* Intre magie si Dumnezeu *
Fortareata de pe muntele Stirbu
E aproape un miracol c-a fost cu putinta sa se inalte o manastire in fabuloasa tara a hutulilor. Mai fusesem prin satele lor risipite pe obcinele bucovinene, printre oamenii aceia stranii si singuratici, ce inca traiesc neclintit dupa randuielile lor batranesti.
Prea putin se stie si azi despre ei. O "natie" aparte. Un soi special de fiinte omenesti. Nici ucraineni, nici bucovineni get-beget, ca restul. Ci mult mai vechi decat toti, zice-se.
Asa cum avea sa-mi marturiseasca noul lor pastor, calugarul Zosima, "niste oameni care nu s-au supus niciodata vreunei stapaniri, nici Bisericii si nici statului, ci au preferat sa stea retrasi pe culmi, ca sa poata trai fara sa fie condusi. Eu nici acum, dupa atatia ani de stat aici, in manastire, printre ei, nu pot sa zic c-am ajuns sa pricep sufletul asta a lor... ".
Dar, mai presus de toate, niste insi ce-si duc viata dupa alte legi ale firii; o lume inchisa, sihastrita, in care descantecele, farmecele si "facaturile" de tot felul sunt la ordinea zilei, o spita veche de oameni ce inca-si folosesc puterile magice mostenite pentru cele mai grozave vraji.
Asta e de fapt rostul manastirii Sfantul Vasile cel Mare, botezata dupa numele celui mai mare desfacator de vraji din istoria crestinismului. De aceea a fost pusa aici: ca sa incerce sa "stopeze" toate aceste apucaturi pagane stravechi, sa tamaduiasca prin rugaciuni vechile practici oculte, ce mai au inca mare putere aici.
O fortareata de turle din lemn, ridicata in mijlocul hutulimii, deasupra celor mai importante sate ale lor: Moldova-Sulita, Argel, Rasca, Demacusa, Breaza, Balca, Nisipitu, Izvoarele Sucevei... Si un duhovnic la fel de puternic, acest parinte Zosima, spre care oamenii incep sa urce incet, incet. Manastirea "Stirbu", dupa muntele pe care e cocotata.
Sau, mai simplu: manastirea hutulilor.
Altarul care s-a mutat singur
Mandra lucrare! Biserica semeata, cu turnul inaltat deasupra unui intreg esafodaj de acoperisuri, supraveghind parca imprejurimile.
Paraclis, foisoare, trapeza incapatoare, o impunatoare turla cu bolta larga, prin care pot intra multimi de credinciosi. Cladire mare de chilii, cu peste 20 de locuri, in care e primit oricine, oricate zile vrea, chiar si cel mai zdrentaros pelerin, cu "masa-casa" si cu toata dragostea.
E, intr-adevar, un miracol ca abia pe la inceputul anilor '90 hutulii au vrut pentru prima data o manastire a lor. Unul Ilarie Cozmeci si-a daruit tot pamantul, un altul, Alexa Bouhar, mester lemnar, a cioplit pe gratis tetrapoadele, usile imparatesti, catapeteasma.
Dupa ceva timp, lumea a inceput sa vina la slujbe. Doar maicile n-au prea rezistat aici, nimeni nu prea pricepe de ce. Cateodata, au fost chiar si zece vietuitoare. Nici una n-a putut sta mai mult de un an.
Un an, maximum. La inceput au fost piedici mari, puse - imi va zice parintele Zosima - tocmai de oamenii banuiti ca "s-ar ocupa" cu treburi legate de vraji. O intamplare absolut nelumeasca: cand au ridicat biserica peste piatra de altar, aceasta "s-a mutat" cu peste jumatate de metru intr-o parte.
Cum s-a putut asa ceva? Doar cu totii vazusera: fusese bine asezata, exact in mijloc. Au trebuit sa sparga intreaga piatra si s-o mute pe locul care-i fusese harazit. Asa a inceput manastirea.
Iar maicile tot veneau si plecau. Fara sa dea nici o explicatie. Se zice ca la mijloc e ceva de alta sorginte, ca nu raman aici decat cele pe care "le ingaduie" Sfantul Vasile cel Mare.
Azi, stareta e chiar fiica parintelui Zosima din viata lumeasca, adusa dintr-o manastire de langa Dragomirna. Singura care a rezistat aproape cinci ani de zile. Asa a randuit Inaltul Pimen, zicand ca-i singura sansa de supravietuire a obstii de aici - prin tata si fiica.
Si bine a hotarat. Sub cei doi, manastirea a inflorit cel mai mult. Lumea a inceput sa-i iubeasca, sa-i sprijine. Tata si fiica - singurii doi calugari in aceasta mare manastire. Ieromonahul ii zice fiicei sale doar "maica stareta" si ingenuncheaza adesea inaintea ei, caci ea are aici un rang mai mare, chiar daca e conducatoarea unei obsti care inca nu exista.
Fiica ii zice lui mereu "blagosloviti, parinte", fiindca e preot, parinte nu doar de sange, ci mai ales duhovnicesc.
Marturisesc amandoi ca n-au mai intrat unul in chilia celuilalt de cel putin trei ani de zile, ca n-au vorbit niciodata de cand sunt aici despre altceva decat despre rosturile manastirii si despre Dumnezeu. Si mai marturisesc ceva amandoi cu amar. Ca mai au nevoie de maici. Dar nu deznadajduiesc.
Incercarile parintelui Zosima
Il gasesc pe parintele Zosima in trapeza, alaturi de trei hutuli spatosi, gospodari apropiati de manastire. Preotul le umple in rastimpuri niste paharute cu tuica, el nu bea.
Asa-i cu hutanii astia: fara un rachiu cat de mic, se dezleaga mai greu la vorba. Ma bucur ca discutia noastra se va petrece cu hutulii de fata, care-mi zic, si ei, ca venirea parintelui Zosima a schimbat viata lumii de aici, tamaduind multi oameni de cele diavolesti si aducandu-i la credinta.
Preotul da din mana, de parca ar vrea sa ii certe: "Ma baiete, ma baiete... Mereu tot va zic: "Eu nu fac nimic!" Nimic! Eu numai ma rog. Atata fac. Ce tot zici dumneata acolo?...". Are 68 de ani, parul negru si des, insa barba alba, stralucitoare ca argintul.
Un pas straniu, saltat cumva, pe varfuri, ca de flacau. Imi marturiseste ca, de fapt, el se simte mult mai batran si slabit decat anii pe care-i are in trup.
Vorbeste de un "duh" al acestor tinuturi, de-o misiune a preotului de-aici, despre care recunoaste ca e mult mai grea decat cea pe care a avut-o inainte, la Putna, intr-o manastire statornica, istorica, bogata in calugari si cu tihna multa.
"Asa o fost si cu maicile care-au tot plecat, aici este o lupta extraordinara. Mai dura decat in alte manastiri, cu ispite mai mari. Nu poti sa stai nici trei-patru zile, daca nu esti tare duhovniceste. Nu poti! Vrajile astea... Hutulii astia...
