Toată lumea lucrează pentru servicii
1 day ago
Showing posts with label BERSERKER. Show all posts
Showing posts with label BERSERKER. Show all posts
Wednesday, January 9, 2013
Thursday, October 14, 2010
Friday, March 19, 2010
CONFRUNTAREA RAZBOINICILOR
DESCOPERA.RO a lansat un concurs pe gustul meu-confruintarea razboinicilor; va las sa cititi
BERSERKER VERSUS CAVALER HWARANG
BERSERKER VERSUS CAVALER HWARANG
Cu siguranta ca un Berserker nu a intalnit vreodata un cavaler Hwarang in carne si oase. Pur si simplu, cei doi traiau in colturi diferite ale lumii. Dar cum ar fi fost daca cei doi maestri ai manuirii armelor s-ar fi aflat fata in fata? Cum ar fi aratat aceasta inclestare fara egal in lumea medievala? Forta si duritatea impotriva agilitatii si a tehnicii, transa incotrolabila impotriva calmului imperturbabil, bruta capabila sa omoare un urs cu mainile goale in fata unui razboinic apt sa taie un fulg ce pluteste in aer? Tu vei decide in aceasta prima infruntare a concursului nostru. Si nu este decat inceputul! Decide ce razboinic va merge mai departe. Pe masura ce acesta va avansa in etapa superioara, vei afla noi si noi lucruri despre el!
In acest articol
Nicicand in istorie nu au existat razboinici mai fiorosi si mai temuti decat berserkerii scandinavi. Intr-o societate in care cultul luptatorului nordic era adanc inradacinat in constiinta oamenilor si in care pana si poemele de dragoste contineau liste ale dusmanilor ucisi pe campul de lupta, o clasa razboinica fara egal s-a ridicat, socand pana si pe cei mai incercati dintre vikingi. Controversati, duri, sangerosi, salbatici, berserkerii au reprezentat apogeul violentei vreme de secole. Nu intamplator, in Evul Mediu, erau numiti si Ingerii Iadului…
Arme
Armele berserkerilor scandinavi nu difereau de cele ale razboinicilor vikingi, in fond, erau membri ai aceleiasi societati sangeroase. Ceea ce diferea era modul lor de intrebuintare. In general, berserkerii nu foloseau armuri, asta si ca o sfidare la adresa adversarului. Astfel, redutabilii razboinici puteau folosi doua arme in acelasi timp, in loc de una. Cu siguranta ca imaginea unei matahale de aproape doi metri inaltime, goala sau acoperita partial cu blanuri, tinand cate un topor in fiecare mana si zbierand de mama focului prin padurile intunecate ale nordului, nu era una pentru cei slabi de inger.
Cea mai la indemana arma a unui razboinic scandinav, fie el berserker sau nu, era sulita masiva de lemn, de 2-3 metri lungime. In fapt, datorita fortei native, un berserker putea arunca doua sulite in acelasi timp, cu aceeasi eficacitate cu care ar fi aruncat una singura. Sulitele, care deseori nici nu aveau varf metalic, erau folosite atat pentru aruncare cat si pentru lupta de aproape, ele dovedindu-se arme letale in mainile unor ucigasi profesionisti, asa cum erau acesti luptatori nordici.
Sabiile, chiar daca nu erau cele mai eficiente si mai spectaculoase arme din Europa acelor vremuri, urmau modelul latin al spathei, sabie cu doua saisuri, de circa 90 de centimetri lungime. Acestea erau alcatuite din bare de fier rasucit, batute cu ciocanul si, ca dovada a respectului pe care nordicii il acordau unei asemenea arme "nobile", sabiile purtau nume si se transmiteau din generatie in generatie in familiile luptatorilor. Asta in cazul in care nu se rupeau pe campul de lupta, o situatie des intalnita in cazul razboinicilor scandinavi. In schimb, la loc de cinste se afla si cutitul lung, seax, de care niciun viking nu se despartea vreodata. Conform datelor din anul 921 d.Hr. din "Risala", document arab apartinand carturarului Ahmad ibn Fadlan ibn al-Abbas ibn Rasid ibn Hammad, "fiecare barbat poarta la brau un topor, o sabie si un cutit lung, de care nu se desparte niciodata. Sabiile sunt uriase si gravate asemenea sabiilor france".
