Poveşti cu solomonari

„Şi-o trecut solomonaru’/ Care umblă cu şercanu’ (balaurul)/ Din zbici o pocnitu/ Pe iel s-o suitu/ Şi s-o tot rotitu/ Ploaia s-o pornitu.”

Autor: IULIA GORNEANU

25 septembrie 2011

Foto: KURT HIELSCHER – RUMÄNIEN, LANDSCHAFT – BAUTEN – VOLKSLEBEN, F.A. Brockhaus, Leipzig, 1938

Fără a încerca să clarificăm ceva ori să dezlegăm misterul, vom povesti de data aceasta „despre cele mai complexe şi problematice fi­guri ale mitologiei populare” (Mihai Coman), despre solomonari.

Mai mult decât nişte simpli vrăjitori ori şamani autohtoni, aceşti „gonitori de nori” au fost asociaţi ba cu preoţii asceţi traco-geţi, ba cu urmaşii taumaturgului Sântilie, ba cu cei ai înţeleptului împărat Solomon.

Spirite superioare, iniţiaţi în descifrarea stihiilor, a vechilor scrieri, în prezicerea viitorului şi în stăpânirea fenomenelor meteorologice extreme, despre solomonari se spune că sunt activi din luna mai până la sfârşitul lui septembrie.

Poveşti cu solomonari am auzit pentru prima oară la fascinanţii huţuli din nordul Bucovinei, apoi în Ţinutul Pădurenilor, unde coamele dealurilor ascund pâlcuri pestriţe de case adunate în jurul bisericii.

Fiecare cătun este înconjurat de un brâu de grădini şi de livezi, după care urmează brâul de holde, brâul fâneţelor, apoi cel al păşunilor şi pădurea. Aceste uriaşe trepte vegetale dau specificitate locului, făcând totodată ca intrarea în sat să capete valenţe iniţiatice.

Caii, lăsaţi liberi în afara vetrei satului, completează strania frumuseţe a locului. Coborâţi din poveşti, caii pădurenilor par ireali, apar unde te aştepţi mai puţin şi dispar în galop, ca o herghelie divină chemată de duhul pădurilor.

Poveştile oamenilor de aici sunt ciudate, populate de fiinţe mito-folclorice fabuloase: spiriduşi, fata pădurii, omul nopţii, strigoi, solomonari…

Suprapunerea textelor apocrife referitoare la regele Solomon, cu legendele populare despre Sfântul Ilie, a dus la apariţia acestor personaje mitologice.

Întruchipare a haosului acvatic precosmogonic, solomonarii călătoresc pe cer călare pe balauri, sunt conducători de nori, stăpâni ai furtunilor şi ai ploilor cu piatră.

Sunt descrişi ca având înfăţişare de cerşetori, însă sunt recunoscuţi după accesoriile purtate: o carte veche, un frâu din coajă de mesteacăn, un topor vrăjit şi un toiag cu care a fost omorât un şarpe. Unii spun că ar avea şi o toacă mică din lemn, corespondent clar al tobei şamanului.

Trebuie amintit faptul că toaca a fost folosită la noi mult înainte de apariţia creştinismului, prin glasul său invocându-se diverse divinităţi fitomorfe specifice civilizaţiei lemnului.

Ploile înseamnă rod pentru recoltă, viaţă pentru câmp, însă nu toate sunt bune, nu toate vin când trebuie şi pleacă la timp. De aceea, ţăranul român se roagă tot anul la Dumnezeu să-i tri­mită „ploaie la vreme şi ploaie bună”, pentru că există şi ploaia rea, ploaia păguboasă, bleste­mată, pricinuită de căderea unui balaur pe pământ.

Când se întâmplă asta, trebuie „să cetească popa din cartea cea veche”, iar balaurul se ridică numaidecât la ceruri şi norii se risipesc.

E ploaia cu piatră, temută de toată lumea, care apare şi când doi balauri trec în zbor unul pe lângă celălalt. Atunci, se iscă un asemenea vânt şi frig de îngheaţă ploaia.

Alte poveşti spun că solomonarul, atunci când vrea să abată gheaţa peste un loc, merge la marginea unui lac, se roagă din „carte” şi îi îngheaţă apa. Apoi, se duce până la mijlocul lacului, taie gheaţa cu un topor şi eliberează balaurul.

Când balaurul iese din apă, îi pune frâul în gură, şaua pe spinare, îl încalecă şi se înalţă cu el în văzduh. În urma lor se ridică la cer toată gheaţa de pe lac, iar solomonarul o mărunţeşte în pumni şi o aruncă unde vrea el.

Unii cred că balaurul se roagă din carte împreună cu solomonarul şi că acesta din urmă are cizme din fier cu care sfarmă gheaţa, înainte de a o trimite pe pământ.

„Solomonarii îs oameni care umblă călare pe balauri şi poartă piatra pe unde vor. Îs călători pân nori. Balaurul e şerpe. Dacă nu vede om şepte ani, se face balaur.

Când toţi şerpii suflă la un loc, fac o mărgică. Balaurul, după ce o înghite, poate zbura pe unde vrea. Solomonarul îl cheamă cu descântece, îl scoboară până jos învălit în pâclă, îi pune frâu de tei, să suie pe iel, iar apoi se rădică în văzduh.

Solomonarii îs oameni ai lui Dumnezeu şi numa’ unul din şepte iese solomonar. Ei merg de dau piatra ca să pedepsească pe cei ce nu ţin sărbătorile ori au greşit înaintea lui Dumnezeu.”

„Odată un solomonar s-o întâlnit pe drum cu un om şi l-a rugat să-l ieie în car. Solomona­riul era tare trudit şi a adormit. Omul a luat cartea solomonariului, o carte mare cu slove vechi, şi a început a ceti.

Nici n-a ştiut când s-o fost rădicat de pe pământ. Când s-a trezit solomonariul, era cu caru’ cu boi în ceri. «Vai de mine, ce-ai făcut!», i-o zâs şi o început a ceti îndărăt şi pe încetul s-au scoborât.”

sursa jurnalul.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

MANASTIREA HUTULILOR

* Intre magie si Dumnezeu *

Fortareata de pe muntele Stirbu

E aproape un miracol c-a fost cu putinta sa se inalte o manastire in fabuloasa tara a hutulilor. Mai fusesem prin satele lor risipite pe obcinele bucovinene, printre oamenii aceia stranii si singuratici, ce inca traiesc neclintit dupa randuielile lor batranesti.

Prea putin se stie si azi despre ei. O "natie" aparte. Un soi special de fiinte omenesti. Nici ucraineni, nici bucovineni get-beget, ca restul. Ci mult mai vechi decat toti, zice-se.

Asa cum avea sa-mi marturiseasca noul lor pastor, calugarul Zosima, "niste oameni care nu s-au supus niciodata vreunei stapaniri, nici Bisericii si nici statului, ci au preferat sa stea retrasi pe culmi, ca sa poata trai fara sa fie condusi. Eu nici acum, dupa atatia ani de stat aici, in manastire, printre ei, nu pot sa zic c-am ajuns sa pricep sufletul asta a lor... ".

Dar, mai presus de toate, niste insi ce-si duc viata dupa alte legi ale firii; o lume inchisa, sihastrita, in care descantecele, farmecele si "facaturile" de tot felul sunt la ordinea zilei, o spita veche de oameni ce inca-si folosesc puterile magice mostenite pentru cele mai grozave vraji.

Asta e de fapt rostul manastirii Sfantul Vasile cel Mare, botezata dupa numele celui mai mare desfacator de vraji din istoria crestinismului. De aceea a fost pusa aici: ca sa incerce sa "stopeze" toate aceste apucaturi pagane stravechi, sa tamaduiasca prin rugaciuni vechile practici oculte, ce mai au inca mare putere aici.

O fortareata de turle din lemn, ridicata in mijlocul hutulimii, deasupra celor mai importante sate ale lor: Moldova-Sulita, Argel, Rasca, Demacusa, Breaza, Balca, Nisipitu, Izvoarele Sucevei... Si un duhovnic la fel de puternic, acest parinte Zosima, spre care oamenii incep sa urce incet, incet. Manastirea "Stirbu", dupa muntele pe care e cocotata.

Sau, mai simplu: manastirea hutulilor.



Altarul care s-a mutat singur

Mandra lucrare! Biserica semeata, cu turnul inaltat deasupra unui intreg esafodaj de acoperisuri, supraveghind parca imprejurimile.

Un martir: parintele Zosima

�

Paraclis, foisoare, trapeza incapatoare, o impunatoare turla cu bolta larga, prin care pot intra multimi de credinciosi. Cladire mare de chilii, cu peste 20 de locuri, in care e primit oricine, oricate zile vrea, chiar si cel mai zdrentaros pelerin, cu "masa-casa" si cu toata dragostea.

E, intr-adevar, un miracol ca abia pe la inceputul anilor '90 hutulii au vrut pentru prima data o manastire a lor. Unul Ilarie Cozmeci si-a daruit tot pamantul, un altul, Alexa Bouhar, mester lemnar, a cioplit pe gratis tetrapoadele, usile imparatesti, catapeteasma.

Dupa ceva timp, lumea a inceput sa vina la slujbe. Doar maicile n-au prea rezistat aici, nimeni nu prea pricepe de ce. Cateodata, au fost chiar si zece vietuitoare. Nici una n-a putut sta mai mult de un an.

Un an, maximum. La inceput au fost piedici mari, puse - imi va zice parintele Zosima - tocmai de oamenii banuiti ca "s-ar ocupa" cu treburi legate de vraji. O intamplare absolut nelumeasca: cand au ridicat biserica peste piatra de altar, aceasta "s-a mutat" cu peste jumatate de metru intr-o parte.

Cum s-a putut asa ceva? Doar cu totii vazusera: fusese bine asezata, exact in mijloc. Au trebuit sa sparga intreaga piatra si s-o mute pe locul care-i fusese harazit. Asa a inceput manastirea.

Iar maicile tot veneau si plecau. Fara sa dea nici o explicatie. Se zice ca la mijloc e ceva de alta sorginte, ca nu raman aici decat cele pe care "le ingaduie" Sfantul Vasile cel Mare.

