TARA SOLOMONARILOR

- Stăpâni ai vânturilor şi călători prin nori, solomonarii trăiesc jumătate în poveste, jumătate prin pădurile Bucovinei. Nu există sat prin care trecerea lor să nu fi lăsat în urmă minuni. Aducători de ploi şi risipitori de furtuni, ei poartă oameni prin ceruri şi fac să curgă laptele din copaci. Călătorie pe urmele unor mistere străvechi - Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare româneşti. Mai mult decât nişte simpli "vrăjitori", solomonarii, numiţi şi grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori sau zgrabuntaşi erau - ori poate mai sunt încă - iniţiaţi la "şcolile de solomonărie" în ştiinţele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice. Deşi se pare că termenul "solomonar" a pătruns în lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei. Unii îi alătură vechilor preoţi asceţi traco-geţi - kapnobatai ("călători prin nori" sau "umblători prin fum"), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Alţii spun c-ar fi urmaşi ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, taumaturgul "care-i fulgera pe draci şi oamenii păcătoşi". Mai este o variantă: aşa cum se spune într-un basm bucovinean, cules în 1932, "puterea, Solomonarii o au de la împăratul cel înţelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta". Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să închidă şi să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu. Dar urmele Solomonarilor nu se află doar în poveste. Nu demult, am auzit că prin văile sălbatice ale Bucovinei oamenii încă îi mai văd pe "magii cerşetori", urmaşi ai străvechilor solomonari. Cele ce urmează se adună, de fapt, în istoria unei căutări. Voi relata o călătorie văratecă prin Bucovina, către tărâmul aducătorilor de ploi, făcută de mine în luna lui cireşar a anului 2000, cel mai secetos din ultima jumătate de veac. Povestea s-ar putea numi simplu: "În căutarea Ţării solomonarilor". Hultanii Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea că-i dintr-un neam foarte vechi de hutuli. Auzisem o întreagă legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre "hultănie", o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile "şcoale de solomonărie" din Bucovina, care-i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu-mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu-i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci: "Doamne, ajută-ne!". Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie. "Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând: "ptii, hultanu'!". Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie "aducea pe sus" pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate... Bătrânii ne ziceau atunci că-n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa descântată şi căiţă pe cap, pe care-i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori. Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să-l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut... Apoi, când am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar practicilor samanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens", îşi aminteşte tovarăşul meu de drum. Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor. Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să-şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s-a legat să pornească împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii. O călătorie iniţiatică Ei bine, trebuie să mărturisesc că n-a fost uşor, căci zile în şir am hălăduit zadarnic prin cătunele munţilor, câteodată bătând din casă în casă, iscodindu-i pe bătrânii mai înţelepţi ai satelor, care de obicei trăiesc sihăstriţi, dar slobozi în pădurile de pe culmi, încercându-i mereu cu aceeaşi şi aceeaşi întrebare: "Aţi auzit vreodată de oameni care, prin descântece, aduc, întorc sau opresc ploaia?". Lângă hotarul de nord al ţării, la Nisipitu, un moşneag de 84 de ani începuse să ne dea speranţă. Ioan Cobelita spune