Nicicand in istorie nu au existat razboinici mai fiorosi si mai temuti decat berserkerii scandinavi. Intr-o societate in care cultul luptatorului nordic era adanc inradacinat in constiinta oamenilor si in care pana si poemele de dragoste contineau liste ale dusmanilor ucisi pe campul de lupta, o clasa razboinica fara egal avea sa se ridice, socand prin violenta pana si pe cei mai incercati dintre vikingi.
Se spune despre berserkeri ca ar fi fost posedati, ca se aruncau in lupta ignorand orice pericol, goi sau acoperiti de blanuri, urland asemeni animalelor salbatice, muscandu-si armele si atacand tot ceea ce la statea in cale. De multe ori, in frenezia luptei, se intampla ca unii dintre ei sa se napusteasca asupra unui copac sau asupra unei stanci pe care o confundau cu dusmanul, sau sa ucida fara discriminare pe adversarii sau aliatii din jurul lor. Teroarea nascuta din furia lor incontrolabila (numita berserkergang) avea sa devina legendara si chiar sa fie asociata, in mod gresit, tuturor razboinicilor vikingi.
Primele mentiuni despre temutii razboinici nordici apar in creatiile medievale scandinave, asa numitele saga, opere eroice sau istorice aparute, cu precadere, la sfarsitul primului mileniu si inceputul celui de al doilea. Poate cel mai vechi document cunoscut, in care sunt pomeniti berserkerii, este Haraldskvaedi (Hrafnsmal), poem istoric viking din secolul IX, scris de catre poetul Thorbiorn Hornklofi in cinstea primului rege al Norvegiei, Harald Fairhair. Aici este mentionat grupul luptatorilor de elita al lui Harald, Ulfheonars - cei acoperiti de blanuri de lup -, denumire din care se pare ca a derivat si cea de berserker, insemnand "cel care poarta blanuri de urs". De altfel, se pare ca legatura totemica dintre razboinicii nordici si cele doua salbaticiuni era una extrem de puternica, atata vreme cat, pe campul de lupta, berserkerii imprumutau ferocitatea si comportamentul acestora, pana acolo incat erau confundati cu animalele salbatice.
Un astfel de comportament este descris pe larg si in Ynglinga saga, opera din secolul al XIII-lea, apartinand poetului Snorri Sturluson, o veritabila enciclopedie a vechilor regi nordici. Desi creatia a aparut in 1225, se pare ca aceasta ar avea radacini mult mai vechi, fiind asociata cu poemul Ynglingatal, aparut cu 400 de ani mai devreme si care este, de asemenea, o insiruire a regilor nordici din prima dinastie, cea de Yngling. Aici, berserkerii sunt asociati zeului suprem din mitologia scandinava, Odin, si sunt descrisi asemenea unor fiinte cu puteri supranaturale: "Iata barbatii lui Odin, inaintand fara armura, muscandu-si scuturile asemenea cainilor turbati sau lupilor. Sunt puternici ca ursii sau taurii salbatici, pot omori oameni doar cu suflarea si nici fierul, nici focul nu ii poate atinge".
Una dintre cele mai interesante poeme, este cel dedicat razboinicului-poet, Egil Skallagrimsson. Scris in primii ani ai secolului al XIII-lea, probabil tot de catre Snorri Sturluson, poemul ofera o imagine extrem de elaborata asupra unui personaj care se autointituleaza "ultimul berserker". De fapt, Egil este prezentat ca fiind nepotul lui Kveldulf, unul dintre cei mai temuti ulfheoini sau berserkeri din istoria Scandinaviei, despre care legendele spun ca avea capacitatea de a se transforma in lup sau urs, asemenea varcolacilor. Atat Egil cat si tatal sau, Skalla-Grimm, apar in descrieri ca niste personaje irascibile si violente, ale caror accese de furie incontrolabila ii aruncau adeseori in lupta, unul asupra celuilalt.
Comportamentul violent al berserkerilor s-a dovedit prea mult chiar si pentru societatea vikinga, cea care ii va repudia si ii va sili sa traiasca in afara comunitatilor. Temutii razboinici nu mai erau invocati decat cu prilejul razboaielor, acolo unde erau folositi in grupuri de cate 12, ca trupe de soc care sa creeze brese in randurile inamicilor sau care sa sustina trupele aliate care dadeau semne de slabiciune. Ordinul avea sa fie interzis in 1015 de catre regele Erikr Hakonarson, desi aveau sa treaca inca 100 de ani pana cand grupurile organizate de berserkeri sa dispara pentru totdeauna.
Nu s-au pastrat informatii despre modalitatile in care temutii luptatori nordici puteau atinge starea de berserkergang, furia nestavilita care ii mana in orice lupta, indiferent de pericole. Se stiu, in schimb, simptomele pe care le manifestau acestia inainte de batalie si dupa aceasta. Vechile texte nordice ii descriu ca pe niste hibrizi om-lup sau om-urs care, in accese de frenezie, isi muscau armele si scuturile inaintea luptei, se inroseau puternic la fata, urlau asemenea salbaticiunilor si nu simteau durere, fiind capabili sa lupte chiar si dupa ce primisera lovituri groaznice. Odata incheiata batalia, berserkerii iesiti din transa sufereau de slabiciune, dureri puternice de cap si amnezii partiale. Se intampla chiar ca unii dintre ei sa nu supravietuiasca unor asemenea stari, Nici astazi nu exista o explicatie clara asupra acestor fenomene desi au fost lansate numeroase teorii cu privire la cauzele care puteau determina un asemenea comportament.
