuri similare se mai regasesc si in alte zone, mrs pentru postare
da, am auzit de cazuri in translivania si in moldova..pacat ca nu sint documentate
@Rocsalana, poti fi mai exacta ?locuri, nume etc... incerc sa dau de cineva... si caut, multumesc!
Stie cineva unde este dl. Ioan Ardelean de gasit ? rog p.m. la brujo.lirico@yahoo.com, cu stima, B.L.
nu stim dar ce-ti trebuie exact?
problema e k nici eu nu pot explica prea bine... este vb de niste vizite primite... in vise...tre sa vb cu cineva care se pricepe la lupi... multumesc.
that would be me..sint shaman asa ca scrie-mi pe adresa de pe site si in mod sigur te pot ajuta
Post a Comment