Acest articol conţine povestiri despre persoane care au anumite puteri paranormale. Unele dintre aceste fiinţe posedă asemenea abilităţi neobişnuite pentru toată viaţa lor; altele, pentru o perioadă foarte mare de timp; în cazul altora, acestea se manifestă doar pentru un interval mai scurt; uneori asemenea înzestrări pot apărea spontan pentru ca apoi să dispară, aparent fără vreo regulă anume. Următoarele povestiri vor fi prezentate ca fiind pur şi simplu cazuri izolate şi fapte inexplicabile cu privire la anumiţi oameni.
Nu am urmărit să oferim un model sau vreo schemă de înţelegere pentru aceste situaţii excepţionale, deşi există cu siguranţă. Însă din dorinţa de a ne păstra într-o absolută obiectivitate ştiiţifică am preferat cel mai adesea să expunem doar cazurile ca atare fără a oferi explicaţii suplimentare.
Aproape toate persoanele care apar în acest capitol au fost personalităţi remarcabile ale timpului lor. Aceasta nu înseamnă numai că erau neobişnuite, ci chiar că au fost persoane excepţionale, deja faimoase. Câte mii de alte persoane necunoscute posedă puteri similare este, desigur, un lucru imposibil de precizat.
Omul plutitor
Oricare ar fi fost secretul „omului care nu putea să se înece”, el a luat această taină în mormânt odată cu decesul său. El a murit liniştit pe data de 2 august 1931, în Jacksonville, Florida. S-ar fi putut ca printr-o ironie a sorţii să moară în apă, dar totuşi lucrurile nu s-au petrecut astfel.
Viaţa şi faptele sale au fost prezentate – în mare – în necrologul din „New York Herald Tribune” – pe 13 august 1931: „Angelo Faticoni, cunoscut sub denumirea de „Omul plută” deoarece putea rămâne plutind pe apă timp de 15 ore, având legate la glezne greutăţi de 10 kg, a murit…Avea 72 de ani.”
„Faticoni putea dormi în apă, se putea rostogoli în apă cu multă uşurinţă putând să adopte orice poziţie i s-ar fi cerut. Odată fusese cusut într-un sac şi apoi aruncat departe – în apă, având o ghiulea de 10 kilograme greutate legată de picioare. El a reapărut la suprafaţa apei curând după aceea şi a rămas apoi nemişcat deasupra apei timp de 8 ore…”
„În urmă cu câţiva ani, el a fost la Harvard pentru a face o reprezentaţie pentru studenţii acelei facultăţi. A fost examinat de autorităţi medicale care nu au reuşit să-şi confirme teoria pe care o formulaseră şi care afirmau că el ar fi capabil să plutească atât de mult timp datorită naturii neobişnuite a organelor sale interne”.
„Faticoni a promis de mai multe ori că îşi va revela secretul, dar n-a făcut-o niciodată”.
Predicţiile lui Swedenborg
La ora 6, într-o seară de vară a anului 1759, Emanuel Swedenborg – filozof şi om de ştiinţă de renume mondial – îi spunea prietenului său, pe care tocmai îl vizita în Gottenburg, că în Stockholm izbucnise în acel moment un mare incendiu. El a mai afirmat că locuinţa unui prieten comun al lor era distrusă.
La ora 8 în aceeaşi seară, Swedenborg declara că focul fusese oprit la doar trei case depărtare de propria sa locuinţă. Între Gottenburg şi Stockholm sunt aproape 500 de kilometri. La acea dată, la mijlocul secolului al XVIII-lea nu exista nici n mod obişnuit şi cunoscut prin care ştirea izbucnirii incendiului să fi fost transmisă lui Swedenborg. Totuşi lucrurile s-au petrecut până în cel mai mic detaliu întocmai cum au fost descrise aici.
Faptele au fost relatate cu lux de amănunte chiar în acea perioadă. Descrierea lor poate fi găsită în orice biografie a lui Swedenborg.