Eu, ca preot, ma rog. Dar in timp ce ma rog, duhurile acelea vin asupra mea, ma chinuie pe mine. E greu sa va explic. Uitati-va, eu sunt nevoit sa citesc moliftele Sfantului Vasile cel Mare, prin ele s-au tamaduit aici multi oameni demonizati.
Insasi manastirea noastra are hramul asta, menirea asta. De aceea, Biserica-mi ingaduie sa le citesc mai des. Caci oamenii mi-o cer, n-am ce face. Ei vin la mine mai ales cu probleme din astea, cu "legari", cu farmece, astea-i framanta pe ei mai mult chiar decat necazurile in familie sau bolile fizice.
Eu n-as vrea sa le citesc, ca-s rugaciuni puternice si strasnic se-ntorc impotriva mea. Fiindca eu dezleg.
Trebuie sa postesc negru trei zile si trei nopti, eu si tot cine-i in jurul meu, chiar si animalele din grajd postesc negru, cal, vaca, indiferent, pentru ca eu sa pot citi. N-ar trebui sa le citesc. Dar ce sa fac? Of, Doamne, nici nu va dati seama...
Pe-aicea sunt inca niste vrajitori foarte tari, dar nu din aia cum is tigancile care dau in carti, ghioc, sau alte escrocherii "mai moderne". Sunt neamuri lungi de vrajitori, puterea lor le vine din stravechime. Se transmite chiar si prin sange, cumva genetic.
Solomonari, asa le zicea vechilor vrajitori. Si norii pe cer stiau sa ii miste. E adevarat, acum sunt si multi oameni credinciosi, care vin tot mai multi la manastire. Dar mai sunt unii!... Tot ce vrei si ce nu vrei fac.
Leaga cununiile, leaga oaia, iau mana de la vaca, aduc si intorc ploile, tin "baiat" in casa, clocit la subtioara, patruzeci de zile, dintr-un ou de gaina neagra, adica un drac pe care-l tin in casa ca sluga...
Sau daca un om ii hranit cu apa de la mort, ori cu sange de la ciclu femeiesc - va dati seama ce blestematii?! -, ti-l pune-n mancare sau in cafea si zice si-un descantec acolo. Pai dupa asta gata, nu mai stii ce-i cu tine. Astea-s facaturile cele mai tari!
De astea se tem ei ca si le fac unii altora. Nu saracie, nu boala, nu grija zilei de maine. Am vazut oameni care ieri erau normali si azi... gata! Nu mai poti tine drumul drept, esti condus de "cineva", esti constient cumva, dar nu mai esti tu in faptele tale.
Ce sa zic? La ce nu te gandesti, aia pot sa faca hutulii astia. Ca si ce sunt nu se stie prea bine. Ucraineni nu prea sunt, chiar daca astia vor sa-i treaca pe toti de partea lor. Unii zic c-au fost adusi, candva, de Stefan cel Mare, sa populeze padurile de-aici.
Altii ca-s si mai vechi, dintr-un trib scit, sau ramura de goti, cumani, cei mai multi c-ar fi chiar urmasi ai dacilor liberi. Ramasite. Insule in munti. De-aia isi pastreaza casele in paduri, in singuratate, departe de satele romanilor, la asa mari departari unii de altii. Aici, la mine, e liniste. Dar dincolo de gard sunt oamenii si lumea si alte duhuri..."
Cei trei hutuli prezenti la discutii incuviinteaza din cap, fiind gata oricand sa completeze cu alte povesti intamplarile despre vrajitorii din sat. "Daaa, se mai faaac!", exclama aproape la unison, atunci cand ma minunez si-i intreb daca-i posibil sa existe asemenea practici obscure si azi, in ditamai mileniul trei.
Cel numit Petru Voloseniuc imi spune ca unii dintre acesti descantatori inca mai pastreaza in case vechile "carti de spiritualism" ale solomonarilor, mostenite tocmai din vremea imparatului Solomon.
Multe din ele s-au distrus, dar cateva au ramas "si sunt cetite si azi, ori o ramas in creieru' la neamurile astea de vrajitori, din tata-n fiu, soptite la ureche...". Parintele Zosima asculta cu barba sprijinita in palma si ochii inchisi. Marturiseste ca, in ultimii ani, a obosit foarte tare.
Are deja noua ani de cand sta in manastirea asta, care parca au fost cat o viata. O alta viata decat aceea cand il chema Gavril Podarlau si-a fost casatorit si-a avut o familie mare, cu cinci copii, toti credinciosi, si o femeie pe care a iubit-o mult.
Dar parca mereu ii lipsea "ceva", stia el bine ce, dar nu indraznea sa o spuna, pana cand marele parinte Cleopa, care i-a fost prieten apropiat, a zis asa: "Asteapta copiii sa aiba optsprezece ani, sa aiba o directie in viata, apoi poti sa te duci...".
Nevasta-sa, fiindca l-a iubit, l-a lasat sa se duca. Iar un fiu de-al lui, Gheorghita, l-a urmat, s-a preotit si acum slujeste impreuna cu dansul. Pana la urma, ii place aici, nu-i vorba. Sa ai copiii alaturi... Cu deplina binecuvantare de la Inaltul... Si lumea vine!
Acum, in Post, va avea la spovedanie sute si sute de oameni, inainte nu venea aproape nici unul. Un mare castig pentru suflete. Intr-un fel, simte ca acesta e un loc ales, se simte ocrotit intre gardurile inalte, ca de fortareata, ale manastirii.
Dar rugaciunile astea puternice, toate dezlegarile acestea, au pentru el uneori o incarcatura mult prea mare. Marturiseste ca, uneori, simte ca ii vine rau in timpul acestor molifte si masluri, ca niste forte stranii ii patrund in corp, in minte...
Nu stie exact ce-nseamna aceste... "energii". Cum se explica. Poate ca nici nu se explica. Stie insa sigur ca, orice s-ar zice, diavol exista.
"E atat de greu sa schimbi un om" zice visator, parca doar pentru sine. "Un om, unul singur. Sa fie putin altfel decat el stie deja ca este. Eu, unul, nu cred c-am reusit asta vreodata...".
Apoi se intoarce putin, zambind stins, catre fereastra: "Ati vazut ce peisaje frumoase avem noi aici, in Bucovina?...". Sus, pe muntele ala care se vede din fereastra, a murit acum cativa ani ultimul mare vrajitor din hutulime. Unul Voron, asa ii zicea. Bine stiut de toti.
A murit, dar se banuie ca unii nepoti de-ai lui i-ar mai mosteni puterile. Cine poate sti? Oricum, ei sunt inca acolo. Sus, pe muntele neguros din fereastra bisericii.
O predica infricosatoare
Inaltatoare si totusi stranie Liturghie, duminica, pe culmea Stirbului... Cu cei doi preoti, tata si fiu, invesmantati in alb, ca niste imparati, slujind unul langa altul, in fata unei biserici in care sunt aproape numai femei (doar sase-sapte barbati batrani, razletiti pe bancile pronaosului).
Hutance roscovane, slabe, cu baticuri inflorate, fuste incretite si picioarele ca doua bete, tinand prunci in brate sau punandu-i sa ingenuncheze langa ele, toate stiind bine randuiala si cantarile romanesti. La strana canta tot femei din sat, ca maici nu-s de unde.
