SUPRAVIETUIREA TRADITIILOR RELIGIOASE PRECRESTIN

de Mircea Eliade

Aşa cum am remarcat în mai multe rânduri, creştinarea popoarelor europene n-a reuşit să şteargă diversitatea tradiţiilor etnice. Convertirea la creştinism a dat loc la simbioze şi sincretisme religioase care, de multe ori, ilustrează cu strălucire creativitatea specifică culturilor “populare” agrare sau pastorale.

Am amintit deja câteva exemple de “creştinism cosmic” (cf. § 237). Altundeva[1], am arătat continuitatea – din neolitic până în secolul al XIX-lea – a anumitor culte, mituri şi simboluri în legătură cu pietrele, apele şi vegetaţia.

Să adăugăm că după convertirea lor, chiar superficială, numeroasele tradiţii etnice, precum şi mitologiile locale, au fost omologate, adică integrate, în aceeaşi “istorie sfântă” şi exprimate în acelaşi limbaj, acela al credinţei şi al mitologiei creştine.

Aşa, de pildă, amintirea zeilor furtunii a supravieţuit în legendele despre sfântul Ilie; un mare număr de eroi învingători de balauri au fost asimilaţi cu sfântul Gheorghe; anumite mituri şi cultele diverselor zeiţe au fost integrate în folclorul religios al sfintei Maria.

În sfârşit, nenumăratele forme şi variante ale moştenirii păgâne au fost articulate într-un acelaşi corpus mitico-ritual superficial creştinat.
Ar fi zadarnic să menţionăm toate categoriile de “supravieţuiri păgâne”.

E de ajuns să cităm câteva cazuri deosebit de sugestive: de pildă, kallikanţarii, monştri ce bântuie satele greceşti în timpul celor Douăsprezece Zile (între Crăciun şi Bobotează) şi care prelungesc scenariul mitico-ritual al Centaurilor antichităţii clasice[2].

De asemenea ritualul arhaic al mersului pe cărbuni încinşi integrat în sărbătoarea anastenaria din Tracia[3]; sau, în sfârşit, tot în Tracia, sărbătorile Carnavalului, a căror structură aminteşte pe aceea a “Dionysiilor câmpeneşti” şi Anthesteriilor, celebrate la Atena în mileniul I dinaintea erei noastre (cf. § 123)[4].

Să remarcăm, pe de altă parte, că un anumit număr de teme şi de motive narative atestate în poemele homerice sunt actuale şi astăzi în folclorul balcanic şi românesc[5]. În plus, analizând ceremoniile agrare din Europa Centrală şi de Răsărit, Leopold Schmidt a putut arăta că ele sunt solidare cu un scenariu mitico-ritual dispărut în Grecia încă înainte de Homer[6].

Pentru subiectul nostru e important să prezentăm câteva exemple de sincretism păgâno-creştin, ilustrând deopotrivă atât rezistenţa moştenirii tradiţionale, cât şi procesul de creştinare. Am ales, pentru început, complicatul ritual al celor Douăsprezece Zile, căci el are rădăcini în preistorie.

Deoarece nu îl putem prezenta în întregul său (ceremonii, jocuri, cântece, dansuri, cortegii de măşti animaliere), vom insista asupra cântecelor rituale de Crăciun.

Ele sunt atestate în toată Europa Orientală, până în Polonia. Numele românesc şi slav, colinde, derivă de la calendae Januarii. Timp de secole, autorităţile eclesiastice au încercat să le extirpe, dar fără succes. (În 692, Sinodul din Constantinopol reitera interdicţia în termeni foarte aspri.)

În sfârşit, un anumit număr de colinde au fost “creştinate”, în sensul că au împrumutat personaje şi teme mitologice din creştinismul popular[7].
Ritualul se desfăşoară de obicei începând din ajunul Crăciunului (24 decembrie) până în dimineaţa zilei următoare.

Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale, şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile, ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară.

În seara de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari şi sosirea lor.