Asemenea manifestări de puteri aparent supranormale erau totuşi obişnuite pentru Swedenborg. El a câştigat simpatia unei autorităţi religioase importante în acea vreme.
John Wesley, fondatorul metodismului, a primit la un moment dat următoarea scrisoare de la Swedenborg:
„Februarie, 1772
Domnule, am fost înştiinţat din lumile subtile superioare de faptul că doriţi foarte mult să vorbiţi cu mine. Aş fi fericit să vă văd, dacă îmi veţi face onoarea să mă vizitaţi. Umilul dumneavoastră servitor.”
Wesley a citit scrisoarea în prezenţa câtorva dintre sfătuitorii săi, iar unul dintre aceştia – reverendul Samuel Smith – a notat acest incident. Wesley i-a informat deschis de faptul că într-adevăr el avusese o dorinţă foarte puternică de a-l vedea şi de a vorbi cu Swedenborg, dar că nu menţionase aceasta nimănui altcuiva, niciodată până atunci. Ca răspuns la scrisoarea lui Swedenborg, Wesley i-a scris că dorea într-adevăr să-l întâlnească, dar, datorită obligaţiilor în care era angrenat, nu o putea face mai devreme de 6 luni.
Swedenborg replică la această propunere a lui Wesley că s-ar putea să fie prea târziu pentru că el, Swedenborg, va părăsi această lume şi va trece în „lumea spiritelor” pe data de 29 a lunii ce urma.
Swedenborg a murit într-adevăr pe data de 29 martie 1772, paralizat, dar în deplinătatea facultăţilor sale mentale.
Polgar – omul care citeşte gândurile
Dr. Polgar, un locotenent maghiar, fusese victima unei explozii provocate de o grenadă de mână aruncată asupra unui adăpost blindat, accident în urma căruia a căzut în inconştienţă. Când şi-a revenit a descoperit că dobândise o abilitate misterioasă de a citi gândurile oamenilor din apropierea sa.
În spital el le spunea – în mod constant – doctorilor şi asistentelor ceea ce gândeau, chiar dacă aceasta avea uneori consecinţe neplăcute. Despre această înzestrare magică a sa a fost imediat înştiinţat serviciul secret german de informaţii.
Nemţii însă n-au reuşit niciodată să exploateze puterile lui Polgar. Unul din motivele principale a fost acela că Polgar devenise un opozant al mişcării militare germane. După război, el a plecat în America.
Pe data de 1 mai 1936, în faţa psihologilor Universităţii din New York, dr. Polgar – cândva elev a lui Sigmund Freud – se conforma comenzilor mentale date de aceştia. Astfel, el a luat haina de pe un bărbat şi a aşezat-o pe o fată. Aceasta era de altfel acţiunea asupra căreia în mod precis savanţii se concentraseră pentru a i-o transmite mintal.
Cercetătorii au imaginat câteva explicaţii simple, dar ridicol de puerile. Ei afirmau că percepţia sa se bazează pe puterea neobişnuită de a auzi unele şoapte pe care cei aflaţi în cameră le rosteau inconştient în momentul în care se gândeau la un anumit lucru.
O altă experienţă s-a desfăşurat într-o cameră mică, fiind prezent doar un singur cercetător însărcinat să studieze acest caz. Psihologul se concentra asupra unei anumite serii de acţiuni, fără a le spune nimănui. Prin urmare, el nu-şi deschidea absolut deloc gura.
Dr. Polgar a fost adus înăuntru. De îndată, el s-a dus la un microscop şi a luat un dosar ce se afla pe masa din apropiere, l-a deschis şi a luat din el o bucată de hârtie. Psihologul nu a spus nimic. Dr. Polgar a repetat de cinci ori acelaşi lucru. Ultima oară a spus: „Nu pot da drumul dosarului”.
Psihologul a admis faptul că dr. Polgar realizese întocmai acţiunile asupra cărora el se concentrase, şi că a fost imposibil să-l facă să greşească în citirea gândurilor.