Fereastra prin care se vad vrajitori

�

Azi, stareta e chiar fiica parintelui Zosima din viata lumeasca, adusa dintr-o manastire de langa Dragomirna. Singura care a rezistat aproape cinci ani de zile. Asa a randuit Inaltul Pimen, zicand ca-i singura sansa de supravietuire a obstii de aici - prin tata si fiica.

Si bine a hotarat. Sub cei doi, manastirea a inflorit cel mai mult. Lumea a inceput sa-i iubeasca, sa-i sprijine. Tata si fiica - singurii doi calugari in aceasta mare manastire. Ieromonahul ii zice fiicei sale doar "maica stareta" si ingenuncheaza adesea inaintea ei, caci ea are aici un rang mai mare, chiar daca e conducatoarea unei obsti care inca nu exista.

Fiica ii zice lui mereu "blagosloviti, parinte", fiindca e preot, parinte nu doar de sange, ci mai ales duhovnicesc.

Marturisesc amandoi ca n-au mai intrat unul in chilia celuilalt de cel putin trei ani de zile, ca n-au vorbit niciodata de cand sunt aici despre altceva decat despre rosturile manastirii si despre Dumnezeu. Si mai marturisesc ceva amandoi cu amar. Ca mai au nevoie de maici. Dar nu deznadajduiesc.

Incercarile parintelui Zosima

Il gasesc pe parintele Zosima in trapeza, alaturi de trei hutuli spatosi, gospodari apropiati de manastire. Preotul le umple in rastimpuri niste paharute cu tuica, el nu bea.

Distinctia si eleganta unei manastiri din lemn

�

Asa-i cu hutanii astia: fara un rachiu cat de mic, se dezleaga mai greu la vorba. Ma bucur ca discutia noastra se va petrece cu hutulii de fata, care-mi zic, si ei, ca venirea parintelui Zosima a schimbat viata lumii de aici, tamaduind multi oameni de cele diavolesti si aducandu-i la credinta.

Preotul da din mana, de parca ar vrea sa ii certe: "Ma baiete, ma baiete... Mereu tot va zic: "Eu nu fac nimic!" Nimic! Eu numai ma rog. Atata fac. Ce tot zici dumneata acolo?...". Are 68 de ani, parul negru si des, insa barba alba, stralucitoare ca argintul.

Un pas straniu, saltat cumva, pe varfuri, ca de flacau. Imi marturiseste ca, de fapt, el se simte mult mai batran si slabit decat anii pe care-i are in trup.

Vorbeste de un "duh" al acestor tinuturi, de-o misiune a preotului de-aici, despre care recunoaste ca e mult mai grea decat cea pe care a avut-o inainte, la Putna, intr-o manastire statornica, istorica, bogata in calugari si cu tihna multa.

"Asa o fost si cu maicile care-au tot plecat, aici este o lupta extraordinara. Mai dura decat in alte manastiri, cu ispite mai mari. Nu poti sa stai nici trei-patru zile, daca nu esti tare duhovniceste. Nu poti! Vrajile astea... Hutulii astia...

Eu, ca preot, ma rog. Dar in timp ce ma rog, duhurile acelea vin asupra mea, ma chinuie pe mine. E greu sa va explic. Uitati-va, eu sunt nevoit sa citesc moliftele Sfantului Vasile cel Mare, prin ele s-au tamaduit aici multi oameni demonizati.

Insasi manastirea noastra are hramul asta, menirea asta. De aceea, Biserica-mi ingaduie sa le citesc mai des. Caci oamenii mi-o cer, n-am ce face. Ei vin la mine mai ales cu probleme din astea, cu "legari", cu farmece, astea-i framanta pe ei mai mult chiar decat necazurile in familie sau bolile fizice.

Eu n-as vrea sa le citesc, ca-s rugaciuni puternice si strasnic se-ntorc impotriva mea. Fiindca eu dezleg.

Raiul de pe Obcinele Bucovinei

�

Trebuie sa postesc negru trei zile si trei nopti, eu si tot cine-i in jurul meu, chiar si animalele din grajd postesc negru, cal, vaca, indiferent, pentru ca eu sa pot citi. N-ar trebui sa le citesc. Dar ce sa fac? Of, Doamne, nici nu va dati seama...

Pe-aicea sunt inca niste vrajitori foarte tari, dar nu din aia cum is tigancile care dau in carti, ghioc, sau alte escrocherii "mai moderne". Sunt neamuri lungi de vrajitori, puterea lor le vine din stravechime. Se transmite chiar si prin sange, cumva genetic.

Solomonari, asa le zicea vechilor vrajitori. Si norii pe cer stiau sa ii miste. E adevarat, acum sunt si multi oameni credinciosi, care vin tot mai multi la manastire. Dar mai sunt unii!... Tot ce vrei si ce nu vrei fac.

Leaga cununiile, leaga oaia, iau mana de la vaca, aduc si intorc ploile, tin "baiat" in casa, clocit la subtioara, patruzeci de zile, dintr-un ou de gaina neagra, adica un drac pe care-l tin in casa ca sluga...

Sau daca un om ii hranit cu apa de la mort, ori cu sange de la ciclu femeiesc - va dati seama ce blestematii?! -, ti-l pune-n mancare sau in cafea si zice si-un descantec acolo. Pai dupa asta gata, nu mai stii ce-i cu tine. Astea-s facaturile cele mai tari!

De astea se tem ei ca si le fac unii altora. Nu saracie, nu boala, nu grija zilei de maine. Am vazut oameni care ieri erau normali si azi... gata! Nu mai poti tine drumul drept, esti condus de "cineva", esti constient cumva, dar nu mai esti tu in faptele tale.

Ce sa zic? La ce nu te gandesti, aia pot sa faca hutulii astia. Ca si ce sunt nu se stie prea bine. Ucraineni nu prea sunt, chiar daca astia vor sa-i treaca pe toti de partea lor. Unii zic c-au fost adusi, candva, de Stefan cel Mare, sa populeze padurile de-aici.

Altii ca-s si mai vechi, dintr-un trib scit, sau ramura de goti, cumani, cei mai multi c-ar fi chiar urmasi ai dacilor liberi. Ramasite. Insule in munti. De-aia isi pastreaza casele in paduri, in singuratate, departe de satele romanilor, la asa mari departari unii de altii. Aici, la mine, e liniste. Dar dincolo de gard sunt oamenii si lumea si alte duhuri..."


Cei trei hutuli prezenti la discutii incuviinteaza din cap, fiind gata oricand sa completeze cu alte povesti intamplarile despre vrajitorii din sat. "Daaa, se mai faaac!", exclama aproape la unison, atunci cand ma minunez si-i intreb daca-i posibil sa existe asemenea practici obscure si azi, in ditamai mileniul trei.

Cel numit Petru Voloseniuc imi spune ca unii dintre acesti descantatori inca mai pastreaza in case vechile "carti de spiritualism" ale solomonarilor, mostenite tocmai din vremea imparatului Solomon.

Multe din ele s-au distrus, dar cateva au ramas "si sunt cetite si azi, ori o ramas in creieru' la neamurile astea de vrajitori, din tata-n fiu, soptite la ureche...". Parintele Zosima asculta cu barba sprijinita in palma si ochii inchisi. Marturiseste ca, in ultimii ani, a obosit foarte tare.

Potcoave pe cruci

�

Are deja noua ani de cand sta in manastirea asta, care parca au fost cat o viata. O alta viata decat aceea cand il chema Gavril Podarlau si-a fost casatorit si-a avut o familie mare, cu cinci copii, toti credinciosi, si o femeie pe care a iubit-o mult.

Dar parca mereu ii lipsea "ceva", stia el bine ce, dar nu indraznea sa o spuna, pana cand marele parinte Cleopa, care i-a fost prieten apropiat, a zis asa: "Asteapta copiii sa aiba optsprezece ani, sa aiba o directie in viata, apoi poti sa te duci...".

Nevasta-sa, fiindca l-a iubit, l-a lasat sa se duca. Iar un fiu de-al lui, Gheorghita, l-a urmat, s-a preotit si acum slujeste impreuna cu dansul. Pana la urma, ii place aici, nu-i vorba. Sa ai copiii alaturi... Cu deplina binecuvantare de la Inaltul... Si lumea vine!

Acum, in Post, va avea la spovedanie sute si sute de oameni, inainte nu venea aproape nici unul. Un mare castig pentru suflete. Intr-un fel, simte ca acesta e un loc ales, se simte ocrotit intre gardurile inalte, ca de fortareata, ale manastirii.

Dar rugaciunile astea puternice, toate dezlegarile acestea, au pentru el uneori o incarcatura mult prea mare. Marturiseste ca, uneori, simte ca ii vine rau in timpul acestor molifte si masluri, ca niste forte stranii ii patrund in corp, in minte...

Nu stie exact ce-nseamna aceste... "energii". Cum se explica. Poate ca nici nu se explica. Stie insa sigur ca, orice s-ar zice, diavol exista.
"E atat de greu sa schimbi un om" zice visator, parca doar pentru sine. "Un om, unul singur. Sa fie putin altfel decat el stie deja ca este. Eu, unul, nu cred c-am reusit asta vreodata...".

Apoi se intoarce putin, zambind stins, catre fereastra: "Ati vazut ce peisaje frumoase avem noi aici, in Bucovina?...". Sus, pe muntele ala care se vede din fereastra, a murit acum cativa ani ultimul mare vrajitor din hutulime. Unul Voron, asa ii zicea. Bine stiut de toti.

A murit, dar se banuie ca unii nepoti de-ai lui i-ar mai mosteni puterile. Cine poate sti? Oricum, ei sunt inca acolo. Sus, pe muntele neguros din fereastra bisericii.

O predica infricosatoare

Inaltatoare si totusi stranie Liturghie, duminica, pe culmea Stirbului... Cu cei doi preoti, tata si fiu, invesmantati in alb, ca niste imparati, slujind unul langa altul, in fata unei biserici in care sunt aproape numai femei (doar sase-sapte barbati batrani, razletiti pe bancile pronaosului).