Cea mai cunoscuta ipoteza este cea a inducerii starii de nebunie prin intermediul drogurilor. Se stie ca nordicii cunosteau proprietatile ciupercilor halucinogene, asa cum sunt cele din specia Amanita muscaria, fiind posibil ca acestea, consumate in amestecuri cu alcool, in cadrul unor ritualuri sacre, sa poata induce starea de frenezie din timpul luptelor. Testele efectuate in laboratoarele de medicina au infirmat insa teoria, demonstrand ca asemenea practici ar fi dus, mai degraba, la o slabire a organismului si o pierdere semnificativa a capacitatilor de lupta ale celor implicati.
O alta teorie cunoscuta este cea a autoinducerii starilor de furie extrema prin practici rituale. De altfel, se pare ca berserkerii traiau in clanuri separate in care nu puteau intra decat cei initiati. Majoritatea celor care reuseau sa acceada in grupul razboincilor deveneau in mod automat adepti fanatici ai zeului Odin ale carui insusiri la capatau. Probabil ca de aici a plecat si ideea transformarii acestora in diferite salbaticiuni, caracteristica pe care numai Odin o avea din intreg panteonul germanic. O mare parte dintre berserkeri primeau dupa initiere cognomenul Bjorn sau derivate ale acestuia, care insemnau "urs". In Grettirs saga, un alt poem scandinav, este descris un proces de accedere in clanul berserkerilor, proces in care tinerilor li se aruncau armele in vizuina unui urs. Acestia erau obligati sa infrunte si sa ucida animalul din blana caruia urmau sa isi confectioneze hainele caracteristice ordinului.
Un exemplu in favoarea autoinducerii starii de nebunie prin practici rituale il constituie si cartea imparatului bizantin Constantin al VII-lea, De Ceremoniis aulae Byzantinae (Cartea ceremoniilor la Curtea Bizantina). Acesta pomeneste despre un ritual practicat de catre membrii garzii varingiene (garda imperiala bizantina formata exclusiv din razboinici scandinavi), in care luptatorii executau dansuri misterioase, imbracati in piei de animale si purtand masti cu motive zoomorfe.
Nu se stie exact momentul in care au aparut berserkerii ca parte distincta a armatelor nordice. Se pare ca o prima forma de manifestare a acestora au descris-o romanii. Tacitus mentioneaza ca in momentul invadarii Germaniei de catre trupele imperiale, latinii au fost intampinati de razboinici impunatori care nu numai ca isi acoperea tot corpul in culori amenintatoare si blanuri de animale, dar uzau si de o ferocitate naturala, asa cum numai salbaticiunile pot avea. De altfel, Roma a renuntat la ideea de a cuceri triburile germanice, dupa o serie de infrangeri rasunatoare. In schimb, este cunoscut momentul in care ordinul razboinicilor a fost trecut in ilegalitate; anul 1015. Motivele pentru care acestia au fost interzisi sunt incerte, desi este posibil ca o mare influenta sa o fi avut duelurile clasice vikinge, holmgang, care au fost interzise in acelasi an.
Se pare ca astfel de infruntari intre razboinicii nordici erau des intalnite in acea perioada. Ba mai mult, erau guvernate de legi stricte astfel incat, orice barbat care refuza o provocare era considerat nu numai un las, dar si un infractor. Regulile erau destul de simple. Cei doi luptatori luptau in fata martorilor, pe o insula sau intr-un spatiu special amenajat. Fiecare dintre ei avea dreptul sa foloseasca trei scuturi. Loviturile erau aplicate pe rand, una cate una de fiecare parte, pana cand unul dintre combatanti isi pierdea toate scuturile, moment in care era nevoit sa respinga loviturile adversarului cu propriile arme. Daca initial duelurile se incheiau la prima varsare de sange, pentru a se evita pierderile inutile de vieti, si aveau ca miza trei monede de argint, se pare ca la sfarsitul primului mileniu, acestea nu se opreau decat in momentul in care unul dintre combatanti era ucis, iar celalalt primea drepturi depline asupra familiei si bunurilor acestuia.
A fost momentul in care berserkerii descoperisera cea mai la indemana metoda de imbogatire. Cum foarte putini dintre razboinicii vikingi le puteau face fata, holmgang se transformase intr-o adevarata afacere pentru luptatorii de elita. Duelurile si practicile berserkerilor au fost interzise oficial de catre regele Eirikr Hakonarson, desi ele au continuat sa fie practicate in secret pana in secolul al XII-lea. O alta lege care prevedea exilul pentru orice manifestare sau adunare a berserkerilor a fost Codul Crestin Islandez, cel care vedea in astfel de practici, ramasite ale ritualurilor pagane si ale vrajitoriei. De altfel, multi dintre urmasii razboinicilor nordici aveau sa fie capturati, torturati si ucisi in urma refuzului lor de a renunta la vechiul cult al lui Odin in favoarea religiei crestine.
sursa descopera.ro
0 comments:
Post a Comment