Psihologii au imaginat şi alte teste. Polgar le-a trecut cu bine pe toate. El a descoperit mintal detaliile unei crime false care fusese improvizată ca un test. Unul dintre investigatori se concentrase – pur şi simplu – asupra detaliilor unei crime imaginare.
Pe data de 2 mai, „New-World-Telegram” publica un articol vast scris de un om de ştiinţă despre dr. Polgar. El se intitula:
„Chiar şi scepticii trebuie să admită acum posibilitatea transferului gândurilor de la o fiinţă la alta”.
Taina apelor deşertului
Sunt mulţi cei ce reuşesc să detecteze surse ascunse de apă. Însă Kelly este reprezentativ din acest punct de vedere datorită circumstanţelor dramatice în care el şi-a manifestat aceste capacităţi.
La sfârşitul anului 1917 forţele engleze ale generalului Allenby atacau trupele turceşti, în apropierea Ierusalimului. Apăruseră multe probleme pentru trupele generalului Allenby, dar cea mai mare dintre ele era absenţa apei. În această situaţie disperată, cineva s-a gândit la un soldat australian, pe nume Stephen Kelly, care se presupunea că ar fi priceput în acest domeniu. Astfel, el a fost întrebat dacă ar putea fi de ajutor.
Răspunsul său a fost: „Da, pot găsi apă. Ştiţi, eu sunt un om capabil să facă asemenea lucruri”.
Kelly s-a uitat de jur împrejur prin deşertul ars de soare în care era plasat avanpostul Abu Ghalyan. El s-a uitat şi la două puţuri complet uscate unde inginerii englezi căutaseră să găsească apă. Apoi şi-a început treaba. „Săpaţi aici” a spus.
La o adâncime de doar 5 metri a fost descoperită o sursă de apă abundentă. Şi astfel, fiind asiguraţi de aprovizionarea cu apă, batalioanele engleze au putut înainta, străbătând Palestina pentru a distruge armata turcă şi pentru a cuceri Ierusalimul.
Întreaga lume a auzit despre această victorie răsunătoare şi a intrat în istorie felul în care generalul Allenby a descălecat şi a intrat pe jos în Ierusalim.
Dar lumea a uitat de mult pe cel ce descoperise apa, pe soldatul Kelly fără de care este discutabil dacă Allenby ar mai fi reuşit să cucerească Ierusalimul.
Teste telepatice la Universitatea din California
„Moşteneam capacitatea mamei de a emite şi recepţiona mesaje telepatice. La fel de înzestrată a fost şi una din surorile mele. Ea fusese supusă testelor făcute de reprezentanţii Universităţii din California şi în 7 cazuri din 10 ea receptase exact mesajele ce i se transmiseseră telepatic.”
„Mama mea fusese foarte bolnavă în ultimul său an de viaţă. Pe parcursul acestui an, am dorit deseori să-mi întâlnesc sora. Niciodată în asemenea ocazii nu-i scriam, nici nu-i telegrafiam. În schimb, îi trimiteam mesaje telepatice. De fiecare dată ea venea acasă la mine, în Santa Rosa, California, cu primul tren.”
Când Burbank a murit, în 1926 – elogiile ce i-au fost adresate erau numeroase, dar nimeni nu menţiona acea investigaţie a celor de la Universitatea din California şi nici misterul geniului care folosea telepatia mai mult decât telefonul.
Bateriile lui Edison
Un alt sceptic convins cu privire la telepatie a fost Thomas A. Edison. Dar, cel puţin o dată în viaţa sa, marele inventator a trebuit să admită faptul că fusese martorul unei demonstraţii cu totul inexplicabile. El raporta incidentul din 1915, în paginile revistei „Analele Ştiinţelor Psihice”.
Edison a realizat următoarea experienţă ce viza testarea capacităţilor de clarvăzător a faimosului ghicitor Bert Reese: Reese a fost aşezat într-o cameră, în timp ce Edison s-a deplasat într-o alta aflată la o distanţă destul de mare. Aici, el a scris pe o bucată de hârtie următoarea întrebare: „Există ceva mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie electrică alcalină?”