Hutance roscovane, slabe, cu baticuri inflorate, fuste incretite si picioarele ca doua bete, tinand prunci in brate sau punandu-i sa ingenuncheze langa ele, toate stiind bine randuiala si cantarile romanesti. La strana canta tot femei din sat, ca maici nu-s de unde.

Cruce de piatra, cu insemne stravechi

�

Iar cei doi preoti arata maiestuos, luminand, parca, in straiele lor albe, aduse din Rusia, amandoua exact la fel, cu siruri de ingeri tesuti pe marginea felonului amplu. Si la chip sunt schimbati fata de cum ii vazusem in zilele de dinainte. Senini, imbujorati, bucurosi.

Slujba nu dureaza prea mult. Dupa ce se termina, privirea parintelui Zosima parca se micsoreaza, dar nu-si pierde din lumina si inflacarare. O stralucire stransa ca-ntre doua dungi ale ochilor, atintind grupul de credinciosi cufundati intr-o tacere deplina, amenintand parca, cu dragoste si asprime totodata, ca ceea ce va urma trebuie ascultat cu luare aminte.

A urmat cea mai lunga predica pe care am auzit-o vreodata, aproape cat intreaga Liturghie, in care nici un cuvintel n-a fost rostit fara rost si har. Oamenii insisi zic ca au nevoie de predici mai lungi.

Ca sa li se explice exact ce-au voie sa faca. Insa o predica destul de aspra, aproape infricosatoare, care adeseori m-a infiorat si pe mine, punandu-ma pe ganduri. S-a vorbit despre Postul Sfintei Marii. Despre clevetire. Dezastrul urias care inseamna barfa, vorbirea de rau a aproapelui.

Despre cei ce se jura la preot ca nu mai beau "decat un pahar". S-au enumerat, cu glas tunator, cam treizeci de pacate puternice ale omului de azi si pedepsele socotite in ani si zeci de ani de oprire de la impartasanie.

Despre pacatul urias al facerii de descantece, al credintei in superstitii, vise, premonitii sau fatalitati. Hutulii ascultau ca hipnotizati, cu toate simturile incordate si ochii pironiti spre altar.

Da, asa le place lor sa le vorbesti, avea sa-mi confirme parintele Zosima. Practic, concret. In termeni de juraminte dure, de fapta si pedeapsa. Doar asa-i poti urni sa se schimbe nitel. Pentru ca asa sunt si ei. Directi, razboinici, neinduplecati. Asa au fost dintotdeauna.

Usi pe morminte

Iar partea cea mai asteptata, la final, e slujba de dezlegare. Mai importanta pentru ei chiar si decat Liturghia.

La usa aparusera si alti credinciosi, intre care si mai multi barbati tineri, sositi, cred, special mai tarziu, pentru acest moment. La chemarea parintelui, se inghesuie cu totii la picioarele sale, formand o spinare uriasa, compacta, alcatuita din multe alte spinari, stranse zdravan una intr-alta.

Mormantul din usa casei

�

Nu se mai vede nici un cap, doar spinari nemiscate. Preotul spune cateva rugaciuni preliminare, apoi ridica bratele amandoua. Jos, credinciosii stiu ce va urma si asteapta infierbantati. Urmeaza un ritual cum n-am mai vazut nicicand: parintele incepe, efectiv, sa se dezbrace.

Isi da jos straiele cele albe. Isi descheie pe rand, meticulos, manecutele stralucitoare si le arunca intre oameni. Apoi felonul cu ingeri, azvarlindu-l larg peste oamenii din spate. Si stiharul imens, de dedesubt, pe care-l asterne dintr-o parte in alta peste toti crestinii din apropiere.

Toate hainele, oferite oamenilor. Braul cel lat. Betelnita, un romb de matase atarnat la brau, semn al rangului sau de protosinghel. Toate, aruncate spre oameni.

Ramane asa cum l-am vazut ieri - in rasa neagra, saracacioasa. Mai slab, mai scund parca, mai fara fala. Dar mai puternic poate decat oricand. Asta e ultima imagine a mea cu parintele Zosima: un calugar imbracand cu hainele sale albe, de imparat, o multime de oameni ingenuncheati la picioarele sale.

Toti se tin de cate-un colt al vesmintelor sale. Abia acum dezlegarea poate sa inceapa.
***

�

Putin deasupra manastirii, chiar pe varful Stirbului, e cimitirul cel vechi al hutulilor din Sulita. Mortii lor cei batrani. Cruci tare bizare, cioplite cu balauri, serpi, pasari, sori cu chip omenesc.

Cruci care au batute-n bratele lor de piatra potcoavele ruginite ale cailor pe care i-au calarit mortii aceia. Potcoavele lor puse, de pe copite, pe cruci. Vestitii cai hutuli, fala acelor haiduci solomonari, traitori in sihastrii. Calul pentru ei a fost totul. Nedespartiti nici in moarte: calul hutul, omul hutul...

Multi au fost ingropati in cimitir cu tocul usii de la casele lor batranesti pus deasupra lor. Chiar asa. Dupa un vechi obicei: urmasii au scos din tatani chenarele de lemn ale usilor de la intrarea in casa, le-au dus in cimitir si le-au pus deasupra mormantului, inconjurand cu ele trupul celui inmormantat.

In acest chenar al trupului sunt flori mereu proaspete. Ca o usa spre lumea de dincolo. Sau poate chiar inapoi, spre cea de aici. Pentru ca stramosul sa mai poata iesi pe usa casei sale uneori, printre flori, si sa vada cerul. Asa, ca un om liber.



OARBA
Evdochia

Multi dintre cei ce urca, cu necazuri, inspre manastirea Moldova Sulita, trec mai intai pe la "Oarba". O batrana hutula, ce sta intr-o casuta la drum, chiar la poalele muntelui Stirbu. Cumva, o a doua autoritate a comunitatii, a doua "putere buna", pozitiva, pe langa cea a duhovnicului Zosima. Numele ei e Evdochia.

Peisaj la Moldova-Sulita

�

Despre ea mi-a vorbit prima data o vecina, Odohia Cobilita - femeie uscativa, cu chip salbatic, ce statea la poarta si privea parca in gol, inspre munti, cu ochii sai cenusii si aproape opaci, ca doua pietricele ude. E legatura lui Dumnezeu pe pamant, o femeie inteleapta care stie tot ce i-e scris omului sa traiasca pana in ultima lui suflare.

Zicea ca la Oarba veneau "continuu" masini de peste tot, de la Breaza, de la Izvoare, Brodina, Nisipitu, dar si de mai departe, din Suceava, Iasi sau Galati, veneau fiindca, spune vecina: "Are puteri mari, de rugaciune, da' niste puteri "olecuta altfel" decat cum ar fi la preot, la biserica.

Parintele Zosima are puterea lui, ea o are pe-a ei". O alta vecina, Stasiuc Vasilena, care pentru a vorbi cu mine s-a coborat de pe-o capita uriasa, imi spune ca Oarba "stie lumea" asa, cu ochii inchisi.

Condusa de sora ei

�

Ea insasi a vazut-o de-atatea ori mergand singura la biserica "pe stil vechi", si intorcandu-se tot singura, cam trei kilometri pe jos, recunoscand trecatorii de la departare, dupa "ceva", cine stie ce semne stiute numai de ea. "Da, avea puteri mari, da acuma ii bolnava, saraca... Nu mai primeste, nu mai poate. I-o intrat apa-n corp si o trebuit sa se faca grasa...

Nu mai poate nici merge, sta acolo, sangura-n casuta ei. Na... ce sa faci? Daca i-o intrat apa-n corp...". Multe femei din Sulita sunt convinse ca aceasta "intrare a apei" in corpul Oarbei i s-a tras tot de la farmece, ca apa "i-a trimis-o" cineva din sat, in corpul ei.

Mai toate aceste batrane hutance au un fel aparte de a sta la poza: isi lasa visatoare capul pe spate si privesc undeva peste tine, in sus, usor intr-o parte. Uitandu-se, parca, la un punct fix din vazduh. De parca chiar din cer le-ar fotografia cineva.

Cel de-al doilea vaz

Pana la urma, la Oarba ma conduce o sora de-a ei, Vasilena, ca sa ma bage in casuta straveche si sa-mi traduca, caci batrana nu stie decat limba veche, hutuleasca (grai vechi, pe care nu-l pricep nici romanii, dar nici ucrainenii), si de ceva timp sta mai mult singura, izolata de oameni, caci, intr-adevar, e bolnava, foarte bolnava, s-ar putea sa moara curand, in cateva zile, saptamani sau luni, poate.

Evdochia

�

Sora ei e mult mai tanara, abia a implinit 62 de ani. Imi zice ca pana acum un an-doi, Oarba refuza orice ajutor din partea rudelor sale. Singura facea curatenie, matura, stergea praful, isi cunostea casa parinteasca pana-n ultimul ungher, obiect cu obiect.

Isi facea singura focul si mancarea - cartofi, mamaliga, chiar si sarmale reusea sa faca. Plivea gradina de-a busilea, pipaind pamantul si ierburile, iar curtea ei era mereu plina de flori. Pana acum, recent, cand s-a imbolnavit. La 77 de ani, pentru prima data in viata.

Cand au dus-o la spital, a fost prima zi in care si-a parasit satul si casa stramosilor. Nu i-a fost urat niciodata, nu s-a simtit nicicand singura, in intunericul ei. Fiindca l-a avut mereu inaintea ochilor pe Dumnezeu.

Batrana plutitoare

Intr-adevar, in casa Evdochiei e curatenie, miroase parca a brad, nicidecum a batranete ori boala. Covoare inflorate intinse pe pereti, multe icoane vechi, sub stergare... Apare din penumbra, mare si foarte lenta, inaintand leganat prin incapere.

Stasiuc Vasilena

�

Fusta lunga, ce mangaie pamantul si-i ascunde picioarele, creeaza senzatia ca pluteste incet. Intr-adevar, se vede limpede ca femeia aceasta nu s-a ingrasat, ci parca "s-a marit" deodata, pe toate partile, pana la ultima incheietura a degetelor - un trup prea mare, pe un schelet femeiesc mult prea mic.