Ei cântă prima colindă la fereastră şi, după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale.

Colindătorii aduc sănătate şi bogaţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi cei tineri.

Ritualul colindelor este destul de bogat şi complex. Urările (oratio) şi ospăţul ceremonial constituie elementele cele mai arhaice: ele sunt solidare cu vechile festivităţi legate de Anul Nou[8].

Vătaful, urmat de alţi colindători, rosteşte alocuţiuni (urări) în care laudă nobleţea, dărnicia şi belşugul casei gospodarului. Câteodată, colindătorii înfăţişează un grup de sfinţi (sfântul Ion, sfântul Petru, sfântrul Gheorghe, sfântul Nicolae).

La bulgari, unele colinde au ca temă venirea lui Dumnezeu, însoţit de pruncul Iisus, sau de un grup de sfinţi. În România, colindătorii sunt “oaspeţi buni” trimişi de Dumnezeu ca să aducă noroc şi sănătate[9].

Într-o variantă ucraineană, Dumnezeu însuşi vine să-l trezească pe stăpânul casei şi să-i vestească sosirea colindătorilor. La românii din Transilvania, Dumnezeu coboară din cer pe o scară făcută din ceară, într-un minunat veşmânt împodobit cu stele şi pe care este zugrăvită, de asemenea, şi ceata de colindători[10].

Unele colinde reflectă “creştinismul cosmic”, specific popoarelor sud-est europene. Găsim aici referiri la Facerea Lumii, dar fără legătură cu tradiţia biblică.

Dumnezeu sau Iisus a făcut lumea în trei zile, dar văzând că Pământul era prea mare ca să poată acoperi Cerul, Iisus a aruncat trei inele care s-au făcut îngeri şi aceştia au făcut munţii[11]. Potrivit altor colinde, după ce a făcut Pământul, Dumnezeu a aşezat patru stâlpi de argint ca să-l sprijine[12].

Multe cântece îl reprezintă pe Dumnezeu ca pe un cioban cântând din fluier, cu o mare turmă de oi păstorită de sfântul Petru.

Dar cele mai numeroase şi mai arhaice colinde ne introduc într-un alt univers imaginar. Acţiunea are loc în largul lumii, între vârful cerului şi văile adânci, sau între munţi şi Marea Neagră. Departe, foarte departe, în mijlocul mării, se află un ostrov cu un copac uriaş, împrejurul căruia dansează un grup de tinere fete[13].

Eroii acestor colinde arhaice sunt înfăţişati la modul fabulos: sunt frumoşi şi de neînvins, au zugrăvite pe veşmintele lor soarele şi luna (asemenea lui Dumnezeu în colindele religioase creştine).

Un tânăr vânător înşeuează un cal şi călăreşte în înaltul cerului, până lângă soare. Stăpânul casei şi toţi ai lui sunt mitologizaţi, proiectaţi într-un peisaj paradisiac şi asemuiţi unor crai şi împăraţi. Eroii celor mai frumoase colinde sunt vânători şi păstori, şi acest fapt arată arhaismul colindelor.

La cererea împăratului, tânărul erou luptă cu un leu, îl îmblânzeşte şi îl pune în lanţuri. Cinzeci de călăreţi încearcă să treacă Marea (Neagră), dar unul singur izbuteşte să atingă ostrovul, unde se însoară cu cea mai frumoasă dintre fetele de aici.

Alţi eroi urmăresc fiare sălbatice năzdrăvane şi izbutesc să le învingă.
Scenariile multor colinde amintesc unele ritualuri iniţiatice. S-au putut recunoaşte şi rămăşiţe ale unor rituri de iniţiere a fetelor[14].

În colindele cântate de fete şi femei tinere, precum şi în alte producţii orale, se evocă peripeţiile unei fecioare rătăcite sau însingurate prin locuri pustii, suferinţele legate de metamorfoza ei sexuală şi pericolul unei morţi iminente.