că şi acum sunt nişte haiduci care ştiu "a întoarce" vânturile şi furtunile: "Au o lumânare ce-o sfinţit-o de Paşti şi ştie zice nişte descântece. Să zicem c-aicea făceam fân şi, dacă bate piatra, ei descântă şi-o dă pe pădure, o mută la Lupcina. Dar pentru asta, trebuie să posteşti douăşpe vineri peste an. Vinerile mari, în post negru, sunt rugăciuni tare puternice. Uite ce puteau face: dacă ei mergeau aşa, pe-o poiană şi vrea să bea lapte, el ştia aşa de tare să descânte, că înfipta cuţitul într-un brad şi curgea lapte. I-am cunoscut în persoană, zicea că ştie "să mulgă copacul". Da' de solomonari nu, n-am auzit... Numai cu rugăciune la Dumnezeu şi credinţă, aia-i!". Un alt răspuns am primit de la bătrâna Sutac Maria. Nu prea aude, aproape a asurzit din cauza unui frig mare care a fost altădată aici, în Nisipitu. Gurile rele zic că, în taină, şi ea s-ar îndeletnici cu vrăji ori descântece. Deşi gârbovită până aproape de pământ, abia putând merge, oamenii o respectă cumva, ca pe o strămoaşă a locului. Şi în pofida aparentei urâţenii a trupului ei sprijinit în cârje, chipul prelung, brăzdat de vremi, ascunde trăsături delicate, nobile chiar, şi o înţeleaptă cumpătare îi armonizează vorbele. Adânci şi pline de tâlc îi erau poveştile, însă de solomonari sau hultani nici pomeneală, nu auzise sau poate doar se făcea că nu auzise. De la bătrâna asta am aflat însă că altădată, pentru adusul ploilor, fecioare împodobite ca de nuntă erau duse cu sila la un iezer sau la Pârâul Ascuns, unde erau îmbăiate tocmai în perioada aceea "de boală", când n-aveau voie să între în biserică. Şi că prin această scaldă, fata îmblânzea "duhul" apei. În sfârşit, găsisem ceva. Citisem despre fecioarele curate, trimise în pustie, cărora solomonarii le dăruiau "căpăstrul cel fermecat" şi puterea de a înfrâna stihiile firii, făcându-le astfel "solomonăriţe". O veche legendă amintea cum "la o fântână, balaurul mănâncă în fiecare zi un chip de fată mare după ce o iubeşte", o alta că "fecioara sorocea din gură sau cu nişte beţişoare de alun; în pielea goală se ducea cu beţele lângă iaz şi aducea sau oprea ploaia". Din nou în maşină, spre Moldoviţa. Păzitorii de grindine Mulţumiţi că totuşi călătoria în ţinuturile Brodinei n-a fost zadarnică, ne-am îndreptat spre Moldoviţa, cea mai sudică patrie a hutulilor. Mult am colindat şi obcinele acestea legendare, din Argel până în Demacusa, căutând cu încăpăţânare pe vracii ploilor, dar călăuza mea tot nu-şi amintea pe unde văzuse hultanii. Dar un alt zvon ne trimite către regiunile mai joase ale Bucovinei. Cineva ne zice că nu aici, ci-n satele din apropierea Rădăuţiului se angaja câte un om, doar ca să bată clopotele sau toaca atunci când se apropie o grindină mare, oameni tari cu duhul, numiţi "păzitori de grindine" sau grindinari. Ei n-aveau altceva de făcut decât să vegheze în hotarul satului, uitându-se în nori. Şi iarăşi, babele zvoneau: pe la Marginea, Casvana, Solca şi Arbore se plătea altădată cate un vrăjitor care citea stelele şi gonea norii, care prezicea oamenilor zodiile şi vremea, stătea pe dealuri, mereu cu ochii pe cer, păzind câmpii, trăind din bucatele cu care îl miluiau gospodarii. "La Arbore, da! La Arbore a fost!", şi un fulger de amintire a străbătut ochii tovarăşului meu hutul, că avea acolo un uncheş pe care nu-l mai văzuse de mulţi ani, Grigore Manoil pe nume. Pe dată, asemeni parcă unor "fântânari" însetaţi de basm, am pornit-o într-acolo, mutându-ne şi noi căutările către zonele mai blânde ale Bucovinei. În locuri unde ploua mai puţin. Arbore. Povestea noastră ar fi putut începe de-aici Dacă se poate zice că şi satele au firea lor, în Arbore, la fiecare brazdă de pământ, plugul zgârie cioburile unor bătrâne civilizaţii. Dealurile Portarului, Blândului, Lupului sau Ţapului, luncile Clitului şi Solcii sunt locuri magice, pline de ciudăţenii, ce-au înăbuşit comorile unor sate dacice. Ţăranii se minunează că, în fiecare an, din molozuri ori din pârâie