Iar cei doi preoti arata maiestuos, luminand, parca, in straiele lor albe, aduse din Rusia, amandoua exact la fel, cu siruri de ingeri tesuti pe marginea felonului amplu. Si la chip sunt schimbati fata de cum ii vazusem in zilele de dinainte. Senini, imbujorati, bucurosi.
Slujba nu dureaza prea mult. Dupa ce se termina, privirea parintelui Zosima parca se micsoreaza, dar nu-si pierde din lumina si inflacarare. O stralucire stransa ca-ntre doua dungi ale ochilor, atintind grupul de credinciosi cufundati intr-o tacere deplina, amenintand parca, cu dragoste si asprime totodata, ca ceea ce va urma trebuie ascultat cu luare aminte.
A urmat cea mai lunga predica pe care am auzit-o vreodata, aproape cat intreaga Liturghie, in care nici un cuvintel n-a fost rostit fara rost si har. Oamenii insisi zic ca au nevoie de predici mai lungi.
Ca sa li se explice exact ce-au voie sa faca. Insa o predica destul de aspra, aproape infricosatoare, care adeseori m-a infiorat si pe mine, punandu-ma pe ganduri. S-a vorbit despre Postul Sfintei Marii. Despre clevetire. Dezastrul urias care inseamna barfa, vorbirea de rau a aproapelui.
Despre cei ce se jura la preot ca nu mai beau "decat un pahar". S-au enumerat, cu glas tunator, cam treizeci de pacate puternice ale omului de azi si pedepsele socotite in ani si zeci de ani de oprire de la impartasanie.
Despre pacatul urias al facerii de descantece, al credintei in superstitii, vise, premonitii sau fatalitati. Hutulii ascultau ca hipnotizati, cu toate simturile incordate si ochii pironiti spre altar.
Da, asa le place lor sa le vorbesti, avea sa-mi confirme parintele Zosima. Practic, concret. In termeni de juraminte dure, de fapta si pedeapsa. Doar asa-i poti urni sa se schimbe nitel. Pentru ca asa sunt si ei. Directi, razboinici, neinduplecati. Asa au fost dintotdeauna.
Usi pe morminte
Iar partea cea mai asteptata, la final, e slujba de dezlegare. Mai importanta pentru ei chiar si decat Liturghia.
La usa aparusera si alti credinciosi, intre care si mai multi barbati tineri, sositi, cred, special mai tarziu, pentru acest moment. La chemarea parintelui, se inghesuie cu totii la picioarele sale, formand o spinare uriasa, compacta, alcatuita din multe alte spinari, stranse zdravan una intr-alta.
Nu se mai vede nici un cap, doar spinari nemiscate. Preotul spune cateva rugaciuni preliminare, apoi ridica bratele amandoua. Jos, credinciosii stiu ce va urma si asteapta infierbantati. Urmeaza un ritual cum n-am mai vazut nicicand: parintele incepe, efectiv, sa se dezbrace.
Isi da jos straiele cele albe. Isi descheie pe rand, meticulos, manecutele stralucitoare si le arunca intre oameni. Apoi felonul cu ingeri, azvarlindu-l larg peste oamenii din spate. Si stiharul imens, de dedesubt, pe care-l asterne dintr-o parte in alta peste toti crestinii din apropiere.
Toate hainele, oferite oamenilor. Braul cel lat. Betelnita, un romb de matase atarnat la brau, semn al rangului sau de protosinghel. Toate, aruncate spre oameni.
Ramane asa cum l-am vazut ieri - in rasa neagra, saracacioasa. Mai slab, mai scund parca, mai fara fala. Dar mai puternic poate decat oricand. Asta e ultima imagine a mea cu parintele Zosima: un calugar imbracand cu hainele sale albe, de imparat, o multime de oameni ingenuncheati la picioarele sale.
Toti se tin de cate-un colt al vesmintelor sale. Abia acum dezlegarea poate sa inceapa.
***
Putin deasupra manastirii, chiar pe varful Stirbului, e cimitirul cel vechi al hutulilor din Sulita. Mortii lor cei batrani. Cruci tare bizare, cioplite cu balauri, serpi, pasari, sori cu chip omenesc.
Cruci care au batute-n bratele lor de piatra potcoavele ruginite ale cailor pe care i-au calarit mortii aceia. Potcoavele lor puse, de pe copite, pe cruci. Vestitii cai hutuli, fala acelor haiduci solomonari, traitori in sihastrii. Calul pentru ei a fost totul. Nedespartiti nici in moarte: calul hutul, omul hutul...
Multi au fost ingropati in cimitir cu tocul usii de la casele lor batranesti pus deasupra lor. Chiar asa. Dupa un vechi obicei: urmasii au scos din tatani chenarele de lemn ale usilor de la intrarea in casa, le-au dus in cimitir si le-au pus deasupra mormantului, inconjurand cu ele trupul celui inmormantat.
In acest chenar al trupului sunt flori mereu proaspete. Ca o usa spre lumea de dincolo. Sau poate chiar inapoi, spre cea de aici. Pentru ca stramosul sa mai poata iesi pe usa casei sale uneori, printre flori, si sa vada cerul. Asa, ca un om liber.
OARBA
Evdochia
Multi dintre cei ce urca, cu necazuri, inspre manastirea Moldova Sulita, trec mai intai pe la "Oarba". O batrana hutula, ce sta intr-o casuta la drum, chiar la poalele muntelui Stirbu. Cumva, o a doua autoritate a comunitatii, a doua "putere buna", pozitiva, pe langa cea a duhovnicului Zosima. Numele ei e Evdochia.
Despre ea mi-a vorbit prima data o vecina, Odohia Cobilita - femeie uscativa, cu chip salbatic, ce statea la poarta si privea parca in gol, inspre munti, cu ochii sai cenusii si aproape opaci, ca doua pietricele ude. E legatura lui Dumnezeu pe pamant, o femeie inteleapta care stie tot ce i-e scris omului sa traiasca pana in ultima lui suflare.
Zicea ca la Oarba veneau "continuu" masini de peste tot, de la Breaza, de la Izvoare, Brodina, Nisipitu, dar si de mai departe, din Suceava, Iasi sau Galati, veneau fiindca, spune vecina: "Are puteri mari, de rugaciune, da' niste puteri "olecuta altfel" decat cum ar fi la preot, la biserica.
Parintele Zosima are puterea lui, ea o are pe-a ei". O alta vecina, Stasiuc Vasilena, care pentru a vorbi cu mine s-a coborat de pe-o capita uriasa, imi spune ca Oarba "stie lumea" asa, cu ochii inchisi.
Ea insasi a vazut-o de-atatea ori mergand singura la biserica "pe stil vechi", si intorcandu-se tot singura, cam trei kilometri pe jos, recunoscand trecatorii de la departare, dupa "ceva", cine stie ce semne stiute numai de ea. "Da, avea puteri mari, da acuma ii bolnava, saraca... Nu mai primeste, nu mai poate. I-o intrat apa-n corp si o trebuit sa se faca grasa...