Sa fie de la farmece? Nimeni nu poate sti. Cu cateva saptamani inainte de a i se intampla, a fost o femeie slabuta, chiar delicata. Nici medicii nu au putut sa-i dea de capat bolii ei. Sora imi zice ca are niste dureri cumplite, continue - putini oameni le-ar putea suporta, si nici un leac nu isi mai face efectul.

Fiecare pas e pentru ea un chin. Doctorii i-au zis de mult ca s-ar putea sa moara. Nu mai poate. Ma uit mai atent pe sub baticul ce-i acopera fruntea: dincolo de faptul ca e schimonosita de dureri, batrana are niste trasaturi foarte frumoase. Chip neted, alb, acum inseninat, fiindca a primit oaspeti. Doar putin inrosit pe sub ochi. Ca o fecioara care tocmai a plans.

Intreb de ce o cautau oamenii, ce puteri deosebite are ea, de veneau cu masinile aici, de la asa o departare. Sora Vasilena se apleaca la urechea ei si ii spune, iar batrana raspunde cu un glas nefiresc de puternic, rastit aproape.

"Zace ca ea nu stie de ce vin. Poate fiindca ii o fimeie curata. O orbit de micuta copchila si-i fecioara, n-o atins-o barbat. Ca o pustnica o trait ea. N-o facut scoala, n-o fost niciodata la joc. N-o avut cand sa vada cu ochii rautatile oamenilor... Curatenia ii da putere la om".

Oarba lasa capul in pamant, apoi il ridica incet. Vorbeste iarasi, tare. Chiar daca nu pricep nimic din graiul ei, ma uluieste discrepanta intre tonul asta rastit, repezit, si lucrurile atat de frumoase si profunde pe care le spune, de fapt, aceasta femeie simpla.

"Zace ca daca ea o fost curata, atuncea si rugaciunea ei n-are cum sa nu fie o tara mai curata ca la altii. O fimeie curata, care n-o stat intre oameni, care nu i-o vazut niciodata si n-o trait intre pacatele lor, fimeia 'ceea poate sa vada mai limpede decat altii lumea si omu'. Si pacatele dintr-un om. Ea n-o facut nimica altceva, tata viata. O stat aicea si s-o rugat la Dumnezeu."

Cu talpile goale

Dintre toate cuvintele Oarbei, rostite pe tonul acela aspru, ca de judecata de apoi, doar unul singur e spus in romaneste: "Dumnezeu". Spus clar, fara nici o greseala.

La un moment dat, incepe sa il foloseasca foarte des, ba-n hutula, ba in romaneste, caci nu mai stie sau nu mai vrea sa raspunda la intrebarile mele destul de conventionale si de lumesti. Atata zice: ca ea doar se lasa in voia lui Dumnezeu. Ca multumeste lui Dumnezeu pentru tot. Ca se roaga la El.

Odohia Cobilita

�

Ca-i multumita de viata ei, asa cum a fost. Ca-L are pe Dumnezeu in fiecare zi si nu se simte singura. Aceasta femeie pastreaza in minte, cuvant cu cuvant, o multime de rugaciuni si pasaje foarte lungi din Noul Testament. Le-a invatat in limba aceea veche, hutula, poate ca mergand la biserica, poate tot auzindu-le pe la unii oameni.

I-au intrat asa... in suflet. Si nu-si da seama cum s-a ajuns ca toti oamenii aceia sa o caute atatea zeci de ani la rand. Sa vina acasa la ea, de atat de departe. Ea doar i-a primit, i-a ascultat, i-a "vazut" cum sunt si s-a rugat pentru ei. Pentru neintelegeri in familie, certuri intre vecini, probleme cu copiii, ca vreunul nu putea sa se casatoreasca...

Iar rugaciunile ei le-au implinit asteptarile. Asa a vrut Dumnezeu. A ales-o pe ea, sa le fie de ajutor. O femeie curata, fecioara pana la adanci batraneti. "Dar farmece?", o intreb. "Dezlegari de farmece a facut?".

Da din cap si intinde mainile inainte, de parca s-ar apara de un rau. Ma uit la ochii ei inchisi care ma privesc parca, clipind marunt, undeva, dedesubtul pleoapelor, in intunecimea unei lumi tainice, in timp ce sora ei traduce. "Nu, Evdochia s-a tinut departe de ouale de drac, clocite la subsuoara."

Abia acum, la sfarsit, observ ca Evdochia este desculta. I se vad picioarele albe, iesind de sub o cuta a rochiei lungi, pana la pamant. Imi zice ca ea asa a umblat, vara-iarna, zi de zi, inca de cand a fost copila. Da, si iernile, prin zapezi. Mereu. Asa-si dadea seama cand trebuie sa faca curatenie prin casa - "sa nu aiba ceva sub talpi".

Vara in munti

�

Daca simtea ceva, incepea sa mature. Covoare n-a avut niciodata, nu i-au placut. Doar lemnul gol al podelelor. A vrut mereu ca podelele casei sale sa fie curate si odaile aerisite. Sa se simta in casa aerul de munte si mirosul padurii.

"Zace ca, inca de micuta copchila, i-o placut sa samta pamantu' sub talpile ei", talmaceste mai departe sora Vasilena. "

Asta cauta ea cu picioarele - pamantu' gol, ravan. Si iarba. Sa marga prin iarba, cu picioarele goale. Zace ca asa stie ea lumea - prin pamant. Sa samta tot pamantu' direct sub picioarele ei..."

Evdochia a obosit. O doare intreg trupul. Se vede asta limpede, pe chipul ei tot mai chinuit. Inainte de a apasa pe clanta, sa ies, Oarba imi face semn sa ma apropii putin.

Intinde mainile si inteleg ca ma-ndeamna sa vin mai aproape. Imi ia capul in amandoua palmele si simt degetele ei albe, reci si foarte moi, cum imi ating incet fruntea, ochii, barbia... Doar cateva secunde.

De parca ar fi vrut sa verifice ceva, sa se convinga de un lucru pe care il stia dinainte. Apoi, zice cateva vorbe, de data asta incet, cu glas stins, boscorodind parca un descantec. Ma intorc spre sora ei, care ma asteapta in prag. Sunt curios sa stiu ce a spus. Imi zice ca Oarba a spus doar atat: "Mergi cu Dumnezeu. Sa ai grija de tine, mai baiete...".