Dar, poate cea mai cunoscuta si mai eficienta arma a unui berserker era toporul de lupta. Fie ca era modelul danez, cu un singur tais, sau ca era vorba de modelul urias al bardei cu doua lame, un topor era nelipsit din arsenalul unui viking. Insemnarile medievale sustin ca un berserker era capabil sa taie in doua un om si un cal, si totul dintr-o singura lovitura. In general, erau folosite modelele cu un tais, acestea putand fi aruncate cu precizie asupra adversarilor sau putand fi folosite in lupta alaturi de scut. In schimb, topoarele uriase care necesitau ambele maini pentru a fi manevrate, au aparut in secolele X-XI, fiind preluate si de popoarele aflate in vecinatatea sau in conflict cu vikingii.
Armura
Nu se pot spune prea multe lucruri despre armura unui berserker, si asta pentru simplu fapt ca nu purta una. Rareori, berserkerii imbracau armuri sau foloseau celebrele scuturi de lemn, iar daca faceau acest lucru, atunci, cu siguranta, ar fi purtat vestminte din blana de lup sau de urs mai mult pentru a impresiona decat pentru a se proteja. Ferocitatea innascuta, forta bruta, transa ucigasa in care era capabil sa intre un atare razboinic, capacitatea de a-si ingrozi adversarul precum si atacul devastator erau totul pentru un berserker. Intr-o astfel de situatie, practic, armura era nefolositoare.
Scurt istoric
Nu se stie exact momentul in care au aparut berserkerii ca parte distincta a armatelor nordice. Se pare ca o prima forma de manifestare a acestora au descris-o romanii. Tacitus mentioneaza ca in momentul invadarii Germaniei de catre trupele imperiale, latinii au fost intampinati de razboinici impunatori care nu numai ca isi acopereau tot corpul in culori amenintatoare si blanuri de animale, dar uzau si de o ferocitate naturala, asa cum numai salbaticiunile pot avea. De altfel, Roma a renuntat la ideea de a cuceri triburile germanice, dupa o serie de infrangeri rasunatoare. In schimb, este cunoscut momentul in care ordinul razboinicilor a fost trecut in ilegalitate; anul 1015. Duelurile si practicile berserkerilor au fost interzise oficial de catre regele Eirikr Hakonarson in acel an, desi ele au continuat sa fie practicate in secret pana in secolul al XII-lea.
Se spune despre berserkeri ca ar fi fost posedati, ca se aruncau in lupta ignorand orice pericol, goi sau acoperiti de blanuri, urland asemeni animalelor salbatice, muscandu-si armele si atacand tot ceea ce la statea in cale. De multe ori, in frenezia luptei, se intampla ca unii dintre ei sa se napusteasca asupra unui copac sau asupra unei stanci pe care o confundau cu dusmanul, sau sa ucida fara discriminare pe adversarii sau aliatii din jurul lor. Teroarea nascuta din furia lor incontrolabila (numita berserkergang) avea sa devina legendara si chiar sa fie asociata, in mod gresit, tuturor razboinicilor vikingi.
In Grettirs saga, un poem scandinav, este descris un proces de accedere in clanul berserkerilor, proces in care tinerilor li se aruncau armele in vizuina unui urs. Acestia erau obligati sa patrunda goi in vizuina, sa infrunte si sa ucida animalul din blana caruia urmau sa isi confectioneze hainele caracteristice ordinului. Abia atunci puteau fi numiti adevarati berserkeri.
Trecuti pe nedrept in umbra de catre celebrii luptatori ai Chinei si Japoniei, razboinicii coreeni s-au dovedit, la randul lor, unii dintre cei mai buni artisti martiali nu doar din Asia, ci din intreaga lume. Responsabile de slefuirea lor s-au dovedit a fi vitregiile istoriei, concretizate prin atacurile chinezilor, japonezilor si mongolilor. Pe langa respingerea invaziilor straine, statele coreene au cunoscut numeroase perioade de lupte si tulburari interne in care priceperea in lupta si abilitatile martiale au facut diferenta intre invingatori si invinsi. Iar invingatorii au fost intotdeauna cavalerii Hwarang, elita razboinicilor din Tara Diminetilor Linistite!
Armele
In ciuda sutelor de razboaie si invazii, soldatii regatelor coreene nu s-au sfiit sa copieze de la dusmanii lor cele mai eficiente arme si tehnici de lupta pe care si le-au adaptat in folos propriu prin inglobarea lor in propriile arte martiale. Mostenirea martiala coreeana s-a regrupat asadar in nu mai putin de 24 discipline distincte care acopereau cele mai diverse arte martiale, de la stilurile de lupta cu sabia si lancea, la arta calariei, si de la lupta cu mana goala la metode de alimentatie, yoga si autohipnoza coreeana. Toate au fost pastrate pana in prezent prin intermediul unei lucrari intitulata Muye Dobo Tongji, scrisa de generalul Yi Duk-moo in anul 1789, la ordinul expres al regelui Jungjo, conducatorul dinastiei Yi.