Dar spre deosebire de iniţierile masculine, nici un ritual anume nu ni s-a păstrat. Probele iniţiatice feminine supravieţuiesc doar în universurile imaginare ale colindelor şi altor cântece ceremoniale. Totuşi, aceste producţii orale contribuie, indirect la cunoaşterea spiritualităţii feminine, arhaice.

Note:
[1] Mai ales în Traite d’histoire des religions, cap. VI, VIII şi IX.
[2] Vezi J.-C. Lawson, Modern Greek Folklore and Ancient Greek Religion, pp. 190 – 225. Numele lor derivă de la Kentauroi, ibid., pp. 233 sq. Vezi şi G. Dumezil, Le probleme des Centaures, pp. 165 sq.
[3] Cf. C. A. Romaios, Cultes populaires de la Thrace, pp. 17 – 123.
[4] Ibid., pp. 125 – 200.
[5] Cf. C. Poghirc, "Homere et la ballade populaire roumaine"; M. Eliade, "History of Religions and Popular Cultures", p. 7.
[6] Vezi L. Schmidt, Gestaltheiligkeit im bauerlichen Arbeitsmythos.
[7] Folosim mai ales documente folclorice româneşti, dar, cu variante, acelaşi scenariu se regăseşte în toată Europa Orientală. Vezi M. Eliade, “History of Religions and Popular Cultures”, pp. 11 sq.
[8] Cf. Le mythe de l’eternel retour, pp. 67 sq.
[9] La ucrainieni ei se cheamă “micile slugi ale lui Dumnezeu”.
[10] Cf. Monica Brătulescu, Colinda românească, pp. 61 sq.
[11] Despre acest motiv folcloric, vezi M. Eliade, Le Zalmoxis a Gengis-Khan, pp. 89 sq. [ed. rom., pp. 96, N.T.]
[12] Al. Rosetti, Colindele religioase la români, pp. 68 sq.; Monica Brătulescu, op. cit., p. 48.
[13] În unele variante, Arborele Cosmic este aşezat în mijlocul mării, ori de cealaltă parte a ei.
[14] Adăugăm că, sub îndrumarea unei femei bătrâne, grupul ceremonial (ceata) de fete se întâlneşte periodic şi primeşte instrucţia tradiţională privind sexualitatea, căsătoria, riturile funerare, tainele ierbilor de leac etc.; Monica Brătulescu, “Ceata feminină”, p. 17.

Sursa: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, vol. III, cap. XXXVIII

sursa imaginii aici

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Poveşti cu solomonari

„Şi-o trecut solomonaru’/ Care umblă cu şercanu’ (balaurul)/ Din zbici o pocnitu/ Pe iel s-o suitu/ Şi s-o tot rotitu/ Ploaia s-o pornitu.”

Autor: IULIA GORNEANU

25 septembrie 2011

Foto: KURT HIELSCHER – RUMÄNIEN, LANDSCHAFT – BAUTEN – VOLKSLEBEN, F.A. Brockhaus, Leipzig, 1938

Fără a încerca să clarificăm ceva ori să dezlegăm misterul, vom povesti de data aceasta „despre cele mai complexe şi problematice fi­guri ale mitologiei populare” (Mihai Coman), despre solomonari.

Mai mult decât nişte simpli vrăjitori ori şamani autohtoni, aceşti „gonitori de nori” au fost asociaţi ba cu preoţii asceţi traco-geţi, ba cu urmaşii taumaturgului Sântilie, ba cu cei ai înţeleptului împărat Solomon.

Spirite superioare, iniţiaţi în descifrarea stihiilor, a vechilor scrieri, în prezicerea viitorului şi în stăpânirea fenomenelor meteorologice extreme, despre solomonari se spune că sunt activi din luna mai până la sfârşitul lui septembrie.

Poveşti cu solomonari am auzit pentru prima oară la fascinanţii huţuli din nordul Bucovinei, apoi în Ţinutul Pădurenilor, unde coamele dealurilor ascund pâlcuri pestriţe de case adunate în jurul bisericii.