Atunci când Edison a intrat în camera în care Reese aşteptase, acesta i-a spus imediat: „Nu există nimic mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie alcalină”.
Edison a exclus ideea că ar putea fi o coincidenţă. Frauda părea imposibilă. Astfel el a rămas, până la sfârşitul vieţii sale, incapabil să explice acest neobişnuit eveniment.
Femeia din care ies flăcări
Anna Monaro, o pacientă astmatică internată în spitalul din Pirano din Italia, avea somnul foarte neregulat. Trei profesori eminenţi, Fabio Vitali, G.C. Trabacchi şi Sante de Sanctis o supravegheau.
Pe neaşteptate, din pieptul femeii a strălucit un fascicul de lumină albastră, ca o văpaie cu pâlpâiri supranaturale. Acesta strălucea intens apoi slăbea în intensitate după care strălucea din nou. Cei trei oameni de ştiinţă s-au aplecat mai aproape. Ei au fost de comun acord asupra faptului că flacăra nu arunca nicio umbră. Profesorii au urmărit acest fenomen zile de-a rândul. Femeia şi patul său au fost inspectate cu atenţie, iar camera a fost şi ea îndelung examinată.
Strania strălucire ce lumina din pieptul doamnei Monaro fusese semnalată pentru prima dată de către asistentele din spital. Doctorii sceptici, care se amuzaseră luând în râs această istorisire inexplicabilă, au ajuns să se convingă şi ei de existenţa acestei lumini fascinante.
Chiar şi în condiţiile unei supravegheri foarte severe - încât era clar că nu putea fi vorba de fraudă, lumina a continuat să fie văzută ocazional de mai mulţi martori. Totuşi, tentativa de a o fotografia a rămas complet nereuşită. Întâmplarea se petrecea în 1934, iar profesorii mai sus menţionaţi au publicat un raport întreg cu privire la acest caz, sub titlul „Sul Fenomeno di Pirano” („Asupra fenomenului din Pirano”), Roma, 1934.
Wolf Grigorievici Messing, clarvăzătorul Rusiei comuniste
Messing, poate cel mai mai faimos medium din Rusia l-a uimit pe Stalin prezicând cu acurateţe sfârşitul celui de al doilea Război Mondial şi a impresionat decenii de-a rândul publicul Uniunii Sovietice prin capacităţile sale de clarvedere. Era un bărbat mic de înălţime, îngrijit, cu ochi pătrunzători şi cu o claie de păr sârmos pe care îl pieptăna întotdeauna pe spate. Nu s-a căsătorit niciodată şi a petrecut o mare parte a vieţii sale în izolare şi singurătate.
Messing s-a născut pe 10 septembrie 1899 în Gora Kalwaria, lângă Varşovia, Polonia. Capacităţile sale paranormale s-au manifestat încă de timpuriu, iar în adolescenţă făcea deja demonstraţii în public. În Viena anilor 1905, A. Einstein l-a invitat în apartamentul său, unde Messing l-a cunoscut pe Freud. Freud i-a testat capacităţile paranormale, iar rezultatele obţinute au fost impresionante. Messing a făcut apoi înconjurul lumii, fiind recunoscut pretutindeni ca o celebritate.
Stalin l-a însărcinat pe Messing să jefuiască o bancă folosind doar metode paranormale. Messing a luat un sac gol pentru bani, a intrat într-o bancă din Moscova, i-a înmânat funcţionarului o bucată albă de hârtie, sugerându-i telepatic că este un cec şi i-a comandat mintal să-i dea 100.000 de ruble. Funcţionarul a procedat întocmai.
Când testul s-a încheiat, Messing a înapoiat banii; funcţionarul a avut un atac de cord când şi-a dat seama ce făcuse. Messing a spus că mai folosise hipnoza telepatică pentru a influenţa şi alte persoane în acest mod. El a susţinut că a înşelat chiar şi Gestapoul şi poliţia lui Stalin. Într-o asemenea situaţie el a reuşit să pătrundă pînă în biroul lui Stalin nefiind oprit de nicio gardă.