Nu mai poate nici merge, sta acolo, sangura-n casuta ei. Na... ce sa faci? Daca i-o intrat apa-n corp...". Multe femei din Sulita sunt convinse ca aceasta "intrare a apei" in corpul Oarbei i s-a tras tot de la farmece, ca apa "i-a trimis-o" cineva din sat, in corpul ei.
Mai toate aceste batrane hutance au un fel aparte de a sta la poza: isi lasa visatoare capul pe spate si privesc undeva peste tine, in sus, usor intr-o parte. Uitandu-se, parca, la un punct fix din vazduh. De parca chiar din cer le-ar fotografia cineva.
Cel de-al doilea vaz
Pana la urma, la Oarba ma conduce o sora de-a ei, Vasilena, ca sa ma bage in casuta straveche si sa-mi traduca, caci batrana nu stie decat limba veche, hutuleasca (grai vechi, pe care nu-l pricep nici romanii, dar nici ucrainenii), si de ceva timp sta mai mult singura, izolata de oameni, caci, intr-adevar, e bolnava, foarte bolnava, s-ar putea sa moara curand, in cateva zile, saptamani sau luni, poate.
Sora ei e mult mai tanara, abia a implinit 62 de ani. Imi zice ca pana acum un an-doi, Oarba refuza orice ajutor din partea rudelor sale. Singura facea curatenie, matura, stergea praful, isi cunostea casa parinteasca pana-n ultimul ungher, obiect cu obiect.
Isi facea singura focul si mancarea - cartofi, mamaliga, chiar si sarmale reusea sa faca. Plivea gradina de-a busilea, pipaind pamantul si ierburile, iar curtea ei era mereu plina de flori. Pana acum, recent, cand s-a imbolnavit. La 77 de ani, pentru prima data in viata.
Cand au dus-o la spital, a fost prima zi in care si-a parasit satul si casa stramosilor. Nu i-a fost urat niciodata, nu s-a simtit nicicand singura, in intunericul ei. Fiindca l-a avut mereu inaintea ochilor pe Dumnezeu.
Batrana plutitoare
Intr-adevar, in casa Evdochiei e curatenie, miroase parca a brad, nicidecum a batranete ori boala. Covoare inflorate intinse pe pereti, multe icoane vechi, sub stergare... Apare din penumbra, mare si foarte lenta, inaintand leganat prin incapere.
Fusta lunga, ce mangaie pamantul si-i ascunde picioarele, creeaza senzatia ca pluteste incet. Intr-adevar, se vede limpede ca femeia aceasta nu s-a ingrasat, ci parca "s-a marit" deodata, pe toate partile, pana la ultima incheietura a degetelor - un trup prea mare, pe un schelet femeiesc mult prea mic.
Sa fie de la farmece? Nimeni nu poate sti. Cu cateva saptamani inainte de a i se intampla, a fost o femeie slabuta, chiar delicata. Nici medicii nu au putut sa-i dea de capat bolii ei. Sora imi zice ca are niste dureri cumplite, continue - putini oameni le-ar putea suporta, si nici un leac nu isi mai face efectul.
Fiecare pas e pentru ea un chin. Doctorii i-au zis de mult ca s-ar putea sa moara. Nu mai poate. Ma uit mai atent pe sub baticul ce-i acopera fruntea: dincolo de faptul ca e schimonosita de dureri, batrana are niste trasaturi foarte frumoase. Chip neted, alb, acum inseninat, fiindca a primit oaspeti. Doar putin inrosit pe sub ochi. Ca o fecioara care tocmai a plans.
Intreb de ce o cautau oamenii, ce puteri deosebite are ea, de veneau cu masinile aici, de la asa o departare. Sora Vasilena se apleaca la urechea ei si ii spune, iar batrana raspunde cu un glas nefiresc de puternic, rastit aproape.
"Zace ca ea nu stie de ce vin. Poate fiindca ii o fimeie curata. O orbit de micuta copchila si-i fecioara, n-o atins-o barbat. Ca o pustnica o trait ea. N-o facut scoala, n-o fost niciodata la joc. N-o avut cand sa vada cu ochii rautatile oamenilor... Curatenia ii da putere la om".
Oarba lasa capul in pamant, apoi il ridica incet. Vorbeste iarasi, tare. Chiar daca nu pricep nimic din graiul ei, ma uluieste discrepanta intre tonul asta rastit, repezit, si lucrurile atat de frumoase si profunde pe care le spune, de fapt, aceasta femeie simpla.
"Zace ca daca ea o fost curata, atuncea si rugaciunea ei n-are cum sa nu fie o tara mai curata ca la altii. O fimeie curata, care n-o stat intre oameni, care nu i-o vazut niciodata si n-o trait intre pacatele lor, fimeia 'ceea poate sa vada mai limpede decat altii lumea si omu'. Si pacatele dintr-un om. Ea n-o facut nimica altceva, tata viata. O stat aicea si s-o rugat la Dumnezeu."
Cu talpile goale
Dintre toate cuvintele Oarbei, rostite pe tonul acela aspru, ca de judecata de apoi, doar unul singur e spus in romaneste: "Dumnezeu". Spus clar, fara nici o greseala.
La un moment dat, incepe sa il foloseasca foarte des, ba-n hutula, ba in romaneste, caci nu mai stie sau nu mai vrea sa raspunda la intrebarile mele destul de conventionale si de lumesti. Atata zice: ca ea doar se lasa in voia lui Dumnezeu. Ca multumeste lui Dumnezeu pentru tot. Ca se roaga la El.
Ca-i multumita de viata ei, asa cum a fost. Ca-L are pe Dumnezeu in fiecare zi si nu se simte singura. Aceasta femeie pastreaza in minte, cuvant cu cuvant, o multime de rugaciuni si pasaje foarte lungi din Noul Testament. Le-a invatat in limba aceea veche, hutula, poate ca mergand la biserica, poate tot auzindu-le pe la unii oameni.
I-au intrat asa... in suflet. Si nu-si da seama cum s-a ajuns ca toti oamenii aceia sa o caute atatea zeci de ani la rand. Sa vina acasa la ea, de atat de departe. Ea doar i-a primit, i-a ascultat, i-a "vazut" cum sunt si s-a rugat pentru ei. Pentru neintelegeri in familie, certuri intre vecini, probleme cu copiii, ca vreunul nu putea sa se casatoreasca...
Iar rugaciunile ei le-au implinit asteptarile. Asa a vrut Dumnezeu. A ales-o pe ea, sa le fie de ajutor. O femeie curata, fecioara pana la adanci batraneti. "Dar farmece?", o intreb. "Dezlegari de farmece a facut?".
Da din cap si intinde mainile inainte, de parca s-ar apara de un rau. Ma uit la ochii ei inchisi care ma privesc parca, clipind marunt, undeva, dedesubtul pleoapelor, in intunecimea unei lumi tainice, in timp ce sora ei traduce. "Nu, Evdochia s-a tinut departe de ouale de drac, clocite la subsuoara."