Fiecare cătun este înconjurat de un brâu de grădini şi de livezi, după care urmează brâul de holde, brâul fâneţelor, apoi cel al păşunilor şi pădurea. Aceste uriaşe trepte vegetale dau specificitate locului, făcând totodată ca intrarea în sat să capete valenţe iniţiatice.

Caii, lăsaţi liberi în afara vetrei satului, completează strania frumuseţe a locului. Coborâţi din poveşti, caii pădurenilor par ireali, apar unde te aştepţi mai puţin şi dispar în galop, ca o herghelie divină chemată de duhul pădurilor.

Poveştile oamenilor de aici sunt ciudate, populate de fiinţe mito-folclorice fabuloase: spiriduşi, fata pădurii, omul nopţii, strigoi, solomonari…

Suprapunerea textelor apocrife referitoare la regele Solomon, cu legendele populare despre Sfântul Ilie, a dus la apariţia acestor personaje mitologice.

Întruchipare a haosului acvatic precosmogonic, solomonarii călătoresc pe cer călare pe balauri, sunt conducători de nori, stăpâni ai furtunilor şi ai ploilor cu piatră.

Sunt descrişi ca având înfăţişare de cerşetori, însă sunt recunoscuţi după accesoriile purtate: o carte veche, un frâu din coajă de mesteacăn, un topor vrăjit şi un toiag cu care a fost omorât un şarpe. Unii spun că ar avea şi o toacă mică din lemn, corespondent clar al tobei şamanului.

Trebuie amintit faptul că toaca a fost folosită la noi mult înainte de apariţia creştinismului, prin glasul său invocându-se diverse divinităţi fitomorfe specifice civilizaţiei lemnului.

Ploile înseamnă rod pentru recoltă, viaţă pentru câmp, însă nu toate sunt bune, nu toate vin când trebuie şi pleacă la timp. De aceea, ţăranul român se roagă tot anul la Dumnezeu să-i tri­mită „ploaie la vreme şi ploaie bună”, pentru că există şi ploaia rea, ploaia păguboasă, bleste­mată, pricinuită de căderea unui balaur pe pământ.

Când se întâmplă asta, trebuie „să cetească popa din cartea cea veche”, iar balaurul se ridică numaidecât la ceruri şi norii se risipesc.

E ploaia cu piatră, temută de toată lumea, care apare şi când doi balauri trec în zbor unul pe lângă celălalt. Atunci, se iscă un asemenea vânt şi frig de îngheaţă ploaia.

Alte poveşti spun că solomonarul, atunci când vrea să abată gheaţa peste un loc, merge la marginea unui lac, se roagă din „carte” şi îi îngheaţă apa. Apoi, se duce până la mijlocul lacului, taie gheaţa cu un topor şi eliberează balaurul.

Când balaurul iese din apă, îi pune frâul în gură, şaua pe spinare, îl încalecă şi se înalţă cu el în văzduh. În urma lor se ridică la cer toată gheaţa de pe lac, iar solomonarul o mărunţeşte în pumni şi o aruncă unde vrea el.

Unii cred că balaurul se roagă din carte împreună cu solomonarul şi că acesta din urmă are cizme din fier cu care sfarmă gheaţa, înainte de a o trimite pe pământ.

„Solomonarii îs oameni care umblă călare pe balauri şi poartă piatra pe unde vor. Îs călători pân nori. Balaurul e şerpe. Dacă nu vede om şepte ani, se face balaur.

Când toţi şerpii suflă la un loc, fac o mărgică. Balaurul, după ce o înghite, poate zbura pe unde vrea. Solomonarul îl cheamă cu descântece, îl scoboară până jos învălit în pâclă, îi pune frâu de tei, să suie pe iel, iar apoi se rădică în văzduh.

Solomonarii îs oameni ai lui Dumnezeu şi numa’ unul din şepte iese solomonar. Ei merg de dau piatra ca să pedepsească pe cei ce nu ţin sărbătorile ori au greşit înaintea lui Dumnezeu.”