Stalin i-a permis lui Messing să dea reprezentaţii în Rusia. În Novosibirsk, pe data de 7.03.1944 el a prezis moartea lui Hitler şi data exactă la care naziştii se vor preda.
După război, Messing a participat la spectacole sub coordonarea lui Goskonsert, care îl punea în acelaşi spectacol cu mii de muzicieni, dansatori şi acrobaţi de circ. Messing a fost numit oficial „artist de concert”. Ca răsplată a popularităţii şi succesului său, i-a fost dat un apartament cu trei camere, fără telefon, în Moscova, unde îi plăcea să se retragă zile întregi pentru a citi.
Explicând secretele clarviziunii, Messing spunea că gândurile celorlalţi deveneau imagini colorate în mintea sa, şi astfel el vedea mai curând imagini decât auzea cuvinte. Întotdeauna el urmărea să îşi atingă subiecţii cu mâna, căci acest lucru, spunea el, îl ajuta să elimine orice fluctuaţie sau distragere mentală. El a negat faptul că percepea gândurile după fizionomie şi a afirmat că îi era chiar mai uşor să citească gândurile unei alte fiinţe dacă este legat la ochi.
El susţinea, de asemenea, şi că gândurile celor surzi şi ale celor mai puţin inteligenţi sunt mai uşor de citit decât ale celorlalţi oameni. Cercetătorii ruşi au încercat să găsească motive psihologice strict ştiinţifice şi materialiste, pentru a explica puterile sale de clarviziune, însă Messing se lăsa examinat foarte rar.
Un neurolog a descoperit chiar că anumite porţiuni ale capului şi pieptului lui Messing generau mai multă căldură decât în mod obişnuit, însă nu a aflat niciodată de ce. Unii oameni de ştiinţă credeau în mod absurd că atunci când Messing lua un subiect de mână, el simţea la nivel subconştient anumite mişcări ale muşchilor acestuia care îl ajutau apoi în citirea gândurilor respectivului om.
În ultimii ani ai vieţii sale, puterile paranormale ale lui Messing s-au estompat, însă Goskonsert a refuzat să îl lase să se retragă, din cauza popularităţii sale uriaşe. Nu i-a fost niciodată permis să meargă în Vest, de teamă că nu se va mai întoarce. După o perioadă de boală, Messing a murit pe data de 8 noiembrie 1972.
Uri Geller şi ceasurile încremenite
Uri Geller este recunoscut în primul rând pentru capacităţile sale de a îndoi obiecte de metal doar prin simpla atingere sau prin forţa privirii şi de a opri ceasurile sau de a le face să meargă mai repede. Astfel de fenomene psihokinetice (P.K.) au ajuns chiar să fie denumite de către unii specialişti „efectul Geller”.
În perioada de glorie a carierei sale, în 1970, Geller făcea demonstraţii ale capacităţilor sale paranormale de a îndoi metale şi de a citi gândurile altora în public.
Apoi, el şi-a dedicat majoritatea timpului consultaţiilor particulare, având doar apariţii publice ocazionale. În ciuda demonstraţiilor sale pline de succes, majoritatea parapsihologilor nu l-au luat în serios, şi aceasta se datora carierei sale publice pe care o afişa uneori cu emfază.
Geller s-a născut pe 20 decembrie 1946, în Tel Aviv. El susţine că şi-a descoperit puterile paranormale când avea 5 ani, în urma unui incident legat de maşina de cusut a mamei sale. El a văzut o licărire mică, albastră ieşind din maşina de cusut şi când a încercat s-o atingă, a avut un şoc violent care l-a trântit la pămînt. Puterile sale excepţionale s-au manifestat imediat după aceea, inclusiv capacitatea de a citi gândurile mamei sale.