Abia acum, la sfarsit, observ ca Evdochia este desculta. I se vad picioarele albe, iesind de sub o cuta a rochiei lungi, pana la pamant. Imi zice ca ea asa a umblat, vara-iarna, zi de zi, inca de cand a fost copila. Da, si iernile, prin zapezi. Mereu. Asa-si dadea seama cand trebuie sa faca curatenie prin casa - "sa nu aiba ceva sub talpi".
Daca simtea ceva, incepea sa mature. Covoare n-a avut niciodata, nu i-au placut. Doar lemnul gol al podelelor. A vrut mereu ca podelele casei sale sa fie curate si odaile aerisite. Sa se simta in casa aerul de munte si mirosul padurii.
"Zace ca, inca de micuta copchila, i-o placut sa samta pamantu' sub talpile ei", talmaceste mai departe sora Vasilena. "
Asta cauta ea cu picioarele - pamantu' gol, ravan. Si iarba. Sa marga prin iarba, cu picioarele goale. Zace ca asa stie ea lumea - prin pamant. Sa samta tot pamantu' direct sub picioarele ei..."
Evdochia a obosit. O doare intreg trupul. Se vede asta limpede, pe chipul ei tot mai chinuit. Inainte de a apasa pe clanta, sa ies, Oarba imi face semn sa ma apropii putin.
Intinde mainile si inteleg ca ma-ndeamna sa vin mai aproape. Imi ia capul in amandoua palmele si simt degetele ei albe, reci si foarte moi, cum imi ating incet fruntea, ochii, barbia... Doar cateva secunde.
De parca ar fi vrut sa verifice ceva, sa se convinga de un lucru pe care il stia dinainte. Apoi, zice cateva vorbe, de data asta incet, cu glas stins, boscorodind parca un descantec. Ma intorc spre sora ei, care ma asteapta in prag. Sunt curios sa stiu ce a spus. Imi zice ca Oarba a spus doar atat: "Mergi cu Dumnezeu. Sa ai grija de tine, mai baiete...".
Fotografiile autorului
Fortareata de pe muntele Stirbu
E aproape un miracol c-a fost cu putinta sa se inalte o manastire in fabuloasa tara a hutulilor. Mai fusesem prin satele lor risipite pe obcinele bucovinene, printre oamenii aceia stranii si singuratici, ce inca traiesc neclintit dupa randuielile lor batranesti.
Prea putin se stie si azi despre ei. O "natie" aparte. Un soi special de fiinte omenesti. Nici ucraineni, nici bucovineni get-beget, ca restul. Ci mult mai vechi decat toti, zice-se.
Asa cum avea sa-mi marturiseasca noul lor pastor, calugarul Zosima, "niste oameni care nu s-au supus niciodata vreunei stapaniri, nici Bisericii si nici statului, ci au preferat sa stea retrasi pe culmi, ca sa poata trai fara sa fie condusi. Eu nici acum, dupa atatia ani de stat aici, in manastire, printre ei, nu pot sa zic c-am ajuns sa pricep sufletul asta a lor... ".
Dar, mai presus de toate, niste insi ce-si duc viata dupa alte legi ale firii; o lume inchisa, sihastrita, in care descantecele, farmecele si "facaturile" de tot felul sunt la ordinea zilei, o spita veche de oameni ce inca-si folosesc puterile magice mostenite pentru cele mai grozave vraji.
Asta e de fapt rostul manastirii Sfantul Vasile cel Mare, botezata dupa numele celui mai mare desfacator de vraji din istoria crestinismului. De aceea a fost pusa aici: ca sa incerce sa "stopeze" toate aceste apucaturi pagane stravechi, sa tamaduiasca prin rugaciuni vechile practici oculte, ce mai au inca mare putere aici.
O fortareata de turle din lemn, ridicata in mijlocul hutulimii, deasupra celor mai importante sate ale lor: Moldova-Sulita, Argel, Rasca, Demacusa, Breaza, Balca, Nisipitu, Izvoarele Sucevei... Si un duhovnic la fel de puternic, acest parinte Zosima, spre care oamenii incep sa urce incet, incet. Manastirea "Stirbu", dupa muntele pe care e cocotata.
Sau, mai simplu: manastirea hutulilor.
Altarul care s-a mutat singur
Mandra lucrare! Biserica semeata, cu turnul inaltat deasupra unui intreg esafodaj de acoperisuri, supraveghind parca imprejurimile.
Un martir: parintele Zosima
�
E, intr-adevar, un miracol ca abia pe la inceputul anilor '90 hutulii au vrut pentru prima data o manastire a lor. Unul Ilarie Cozmeci si-a daruit tot pamantul, un altul, Alexa Bouhar, mester lemnar, a cioplit pe gratis tetrapoadele, usile imparatesti, catapeteasma.
Dupa ceva timp, lumea a inceput sa vina la slujbe. Doar maicile n-au prea rezistat aici, nimeni nu prea pricepe de ce. Cateodata, au fost chiar si zece vietuitoare. Nici una n-a putut sta mai mult de un an.
Un an, maximum. La inceput au fost piedici mari, puse - imi va zice parintele Zosima - tocmai de oamenii banuiti ca "s-ar ocupa" cu treburi legate de vraji. O intamplare absolut nelumeasca: cand au ridicat biserica peste piatra de altar, aceasta "s-a mutat" cu peste jumatate de metru intr-o parte.
Cum s-a putut asa ceva? Doar cu totii vazusera: fusese bine asezata, exact in mijloc. Au trebuit sa sparga intreaga piatra si s-o mute pe locul care-i fusese harazit. Asa a inceput manastirea.
Iar maicile tot veneau si plecau. Fara sa dea nici o explicatie. Se zice ca la mijloc e ceva de alta sorginte, ca nu raman aici decat cele pe care "le ingaduie" Sfantul Vasile cel Mare.
Fereastra prin care se vad vrajitori
�
Azi, stareta e chiar fiica parintelui Zosima din viata lumeasca, adusa dintr-o manastire de langa Dragomirna. Singura care a rezistat aproape cinci ani de zile. Asa a randuit Inaltul Pimen, zicand ca-i singura sansa de supravietuire a obstii de aici - prin tata si fiica.
Si bine a hotarat. Sub cei doi, manastirea a inflorit cel mai mult. Lumea a inceput sa-i iubeasca, sa-i sprijine. Tata si fiica - singurii doi calugari in aceasta mare manastire. Ieromonahul ii zice fiicei sale doar "maica stareta" si ingenuncheaza adesea inaintea ei, caci ea are aici un rang mai mare, chiar daca e conducatoarea unei obsti care inca nu exista.
Fiica ii zice lui mereu "blagosloviti, parinte", fiindca e preot, parinte nu doar de sange, ci mai ales duhovnicesc.
Marturisesc amandoi ca n-au mai intrat unul in chilia celuilalt de cel putin trei ani de zile, ca n-au vorbit niciodata de cand sunt aici despre altceva decat despre rosturile manastirii si despre Dumnezeu. Si mai marturisesc ceva amandoi cu amar. Ca mai au nevoie de maici. Dar nu deznadajduiesc.
Incercarile parintelui Zosima
Il gasesc pe parintele Zosima in trapeza, alaturi de trei hutuli spatosi, gospodari apropiati de manastire. Preotul le umple in rastimpuri niste paharute cu tuica, el nu bea.