„Odată un solomonar s-o întâlnit pe drum cu un om şi l-a rugat să-l ieie în car. Solomona­riul era tare trudit şi a adormit. Omul a luat cartea solomonariului, o carte mare cu slove vechi, şi a început a ceti.

Nici n-a ştiut când s-o fost rădicat de pe pământ. Când s-a trezit solomonariul, era cu caru’ cu boi în ceri. «Vai de mine, ce-ai făcut!», i-o zâs şi o început a ceti îndărăt şi pe încetul s-au scoborât.”

sursa jurnalul.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

NOAPTEA LUPILOR

In satul hunedorean Bai se savarseste, an de an, un obicei unic in lume: “Noaptea lupilor” sau “Craciunul fiarelor”, cand un purcel sau un berbec e aruncat intr-o grota, ca sacrificiu pentru animalele salbatice.

In duminica dinaintea Craciunului, inainte de a se lumina de ziua, flacaul “neinceput” (un fecior care are in jur de 16 ani) trebuie sa aleaga pe intuneric o masca rituala. Mastile sunt facute de fecioarele din sat si simbolizeaza duhuri ale padurii.

Principalul personaj este lupul, a carui bunavointa trebuie obtinuta printr-un ritual. Cu masca pe fata, flacaul devine pentru tot restul zilei “virva”, personificarea lupului, personaj perceput mai degraba pozitiv, ca ocrotitor al padurii si vanatului.

Lupul este considerat in zona Apusenilor, drept regele animalelor. Se crede ca lupul este singura vietuitoare care are drept de viata si de moarte asupra tuturor celorlalte, inclusiv a omului.

Traditia spune ca “Virva lupilor” trebuie sa plece prin sat o data cu rasaritul soarelui, insotit de alaiul de flacai. In calea lor nu trebuie sa iasa nici o femeie, altfel tot anul vor fi bantuite de lupi.

De “Craciunul fiarelor”, femeile se ascund in case si nu se arata nici macar la fereastra. Barbatii, in schimb, trebuie sa primeasca “virva” in curte, omenindu-l cu tuica fiarta si friptura de porc sau oaie. Singurul din alaiul care are voie sa manance carne, fiind inca post, este “virva”.

Pe masura ce inainteaza in sat, alaiul se mareste tot mai mult, barbatii colindati alaturindu-se alaiului. Toata procesiunea este acompaniata de “dubasii” satului, in ritmuri sacadate, imitand bataile inimii.

Singura fata care are voie sa se intalneasca cu “virva” este cea care a facut masca pe care acesta o poarta.

Tanara are voie sta in prezenta lui doar cateva minute la amiaza, cand trebuie sa-l hraneasca si sa-l laiasca, adica sa-l spele pe par. Pentru acest ritual, fiecare fata trebuie sa fie pregatita fiindca nu se stie a cui masca va fi aleasa.

La casa fetei, “virva” intra singur in camera aranjata special pentru ceremonie. Apoi, la el este adusa fata, care trebuie sa aduca un ulcior cu apa in care au fost fierte bolbote, ierburi de leac. Cu aceasta apa “virva” este lait astfel incat tot anul sa nu se atinga de el relele si bolile.

Apoi din mancarurile pregatite, fata trebuie sa hraneasca “virva” cu mana ei pentru ca tot anul lupii sa nu se atinga de gospodariile din sat decat cu voia stapanilor.

Ritualul nu dureaza mai mult de zece minute si este insotit de ritmul dubasilor si scandarile cortegiului de flacai. Colindatul continua din casa in casa pana la asfintit, astfel incat, o data cu lasarea inserarii, toti barbatii sa fie adunati in jurul “virvei”.

Tot fata aleasa trebuie sa aprinda un foc mare la gura unei pesteri numite “huda lupului”. In “huda” barbatii arunca un purcel sau un berbec, drept jertfa pentru animalele salbatice.

