SUPRAVIETUIREA TRADITIILOR RELIGIOASE PRECRESTIN

de Mircea Eliade

Aşa cum am remarcat în mai multe rânduri, creştinarea popoarelor europene n-a reuşit să şteargă diversitatea tradiţiilor etnice. Convertirea la creştinism a dat loc la simbioze şi sincretisme religioase care, de multe ori, ilustrează cu strălucire creativitatea specifică culturilor “populare” agrare sau pastorale.

Am amintit deja câteva exemple de “creştinism cosmic” (cf. § 237). Altundeva[1], am arătat continuitatea – din neolitic până în secolul al XIX-lea – a anumitor culte, mituri şi simboluri în legătură cu pietrele, apele şi vegetaţia.

Să adăugăm că după convertirea lor, chiar superficială, numeroasele tradiţii etnice, precum şi mitologiile locale, au fost omologate, adică integrate, în aceeaşi “istorie sfântă” şi exprimate în acelaşi limbaj, acela al credinţei şi al mitologiei creştine.

Aşa, de pildă, amintirea zeilor furtunii a supravieţuit în legendele despre sfântul Ilie; un mare număr de eroi învingători de balauri au fost asimilaţi cu sfântul Gheorghe; anumite mituri şi cultele diverselor zeiţe au fost integrate în folclorul religios al sfintei Maria.

În sfârşit, nenumăratele forme şi variante ale moştenirii păgâne au fost articulate într-un acelaşi corpus mitico-ritual superficial creştinat.
Ar fi zadarnic să menţionăm toate categoriile de “supravieţuiri păgâne”.

E de ajuns să cităm câteva cazuri deosebit de sugestive: de pildă, kallikanţarii, monştri ce bântuie satele greceşti în timpul celor Douăsprezece Zile (între Crăciun şi Bobotează) şi care prelungesc scenariul mitico-ritual al Centaurilor antichităţii clasice[2].

De asemenea ritualul arhaic al mersului pe cărbuni încinşi integrat în sărbătoarea anastenaria din Tracia[3]; sau, în sfârşit, tot în Tracia, sărbătorile Carnavalului, a căror structură aminteşte pe aceea a “Dionysiilor câmpeneşti” şi Anthesteriilor, celebrate la Atena în mileniul I dinaintea erei noastre (cf. § 123)[4].

Să remarcăm, pe de altă parte, că un anumit număr de teme şi de motive narative atestate în poemele homerice sunt actuale şi astăzi în folclorul balcanic şi românesc[5]. În plus, analizând ceremoniile agrare din Europa Centrală şi de Răsărit, Leopold Schmidt a putut arăta că ele sunt solidare cu un scenariu mitico-ritual dispărut în Grecia încă înainte de Homer[6].

Pentru subiectul nostru e important să prezentăm câteva exemple de sincretism păgâno-creştin, ilustrând deopotrivă atât rezistenţa moştenirii tradiţionale, cât şi procesul de creştinare. Am ales, pentru început, complicatul ritual al celor Douăsprezece Zile, căci el are rădăcini în preistorie.

Deoarece nu îl putem prezenta în întregul său (ceremonii, jocuri, cântece, dansuri, cortegii de măşti animaliere), vom insista asupra cântecelor rituale de Crăciun.

Ele sunt atestate în toată Europa Orientală, până în Polonia. Numele românesc şi slav, colinde, derivă de la calendae Januarii. Timp de secole, autorităţile eclesiastice au încercat să le extirpe, dar fără succes. (În 692, Sinodul din Constantinopol reitera interdicţia în termeni foarte aspri.)

În sfârşit, un anumit număr de colinde au fost “creştinate”, în sensul că au împrumutat personaje şi teme mitologice din creştinismul popular[7].
Ritualul se desfăşoară de obicei începând din ajunul Crăciunului (24 decembrie) până în dimineaţa zilei următoare.

Grupul de şase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale, şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile, ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară.

În seara de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat darabana pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari şi sosirea lor.

Ei cântă prima colindă la fereastră şi, după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările tradiţionale.

Colindătorii aduc sănătate şi bogaţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi cei tineri.

Ritualul colindelor este destul de bogat şi complex. Urările (oratio) şi ospăţul ceremonial constituie elementele cele mai arhaice: ele sunt solidare cu vechile festivităţi legate de Anul Nou[8].

Vătaful, urmat de alţi colindători, rosteşte alocuţiuni (urări) în care laudă nobleţea, dărnicia şi belşugul casei gospodarului. Câteodată, colindătorii înfăţişează un grup de sfinţi (sfântul Ion, sfântul Petru, sfântrul Gheorghe, sfântul Nicolae).

La bulgari, unele colinde au ca temă venirea lui Dumnezeu, însoţit de pruncul Iisus, sau de un grup de sfinţi. În România, colindătorii sunt “oaspeţi buni” trimişi de Dumnezeu ca să aducă noroc şi sănătate[9].

Într-o variantă ucraineană, Dumnezeu însuşi vine să-l trezească pe stăpânul casei şi să-i vestească sosirea colindătorilor. La românii din Transilvania, Dumnezeu coboară din cer pe o scară făcută din ceară, într-un minunat veşmânt împodobit cu stele şi pe care este zugrăvită, de asemenea, şi ceata de colindători[10].