Kum-do, sau arta sabiei era printre cele mai pretuite cerinte ale unui cavaler Hwarang. Desi sabia coreeana era asemanatoare cu katana japoneza, totusi tehnicile de lupta erau sensibil diferite. Spre deosebire de Ken-Juts-ul samurailor, caracterizat prin miscari foarte iuti, directe, explozive si cumva rigide, scrima coreeana consta mai mult in miscari circulare, fente si atacuri surpriza. Hwarang au dezvoltat o metoda proprie de lupta calare concretizata in sistemul Masang Jae. Un calaret coreean era capabil sa execute miscari de o agilitate incredibila, ascunzandu-se sub burta calului sau ridicandu-se in sa pentru salturi si lovituri decisive cu sabia. In lupta pedestra, razboinicii se foloseau de Ssang Soo Do, cea mai impresionata arma din arsenalul medieval coreean. Vorbim aici de o sabie imensa de peste 2 metri lungime care, in mainile unui razboinic solid, se dovedea o arma imbatabila. Istoria vorbeste despre cazuri cand 6-7 razboinici hwarang au reusit sa tina in loc un intreg corp de armata, fiind inarmati doar cu aceste sabii gigantice. Evident, cel care se specializa pe o asemenea arma, era capabil de performante fizice impresionate.
Totusi, nimic nu se compara cu imaginea unui hwarang inarmat cu un Nang Sun, sulita enorma cu o lungime de 6-8 metri. Nang Sun era alcatuita dintr-un trunchi de bambus caruia i se atasa un varf metalic de 1 metru, ascutit pe ambele parti. Imediat sub varf erau atasate intre 8-11 brate orizontale metalice intestate cu carlige ascutite. Acesta arma de cosmar a fost inventata de generalul Chuk Kye-Kwan in perioada razboiului inceput in anul 1592 cu Imperiul Japonez. Pentru a face fata cu brio situatiei in care ar fi fost nevoiti sa lupte fara arme, razboinicii coreeni se antrenau de mici in arta Kwon Bup, un sistem de lupta cu mainile goale in care accentul se punea pe scoaterea din lupta a adversarului prin explozive lovituri de picior, proiectari, sugrumari si luxari de membre. Cunosteau si modalitati de concentrare si meditatie (Shime Gong) alaturi de tehnici de respiratie (Ne Gong).
Armuri si mijloace de protectie
Grupati intotdeauna in diviziile de elita ale statelor coreene, razboinicii hwarang au dat o atentie sporita armurilor, inca de la inceputul constituirii lor in trupe regulate. Luptatori prin excelenta ofensivi, aveau nevoie de o armura care sa le permita, in primul rand, mobilitate corporala. In aceasta directie, pieptarele erau alcatuite din mai multe straturi de piele de bivol, celebra atat pentru durabilitate cat si pentru elasticitate, peste care erau cusute numeroase placute metalice. Originala armura era astfel capabila sa ofere o protectie mult mai buna decat o platosa de metal, fara a incomoda prin greutate sau restrangerea ariei miscarilor corporale. Camasile de zale nu se bucurau de succes, deoarece fosnetul lor putea da de gol orice grup de soldati hwarang care se furisau pe timp de noapte spre tabara inamica. Scutul era intalnit in arta Deung Pae, disciplina care viza lupta combinata cu sabia si scutul. Era construit din mai multe straturi succesive de ramuri de salcie impletita, acoperite cu piele de bivol. Cu toate ca la prima vedere nu parea deloc un scut solid, testele de laborator au demonstrat ca putea opri loviturile de sulita, sabie sau topor, mai eficient decat un scut din lemn, datorita constructiei sale speciale din straturi succesive si diferite care atenuau mult din socul initial al loviturilor.
Scurt istoric
Hwarang au aparut acum mai bine de 1000 de ani in regatul coreean Silla. Erau constituiti inca de la inceputuri intr-o adevarata casta a razboinicilor de elita, unde nu era permis decat accesul celor mai curajosi, iscusiti si fanatici soldati. Testele pe care trebuiau sa le treaca pentru a deveni hwarang erau incredibil de dificile, istoricii moderni care au studiat examinarile hwarang, declarand ca oamenilor moderni le-ar fi imposibil sa le treaca. Tradus direct, termenul de hwarang semnifica " Floarea Cavalerilor" sau Tineretea Infloritoare".