In jurul focului, barbatii termina de golit sticlele cu “crampa”, cum se numeste aici tuica fiarta. La miezul noptii, fata smulge masca de pe fataul feciorului si o arunca in foc, moment in care tot satul are voie sa petreaca pana la ziua.

Gramada de oase adunata de-a lungul timpului pe fundul grotei sta marturie a vechimii acestui obicei specific plaiurilor hunedorene.

Echipa secretelefemeilor

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

Traditii magice din satele romanesti

Nici o alta tara din Europa n-are ritualuri mai bogate si mai bine pastrate, de comunicare cu lumea de dincolo. Mostenite din stravechimi, ele sunt comori ale unei spiritualitati populare fantastice.

Vrajitoarea

Matusa Florica este cea mai inteleapta batrana din Baiu Mare, un sat uitat din Muntii Buzaului. Cine o cauta nu pleaca niciodata fara sa afle un lucru prea minunat, menit sa-ti faca mai frumoasa viata. "Toate zilele din viata noastra ar trebui sa fie un prilej de sarbatoare", spune ea. "Sa te bucuri ca mai traiesti, ca ai mai primit inca o zi in dar, ca mai poti vedea lumina soarelui, cerul, padurea, campul, iarba, florile, vietatile, chipurile celor dragi. Atatea frumuseti si minunatii a lasat Domnul pe pamant, ca ne-ar trebui nenumarate vieti sa ne bucuram de ele! Dar - spune ea - exista si sarbatori speciale, in care se bucura laolalta Cerul si Pamantul, sfintii si oamenii deopotriva. Acestea sunt oranduite de Cel de Sus si oamenii trebuie doar sa le respecte si sa le primeasca in inima."
Asa este si Sfantul Gheorghe sau "Sangiorzul", omoratorul balaurului, "cel mai mare peste campuri si vite", care aduce definitiv primavara si da putere pomilor sa infloreasca. In Ajunul Sfantului Gheorghe se deschid cerurile si se desfasoara o lupta crancena intre fortele raului si ale binelui. In aceasta noapte, vrajitoarele, care au si ele calendarul lor, isi desfasoara lucrarile diavolesti, furand laptele vacilor si mana campului.
Asa se face ca intr-o astfel de noapte, un om din sat, care pazea caii pe camp si atipise, s-a trezit si a vazut la lumina lunii o astfel de aratare, in timp ce-si faptuia ritualul ei ticalos. "Vrajitoarea", o femeie cunoscuta, era despuiata, avea parul despletit si purta legata de brau o ulcica. Se apleca si se prefacea ca mulge in ea, zicand: "Cius de la Joiana, vaca lui cutarita", "Cius de la Dumana, vaca lui cutarescu", "Cius, cius, cius". Si numea la rand vacile din sat si pe stapanii lor. In felul acesta, ea fura laptele vacilor strigate si-l aducea la ea. Fiindca daca o vrajitoare reuseste sa fure laptele vacilor, ea poate avea lapte cat si cand doreste, pe nemuncite. Il scoate si din lemn de copac, din buturuga uscata, printr-o crestatura, daca ea nu are vaca ei pe batatura. Ba, uneori, fac cate o vaca de lemn, pe care o tin in pod si o mulg. Vacile vrajite nu mai dau lapte, doar o zeama galbuie, cu gust rau, nu mai au cu ce-si hrani viteii si se usuca de pe picioare, oricat de bine le-ai ingriji.
Vazand ce faradelegi unelteste, omul s-a infuriat, a strigat la ea si i-a tras o injuratura de-a rasunat campul. Ticaloasa de vrajitoare a fugit si ea, speriata, numai ca, a doua zi, spre seara, s-a produs surpriza cea mare. Cand s-a apropiat ora mulsului, omul nostru s-a simtit cuprins de o neliniste ciudata, nu putea sta locului, ii venea sa mugeasca si-i curgea un lichid apos din diferite parti ale corpului. Si asta, in fiecare zi care a urmat. Bineinteles ca a inceput sa-si caute leacul pe la doctori, spitale, preoti, fara rezultat insa. Era un caz foarte ciudat si toti ridicau neputinciosi din umeri. A inteles ca nu-i lucru curat la mijloc si a luat-o la intrebari pe femeia-vrajitoare. Aceasta n-a recunoscut in ruptul capului, ba dimpotriva, i-a raspuns ca-i zdruncinat la minte si o face de vorba nevinovata. Au mers si la militie s-o reclame, cum era pe atunci. Militianul si-a pus mainile in cap, era pe vremea comunistilor si nu aveai voie sa pomenesti despre vraji si alte asemenea lucruri. Le-a spus sa se potoleasca, fiindca altfel ii trimite la balamuc. El nu stia ce sa raporteze superiorilor, era un caz neprevazut de lege. Nici la judecatorie n-a vrut sa le primeasca plangerea. Se crucea care cum auzea si dadea bir cu fugitii. Si asa s-a chinuit bietul om, ani la rand, fara nici un ajutor de niciunde, pana cand s-a imbolnavit vrajitoarea. Ii venise sorocul mortii, nu-i iesea sufletul cu nici un chip. Putrezea de vie. Raspandea asa o duhoare in jur, ca rudele care o ingrijeau isi acopereau fata ca sa se poata apropia de ea.
In cele din urma, au chemat preotul, vrajitoarea si-a marturisit toate relele si pacatele, si-apoi si-a dat duhul. Ca prin minune, omul s-a insanatosit, iar vrajitoarea a fost ingropata departe de sat.
Asa este moartea vrajitoarelor, cumplita, iar pe lumea cealalta, ajung direct in iad, fiindca ele sunt urate de Dumnezeu si alungate de la Fata Lui.