Unele colinde reflectă “creştinismul cosmic”, specific popoarelor sud-est europene. Găsim aici referiri la Facerea Lumii, dar fără legătură cu tradiţia biblică.

Dumnezeu sau Iisus a făcut lumea în trei zile, dar văzând că Pământul era prea mare ca să poată acoperi Cerul, Iisus a aruncat trei inele care s-au făcut îngeri şi aceştia au făcut munţii[11]. Potrivit altor colinde, după ce a făcut Pământul, Dumnezeu a aşezat patru stâlpi de argint ca să-l sprijine[12].

Multe cântece îl reprezintă pe Dumnezeu ca pe un cioban cântând din fluier, cu o mare turmă de oi păstorită de sfântul Petru.

Dar cele mai numeroase şi mai arhaice colinde ne introduc într-un alt univers imaginar. Acţiunea are loc în largul lumii, între vârful cerului şi văile adânci, sau între munţi şi Marea Neagră. Departe, foarte departe, în mijlocul mării, se află un ostrov cu un copac uriaş, împrejurul căruia dansează un grup de tinere fete[13].

Eroii acestor colinde arhaice sunt înfăţişati la modul fabulos: sunt frumoşi şi de neînvins, au zugrăvite pe veşmintele lor soarele şi luna (asemenea lui Dumnezeu în colindele religioase creştine).

Un tânăr vânător înşeuează un cal şi călăreşte în înaltul cerului, până lângă soare. Stăpânul casei şi toţi ai lui sunt mitologizaţi, proiectaţi într-un peisaj paradisiac şi asemuiţi unor crai şi împăraţi. Eroii celor mai frumoase colinde sunt vânători şi păstori, şi acest fapt arată arhaismul colindelor.

La cererea împăratului, tânărul erou luptă cu un leu, îl îmblânzeşte şi îl pune în lanţuri. Cinzeci de călăreţi încearcă să treacă Marea (Neagră), dar unul singur izbuteşte să atingă ostrovul, unde se însoară cu cea mai frumoasă dintre fetele de aici.

Alţi eroi urmăresc fiare sălbatice năzdrăvane şi izbutesc să le învingă.
Scenariile multor colinde amintesc unele ritualuri iniţiatice. S-au putut recunoaşte şi rămăşiţe ale unor rituri de iniţiere a fetelor[14].

În colindele cântate de fete şi femei tinere, precum şi în alte producţii orale, se evocă peripeţiile unei fecioare rătăcite sau însingurate prin locuri pustii, suferinţele legate de metamorfoza ei sexuală şi pericolul unei morţi iminente.

Dar spre deosebire de iniţierile masculine, nici un ritual anume nu ni s-a păstrat. Probele iniţiatice feminine supravieţuiesc doar în universurile imaginare ale colindelor şi altor cântece ceremoniale. Totuşi, aceste producţii orale contribuie, indirect la cunoaşterea spiritualităţii feminine, arhaice.

Note:
[1] Mai ales în Traite d’histoire des religions, cap. VI, VIII şi IX.
[2] Vezi J.-C. Lawson, Modern Greek Folklore and Ancient Greek Religion, pp. 190 – 225. Numele lor derivă de la Kentauroi, ibid., pp. 233 sq. Vezi şi G. Dumezil, Le probleme des Centaures, pp. 165 sq.
[3] Cf. C. A. Romaios, Cultes populaires de la Thrace, pp. 17 – 123.
[4] Ibid., pp. 125 – 200.
[5] Cf. C. Poghirc, "Homere et la ballade populaire roumaine"; M. Eliade, "History of Religions and Popular Cultures", p. 7.
[6] Vezi L. Schmidt, Gestaltheiligkeit im bauerlichen Arbeitsmythos.
[7] Folosim mai ales documente folclorice româneşti, dar, cu variante, acelaşi scenariu se regăseşte în toată Europa Orientală. Vezi M. Eliade, “History of Religions and Popular Cultures”, pp. 11 sq.
[8] Cf. Le mythe de l’eternel retour, pp. 67 sq.
[9] La ucrainieni ei se cheamă “micile slugi ale lui Dumnezeu”.
[10] Cf. Monica Brătulescu, Colinda românească, pp. 61 sq.
[11] Despre acest motiv folcloric, vezi M. Eliade, Le Zalmoxis a Gengis-Khan, pp. 89 sq. [ed. rom., pp. 96, N.T.]
[12] Al. Rosetti, Colindele religioase la români, pp. 68 sq.; Monica Brătulescu, op. cit., p. 48.
[13] În unele variante, Arborele Cosmic este aşezat în mijlocul mării, ori de cealaltă parte a ei.
[14] Adăugăm că, sub îndrumarea unei femei bătrâne, grupul ceremonial (ceata) de fete se întâlneşte periodic şi primeşte instrucţia tradiţională privind sexualitatea, căsătoria, riturile funerare, tainele ierbilor de leac etc.; Monica Brătulescu, “Ceata feminină”, p. 17.

Sursa: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, vol. III, cap. XXXVIII

sursa imaginii aici

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Posted in: istoria romanilor adevarata,obiceiuri romanesti,traditii magice din satele romanesti