Fotografiile autorului

• Bogdan Lupescu/formula as
  

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

TARA SOLOMONARILOR

- Stăpâni ai vânturilor şi călători prin nori, solomonarii trăiesc jumătate în poveste, jumătate prin pădurile Bucovinei. Nu există sat prin care trecerea lor să nu fi lăsat în urmă minuni. Aducători de ploi şi risipitori de furtuni, ei poartă oameni prin ceruri şi fac să curgă laptele din copaci. Călătorie pe urmele unor mistere străvechi - Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare româneşti. Mai mult decât nişte simpli "vrăjitori", solomonarii, numiţi şi grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori sau zgrabuntaşi erau - ori poate mai sunt încă - iniţiaţi la "şcolile de solomonărie" în ştiinţele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice. Deşi se pare că termenul "solomonar" a pătruns în lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei. Unii îi alătură vechilor preoţi asceţi traco-geţi - kapnobatai ("călători prin nori" sau "umblători prin fum"), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Alţii spun c-ar fi urmaşi ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, taumaturgul "care-i fulgera pe draci şi oamenii păcătoşi". Mai este o variantă: aşa cum se spune într-un basm bucovinean, cules în 1932, "puterea, Solomonarii o au de la împăratul cel înţelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta". Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să închidă şi să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu. Dar urmele Solomonarilor nu se află doar în poveste. Nu demult, am auzit că prin văile sălbatice ale Bucovinei oamenii încă îi mai văd pe "magii cerşetori", urmaşi ai străvechilor solomonari. Cele ce urmează se adună, de fapt, în istoria unei căutări. Voi relata o călătorie văratecă prin Bucovina, către tărâmul aducătorilor de ploi, făcută de mine în luna lui cireşar a anului 2000, cel mai secetos din ultima jumătate de veac. Povestea s-ar putea numi simplu: "În căutarea Ţării solomonarilor". Hultanii Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea că-i dintr-un neam foarte vechi de hutuli. Auzisem o întreagă legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre "hultănie", o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile "şcoale de solomonărie" din Bucovina, care-i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu-mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu-i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci: "Doamne, ajută-ne!". Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie. "Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând: "ptii, hultanu'!". Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie "aducea pe sus" pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate... Bătrânii ne ziceau atunci că-n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa descântată şi căiţă pe cap, pe care-i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori. Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să-l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut... Apoi, când am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar practicilor samanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens", îşi aminteşte tovarăşul meu de drum. Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor. Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să-şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s-a legat să pornească împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii. O călătorie iniţiatică Ei bine, trebuie să mărturisesc că n-a fost uşor, căci zile în şir am hălăduit zadarnic prin cătunele munţilor, câteodată bătând din casă în casă, iscodindu-i pe bătrânii mai înţelepţi ai satelor, care de obicei trăiesc sihăstriţi, dar slobozi în pădurile de pe culmi, încercându-i mereu cu aceeaşi şi aceeaşi întrebare: "Aţi auzit vreodată de oameni care, prin descântece, aduc, întorc sau opresc ploaia?". Lângă hotarul de nord al ţării, la Nisipitu, un moşneag de 84 de ani începuse să ne dea speranţă. Ioan Cobelita spune că şi acum sunt nişte haiduci care ştiu "a întoarce" vânturile şi furtunile: "Au o lumânare ce-o sfinţit-o de Paşti şi ştie zice nişte descântece. Să zicem c-aicea făceam fân şi, dacă bate piatra, ei descântă şi-o dă pe pădure, o mută la Lupcina. Dar pentru asta, trebuie să posteşti douăşpe vineri peste an. Vinerile mari, în post negru, sunt rugăciuni tare puternice. Uite ce puteau face: dacă ei mergeau aşa, pe-o poiană şi vrea să bea lapte, el ştia aşa de tare să descânte, că înfipta cuţitul într-un brad şi curgea lapte. I-am cunoscut în persoană, zicea că ştie "să mulgă copacul". Da' de solomonari nu, n-am auzit... Numai cu rugăciune la Dumnezeu şi credinţă, aia-i!". Un alt răspuns am primit de la bătrâna Sutac Maria. Nu prea aude, aproape a asurzit din cauza unui frig mare care a fost altădată aici, în Nisipitu. Gurile rele zic că, în taină, şi ea s-ar îndeletnici cu vrăji ori descântece. Deşi gârbovită până aproape de pământ, abia putând merge, oamenii o respectă cumva, ca pe o strămoaşă a locului. Şi în pofida aparentei urâţenii a trupului ei sprijinit în cârje, chipul prelung, brăzdat de vremi, ascunde trăsături delicate, nobile chiar, şi o înţeleaptă cumpătare îi armonizează vorbele. Adânci şi pline de tâlc îi erau poveştile, însă de solomonari sau hultani nici pomeneală, nu auzise sau poate doar se făcea că nu auzise. De la bătrâna asta am aflat însă că altădată, pentru adusul ploilor, fecioare împodobite ca de nuntă erau duse cu sila la un iezer sau la Pârâul Ascuns, unde erau îmbăiate tocmai în perioada aceea "de boală", când n-aveau voie să între în biserică. Şi că prin această scaldă, fata îmblânzea "duhul" apei. În sfârşit, găsisem ceva. Citisem despre fecioarele curate, trimise în pustie, cărora solomonarii le dăruiau "căpăstrul cel fermecat" şi puterea de a înfrâna stihiile firii, făcându-le astfel "solomonăriţe". O veche legendă amintea cum "la o fântână, balaurul mănâncă în fiecare zi un chip de fată mare după ce o iubeşte", o alta că "fecioara sorocea din gură sau cu nişte beţişoare de alun; în pielea goală se ducea cu beţele lângă iaz şi aducea sau oprea ploaia". Din nou în maşină, spre Moldoviţa. Păzitorii de grindine Mulţumiţi că totuşi călătoria în ţinuturile Brodinei n-a fost zadarnică, ne-am îndreptat spre Moldoviţa, cea mai sudică patrie a hutulilor. Mult am colindat şi obcinele acestea legendare, din Argel până în Demacusa, căutând cu încăpăţânare pe vracii ploilor, dar călăuza mea tot nu-şi amintea pe unde văzuse hultanii. Dar un alt zvon ne trimite către regiunile mai joase ale Bucovinei. Cineva ne zice că nu aici, ci-n satele din apropierea Rădăuţiului se angaja câte un om, doar ca să bată clopotele sau toaca atunci când se apropie o grindină mare, oameni tari cu duhul, numiţi "păzitori de grindine" sau grindinari. Ei n-aveau altceva de făcut decât să vegheze în hotarul satului, uitându-se în nori. Şi iarăşi, babele zvoneau: pe la Marginea, Casvana, Solca şi Arbore se plătea altădată cate un vrăjitor care citea stelele şi gonea norii, care prezicea oamenilor zodiile şi vremea, stătea pe dealuri, mereu cu ochii pe cer, păzind câmpii, trăind din bucatele cu care îl miluiau gospodarii. "La Arbore, da! La Arbore a fost!", şi un fulger de amintire a străbătut ochii tovarăşului meu hutul, că avea acolo un uncheş pe care nu-l mai văzuse de mulţi ani, Grigore Manoil pe nume. Pe dată, asemeni parcă unor "fântânari" însetaţi de basm, am pornit-o într-acolo, mutându-ne şi noi căutările către zonele mai blânde ale Bucovinei. În locuri unde ploua mai puţin. Arbore. Povestea noastră ar fi putut începe de-aici Dacă se poate zice că şi satele au firea lor, în Arbore, la fiecare brazdă de pământ, plugul zgârie cioburile unor bătrâne civilizaţii. Dealurile Portarului, Blândului, Lupului sau Ţapului, luncile Clitului şi Solcii sunt locuri magice, pline de ciudăţenii, ce-au înăbuşit comorile unor sate dacice. Ţăranii se minunează că, în fiecare an, din molozuri ori din pârâie răsar ulcioare, cărămizi sau bănuţi de aur. Fraţii se bănuiesc între ei pentru averi nemuncite, fiindcă aici pizma nu-l strică pe om, ci-l face mai puternic. Observ la arboreni o suspectă uniformitate a felului în care şi-au clădit casele, toate având la stradă garduri înalte de lemn, înălţate exact la acelaşi nivel, şi nimeni nu bravează cu monumentalitatea în faţa vecinilor, de parcă fiecare ar ascunde câte o taină a casei şi n-ar prea vrea "să dea de bănuit". De-a lungul brâului de garduri, cam din zece în zece metri, gospodarii şi-au făcut porţi la fel de asemănătoare, ridicate pe doi stâlpi înalţi, în vârf cu câte un moţ de ţiglă. Te întâmpină prietenoşi, însă numai de peste gard. La trecerea noastră, capete îmbrobodite apar din loc în loc, zâmbind fără dinţi. Pe stâlpii telegrafului, în pămătufuri de cuib, berze apocaliptice se arcuiesc către cer. Remarc o altă bizarerie a arborenilor: în faţa absolut tuturor caselor este câte o băncuţă scundă din lemn. În zilele de lucru, pe ele nu şade nimeni. Abia la sărbători toate familiile ies pe laiţele astea, spre a vorbi cu vecinii: uliţe întregi se împestriţează de oameni, dar care nu se mişcă de la porţi, nu se adună în locuri publice, ci stau aşa, ore în şir pe bănci, comunicând doar cu cei apropiaţi, ca la o şezătoare întinsă pe câţiva kilometri. Şi astfel, nu e de mirare că mulţi consăteni nici nu se cunosc între ei, că nu au de unde să ştie că la fiecare trei case ar locui câte un fermecător din vechime. Importantă este în Arbore strigarea numelor. Fără economie de vorbe, cineva îşi cheamă vecinul şi-i zice Ion Iliese a lui Gheorghe a lui Toader a lui Gheorghe a lui Duminte, iar pronunţarea acestei scurte genealogii nu este flecăreală ieftină, ci arată că omul chemat are strămoşi de seamă. Când nu-l strigi aşa, omului trebuie să-i zici porecla. Absolut tot bărbaţii au poreclă, ba se spune că dacă vezi numai cuşma flăcăului peste poartă ştii cine-i acolo. Şi obiceiul ăsta are o noimă: sunt neamuri numeroase şi astfel mulţi săteni ajung să aibă acelaşi nume. Porecla magică rostită într-un fel anume, cu accentul arborean, devine un fel de cod, de cheie spre inimă şi bunătatea omenească, şi doar aşa îi găseşti casa mai repede. În acest fel aflăm că-n sat sunt doi cu porecla "Hultanu" şi unul cu porecla "Solomonariu". Eram pe drumul cel bun. Cei care aduc oameni pe sus Buliga e neamul cel mai mare din Arbore. Buliga Ion trăiesc astăzi douăzeci şi şapte, iar satul ne îndrumă către cel mai bătrân dintre ei, zis Hent, peste care trecuseră 93 de ani de adânc zbucium. Locuieşte în "Cotu de Jos" al Arborelui, doar el, împreună cu nevasta, având căsuţă, acareturile şi ograda pictate în verde. Un moşneag ciolănos, cu fruntea înaltă, săpată de necazuri şi faţa spânatecă. Bătrânul ne vorbeşte repezit, parca l-am fi trezit din cine ştie ce treburi importante ori, poate, din cine ştie ce basm. Ne zice că şi el, că mai toţi casvanenii şi arborenii au stat mult "prezonieri" în lagăre la ruşi, astfel că-n vremea asta, femeile şi mumele lor căutau descântători puternici, îngeri ai vânturilor. Ăstora le spunea "cei care aduc oamenii pe sus", vrăjitori care mai trăiesc şi astăzi. "Din ceri se auzea ca un strigat: "APAA!". Urla cei duşi pe sus: "apa!". Vrăjtoriu îi chema, îi ducea şi îi trântea unde vra el. S-auzea aici, apoi iarăşi, la câţiva kilometri, mergea peste noi prin nouri, săracii oameni..." Ne-a scăpat un strigăt de uimire. Da!, asta era "hultania", teleportarea călătorilor prin văzduh. Citisem despre apa sau laptele cald şi proaspăt pe care trebuie să-l bea "chematul" spre a i se restabili echilibrul energetic, ştiam că dacă umblătorul prin nori nu primeşte apa imediat ce ajunge poate muri, căci "zborul" îl osteneşte de moarte. La intervale rare, ne întrerupe şi bătrâna Buliga, vorbind despre bărbatul ei ca şi cum n-ar fi de faţă, ca şi cum ar fi un lucru neînsufleţit. Iată o istorie veche, de când ea încercase să-şi aducă soţul pe sus, pe care preferam să o redăm cu exactitate: "N-o fost ăsta acasă trei ani din lagăr. Eu n-am vrut să-l ieu acasă şi vrăjitoarea m-o hulit. Mi-o zâs: "Lasă, că-i mai veni!". Zâc: "Nu te teme, n-oi veni. Dacă-l aduc ştiu că-i mort, da' aşa, mă mai gândesc şi eu că n-o fi mort". Na, ne-am luat două femei şi ne-am dus la vrăjitoarea ceea, eu şi o vecina cumătră. Întreb: "Tu, Dora, am auzit că ştii a desface, că scoţi oamenii bătuţi din lagăr?". "Da", zice ea. Mi-a cerut cinci sute de lei să-i dau şi de-ale mâncării. Amu, eu eram mai darnică, da' cumătra asta, aşa zgârcită era... n-ar fi dat nemica... Dar când am văzut-o că şi ea se-ntinde să deie, apăi eu nici atâta nu m-am oprit. Apăi vin eu acasă, îi pun un pungălău de fărină de grâu şi bani şi-i dau. Amu, trece vreo două zâle, mă duc iarăşi şi-ntreb: "Ce faci, tu, Dora? Ai început ceva, faci?". Zice: "Stai, stai o ţâră, nu mă grăbi! Vrei să-l aduc pe sus, sau aşa?". "Nu-l aduce pe sus - zic - că mi l-oi omori." "Iaste, trăieşte, dacă vrei să ti-l aduc pe sus, mâine dimineaţă-i acasă, dacă nu, mai durează..." Zic: "Nu-l aduce amu, mă tem!". Vecina asta zice: "Pe-a meu să-l aduci pe sus!". Eu zic: "Îl aduce pe-al ei pe sus, păi să-l aducă de-acolo şi pe-al meu om pe sus". Mai trece vreo două zile, iar mă duc: "Tu, Dora, ori dă-mi banii ori fă ce fă, că-ti cânt tot bordeiu'!". "Stai o ţâră", zâce ea. "L-am scos dintr-un lagăr şi o marş, dară n-o ştiut pe un' să margă şi l-o prins şi l-o băgat în alt lagăr. Amu, când l-oi scoate de acolo." Ei, omul femeii iştiia vine. Vrăjitoarea zice: "Na, ai văzut c-o venit a lu' cumătra-ta?". Mai trece vreo săptămână, vine şi a meu acasă. Aşe m-am bucurat, c-am lăsat şi bani şi tot, şi nu mi-o mai păsat de nemica". Şi, în sfârşit, o apărut solomonariu, călare pe balaur... Punctul terminus al iniţierii noastre. Găsim în sfârşit omul care ne poate vorbi cu exactitate despre gonitorii de nori. E prima dată când auzim cuvântul "solomonar" rostit răspicat şi firesc, de gura unui alt bătrân din neamul Buligilor. Omul din faţa mea era el însuşi o legendă: ştie "cât în stele", degetele noduroase încă îi umblă ca vrăjite pe fluieraş sau arcuşul cobzei, ba arborenii spun că moşneagul ăsta mai bate încă "lunca", "rândunica" sau alte jocuri vechi, dar aşa de voiniceşte, că şi feciorii tineri se înciudează când îl văd. Pe peretele din fund al odăii atârnă zeci de distincţii şi medalii câştigate la mari festivaluri de folclor din lume. Spre deosebire de celalalt Buliga, bătrânul acesta era în putere, vânos şi puternic, carnea nu i se boţise de fel, iar pieptul îi era încă bombat şi tare. În ochii săi mereu umezi şi lucitori, de o inteligenţă înspăimântătoare, s-au adunat înţelepciunea celor 91 de ani şi legendele unui sat întreg. Aşa l-am găsit: în cerdacul lui sculptat cu migală, privind depărtările, sau veghind parcă ceva anume. Astfel îşi începe povestea, cu francheţea de temut a bucovineanului puternic: " Uitaţi-vă la mine, 90 de ani cum mă vedeţi, amu o să ziceţi, omu' asta nu-i cuminte, dar eu atâta mă sâmt de deştept, parcă nu mai am pereche, la vârsta asta ajungi la aşa o cuminţenie şi linişte, că toate din lumea asta le vezi limpede". Despre solomonari i-a vorbit odată, la început de veac, prin 1929-1930, un vecin, Vasile Cârcu, care a murit în 1940 "de tânăr", la vârsta de 60 de ani. Iar acest Vasile Cârcu a văzut solomonarul în carne şi oase. Iată cum a fost: "Era lângă un iezer un balaur care scotea ploile. Vasile ăsta a luat puşca şi-o zis că el o să împuşte balaurul, fiindcă purta duşmănie oamenilor. În vremea asta, solomonariu sta-n balcon cu boieriu moşiei, amândoi. Apăi, Vasile ăsta o vrut să-l împuşte şi-atunci vai, s-o stârnit o vântoasă şi toată iarba dealului o-nceput să se mişte şi să se înfoaie, dealu' tot o prins viaţă şi-atuncea, în sfârşit, o apărut solomonariu. Mare, cu şapte pieptare, cu traista, cartea de vrăji în mână, avea un toiag cu care a fost omorât un şarpe, topor descântat şi frâu din coajă de mesteacăn. Cu frâul asta el o îmblânzit balaurul. Solomonariu îi spunea: "Nu-l împuşca, că după aceea îi mai rău, îi mai rău, lasă-l, c-aista-i de mult aicea, îi bătrân, el conduce vântoasele". Când solomonariu îi încălecat pe balaur prin cer, balaurul întreabă de solomonar dacă-s în ţarină ori pe pădure. Solomonariu îl păcăleşte, zice că-s în ţarină când îs pe pădure, aşa mută ploile pe păduri şi cruţă satele". Da, asta era istoria secretă a mentalităţii populare, de care ştiam: balaurul, principiu al haosului şi stihiilor, îmblânzit şi învins de solomonarul demiurg, urmaşul zeului dac Gebeleizis, zeul furtunilor fertile, ce strunea cu fulgere fiara norilor de furtună. Spusele bătrânului tăinuiau pilde ancestrale, poveştile sale veneau din veac. "Şi solomonariu era om sau ce era? Locuia la boierul acela?", întreb, iar moşneagul se repede să-mi răspundă: "Daa, om era, cu musteaţă. Mergea pe hăt şi păzea cerul. Boieriu îl ospăta, dar el nu mânca de dulce, mânca numai ouă, lapte, mălai şi faguri de miere, aşa mănâncă solomonarii. De dormit nu doarme în căşi, cat de ger ar fi, ci pe malul taurilor, în peşteri, scorburi sau în pământ. Trăiesc fără femei, zic că femeia îi stoarce de puteri şi dacă o singură dată o iubit o femeie, se prefac în oameni ca toţi oamenii. Şi Vasile ăsta zicea c-o văzut cum venea balaurul înaintea ploii printre nouri, cu solomonariu pe dânsul. Solomonariu îl prindea de gât şi bătea grindina. Când vroia s-o pornească prin cer, se ducea pe malul heleşteului şi citea din carte, că era dăscălit. După ce gata de citit, arunca baltagul în mijlocul bălţii şi când ieşea balauru' îi arunca căpăstrul pe gât şi pornea ca o nălucă prin cer, călare pe balaur, şi-l conducea pe unde vroia el, pe la boieri ce nu ţineau sărbătorile, ce nu-i dădeau de pomană şi le bătea moşia cu piatra...". Şi bătrânul continua, istoria e atât de coerentă, nimic extrasenzorial sau fantastic, totul are o concreteţe crudă, solomonarul există şi este un om, balaurul e un şarpe sau peşte mare, "ca 5 metri lung, mare, cu doua capete şi avea patru labe, avea cam 2000 de chile, se lasa în balta ceea, în papura ceea şi mâncă acolo peste. Asta, dacă nu-i arunca boieriu în mocirlă câte un bou sau o oaie de pomană. Vai, şi când să ridicau amândoi, solomonariu smucind din frâu balaurul cela bălos, vecinu' meu o pus puşca la ochi... da' solomonariu i-o zis, cu milă, nu-l împuşca, că după aceea o să fie mai rău, mai rău, îi bătrân aicea, bătrâân...". Repetând acelaşi basm şi aceleaşi cuvinte, bătrânul parcă îmi descânta simţurile. Prelungirea vocalelor producea un ritm halucinant, ca un şuier molipsitor, vorbea despre potopuri, nouri repezi şi vânturi, iţi legăna întreg sufletul ca într-o dormitare plină de suspinări şi surâsuri. Aproape că nu-l mai auzeam, aproape că nu simţisem când în ogradă au intrat - şi nu ştiu să-i fi poftit cineva - ţărani casvaneni, în frunte cu hâtrul satului Arbore, Grigore Manoilă, aşezându-se pe unde-au apucat, ascultând şi ei, fără un cuvânt, această poveste de demult. La urma, ieşind cu toţii din muţenie, casvanenii se porniră să vorbească, dar toţi deodată şi despre cu totul altceva. Curios este că imediat au început cu toţii să râdă şi eu nu pricepeam în ruptul capului de ce râdeau, căci nimeni nu spusese vreo glumă. Un râset înspăimântător, hohot de castă, profund şi sănătos, cu mine în mijlocul lor, privindu-i nedumerit. Şi toată carnea fetelor şi pântecelor li se mişca şi, pentru o clipă, observându-i un licăr în coada ochiului lui nea Grigore, am avut impresia că de fapt de mine râdeau, dar asta nu mai avea nici un fel de importanţă. Găsisem Ţara Solomonarilor. Notă: de BOGDAN LUPESCU (Ilustraţii din albumul "Semne şi Simboluri", Editura "Aquila ' 93") articol preluat din Formula As (421) - http://www.formula-as.ro/421as/societate.html