Piatra curcubeului

Matusa Florica stie, insa, si ritualurile stravechi, practicate in satele de munte ale Buzaului, ca vacile furate de lapte sa-si primeasca mana inapoi. Pentru asta, se fac diferite descantece cu o apa anume, trecuta prin "piatra curcubeului". Aceasta este o piatra ovala, cu diametrul in grosime de aproximativ 10 centimetri si este strapunsa prin mijloc, dintr-o parte in cealalta. I se spune asa fiindca se crede ca a gaurit-o Curcubeul, ca sa poata sorbi apa din rau sau din lac, dupa ploaie, prin ea. Curcubeului i se mai zice si "Braul Maicii Domnului", "Stergarul cerului", "Podul Soarelui". De ce bea el apa nu se stie si nici cand bea nu-l poate vedea nimeni. Dar ceasul acela, clipa, locul, raman o taina. Daca, din intamplare, cineva bea apa din acelasi loc, imediat dupa el, sau calca pe acolo, acela ramane om insemnat. Iar cine gaseste "piatra curcubeului" este considerat norocos si o pastreaza ca pe o comoara, din generatie in generatie. Apa strecurata, trecuta prin ea, se foloseste in multe leacuri, iar la vaci este folosita pentru vindecarea "rasfugului".
Atunci cand vita nu este mulsa la timp sau cum trebuie, ugerul se umfla, impietreste si-i provoaca dureri insuportabile, incat nu te mai poti apropia de ea. Dar daca o speli cu apa descantata, trecuta prin aceasta piatra magica, ugerul isi da drumul si animalul se vindeca.
Descantatoarele batrane foloseau descantecele pe culori, luand in ajutor una dintre cele sapte nuante ale curcubeului. Pentru afectiuni in care predomina culoarea rosie, de exemplu cum ar fi roseata provocata de inflamatii sau copturi, se folosea "descantecul pe rosu". Dar inainte de asta, descantatoarea postea sapte zile, se curata pe tot corpul si folosea apa neinceputa:
"Pleaca 9 oameni rosii/ Pe drumuri rosii,/ Cu carute rosii/ Cu topoare rosii/ In paduri rosii/ Sa taie pomi rosii.// Voi, oameni rosii/ Nu plecati pe drumuri rosii/ Cu carute rosii,/ Cu topoare rosii,/ In paduri rosii/ Sa taiati pomi rosii./ Mai bine veniti la cutare/ Sa-i taiati roseata/ Si s-o luati cu voi/ In lumea voastra rosie/ Departe, departe/ El de leac sa aiba parte."
Pentru buba neagra (dalac) sau "besica cea neagra" este invocata culoarea neagra, similara violetului inchis, indigo din Curcubeu: "Omul negru/ Cu bou negru/ Ara camp negru/ Creste porumb negru/ Il macina la moara neagra/ Cu apa neagra/ Cu morar negru./ Face malai negru/ Bun de descantat/ Pentru negrul dalac/ Cand termina de macinat/ Boala neagra a crapat/ Cum stinge lumina noaptea neagra/ Asa sa se stinga boala degraba."