Distinctia si eleganta unei manastiri din lemn
�
Preotul da din mana, de parca ar vrea sa ii certe: "Ma baiete, ma baiete... Mereu tot va zic: "Eu nu fac nimic!" Nimic! Eu numai ma rog. Atata fac. Ce tot zici dumneata acolo?...". Are 68 de ani, parul negru si des, insa barba alba, stralucitoare ca argintul.
Un pas straniu, saltat cumva, pe varfuri, ca de flacau. Imi marturiseste ca, de fapt, el se simte mult mai batran si slabit decat anii pe care-i are in trup.
Vorbeste de un "duh" al acestor tinuturi, de-o misiune a preotului de-aici, despre care recunoaste ca e mult mai grea decat cea pe care a avut-o inainte, la Putna, intr-o manastire statornica, istorica, bogata in calugari si cu tihna multa.
"Asa o fost si cu maicile care-au tot plecat, aici este o lupta extraordinara. Mai dura decat in alte manastiri, cu ispite mai mari. Nu poti sa stai nici trei-patru zile, daca nu esti tare duhovniceste. Nu poti! Vrajile astea... Hutulii astia...
Eu, ca preot, ma rog. Dar in timp ce ma rog, duhurile acelea vin asupra mea, ma chinuie pe mine. E greu sa va explic. Uitati-va, eu sunt nevoit sa citesc moliftele Sfantului Vasile cel Mare, prin ele s-au tamaduit aici multi oameni demonizati.
Insasi manastirea noastra are hramul asta, menirea asta. De aceea, Biserica-mi ingaduie sa le citesc mai des. Caci oamenii mi-o cer, n-am ce face. Ei vin la mine mai ales cu probleme din astea, cu "legari", cu farmece, astea-i framanta pe ei mai mult chiar decat necazurile in familie sau bolile fizice.
Eu n-as vrea sa le citesc, ca-s rugaciuni puternice si strasnic se-ntorc impotriva mea. Fiindca eu dezleg.
Raiul de pe Obcinele Bucovinei
�
Pe-aicea sunt inca niste vrajitori foarte tari, dar nu din aia cum is tigancile care dau in carti, ghioc, sau alte escrocherii "mai moderne". Sunt neamuri lungi de vrajitori, puterea lor le vine din stravechime. Se transmite chiar si prin sange, cumva genetic.
Solomonari, asa le zicea vechilor vrajitori. Si norii pe cer stiau sa ii miste. E adevarat, acum sunt si multi oameni credinciosi, care vin tot mai multi la manastire. Dar mai sunt unii!... Tot ce vrei si ce nu vrei fac.
Leaga cununiile, leaga oaia, iau mana de la vaca, aduc si intorc ploile, tin "baiat" in casa, clocit la subtioara, patruzeci de zile, dintr-un ou de gaina neagra, adica un drac pe care-l tin in casa ca sluga...
Sau daca un om ii hranit cu apa de la mort, ori cu sange de la ciclu femeiesc - va dati seama ce blestematii?! -, ti-l pune-n mancare sau in cafea si zice si-un descantec acolo. Pai dupa asta gata, nu mai stii ce-i cu tine. Astea-s facaturile cele mai tari!
De astea se tem ei ca si le fac unii altora. Nu saracie, nu boala, nu grija zilei de maine. Am vazut oameni care ieri erau normali si azi... gata! Nu mai poti tine drumul drept, esti condus de "cineva", esti constient cumva, dar nu mai esti tu in faptele tale.
Ce sa zic? La ce nu te gandesti, aia pot sa faca hutulii astia. Ca si ce sunt nu se stie prea bine. Ucraineni nu prea sunt, chiar daca astia vor sa-i treaca pe toti de partea lor. Unii zic c-au fost adusi, candva, de Stefan cel Mare, sa populeze padurile de-aici.
Altii ca-s si mai vechi, dintr-un trib scit, sau ramura de goti, cumani, cei mai multi c-ar fi chiar urmasi ai dacilor liberi. Ramasite. Insule in munti. De-aia isi pastreaza casele in paduri, in singuratate, departe de satele romanilor, la asa mari departari unii de altii. Aici, la mine, e liniste. Dar dincolo de gard sunt oamenii si lumea si alte duhuri..."
Cei trei hutuli prezenti la discutii incuviinteaza din cap, fiind gata oricand sa completeze cu alte povesti intamplarile despre vrajitorii din sat. "Daaa, se mai faaac!", exclama aproape la unison, atunci cand ma minunez si-i intreb daca-i posibil sa existe asemenea practici obscure si azi, in ditamai mileniul trei.
Cel numit Petru Voloseniuc imi spune ca unii dintre acesti descantatori inca mai pastreaza in case vechile "carti de spiritualism" ale solomonarilor, mostenite tocmai din vremea imparatului Solomon.
Multe din ele s-au distrus, dar cateva au ramas "si sunt cetite si azi, ori o ramas in creieru' la neamurile astea de vrajitori, din tata-n fiu, soptite la ureche...". Parintele Zosima asculta cu barba sprijinita in palma si ochii inchisi. Marturiseste ca, in ultimii ani, a obosit foarte tare.
Potcoave pe cruci
�
Dar parca mereu ii lipsea "ceva", stia el bine ce, dar nu indraznea sa o spuna, pana cand marele parinte Cleopa, care i-a fost prieten apropiat, a zis asa: "Asteapta copiii sa aiba optsprezece ani, sa aiba o directie in viata, apoi poti sa te duci...".
Nevasta-sa, fiindca l-a iubit, l-a lasat sa se duca. Iar un fiu de-al lui, Gheorghita, l-a urmat, s-a preotit si acum slujeste impreuna cu dansul. Pana la urma, ii place aici, nu-i vorba. Sa ai copiii alaturi... Cu deplina binecuvantare de la Inaltul... Si lumea vine!
Acum, in Post, va avea la spovedanie sute si sute de oameni, inainte nu venea aproape nici unul. Un mare castig pentru suflete. Intr-un fel, simte ca acesta e un loc ales, se simte ocrotit intre gardurile inalte, ca de fortareata, ale manastirii.
Dar rugaciunile astea puternice, toate dezlegarile acestea, au pentru el uneori o incarcatura mult prea mare. Marturiseste ca, uneori, simte ca ii vine rau in timpul acestor molifte si masluri, ca niste forte stranii ii patrund in corp, in minte...
Nu stie exact ce-nseamna aceste... "energii". Cum se explica. Poate ca nici nu se explica. Stie insa sigur ca, orice s-ar zice, diavol exista.
"E atat de greu sa schimbi un om" zice visator, parca doar pentru sine. "Un om, unul singur. Sa fie putin altfel decat el stie deja ca este. Eu, unul, nu cred c-am reusit asta vreodata...".
Apoi se intoarce putin, zambind stins, catre fereastra: "Ati vazut ce peisaje frumoase avem noi aici, in Bucovina?...". Sus, pe muntele ala care se vede din fereastra, a murit acum cativa ani ultimul mare vrajitor din hutulime. Unul Voron, asa ii zicea. Bine stiut de toti.