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More

MOARTEA ULTIMULUI SOLOMONAR

- O poveste adevarata, petrecuta in lumea de fantasme a unui sat maramuresean

Pe ulitele satului trecea din cand in cand un om sprijinindu-se intr-o bata de alun si facandu-si de vorba cu toata lumea. Era batran, barbos, carunt, imbracat cu haine rele, de capatat si legat peste sumanul de lana cu o sfoara din canepa.

Cioarecii ii erau mai intotdeauna gauriti in genunchi. In ciuda infatisarii (care spunea totul despre existenta sa), era numai un zambet. Ochii albastri ca peruzeaua - un albastru neintalnit la alti oameni - priveau in jur plini de inocenta si bunatate, parand foarte tineri.

Mergea incet sau foarte incet, facandu-si simtita prezenta prin glasul sonor si cald ce se auzea de la mare distanta. Oamenii ii raspundeau ori il intrebau cate ceva de placere, fiindca raspunsurile lui erau mai toate datile neasteptate si vorbele-i ramaneau de pomina, descretind toate fruntile. Acestui om i se zicea Ionu Morarului. Ion Nebunu". Prostul din Suseni.


La petit

Toata lumea stia ca visul lui Ion este insuratoarea. Ca cel mai mult si mai mult il intereseaza fetele si ca in orice moment este gata sa plece la petit. Dar nu petea Ion pe oricine! Numa" fete frumoase si instarite si mai cu seama fete de omenie, din parinti asezati. Cu cate fete nu s-a insurat! Petea pe generatii si neamuri intregi.