Un an mai târziu, el a descoperit că putea să facă limbile ceasului primit de la tatăl său să se mişte mai repede. Îndoirea lingurilor a început să o realizeze la puţin timp după aceasta. Demonstraţiile sale publice au debutat în anul 1969.
Geller a fost testat în 1972 la Institutul de Cercetare Stanford (SRI) din California, sub supravegherea lui Edgar D.Mitchell, Russell Targ, Harold Puthoff şi Wilbur Franklin. Geller a făcut demonstraţii de ESP: a identificat corect numerele de pe zaruri de 8 ori din 8 încercări, iar de 12 ori din 14 a indicat corect containerele metalice goale faţă de cele care conţineau diverse obiecte. Totuşi, s-a afirmat că testele care ar fi dovedit capacităţile sale de a îndoi obiecte metalice au fost considerate neconcludente.
Puharich, care făcea în mod suplimentar diverse cercetări pe cont propriu, a afirmat că, sub hipnoză, Geller a povestit despre vizita pe care i-au făcut-o nişte extratereştri când avea vârsta de 3 ani. Una dintre aceste fiinţe i-a spus lui Geller că el îi reprezenta pe „Cei Nouă”, extratereştrii care supravegheau omenirea şi care se temeau de distrugerea ei iminentă. Geller a fost ales ca mesagerul lor pe pământ. Puharich a publicat această relatare în cartea sa „Uri” (1974), care a fost supusă unor critici aspre.
Mai târziu, Geller a dezminţit acest lucru. În 1974, John Taylor , un matematician englez, a efectuat o altă serie de experienţe care validau în mod cert capacităţile sale psihokinetice de îndoire a metalelor. Geller ţinea în mână tuburi de sticlă ce conţineau în interior fire metalice, pe care el le îndoia.
Ca om de spectacol, Geller era foarte căutat în anii ’70. El a călătorit pretutindeni în lume, având apariţii frecvente la radio şi televiziune. În urma apariţiei sale în diverse locuri, datorită rezonanţelor pe care el le putea induce cu anumite energii deosebite, redactorii diferitelor emisiuni erau bombardaţi cu telefoane prin care spectatorii sau ascultătorii relatau că argintăria lor a fost îndoită sau că ceasurile şi pendulele lor funcţionau defectos. Prima sa autobiografie, intitulată „Povestea mea” a fost publicată în 1975, fiind urmată de o alta „Efectul Geller” scrisă în 1976.
Băiatul care citeşte cărţile fără să le deschidă
Pe 2 mai 1936, aproximativ 150 de fizicieni s-au adunat pentru a participa la demonstraţia făcută de Pat Marquis – un băiat de 12 ani, din Los Angeles – care părea că vede fără a-şi folosi ochii.
Legat la ochi de trei eminenţi specialişti (doctorii A.G.Houde, Henry S.Nesburn şi Lloyd Burrows), băiatul reproducea gesturile făcute de doctori luând o carte de pe raft şi deschizând-o la pagina indicată, sau citind minusculele litere gravate pe un ceas de buzunar.
Pentru a fi siguri că nu vede nimic, lentilele întunecate au fost acoperite cu o bandă adezivă; altă bandă a fost folosită pentru a acoperi suplimentar ochelarii. În total, au fost folosite trei straturi de benzi adezive ce se întindeau până deasupra buzelor. În final totul a fost acoperit cu un bandaj compact.
Băiatul a trecut cu succes orice test imaginat de doctori. El acţiona ca şi când ar fi văzut normal. Cu atâtea precauţii luate, experimentatorii au afirmat că posibilitatea folosirii vreunui şiretlic părea la fel de posibilă ca aceea de a fura Pacificul! Doctorii au admis în final faptul că băiatul avea percepţii vizuale şi intuiţie paranormale.
Investigarea lui Marquisw a fost relatată într-un lung articol ilustrat – pe data de 3 mai 1936, în „Los Angeles Times”.
Deşi există multe diferenţe, este interesantă comparaţia acestui caz cu teoria „vederii fără ochi” – avansată de Jules Romains.
0 comments:
Post a Comment