A murit, dar se banuie ca unii nepoti de-ai lui i-ar mai mosteni puterile. Cine poate sti? Oricum, ei sunt inca acolo. Sus, pe muntele neguros din fereastra bisericii.
O predica infricosatoare
Inaltatoare si totusi stranie Liturghie, duminica, pe culmea Stirbului... Cu cei doi preoti, tata si fiu, invesmantati in alb, ca niste imparati, slujind unul langa altul, in fata unei biserici in care sunt aproape numai femei (doar sase-sapte barbati batrani, razletiti pe bancile pronaosului).
Hutance roscovane, slabe, cu baticuri inflorate, fuste incretite si picioarele ca doua bete, tinand prunci in brate sau punandu-i sa ingenuncheze langa ele, toate stiind bine randuiala si cantarile romanesti. La strana canta tot femei din sat, ca maici nu-s de unde.
Cruce de piatra, cu insemne stravechi
�
Slujba nu dureaza prea mult. Dupa ce se termina, privirea parintelui Zosima parca se micsoreaza, dar nu-si pierde din lumina si inflacarare. O stralucire stransa ca-ntre doua dungi ale ochilor, atintind grupul de credinciosi cufundati intr-o tacere deplina, amenintand parca, cu dragoste si asprime totodata, ca ceea ce va urma trebuie ascultat cu luare aminte.
A urmat cea mai lunga predica pe care am auzit-o vreodata, aproape cat intreaga Liturghie, in care nici un cuvintel n-a fost rostit fara rost si har. Oamenii insisi zic ca au nevoie de predici mai lungi.
Ca sa li se explice exact ce-au voie sa faca. Insa o predica destul de aspra, aproape infricosatoare, care adeseori m-a infiorat si pe mine, punandu-ma pe ganduri. S-a vorbit despre Postul Sfintei Marii. Despre clevetire. Dezastrul urias care inseamna barfa, vorbirea de rau a aproapelui.
Despre cei ce se jura la preot ca nu mai beau "decat un pahar". S-au enumerat, cu glas tunator, cam treizeci de pacate puternice ale omului de azi si pedepsele socotite in ani si zeci de ani de oprire de la impartasanie.
Despre pacatul urias al facerii de descantece, al credintei in superstitii, vise, premonitii sau fatalitati. Hutulii ascultau ca hipnotizati, cu toate simturile incordate si ochii pironiti spre altar.
Da, asa le place lor sa le vorbesti, avea sa-mi confirme parintele Zosima. Practic, concret. In termeni de juraminte dure, de fapta si pedeapsa. Doar asa-i poti urni sa se schimbe nitel. Pentru ca asa sunt si ei. Directi, razboinici, neinduplecati. Asa au fost dintotdeauna.
Usi pe morminte
Iar partea cea mai asteptata, la final, e slujba de dezlegare. Mai importanta pentru ei chiar si decat Liturghia.
La usa aparusera si alti credinciosi, intre care si mai multi barbati tineri, sositi, cred, special mai tarziu, pentru acest moment. La chemarea parintelui, se inghesuie cu totii la picioarele sale, formand o spinare uriasa, compacta, alcatuita din multe alte spinari, stranse zdravan una intr-alta.
Mormantul din usa casei
�
Isi da jos straiele cele albe. Isi descheie pe rand, meticulos, manecutele stralucitoare si le arunca intre oameni. Apoi felonul cu ingeri, azvarlindu-l larg peste oamenii din spate. Si stiharul imens, de dedesubt, pe care-l asterne dintr-o parte in alta peste toti crestinii din apropiere.
Toate hainele, oferite oamenilor. Braul cel lat. Betelnita, un romb de matase atarnat la brau, semn al rangului sau de protosinghel. Toate, aruncate spre oameni.
Ramane asa cum l-am vazut ieri - in rasa neagra, saracacioasa. Mai slab, mai scund parca, mai fara fala. Dar mai puternic poate decat oricand. Asta e ultima imagine a mea cu parintele Zosima: un calugar imbracand cu hainele sale albe, de imparat, o multime de oameni ingenuncheati la picioarele sale.
Toti se tin de cate-un colt al vesmintelor sale. Abia acum dezlegarea poate sa inceapa.
***
�
Putin deasupra manastirii, chiar pe varful Stirbului, e cimitirul cel vechi al hutulilor din Sulita. Mortii lor cei batrani. Cruci tare bizare, cioplite cu balauri, serpi, pasari, sori cu chip omenesc.
Cruci care au batute-n bratele lor de piatra potcoavele ruginite ale cailor pe care i-au calarit mortii aceia. Potcoavele lor puse, de pe copite, pe cruci. Vestitii cai hutuli, fala acelor haiduci solomonari, traitori in sihastrii. Calul pentru ei a fost totul. Nedespartiti nici in moarte: calul hutul, omul hutul...
Multi au fost ingropati in cimitir cu tocul usii de la casele lor batranesti pus deasupra lor. Chiar asa. Dupa un vechi obicei: urmasii au scos din tatani chenarele de lemn ale usilor de la intrarea in casa, le-au dus in cimitir si le-au pus deasupra mormantului, inconjurand cu ele trupul celui inmormantat.
In acest chenar al trupului sunt flori mereu proaspete. Ca o usa spre lumea de dincolo. Sau poate chiar inapoi, spre cea de aici. Pentru ca stramosul sa mai poata iesi pe usa casei sale uneori, printre flori, si sa vada cerul. Asa, ca un om liber.
OARBA
Evdochia
Multi dintre cei ce urca, cu necazuri, inspre manastirea Moldova Sulita, trec mai intai pe la "Oarba". O batrana hutula, ce sta intr-o casuta la drum, chiar la poalele muntelui Stirbu. Cumva, o a doua autoritate a comunitatii, a doua "putere buna", pozitiva, pe langa cea a duhovnicului Zosima. Numele ei e Evdochia.
Peisaj la Moldova-Sulita
�
Zicea ca la Oarba veneau "continuu" masini de peste tot, de la Breaza, de la Izvoare, Brodina, Nisipitu, dar si de mai departe, din Suceava, Iasi sau Galati, veneau fiindca, spune vecina: "Are puteri mari, de rugaciune, da' niste puteri "olecuta altfel" decat cum ar fi la preot, la biserica.
Parintele Zosima are puterea lui, ea o are pe-a ei". O alta vecina, Stasiuc Vasilena, care pentru a vorbi cu mine s-a coborat de pe-o capita uriasa, imi spune ca Oarba "stie lumea" asa, cu ochii inchisi.
Condusa de sora ei
�
Nu mai poate nici merge, sta acolo, sangura-n casuta ei. Na... ce sa faci? Daca i-o intrat apa-n corp...". Multe femei din Sulita sunt convinse ca aceasta "intrare a apei" in corpul Oarbei i s-a tras tot de la farmece, ca apa "i-a trimis-o" cineva din sat, in corpul ei.
Mai toate aceste batrane hutance au un fel aparte de a sta la poza: isi lasa visatoare capul pe spate si privesc undeva peste tine, in sus, usor intr-o parte. Uitandu-se, parca, la un punct fix din vazduh. De parca chiar din cer le-ar fotografia cineva.