Ideologia sub care erau crescuti si educati era centrata pe ideea de patriotism absolut. De-a lungul timpului, modul lor de viata a fost influentat si de precepte din Budism, Confucianism si Taoism. Un hwarang era credincios toata viata sa celor 5 Principii ale Vietii. Acestea erau:
- Fii credincios regelui si tarii
- Iubeste-ti si respecta-ti parintii
- Cultiva increderea intre prieteni
- Niciodata sa nu te retragi de pe campul de batalie
- Niciodata sa nu iei viata cuiva fara un motiv intemeiat
Alege-l pe cel care crezi ca este cel mai bun razboinic dintre berserker si hwarang, completand formularul de la sfarsitul articolului. Castigatorul se va califica in etapa superioara a Confruntarii Razboinicilor.
*
Acest articol face parte din Marea Confruntare a Razboinicilor. DESCOPERA.ro te provoaca sa-l alegi pe cel mai mare razboinic din toate timpurile!
Alege, in cealalta infruntare a grupei, castigatorul dintre Jaguarul Aztec si Cavalerul Mameluc!
Thursday, March 18, 2010
BERSERKER
Nicicand in istorie nu au existat razboinici mai fiorosi si mai temuti decat berserkerii scandinavi. Intr-o societate in care cultul luptatorului nordic era adanc inradacinat in constiinta oamenilor si in care pana si poemele de dragoste contineau liste ale dusmanilor ucisi pe campul de lupta, o clasa razboinica fara egal avea sa se ridice, socand prin violenta pana si pe cei mai incercati dintre vikingi.
Se spune despre berserkeri ca ar fi fost posedati, ca se aruncau in lupta ignorand orice pericol, goi sau acoperiti de blanuri, urland asemeni animalelor salbatice, muscandu-si armele si atacand tot ceea ce la statea in cale. De multe ori, in frenezia luptei, se intampla ca unii dintre ei sa se napusteasca asupra unui copac sau asupra unei stanci pe care o confundau cu dusmanul, sau sa ucida fara discriminare pe adversarii sau aliatii din jurul lor. Teroarea nascuta din furia lor incontrolabila (numita berserkergang) avea sa devina legendara si chiar sa fie asociata, in mod gresit, tuturor razboinicilor vikingi.
Primele mentiuni despre temutii razboinici nordici apar in creatiile medievale scandinave, asa numitele saga, opere eroice sau istorice aparute, cu precadere, la sfarsitul primului mileniu si inceputul celui de al doilea. Poate cel mai vechi document cunoscut, in care sunt pomeniti berserkerii, este Haraldskvaedi (Hrafnsmal), poem istoric viking din secolul IX, scris de catre poetul Thorbiorn Hornklofi in cinstea primului rege al Norvegiei, Harald Fairhair. Aici este mentionat grupul luptatorilor de elita al lui Harald, Ulfheonars - cei acoperiti de blanuri de lup -, denumire din care se pare ca a derivat si cea de berserker, insemnand "cel care poarta blanuri de urs". De altfel, se pare ca legatura totemica dintre razboinicii nordici si cele doua salbaticiuni era una extrem de puternica, atata vreme cat, pe campul de lupta, berserkerii imprumutau ferocitatea si comportamentul acestora, pana acolo incat erau confundati cu animalele salbatice.
Un astfel de comportament este descris pe larg si in Ynglinga saga, opera din secolul al XIII-lea, apartinand poetului Snorri Sturluson, o veritabila enciclopedie a vechilor regi nordici. Desi creatia a aparut in 1225, se pare ca aceasta ar avea radacini mult mai vechi, fiind asociata cu poemul Ynglingatal, aparut cu 400 de ani mai devreme si care este, de asemenea, o insiruire a regilor nordici din prima dinastie, cea de Yngling. Aici, berserkerii sunt asociati zeului suprem din mitologia scandinava, Odin, si sunt descrisi asemenea unor fiinte cu puteri supranaturale: "Iata barbatii lui Odin, inaintand fara armura, muscandu-si scuturile asemenea cainilor turbati sau lupilor. Sunt puternici ca ursii sau taurii salbatici, pot omori oameni doar cu suflarea si nici fierul, nici focul nu ii poate atinge".