răsar ulcioare, cărămizi sau bănuţi de aur. Fraţii se bănuiesc între ei pentru averi nemuncite, fiindcă aici pizma nu-l strică pe om, ci-l face mai puternic. Observ la arboreni o suspectă uniformitate a felului în care şi-au clădit casele, toate având la stradă garduri înalte de lemn, înălţate exact la acelaşi nivel, şi nimeni nu bravează cu monumentalitatea în faţa vecinilor, de parcă fiecare ar ascunde câte o taină a casei şi n-ar prea vrea "să dea de bănuit". De-a lungul brâului de garduri, cam din zece în zece metri, gospodarii şi-au făcut porţi la fel de asemănătoare, ridicate pe doi stâlpi înalţi, în vârf cu câte un moţ de ţiglă. Te întâmpină prietenoşi, însă numai de peste gard. La trecerea noastră, capete îmbrobodite apar din loc în loc, zâmbind fără dinţi. Pe stâlpii telegrafului, în pămătufuri de cuib, berze apocaliptice se arcuiesc către cer. Remarc o altă bizarerie a arborenilor: în faţa absolut tuturor caselor este câte o băncuţă scundă din lemn. În zilele de lucru, pe ele nu şade nimeni. Abia la sărbători toate familiile ies pe laiţele astea, spre a vorbi cu vecinii: uliţe întregi se împestriţează de oameni, dar care nu se mişcă de la porţi, nu se adună în locuri publice, ci stau aşa, ore în şir pe bănci, comunicând doar cu cei apropiaţi, ca la o şezătoare întinsă pe câţiva kilometri. Şi astfel, nu e de mirare că mulţi consăteni nici nu se cunosc între ei, că nu au de unde să ştie că la fiecare trei case ar locui câte un fermecător din vechime. Importantă este în Arbore strigarea numelor. Fără economie de vorbe, cineva îşi cheamă vecinul şi-i zice Ion Iliese a lui Gheorghe a lui Toader a lui Gheorghe a lui Duminte, iar pronunţarea acestei scurte genealogii nu este flecăreală ieftină, ci arată că omul chemat are strămoşi de seamă. Când nu-l strigi aşa, omului trebuie să-i zici porecla. Absolut tot bărbaţii au poreclă, ba se spune că dacă vezi numai cuşma flăcăului peste poartă ştii cine-i acolo. Şi obiceiul ăsta are o noimă: sunt neamuri numeroase şi astfel mulţi săteni ajung să aibă acelaşi nume. Porecla magică rostită într-un fel anume, cu accentul arborean, devine un fel de cod, de cheie spre inimă şi bunătatea omenească, şi doar aşa îi găseşti casa mai repede. În acest fel aflăm că-n sat sunt doi cu porecla "Hultanu" şi unul cu porecla "Solomonariu". Eram pe drumul cel bun. Cei care aduc oameni pe sus Buliga e neamul cel mai mare din Arbore. Buliga Ion trăiesc astăzi douăzeci şi şapte, iar satul ne îndrumă către cel mai bătrân dintre ei, zis Hent, peste care trecuseră 93 de ani de adânc zbucium. Locuieşte în "Cotu de Jos" al Arborelui, doar el, împreună cu nevasta, având căsuţă, acareturile şi ograda pictate în verde. Un moşneag ciolănos, cu fruntea înaltă, săpată de necazuri şi faţa spânatecă. Bătrânul ne vorbeşte repezit, parca l-am fi trezit din cine ştie ce treburi importante ori, poate, din cine ştie ce basm. Ne zice că şi el, că mai toţi casvanenii şi arborenii au stat mult "prezonieri" în lagăre la ruşi, astfel că-n vremea asta, femeile şi mumele lor căutau descântători puternici, îngeri ai vânturilor. Ăstora le spunea "cei care aduc oamenii pe sus", vrăjitori care mai trăiesc şi astăzi. "Din ceri se auzea ca un strigat: "APAA!". Urla cei duşi pe sus: "apa!". Vrăjtoriu îi chema, îi ducea şi îi trântea unde vra el. S-auzea aici, apoi iarăşi, la câţiva kilometri, mergea peste noi prin nouri, săracii oameni..." Ne-a scăpat un strigăt de uimire. Da!, asta era "hultania", teleportarea călătorilor prin văzduh. Citisem despre apa sau laptele cald şi proaspăt pe care trebuie să-l bea "chematul" spre a i se restabili echilibrul energetic, ştiam că dacă umblătorul prin nori nu primeşte apa imediat ce ajunge poate muri, căci "zborul" îl osteneşte de moarte. La intervale rare, ne întrerupe şi bătrâna Buliga, vorbind despre bărbatul ei ca şi cum n-ar fi de faţă, ca şi cum ar fi un lucru neînsufleţit. Iată o istorie veche, de când ea încercase să-şi aducă soţul pe sus, pe care