La Crasnic a petit-o pe Palaguta, pe fata Palagutii, pe nepoata, pe stranepoata si pe stra-stranepoata. Si tot asa la birau, la morar, la primul corator si la toate familiile de frunte. Numai Dumnezeu stie pe cate le-a petit, ca nu era an sa nu peteasca pe cate una!

Imbracat cu camasa curata, spalat pe maini si obraz, aparea duminica dimineata in pragul casei cu un buchet de pascute, daca era primavara, sau cu sanziene, prin luna lui iulie. De mila si de frica de Dumnezeu, oamenii il primeau in casa si-l omeneau, intrand in jocul mintii lui ratacite.


La joc

Duminicile, Ion mergea si la joc. Cum, necum, de unde, de neunde, desi nu-si spala hainele niciodata, la joc era imbracat fecioreste, cu camasa, gatii, cojoc si cu cizme din piele la care avea pinteni si zurgalai, ca sa se stie ca este prezent. Nimeni nu mai avea cizme cu clopotei.

Jocul se facea la o casa care avea sura cu podele (dusumea). In sura intrau muzicantii: ceterasul, zongorasul si dobasul, insotiti de flacaii care i-au platit.

In curte - in prim plan - asteptau fetele sa fie strigate pe nume la joc, iar in ulita stateau batranele - ochiul si urechea satului - care memorau toate gesturile si strigaturile si comentau critic situatiile. Mai pe laturi, se aflau copii si barbati insurati.

De multe ori, flacaii ii dadeau intaietate lui Ion, lasandu-l sa-si strige "fata" si el o striga pe cea mai ravnita din sat. Intreaga asistenta se inveselea pe loc si-si atintea ochii pe victima. Favorita nu avea de ales. Trebuia sa actioneze repede, pasind maruntel inainte, pentru ca legea jocului nu-i permitea sa-l refuze.

Cea care nu merge cu primul care o striga si joaca mai tarziu cu un altul, risca sa fie scoasa din joc. Conducatorul jocului opreste muzica si-i spune ceterasului sa-i zica "marsul". Pe "mars", fata iese din joc, facandu-se de rasul satului si al satelor, pentru ca "hiriul" (vestea) merge ca si calul cel bun. Si la aceasta lege nu exista nici un fel de exceptie.

Asa ca Ion a jucat vreo saizeci de ani cu cele mai frumoase fete din sat. Ion era lectia de umilinta a satului si nici o fata nu s-a rusinat vreodata sa joace cu el. "D-apoi, ce-i ca am jucat cu el? Nu m-a mancat; ca si pe el a lucrat Dumnezeu, tot atata cat pe ceilalti oameni."

Odata fata intrata in joc langa el, bucuria ii era fara de margini. Sarea si tropotea si striga mai dihai decat oricare altul, exact in usa surii, ca sa fie vazut si auzit de toata lumea: . La asemenea texte, privitori si jucatori se prapadeau de ras. Putea sa strige orice, ca pe el nimeni nu se supara, nimeni nu-l intreba de sanatate. El n-avea nici o lege, pentru ca era prostul satului.


Casa si vacile

I se zicea Ionu Morarului, pentru ca tatal lui fusese morar. Isi vanduse moara, dar Ion nu era sarac decat de minte. Avea un loc de doua clai de fan "La Scaun", o gradina "Intre Valcele" si o alta gradina in "Tiisoare", unde si locuia. Casa lui era in afara vetrei satului. De la el incepeau huceagurile, padurea si muntele, satul fiind in panta.

Casuta si-o construise singur. Era din nuiele, lipita cu lut pe dinauntru si pe dinafara, ceva mai mare decat un dulap. Isi facuse si pat. Pe patru tarusi a pus o leasa de nuiele, si pe leasa paie. Focul il facea afara inaintea casutei si-si gatea cartofi copti in jar, singura mancare pe care stia sa si-o faca.

Era absolut de neinteles cum de nu avea nevoie de caldura si dormea numai in frig. Femeile satului ii duceau mancare cu randul. Ii mai duceau asternuturi si haine, dar dupa ce se murdareau, le ardea. Isi pastra doar doua randuri de imbracaminte: unul de toate zilele si unul de mers la joc.

Niste oameni buni i-au construit o casuta din barne cu doua incaperi. Tot un om bun i-a dat de pomana o vitica patata cu alb si negru, de rasa. Din vitica aceea s-a apucat la doua vaci frumoase si grase ca doi tauri, de se minuna toata lumea.

Vacile lui nu aveau grajd, stateau afara, legate de un copac si nu se imbolnaveau si dadeau atata lapte, cum nu dadeau cele bine ingrijite si tinute la caldura. Ion cobora laptele in sat cu galetile. Laptele lui avea si multa grasime, multa smantana, fata de-al altora, dar nimeni niciodata n-a spus ca ar fi luat laptele de la vaci.

El nu stia asa ceva. Ba era si foarte credincios. Umbland la petit mai mult ziua, in casa unde intra era ospatat cu un blid mare de mamaliga cu lapte sau o alta mancare ce nu trebuia mestecata prea mult, ca de pe la patruzeci-cincizeci de ani isi pierduse toti dintii.

Invartea mancarea in gura o data sau de doua ori, o impingea cu limba si o inghitea nemestecata. Dupa ce termina de mancat, se punea in genunchi si se ruga si multumea lui Dumnezeu si binecuvanta casa si oamenii din ea, incat cei care-l ascultau ramaneau muti de uimire.

O vizita a lui Ion insemna mila si indurare de la Dumnezeu pentru toata familia, asa ca multi erau bucurosi sa le treaca pragul. Dar el avea casele lui preferate mai ales in Josani (partea de jos a satului). In Susani (partea de sus) cauta doar doua-trei familii.

Arata ca un cersetor, dar de cersit nu cersea niciodata. Intra in casa, se oprea langa usa si dupa ce saluta frumos cu "Laudam pe Domnul nostru Iisus Hristos", astepta sa fie bagat in seama si omenit.

Vacile lui Ion erau pricina continua de mirare. Cand venea vremea de trimis la pasunat in munte, Ion le dezlega si le dadea drumul. Vacile se duceau singure exact unde trebuia. Singure se intorceau si toamna. "Ai platit la pastor?", il intreba cate unul. "Al meu pastor ii in cer si nu cere niciodata plata", zicea Ion.

Si, intr-adevar, Pastorul i le pazea cat se poate de bine. Ursii nu le faceau nici o zgarietura. Pe ale altora le nenoroceau de trebuiau taiate sau le mancau cu totul, incat le ramaneau numai copitele si coarnele. Ale lui se intorceau an de an tefere si frumoase ca din reclame.

Ion era aproape ca un sfant. El nu suduia, nu blestema, nu fura, nu mintea si nu omora nimic, nici un fel de vietate. Zicea ca este mare, mare pacat. Unii spuneau ca-si prindea la incaltari zurgalaii pe care-i purta la joc, atunci cand pleca la fan, ca nu care cumva sa omoare furnici sau alte lighioane mergand pe poteca.

Daca avea un vitel, nu stia si nu voia sa-l manance. Il vindea cu cat ii dadea omul pe el - daca-i dadea ceva -, ca el nu cunostea valoarea banilor si nu stia sa numere decat pana la cinci. Habar n-avea cati bani ar fi meritat vitelul, asa cum nu stia nici cati bani a luat pe lapte de la stat. Ion traia intr-o fericita naivitate.

Starea lui era una si aceeasi: de bucurie si de speranta. Visul ca va fi mire - fiecare fata promitandu-i ca-l ia de barbat - il facea fericit si-l ajuta sa traiasca.

Exista totusi ceva care-l putea infuria si-l putea determina sa puna mana pe secure, sa ameninte. Motivul era cuvantul "unches". Desi se apropia de 80 de ani, el era flacau de insurat, nu unches, adica un batran.


Facutul fanului

Nebun cum era, Ion stia sa munceasca. Fanul pentru cele doua vaci si-l facea singur: el cosea iarba, el imprastia brazdele, el le intorcea ca sa se usuce, el grebla fanul si tot el singur facea si claia. Dar la facutul claii este nevoie de doi oameni: unul sa arunce fanul de jos si unul sa stea pe claie, sa-l calce pentru a nu-l patrunde ploile.

Ei bine, Ion a inventat o metoda a lui. Lua un copacel, ii taia crengile, lasand langa tulpina capete din ele si urca pe ele ca pe o scara. Cand trecea de la jumatate in sus, facea fanul sul, il lega cu sfoara, il agata in umar si-l urca pe claie. Si tot asa, pana-i facea varful. Numai el si Dumnezeu stiau de cate ori urca si cobora pana termina de facut o claie.

Pentru orice om ar fi fost o corvoada insuportabila. Pentru el nu parea a fi asa. Toata ziua lucra si canta cu vocea lui frumoasa de rasunau vaile.
Lucrul cel mai de neinteles era insa faptul ca atata vreme cat Ion canta si-si facea fanul, nu ploua nici o picatura si nu se vedea pe cer nici un nor. Fanul lui n-a fost plouat niciodata.

Era verde ca iedera, mirosea a flori, vacile il mancau cu placere si dadeau lapte mult si bun. Satul statea cu urechea atenta si cand oamenii il auzeau cantand pe Ion, se grabeau cu totii sa iasa la fan, sa tina ritmul cu el. De cum termina Ion cu fanul, se punea pe ploi cu saptamanile, de putrezeau brazdele de iarba.


Si chiar daca mai ramanea ceva neputrezit, fanul era maroniu, mucegait si mirosea a acru. Animalele nu-l mancau, iar de-l mancau slabeau si pareau bolnave. "Dumnezeu tine cu Ionu Morarului", recunosteau cu voce tare oamenii.

Pastorul din cer, care-i pastea vacile in munte, il ajuta si la facutul fanului. Il ajuta Cel de Sus mai mult decat pe toti ceilalti. La vremea fanului, prostul satului era privit cu un soi de respect amestecat cu teama. Nimeni nu stia de ce si de cine se teme, dar se temeau.


