Fără a încerca să clarificăm ceva ori să dezlegăm misterul, vom povesti de data aceasta „despre cele mai complexe şi problematice figuri ale mitologiei populare” (Mihai Coman), despre solomonari.
Mai mult decât nişte simpli vrăjitori ori şamani autohtoni, aceşti „gonitori de nori” au fost asociaţi ba cu preoţii asceţi traco-geţi, ba cu urmaşii taumaturgului Sântilie, ba cu cei ai înţeleptului împărat Solomon.
Spirite superioare, iniţiaţi în descifrarea stihiilor, a vechilor scrieri, în prezicerea viitorului şi în stăpânirea fenomenelor meteorologice extreme, despre solomonari se spune că sunt activi din luna mai până la sfârşitul lui septembrie.
Poveşti cu solomonari am auzit pentru prima oară la fascinanţii huţuli din nordul Bucovinei, apoi în Ţinutul Pădurenilor, unde coamele dealurilor ascund pâlcuri pestriţe de case adunate în jurul bisericii.
Fiecare cătun este înconjurat de un brâu de grădini şi de livezi, după care urmează brâul de holde, brâul fâneţelor, apoi cel al păşunilor şi pădurea. Aceste uriaşe trepte vegetale dau specificitate locului, făcând totodată ca intrarea în sat să capete valenţe iniţiatice.
Caii, lăsaţi liberi în afara vetrei satului, completează strania frumuseţe a locului. Coborâţi din poveşti, caii pădurenilor par ireali, apar unde te aştepţi mai puţin şi dispar în galop, ca o herghelie divină chemată de duhul pădurilor.
Poveştile oamenilor de aici sunt ciudate, populate de fiinţe mito-folclorice fabuloase: spiriduşi, fata pădurii, omul nopţii, strigoi, solomonari…
Suprapunerea textelor apocrife referitoare la regele Solomon, cu legendele populare despre Sfântul Ilie, a dus la apariţia acestor personaje mitologice.
Întruchipare a haosului acvatic precosmogonic, solomonarii călătoresc pe cer călare pe balauri, sunt conducători de nori, stăpâni ai furtunilor şi ai ploilor cu piatră.
Sunt descrişi ca având înfăţişare de cerşetori, însă sunt recunoscuţi după accesoriile purtate: o carte veche, un frâu din coajă de mesteacăn, un topor vrăjit şi un toiag cu care a fost omorât un şarpe. Unii spun că ar avea şi o toacă mică din lemn, corespondent clar al tobei şamanului.
Trebuie amintit faptul că toaca a fost folosită la noi mult înainte de apariţia creştinismului, prin glasul său invocându-se diverse divinităţi fitomorfe specifice civilizaţiei lemnului.
Ploile înseamnă rod pentru recoltă, viaţă pentru câmp, însă nu toate sunt bune, nu toate vin când trebuie şi pleacă la timp. De aceea, ţăranul român se roagă tot anul la Dumnezeu să-i trimită „ploaie la vreme şi ploaie bună”, pentru că există şi ploaia rea, ploaia păguboasă, blestemată, pricinuită de căderea unui balaur pe pământ.
Când se întâmplă asta, trebuie „să cetească popa din cartea cea veche”, iar balaurul se ridică numaidecât la ceruri şi norii se risipesc.
E ploaia cu piatră, temută de toată lumea, care apare şi când doi balauri trec în zbor unul pe lângă celălalt. Atunci, se iscă un asemenea vânt şi frig de îngheaţă ploaia.
Alte poveşti spun că solomonarul, atunci când vrea să abată gheaţa peste un loc, merge la marginea unui lac, se roagă din „carte” şi îi îngheaţă apa. Apoi, se duce până la mijlocul lacului, taie gheaţa cu un topor şi eliberează balaurul.
Când balaurul iese din apă, îi pune frâul în gură, şaua pe spinare, îl încalecă şi se înalţă cu el în văzduh. În urma lor se ridică la cer toată gheaţa de pe lac, iar solomonarul o mărunţeşte în pumni şi o aruncă unde vrea el.
Unii cred că balaurul se roagă din carte împreună cu solomonarul şi că acesta din urmă are cizme din fier cu care sfarmă gheaţa, înainte de a o trimite pe pământ.
„Solomonarii îs oameni care umblă călare pe balauri şi poartă piatra pe unde vor. Îs călători pân nori. Balaurul e şerpe. Dacă nu vede om şepte ani, se face balaur.
Când toţi şerpii suflă la un loc, fac o mărgică. Balaurul, după ce o înghite, poate zbura pe unde vrea. Solomonarul îl cheamă cu descântece, îl scoboară până jos învălit în pâclă, îi pune frâu de tei, să suie pe iel, iar apoi se rădică în văzduh.
Solomonarii îs oameni ai lui Dumnezeu şi numa’ unul din şepte iese solomonar. Ei merg de dau piatra ca să pedepsească pe cei ce nu ţin sărbătorile ori au greşit înaintea lui Dumnezeu.”
„Odată un solomonar s-o întâlnit pe drum cu un om şi l-a rugat să-l ieie în car. Solomonariul era tare trudit şi a adormit. Omul a luat cartea solomonariului, o carte mare cu slove vechi, şi a început a ceti.
Nici n-a ştiut când s-o fost rădicat de pe pământ. Când s-a trezit solomonariul, era cu caru’ cu boi în ceri. «Vai de mine, ce-ai făcut!», i-o zâs şi o început a ceti îndărăt şi pe încetul s-au scoborât.”
sursa jurnalul.ro
0 comments:
Post a Comment