Cel de-al doilea vaz
Pana la urma, la Oarba ma conduce o sora de-a ei, Vasilena, ca sa ma bage in casuta straveche si sa-mi traduca, caci batrana nu stie decat limba veche, hutuleasca (grai vechi, pe care nu-l pricep nici romanii, dar nici ucrainenii), si de ceva timp sta mai mult singura, izolata de oameni, caci, intr-adevar, e bolnava, foarte bolnava, s-ar putea sa moara curand, in cateva zile, saptamani sau luni, poate.
Evdochia
�
Isi facea singura focul si mancarea - cartofi, mamaliga, chiar si sarmale reusea sa faca. Plivea gradina de-a busilea, pipaind pamantul si ierburile, iar curtea ei era mereu plina de flori. Pana acum, recent, cand s-a imbolnavit. La 77 de ani, pentru prima data in viata.
Cand au dus-o la spital, a fost prima zi in care si-a parasit satul si casa stramosilor. Nu i-a fost urat niciodata, nu s-a simtit nicicand singura, in intunericul ei. Fiindca l-a avut mereu inaintea ochilor pe Dumnezeu.
Batrana plutitoare
Intr-adevar, in casa Evdochiei e curatenie, miroase parca a brad, nicidecum a batranete ori boala. Covoare inflorate intinse pe pereti, multe icoane vechi, sub stergare... Apare din penumbra, mare si foarte lenta, inaintand leganat prin incapere.
Stasiuc Vasilena
�
Sa fie de la farmece? Nimeni nu poate sti. Cu cateva saptamani inainte de a i se intampla, a fost o femeie slabuta, chiar delicata. Nici medicii nu au putut sa-i dea de capat bolii ei. Sora imi zice ca are niste dureri cumplite, continue - putini oameni le-ar putea suporta, si nici un leac nu isi mai face efectul.
Fiecare pas e pentru ea un chin. Doctorii i-au zis de mult ca s-ar putea sa moara. Nu mai poate. Ma uit mai atent pe sub baticul ce-i acopera fruntea: dincolo de faptul ca e schimonosita de dureri, batrana are niste trasaturi foarte frumoase. Chip neted, alb, acum inseninat, fiindca a primit oaspeti. Doar putin inrosit pe sub ochi. Ca o fecioara care tocmai a plans.
Intreb de ce o cautau oamenii, ce puteri deosebite are ea, de veneau cu masinile aici, de la asa o departare. Sora Vasilena se apleaca la urechea ei si ii spune, iar batrana raspunde cu un glas nefiresc de puternic, rastit aproape.
"Zace ca ea nu stie de ce vin. Poate fiindca ii o fimeie curata. O orbit de micuta copchila si-i fecioara, n-o atins-o barbat. Ca o pustnica o trait ea. N-o facut scoala, n-o fost niciodata la joc. N-o avut cand sa vada cu ochii rautatile oamenilor... Curatenia ii da putere la om".
Oarba lasa capul in pamant, apoi il ridica incet. Vorbeste iarasi, tare. Chiar daca nu pricep nimic din graiul ei, ma uluieste discrepanta intre tonul asta rastit, repezit, si lucrurile atat de frumoase si profunde pe care le spune, de fapt, aceasta femeie simpla.
"Zace ca daca ea o fost curata, atuncea si rugaciunea ei n-are cum sa nu fie o tara mai curata ca la altii. O fimeie curata, care n-o stat intre oameni, care nu i-o vazut niciodata si n-o trait intre pacatele lor, fimeia 'ceea poate sa vada mai limpede decat altii lumea si omu'. Si pacatele dintr-un om. Ea n-o facut nimica altceva, tata viata. O stat aicea si s-o rugat la Dumnezeu."
Cu talpile goale
Dintre toate cuvintele Oarbei, rostite pe tonul acela aspru, ca de judecata de apoi, doar unul singur e spus in romaneste: "Dumnezeu". Spus clar, fara nici o greseala.
La un moment dat, incepe sa il foloseasca foarte des, ba-n hutula, ba in romaneste, caci nu mai stie sau nu mai vrea sa raspunda la intrebarile mele destul de conventionale si de lumesti. Atata zice: ca ea doar se lasa in voia lui Dumnezeu. Ca multumeste lui Dumnezeu pentru tot. Ca se roaga la El.
Odohia Cobilita
�
I-au intrat asa... in suflet. Si nu-si da seama cum s-a ajuns ca toti oamenii aceia sa o caute atatea zeci de ani la rand. Sa vina acasa la ea, de atat de departe. Ea doar i-a primit, i-a ascultat, i-a "vazut" cum sunt si s-a rugat pentru ei. Pentru neintelegeri in familie, certuri intre vecini, probleme cu copiii, ca vreunul nu putea sa se casatoreasca...
Iar rugaciunile ei le-au implinit asteptarile. Asa a vrut Dumnezeu. A ales-o pe ea, sa le fie de ajutor. O femeie curata, fecioara pana la adanci batraneti. "Dar farmece?", o intreb. "Dezlegari de farmece a facut?".
Da din cap si intinde mainile inainte, de parca s-ar apara de un rau. Ma uit la ochii ei inchisi care ma privesc parca, clipind marunt, undeva, dedesubtul pleoapelor, in intunecimea unei lumi tainice, in timp ce sora ei traduce. "Nu, Evdochia s-a tinut departe de ouale de drac, clocite la subsuoara."
Abia acum, la sfarsit, observ ca Evdochia este desculta. I se vad picioarele albe, iesind de sub o cuta a rochiei lungi, pana la pamant. Imi zice ca ea asa a umblat, vara-iarna, zi de zi, inca de cand a fost copila. Da, si iernile, prin zapezi. Mereu. Asa-si dadea seama cand trebuie sa faca curatenie prin casa - "sa nu aiba ceva sub talpi".
Vara in munti
�
"Zace ca, inca de micuta copchila, i-o placut sa samta pamantu' sub talpile ei", talmaceste mai departe sora Vasilena. "
Asta cauta ea cu picioarele - pamantu' gol, ravan. Si iarba. Sa marga prin iarba, cu picioarele goale. Zace ca asa stie ea lumea - prin pamant. Sa samta tot pamantu' direct sub picioarele ei..."
Evdochia a obosit. O doare intreg trupul. Se vede asta limpede, pe chipul ei tot mai chinuit. Inainte de a apasa pe clanta, sa ies, Oarba imi face semn sa ma apropii putin.
Intinde mainile si inteleg ca ma-ndeamna sa vin mai aproape. Imi ia capul in amandoua palmele si simt degetele ei albe, reci si foarte moi, cum imi ating incet fruntea, ochii, barbia... Doar cateva secunde.
De parca ar fi vrut sa verifice ceva, sa se convinga de un lucru pe care il stia dinainte. Apoi, zice cateva vorbe, de data asta incet, cu glas stins, boscorodind parca un descantec. Ma intorc spre sora ei, care ma asteapta in prag. Sunt curios sa stiu ce a spus. Imi zice ca Oarba a spus doar atat: "Mergi cu Dumnezeu. Sa ai grija de tine, mai baiete...".
Fotografiile autorului
0 comments:
Post a Comment