preferam să o redăm cu exactitate: "N-o fost ăsta acasă trei ani din lagăr. Eu n-am vrut să-l ieu acasă şi vrăjitoarea m-o hulit. Mi-o zâs: "Lasă, că-i mai veni!". Zâc: "Nu te teme, n-oi veni. Dacă-l aduc ştiu că-i mort, da' aşa, mă mai gândesc şi eu că n-o fi mort". Na, ne-am luat două femei şi ne-am dus la vrăjitoarea ceea, eu şi o vecina cumătră. Întreb: "Tu, Dora, am auzit că ştii a desface, că scoţi oamenii bătuţi din lagăr?". "Da", zice ea. Mi-a cerut cinci sute de lei să-i dau şi de-ale mâncării. Amu, eu eram mai darnică, da' cumătra asta, aşa zgârcită era... n-ar fi dat nemica... Dar când am văzut-o că şi ea se-ntinde să deie, apăi eu nici atâta nu m-am oprit. Apăi vin eu acasă, îi pun un pungălău de fărină de grâu şi bani şi-i dau. Amu, trece vreo două zâle, mă duc iarăşi şi-ntreb: "Ce faci, tu, Dora? Ai început ceva, faci?". Zice: "Stai, stai o ţâră, nu mă grăbi! Vrei să-l aduc pe sus, sau aşa?". "Nu-l aduce pe sus - zic - că mi l-oi omori." "Iaste, trăieşte, dacă vrei să ti-l aduc pe sus, mâine dimineaţă-i acasă, dacă nu, mai durează..." Zic: "Nu-l aduce amu, mă tem!". Vecina asta zice: "Pe-a meu să-l aduci pe sus!". Eu zic: "Îl aduce pe-al ei pe sus, păi să-l aducă de-acolo şi pe-al meu om pe sus". Mai trece vreo două zile, iar mă duc: "Tu, Dora, ori dă-mi banii ori fă ce fă, că-ti cânt tot bordeiu'!". "Stai o ţâră", zâce ea. "L-am scos dintr-un lagăr şi o marş, dară n-o ştiut pe un' să margă şi l-o prins şi l-o băgat în alt lagăr. Amu, când l-oi scoate de acolo." Ei, omul femeii iştiia vine. Vrăjitoarea zice: "Na, ai văzut c-o venit a lu' cumătra-ta?". Mai trece vreo săptămână, vine şi a meu acasă. Aşe m-am bucurat, c-am lăsat şi bani şi tot, şi nu mi-o mai păsat de nemica". Şi, în sfârşit, o apărut solomonariu, călare pe balaur... Punctul terminus al iniţierii noastre. Găsim în sfârşit omul care ne poate vorbi cu exactitate despre gonitorii de nori. E prima dată când auzim cuvântul "solomonar" rostit răspicat şi firesc, de gura unui alt bătrân din neamul Buligilor. Omul din faţa mea era el însuşi o legendă: ştie "cât în stele", degetele noduroase încă îi umblă ca vrăjite pe fluieraş sau arcuşul cobzei, ba arborenii spun că moşneagul ăsta mai bate încă "lunca", "rândunica" sau alte jocuri vechi, dar aşa de voiniceşte, că şi feciorii tineri se înciudează când îl văd. Pe peretele din fund al odăii atârnă zeci de distincţii şi medalii câştigate la mari festivaluri de folclor din lume. Spre deosebire de celalalt Buliga, bătrânul acesta era în putere, vânos şi puternic, carnea nu i se boţise de fel, iar pieptul îi era încă bombat şi tare. În ochii săi mereu umezi şi lucitori, de o inteligenţă înspăimântătoare, s-au adunat înţelepciunea celor 91 de ani şi legendele unui sat întreg. Aşa l-am găsit: în cerdacul lui sculptat cu migală, privind depărtările, sau veghind parcă ceva anume. Astfel îşi începe povestea, cu francheţea de temut a bucovineanului puternic: " Uitaţi-vă la mine, 90 de ani cum mă vedeţi, amu o să ziceţi, omu' asta nu-i cuminte, dar eu atâta mă sâmt de deştept, parcă nu mai am pereche, la vârsta asta ajungi la aşa o cuminţenie şi linişte, că toate din lumea asta le vezi limpede". Despre solomonari i-a vorbit odată, la început de veac, prin 1929-1930, un vecin, Vasile Cârcu, care a murit în 1940 "de tânăr", la vârsta de 60 de ani. Iar acest Vasile Cârcu a văzut solomonarul în carne şi oase. Iată cum a fost: "Era lângă un iezer un balaur care scotea ploile. Vasile ăsta a luat puşca şi-o zis că el o să împuşte balaurul, fiindcă purta duşmănie oamenilor. În vremea asta, solomonariu sta-n balcon cu boieriu moşiei, amândoi. Apăi, Vasile ăsta o vrut să-l împuşte şi-atunci vai, s-o stârnit o vântoasă şi toată iarba dealului o-nceput să se mişte şi să se înfoaie, dealu' tot o prins viaţă şi-atuncea, în sfârşit, o apărut solomonariu. Mare, cu şapte pieptare, cu traista, cartea de vrăji în mână, avea un toiag cu care a fost omorât un şarpe, topor descântat şi frâu din coajă