Ion si Fata Padurii

Odata, intr-o vara, in timp ce-si facea fanul "La scaun" si canta de mama focului, mai la vale de el, doi barbati in putere, tata si fiu, iesisera si ei la cosit, ca sa profite de vremea buna a lui Ion. Din zori, de cum au inceput sa coseasca, au auzit insa o femeie batand rufele cu maiul in paraul din padure. Cat a fost ziua de mare, femeia n-a incetat sa bata rufele, iar cei doi barbati au cosit cu frica-n san.

Isi facusera planul ca vor innopta acolo, in coliba, si a doua zi se vor pune pe cosit de cum se va crapa de ziua. Femeia insa nu-si mai termina de spalat rufele, si cobora seara, asa ca cei doi si-au luat coasele la spinare si-au coborat in sat, iepureste.

A doua zi, intalnindu-l pe Ion, l-au intrebat daca a auzit si el pe cineva spaland rufele in padure. "Io n-am auzit pe nimeni, vi s-o norocit", le-a raspuns Ion. Cei doi erau siguri insa ca in preajma lor fusese Fata Padurii, care nu se lega de Ion, fiindca nefiind in tariile mintii, nu avea putere catre femeie. Era si el ceva asemenea ei, prezent, dar nebunesc totodata.


Unches - cuvantul ucigas

Moartea lui Ion a fost pregatita de doua intamplari neplacute, dar lovitura de gratie i-a fost data de cuvantul "unches".

In ultima zi a vietii lui, s-a dus la ultima "draguta" care-l omenea ca lumea de fiecare data. Era o tinerica de vreo saisprezece ani, foarte miloasa si cuminte. A gasit-o facand mamaliga cu branza, pe care urma sa o duca la palincie parintilor ei care fierbeau tuica.

Fiind foarte grabita si socotind ca va castiga timp, l-a trimis pe Ion la cazan, ca sa manance toti impreuna. Ion a iesit in ulita, dar un grup de copii au inceput sa-l provoace si sa strige la el "unches".

S-a enervat foarte tare, i-a amenintat cu bata lui de alun, dar copiii nu incetau sa strige "unches" ca sa-l intarate si sa se amuze ca nu este in stare sa alerge dupa ei ca sa-i prinda. Si Ion nu s-a mai dus la palincie. A facut cale intoarsa, urcand ulita spre casuta lui din afara satului, la care n-a mai ajuns.

Dupa ce a trecut o valcea din apropiere, s-a culcat pe spate in iarba si a ramas asa, cu ochii lui albastri larg deschisi spre Pastorul cel bun al cerului si al pamantului.

Cand a fost gasit a doua zi, toata suflarea satului s-a infiorat si a deplans moartea omului care aducea vremea buna de facut fan. Clopotele bisericii au sunat limpede si foarte frumos, ca dupa un om bun si ales, auzindu-se pana departe, dar cerul s-a incruntat dintr-o data, acoperindu-se cu nori negri si grosi.


Balaurul si Iezerul

Batranii spun ca sarpele care nu musca om, nu musca animal, care nu se atinge de om si nu se atinge de animale si nu-l vede om sapte ani, nu-l atinge ochi omenesc, acela se face balaur. Daca-l vede om ori pasare - cea mai mica pasare -, apoi nu se mai face balaur, ramane sarpe.

Balaurul are aripi si labe multe si traieste in Iezer si de-acolo iese. Iezerul ii tau fara fund; are legatura cu marea. Oamenii au verificat acest lucru. Au aruncat in el un stalp lung de zece metri insemnat si n-a mai iesit in veci la suprafata. L-au aflat in mare, dupa cine stie cata vreme, si-au recunoscut semnele.

Iezerul ii acoperit cu muschi gros, mai gros de un metru, in care iti intra picioarele pana la genunchi si te leagana. Are un ochi de apa rece-rece de te-nfioara, mai rece ca gheata, si apa asta ii apa gr?. Nu-i voie sa-ti bagi picioarele in ochiul acela, ca te trage in el. Am fost pe Iezer cand eram cocoana si l-am probat cu un picior, da" am scapat.

S-apoi Balaurul iese de acolo cand ii vreme mare, vreme grea, furtuna, ploaie cu grindina. Asa ziceau batranii, ca vin solomanarii cu furtunile de la mari. Dar sunt putini de-aceia oameni pe pamant!

Solomanarii poarta norii cu ploile cele mari dupa cum vad ei ca-s oamenii de buni la suflet. Daca oamenii-s rai, aduc ploi naprasnice; daca-s buni, aduc ploi manoase, blande, ori vreme buna si mana vremea gre pe codrii pustii. Da si iezere nu-s multe pe pamant; numa" un anumit numar, dupa cati balauri is. Ca Iezerul ii casa Balaurului.


Potopul

Atata vreme cat a trait, despre Ionu Morarului nu s-a stiut ca este Solomanar. Era Solomanar, da" Solomanar ascuns. Adevarul a iesit la iveala numai dupa ce a murit, cand vremea s-a schimbat, dar mai ales in ziua inmormantarii.

In ziua aceea, a fost cea mai mare furtuna din cate s-au vazut vreodata. Nici batranii cei mai batrani nu mai vazusera si nici nu auzisera sa fi fost candva sau la inmormantarea cuiva o asa vreme grea.

De dimineata, iesise soarele din nori, parand ca va fi timp frumos. Oamenii s-au imbracat in haine usoare si au urcat in Susani, la casa care s-a oferit sa gazduiasca inmormantarea. O alta familie a primit "sa se faca mesele", adica sa se faca la ei masa de pomana.

Casuta lui Ion era departe. Doi oameni cu o caruta cu cai, insotiti de preot, au plecat sa coboare sicriul la locul prohodului. Sicriul a fost scos din casuta si pus in caruta. In momentul acela, dinspre Iezer, de "Dupa Piatra" s-au ridicat nori mari, negri, unul dupa altul, si s-au napustit peste Susani.

Veneau cu viteza amenintatoare, cu capetele inainte, ca niste balauri si, dintr-o data, unindu-se, s-au frant cu o bubuitura puternica si a cazut din cer un potop care voia parca sa inece lumea. Apa valcelei de langa casa lui Ion s-a umflat, ajungand la inima carutei, unde era si preotul, inconjurand sicriul.

Valuri de apa loveau in sicriu ritmic, furioase, rasucindu-l si intorcandu-l cu fata in jos. Daca n-ar fi fost bine batut in cuie, capacul s-ar fi desprins, iar mortul ar fi fost recuperat de apele cerului.

Ulita s-a transformat rapid intr-un rau nebun, care desprindea bolovani cat galetile si chiar mai mari, manandu-i la vale cu vuiet asurzitor. Oamenii stateau nemiscati langa caruta, apa trecandu-le mult peste genunchi.

Preotul se ruga fara graba, si potopul s-a domolit intrucatva, astfel ca au putut ajunge la casa unde trebuia sa se tina slujba de inmormantare. Se intamplase o minune a lui Dumnezeu, ceva ca o rupere de nori, dar oricum, ceva pe care nici unul dintre cei aflati in acea zi acolo nu mai avea sa uite pana la sfarsitul vietii lui.

Dupa ce au ajuns in curte, ploaia a inceput din nou, de data aceasta cu piatra, cu grindina, incat nimeni nu putea sa stea aproape de sicriu. Singura, o vaduva foarte credincioasa infrunta vremea si il bocea pe Ion, facand ocolul carutei pana la protap si inapoi. Desi se adapostisera pe sub stresini, grindina manata de vant zgaria fetele oamenilor ca niste gheare.

La sfarsitul ceremoniei, barbatii le-au trecut pe femei in spate, ca prin rau, de partea cealalta a ulitei. Cei veniti sa-l conduca pe ultimul drum n-au dezertat. L-au insotit pana la capat, stiind fiecare in sinea lui de ce o face si din ce motiv rabda urgia cerului. Poate sperau sa fie platiti cu atata pentru greselile comise fata de Ion.

Fiind el fecior, jupanesele satului l-au convins pe nepot ca trebuie sa aiba inmormantare cu cetera. Nepotul, venit mai de departe, nu prea stia cum este obiceiul, si au cantat trei ceterasi.

Caruta cu sicriul, preotul, ceterasii si oamenii s-au pornit spre cimitir. In caruta, langa sicriu, o batrana il bocea de forma, incercand sa se tina de muzica instrumentala.

Puhoiul de pe ulita insotea cortegiul, lovind oamenii in picioare cu bolovanii smulsi din tarmuri si cu altii desprinsi de pe jos. De sus, ploaia si grindina ii sfichiuiau intruna.

Cum au coborat sicriul in groapa si-au inceput sa-l acopere cu pamant, ploaia si grindina s-au oprit si a lucit vesel soarele.


* Tot potopul acela s-a abatut numai asupra Susaniului. In Josani n-a fost nici o picatura de ploaie. Doar valea de la palincie s-a umflat, incercand sa mature ciubarul in care curgea tuica, asa incat Crasnicita abia l-a salvat, agatandu-se de el cu amandoua mainile.

Pentru ca nimeni nu mai pomenise o furtuna care sa disloce bolovani si sa loveasca in picioarele oamenilor si pentru ca a fost si grindina, toata lumea a spus ca Ion a fost Solomonar.

Ca atunci cand moare un Solomonar, cine stie cum se supara natura dupa el, ca are legatura cu vremea. Si grindina si vantul urlator. Asta insemna c-a fost Solomonar. Si la nimeni, niciodata nu s-a mai pomenit o asemenea intamplare.

"Pe jos l-au condus la groapa oamenii si pe sus furtuna, vremea aceea grea, ori poate cine stie, alti Solomanari ca el, veniti de departe."

Si batrana povestitoare, de la care am aflat istoria lui Ionu Morarului, a adaugat, ganditoare, in locul meu: "A fost ultimul Solomanar de pe la noi, iarta-l Doamne, si pe mine ca l-am pomenit"

Irina Maran


site-ul dacii.ro

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Read More