Mai presus de criza financiară, omenirea traversează o perpetuă criză de identitate în căutarea sinelui pierdut. Recunoaşterea nevoii de stimă a fost anticipată încă din Antichitate.
În Republica lui Platon, Socrate explica constituţia sufletului din trei componente: a dorinţei, a raţiunii şi a thymos-ului (gr. însufleţire). În fapt, thymos-ul reprezintă partea "mândră" a personalităţii umane, cea care pretinde recunoaşterea demnităţii personale de către ceilalţi.
Astfel, thymos-ul se traduce ca fiind adevăratul mobil din spatele intereselor economice. Economiştii văd, în general, sursa motivaţiei în utilitatea unei anumite acţiuni, însă ceea ce determină pe cineva să se angreneze în acţiune este nevoia de "bunuri poziţionale" 1 , adică de o recunoaştere a statutului său 2. Demnitatea umană, însă, se rezumă oare la aceste bunuri poziţionale? Ce ascund, în fapt, năzuinţele de afirmare?
Stima de sine este percepută, în termeni psihologici, drept componenta de bază a sănătăţii emoţionale, care cuprinde deopotrivă încrederea în sine şi acceptarea propriului sine.
În acest sens, se vorbeşte despre două componente-cheie, respectiv sentimentul de a fi iubit şi acceptat de către ceilalţi, iar pe de altă parte, simţul competenţei în domeniul profesional şi rezolvarea problemelor în mod independent3, fapt ce dă mărturie pentru tăria caracterului personal.
Stima de sine începe să se formeze încă din copilărie, astfel încât comportamentul şi atitudinea părinţilor, precum încurajarea şi investirea într-un talent al copilului, devin factori cu un impact profund asupra dezvoltării lăuntrice ulterioare.
Schimbările fizice şi emoţionale din prima fază a adolescenţei reprezintă alte noi provocări cu care se confruntă omul în devenirea sa, pe linia stimei de sine4
Treptat, aderenţa la grup devine una dintre nevoile specifice vârstei, unde percepţia prietenilor asigură adolescentului un anumit statut atât faţă de aceştia, cât şi faţă de sine însuşi.
Mai târziu, această trebuinţă se reia la locul de muncă, adică în domeniul profesional, unde persoana învaţă să concilieze nevoia de socializare - conlucrarea în echipă sau relaţionarea cu ierarhia - şi afirmarea de sine printr-un comportament competitiv.
continuarea aici
0 comments:
Post a Comment