de mesteacăn. Cu frâul asta el o îmblânzit balaurul. Solomonariu îi spunea: "Nu-l împuşca, că după aceea îi mai rău, îi mai rău, lasă-l, c-aista-i de mult aicea, îi bătrân, el conduce vântoasele". Când solomonariu îi încălecat pe balaur prin cer, balaurul întreabă de solomonar dacă-s în ţarină ori pe pădure. Solomonariu îl păcăleşte, zice că-s în ţarină când îs pe pădure, aşa mută ploile pe păduri şi cruţă satele". Da, asta era istoria secretă a mentalităţii populare, de care ştiam: balaurul, principiu al haosului şi stihiilor, îmblânzit şi învins de solomonarul demiurg, urmaşul zeului dac Gebeleizis, zeul furtunilor fertile, ce strunea cu fulgere fiara norilor de furtună. Spusele bătrânului tăinuiau pilde ancestrale, poveştile sale veneau din veac. "Şi solomonariu era om sau ce era? Locuia la boierul acela?", întreb, iar moşneagul se repede să-mi răspundă: "Daa, om era, cu musteaţă. Mergea pe hăt şi păzea cerul. Boieriu îl ospăta, dar el nu mânca de dulce, mânca numai ouă, lapte, mălai şi faguri de miere, aşa mănâncă solomonarii. De dormit nu doarme în căşi, cat de ger ar fi, ci pe malul taurilor, în peşteri, scorburi sau în pământ. Trăiesc fără femei, zic că femeia îi stoarce de puteri şi dacă o singură dată o iubit o femeie, se prefac în oameni ca toţi oamenii. Şi Vasile ăsta zicea c-o văzut cum venea balaurul înaintea ploii printre nouri, cu solomonariu pe dânsul. Solomonariu îl prindea de gât şi bătea grindina. Când vroia s-o pornească prin cer, se ducea pe malul heleşteului şi citea din carte, că era dăscălit. După ce gata de citit, arunca baltagul în mijlocul bălţii şi când ieşea balauru' îi arunca căpăstrul pe gât şi pornea ca o nălucă prin cer, călare pe balaur, şi-l conducea pe unde vroia el, pe la boieri ce nu ţineau sărbătorile, ce nu-i dădeau de pomană şi le bătea moşia cu piatra...". Şi bătrânul continua, istoria e atât de coerentă, nimic extrasenzorial sau fantastic, totul are o concreteţe crudă, solomonarul există şi este un om, balaurul e un şarpe sau peşte mare, "ca 5 metri lung, mare, cu doua capete şi avea patru labe, avea cam 2000 de chile, se lasa în balta ceea, în papura ceea şi mâncă acolo peste. Asta, dacă nu-i arunca boieriu în mocirlă câte un bou sau o oaie de pomană. Vai, şi când să ridicau amândoi, solomonariu smucind din frâu balaurul cela bălos, vecinu' meu o pus puşca la ochi... da' solomonariu i-o zis, cu milă, nu-l împuşca, că după aceea o să fie mai rău, mai rău, îi bătrân aicea, bătrâân...". Repetând acelaşi basm şi aceleaşi cuvinte, bătrânul parcă îmi descânta simţurile. Prelungirea vocalelor producea un ritm halucinant, ca un şuier molipsitor, vorbea despre potopuri, nouri repezi şi vânturi, iţi legăna întreg sufletul ca într-o dormitare plină de suspinări şi surâsuri. Aproape că nu-l mai auzeam, aproape că nu simţisem când în ogradă au intrat - şi nu ştiu să-i fi poftit cineva - ţărani casvaneni, în frunte cu hâtrul satului Arbore, Grigore Manoilă, aşezându-se pe unde-au apucat, ascultând şi ei, fără un cuvânt, această poveste de demult. La urma, ieşind cu toţii din muţenie, casvanenii se porniră să vorbească, dar toţi deodată şi despre cu totul altceva. Curios este că imediat au început cu toţii să râdă şi eu nu pricepeam în ruptul capului de ce râdeau, căci nimeni nu spusese vreo glumă. Un râset înspăimântător, hohot de castă, profund şi sănătos, cu mine în mijlocul lor, privindu-i nedumerit. Şi toată carnea fetelor şi pântecelor li se mişca şi, pentru o clipă, observându-i un licăr în coada ochiului lui nea Grigore, am avut impresia că de fapt de mine râdeau, dar asta nu mai avea nici un fel de importanţă. Găsisem Ţara Solomonarilor. Notă: de BOGDAN LUPESCU (Ilustraţii din albumul "Semne şi Simboluri", Editura "Aquila ' 93") articol preluat din Formula As (421) - http://www.formula-as.ro/421as/societate.html

cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0

Posted in: FORMULA AS,istoria romanilor adevarata,obiceiuri populare,solomonari