Pentru "galbinare" (hepatita) sunt chemate in ajutor niste fete galbene, traind intr-o lume in totalitate galbena: "Pleca cutare la drum grabit/ Din rasarit/ Pana-n asfintit/ Numai case galbene/ Cu pereti galbeni/ Cu feresti galbene/ Cu coperisuri galbene/ A-ntalnit./ Din cele case/ Fete galbene,/ Cu papuci galbeni/ Cu rochii galbene/ Cu parul galben/ Cu maturi galbene/ Au iesit/ Pe farasuri galbene/ Boala au maturat-o/ Si-n locuri pustii/ Au aruncat-o."
Culoarea verde este invocata pentru vindecarea "deochiului", care presupune inverzirea de ciuda, pizma celui care deoache. "Iesi deochi/ Din madularele/ Din maruntaiele/ Lui cutarescu/ De-o fi deocheat/ De femeie/ Sa-i crape tatele/ S-o linga matele/ Sa-i curga p.../ S-o rada tot satul/ Sa-i cada tot parul/ S-o rada poporul/ (De-o fi deocheat/ De barbat)/ Sa-i ramaie scofarliile/ Sa oua ciocarliile/ Sa oua oua verzi,/ Tu deochi/ Sa nu mai vezi./ De-o fi deocheat/ De barbat/ Sa-i crepe besica/ De usturat/ Cum ustura/ Urzica verde/ Cu ochi verde,/ In veci/ Sa nu mai dezmierde!"
De obicei, aproape fiecare descantec se incheie cu urarea ca omul sa ramana "curat, luminat", "ca argintul strecurat", cum a fost creat de Dumnezeu, de Maica Domnului binecuvantat, adica in culorile spectrului solar, intalnite in Curcubeu, nedisociate, neimprastiate: "Ca argintul strecurat,/ Ca steaua din cer,/ Ca roua de pe pamant,/ Cum l-a lasat Domnul Sfant".
Poate ca la o vreme anume din viata ei, matusa Florica s-a ocupat, si ea, cu descantecele de intors boala. Nu recunoaste in ruptul capului, dar tainele pe care le stie sunt mult prea adanci, iar prin sat mai circula si azi o poveste legata de salvarea unei fetite strivite de o caruta, pe care a vindecat-o cu o "oala de leac". A luat lut galben, dintr-o rapa de la marginea satului, l-a framantat cu apa neinceputa, apoi a plamadit o ulcica, de care, cat era inca cruda, fata bolnava si-a lipit palmele. Apoi ulcica a fost bagata in cuptor si a doua zi, inainte de rasarit, matusa Florica a suit-o pe fata bolnava intr-o caruta si s-au dus in padure, la un izvor anume, cu apele fermecate. Cu o singura ulcica de apa turnata fetei pe cap, aceasta s-a vindecat ca-n povesti, tamaduindu-si oasele frante ale trupului ei plapand.
"Facerea de bine e iubita de Dumnezeu", spune tusa Florica pe ganduri, in timp ce pe chip ii infloreste un zambet subtire. "Demult, la sate, nu erau doctori sa-i lecuiasca pe cei bolnavi. Fara descantece, moartea ar fi secerat multe vieti."

sursa formula as

Read More