JAPONIA 6-YAMABUSHI

Katsuragi Hiei, muntele sacru, se contura intunecat pe tesatura stropita de stele a cerului. Parea infricosator, departe de lumea noastra si semet. Mama, care imbracase doar niste kimonouri simple se bagase complet in interiorul caretei trase de 2 bivoli. Eu stateam linga ea, nemultumit ca nu ma lasase sa o urmez calare.
'Mergem ca niste simpli pelerini si nu vrem sa fim recunoscuti'mi-a taiat-o ea rece. Mda, si calul meu negru si nervos?Si sabia mea minunata si magica?
'Inca esti copil'a suspinat si s-a intors visatoare la planurile ei. Stateam cu ea in careta si ma foiam nerabdator. Stralucirea lunii era intrerupta de norii subtiri minati de vintul de vest ca de o hoarda de demoni. Cu cit ne apropiam de Katsuragi Hime si de sanctuarele sale ascunse, cu atit ma treceau fiori reci pe sira spinarii.
Nu ma intelegeti gresit. Nu mi-e frica de demoni, nu ma inspaiminta nici kami, zeii nostri, dar ACEST munte, unde toata lumea stia ca En No Gyoja isi facuse veacul si, dupa cum se pare, inca mai bintuie, ma infricosa. Nu voiam sa dau nas in nas cu batrinul ascet, cel ce avusese curajul sa sfideze toate religiile noastre si sa-si creeze una proprie:Shugendo. De altfel numai mama era atit de curajoasa incit sa aiba prieteni printre yamabushi, ucenicii ascunsi prin pesteri ai lui En No Ascetul.
De fapt habar nu aveam daca mama avea cunoscuti printre ei, dar pentru ca telul acestei calatorii era muntele lor, m-am gindit ca de fapt, de cite ori noi o credeam la muntele Hiei sau la Korama sama, locurile sfinte ale buddhismului, mama venea aici.
Am ajuns la poalele muntelui si mama a facut un semn slujitorilor sa aprinda tortele. Vintul suiera sinistru, de parca toate hoardele de kai erau pe urmele noastre. Nu-mi placeau stafiile, dar in caldura casei era in regula daca ma mai intilneam cu vreuna. O ocoleam si ma faceam ca nu o vad, iar a doua zi ii rugam pe preotii shinto ce isi aveau templul aproape sa mai faca o slujba pentru morti.
Dar aici, unde sigur era plin de dakiniten, zine-vulpi, poate si dragoni si alte creaturi al caror nume nici nu voiam sa-l rostesc, intilnirea cu un spirit minios nu era cel mai bun lucru.
Am inceput sa urcam pe carare, eu, mama si cei doi slujitori ce ne acompaniau. Cu toate ca era imbracata ca o cucernica pelerina, sunetul ascutit al nagasului pe care-l purta, sabia scurta de care nu se despartea niciodata, s-a auzit cind treptele de piatra au inceput sa fie prea inalte.
Dupa un drum de citeva minute am ajuns la prima poarta. In mijlocul ei statea amenintator Fudo O paznicul acestui munte.
Fudo O era una dintre zeitatile la care tata ma invatase sa ma rog prin mantra sa secreta AN. Legatura cu el, care era de fapt manifestarea lui buddha al intelepciunii, era foarte puternica mai ales daca aveai un caracter martial, dar voiai sa te eliberezi si sa tai valul iluziei, maya. Pentru cei ce nu fusesera initiati in misterele sale insa, aparea absolut ingrozitor, flacarile ce-l inconjurau, sabia sa imensa si rinjetul ce ii dezvelea coltii punindu-i pe fuga chiar si pe ucenicii mai slabi de inger.
L-am depasit rapid, nu inainte de ne inchina lui si a-i lasa o ofranda.
Inaintam din ce in ce mai adinc in munte pe Cararea de Diamant. Fosnete ciudate ne insoteau si sunetul lor clar, marunt si apasat ma facea sa cred ca am trezit vulpile magice. Mama recita imperturbabila o mantra si m-am gindit ca nu ar fi rau sa spun si eu mantra lui Fudo O.
Brusc in fata noastra micul templul Houke To unde se afla sabia lui Ootou-no Miya rasari in lumina lumii. Citeva pietricele culese de pe carare aduse ca ofranda si am grabit pasul.
Incepeam sa simt mireasma patrunzatoare, dulce si lemnoasa a cedrilor ce inconjurau marele templu Temporinji, acolo unde credeam acum, ca ne vom opri. Iubeam acest miros ce imi amintea de calatoriile mele alaturi de Buddha in tarile de dincolo de nori. Katsuragi Shugendo Dai Honzan, altarul principal aparu brusc de dupa perdeaua de cedrii, imbiindu-ne sa poposim aici, printre kami ocrotitori.
Vintul se intetise si ploaia fina incepu sa ne sculpteze obrajii, ca lacrimile celor ce-si pling eroii. Urcam in continuare si nici macar nu indrazneam sa o intreb pe mama ce cautam, unde ne duc ei pasii ei marunti si grabiti.
Am cotit la dreapta si am vazut ca ne indreptam spre virf. Credeam ca mama voia sa-l intilneasca pe Hitokoto-no-nushi Ookami, zeul ce indeplineste orice dorinta, cu conditia sa fie spusa dintr-o inima pura.
Brusc, doua aripi albe au filfiit moale pe bratul meu si un strigat ascutit a strapuns intunericul. Mama se intoarse si ii saluta pe noii nostri tovarasi de drum.Doi yamabushi cu fetele ascunse ne flancau in stinga si in dreapta aratindu-ne o carare ascunsa printre copacii vechi. Slujitorii nostri aveau sa innopteze la templul de pe virful Kongozan.
In curind am iesit din cring si am ajuns pe malul unui lac artificial. Ceata ne invaluia nepermitindu-mi sa vad mai departe de virful katanei. O poarta rosie isi deschise canaturile si am pasit prin apa catre o barca ce ne astepta. Nu se mai auzea nici un sunet, de parca muzica cerului si pamintului fusese inghitita de apa. Vislele atingeau apa ca libelulele -dragon cu aripi moi, ce scinteiau in luna, giuvaieruri ce erau singurele faclii in ceata groasa. Cind cei doi yamabushi s-au ridicat si i-au oferit mamei sprijinul pentru a cobori am stiut ca am ajuns.
Printre frunzele arborilor se zarea o lumina jucausa-cineva aducea ofrande focului sacru-Homa.

Posted in: japonia6,munti sacrii ai japoniei,shinto,shugendo,yamabushi