Una dintre cele mai interesante poeme, este cel dedicat razboinicului-poet, Egil Skallagrimsson. Scris in primii ani ai secolului al XIII-lea, probabil tot de catre Snorri Sturluson, poemul ofera o imagine extrem de elaborata asupra unui personaj care se autointituleaza "ultimul berserker". De fapt, Egil este prezentat ca fiind nepotul lui Kveldulf, unul dintre cei mai temuti ulfheoini sau berserkeri din istoria Scandinaviei, despre care legendele spun ca avea capacitatea de a se transforma in lup sau urs, asemenea varcolacilor. Atat Egil cat si tatal sau, Skalla-Grimm, apar in descrieri ca niste personaje irascibile si violente, ale caror accese de furie incontrolabila ii aruncau adeseori in lupta, unul asupra celuilalt.
Comportamentul violent al berserkerilor s-a dovedit prea mult chiar si pentru societatea vikinga, cea care ii va repudia si ii va sili sa traiasca in afara comunitatilor. Temutii razboinici nu mai erau invocati decat cu prilejul razboaielor, acolo unde erau folositi in grupuri de cate 12, ca trupe de soc care sa creeze brese in randurile inamicilor sau care sa sustina trupele aliate care dadeau semne de slabiciune. Ordinul avea sa fie interzis in 1015 de catre regele Erikr Hakonarson, desi aveau sa treaca inca 100 de ani pana cand grupurile organizate de berserkeri sa dispara pentru totdeauna.
Nu s-au pastrat informatii despre modalitatile in care temutii luptatori nordici puteau atinge starea de berserkergang, furia nestavilita care ii mana in orice lupta, indiferent de pericole. Se stiu, in schimb, simptomele pe care le manifestau acestia inainte de batalie si dupa aceasta. Vechile texte nordice ii descriu ca pe niste hibrizi om-lup sau om-urs care, in accese de frenezie, isi muscau armele si scuturile inaintea luptei, se inroseau puternic la fata, urlau asemenea salbaticiunilor si nu simteau durere, fiind capabili sa lupte chiar si dupa ce primisera lovituri groaznice. Odata incheiata batalia, berserkerii iesiti din transa sufereau de slabiciune, dureri puternice de cap si amnezii partiale. Se intampla chiar ca unii dintre ei sa nu supravietuiasca unor asemenea stari, Nici astazi nu exista o explicatie clara asupra acestor fenomene desi au fost lansate numeroase teorii cu privire la cauzele care puteau determina un asemenea comportament.
Cea mai cunoscuta ipoteza este cea a inducerii starii de nebunie prin intermediul drogurilor. Se stie ca nordicii cunosteau proprietatile ciupercilor halucinogene, asa cum sunt cele din specia Amanita muscaria, fiind posibil ca acestea, consumate in amestecuri cu alcool, in cadrul unor ritualuri sacre, sa poata induce starea de frenezie din timpul luptelor. Testele efectuate in laboratoarele de medicina au infirmat insa teoria, demonstrand ca asemenea practici ar fi dus, mai degraba, la o slabire a organismului si o pierdere semnificativa a capacitatilor de lupta ale celor implicati.
O alta teorie cunoscuta este cea a autoinducerii starilor de furie extrema prin practici rituale. De altfel, se pare ca berserkerii traiau in clanuri separate in care nu puteau intra decat cei initiati. Majoritatea celor care reuseau sa acceada in grupul razboincilor deveneau in mod automat adepti fanatici ai zeului Odin ale carui insusiri la capatau. Probabil ca de aici a plecat si ideea transformarii acestora in diferite salbaticiuni, caracteristica pe care numai Odin o avea din intreg panteonul germanic. O mare parte dintre berserkeri primeau dupa initiere cognomenul Bjorn sau derivate ale acestuia, care insemnau "urs". In Grettirs saga, un alt poem scandinav, este descris un proces de accedere in clanul berserkerilor, proces in care tinerilor li se aruncau armele in vizuina unui urs. Acestia erau obligati sa infrunte si sa ucida animalul din blana caruia urmau sa isi confectioneze hainele caracteristice ordinului.
Un exemplu in favoarea autoinducerii starii de nebunie prin practici rituale il constituie si cartea imparatului bizantin Constantin al VII-lea, De Ceremoniis aulae Byzantinae (Cartea ceremoniilor la Curtea Bizantina). Acesta pomeneste despre un ritual practicat de catre membrii garzii varingiene (garda imperiala bizantina formata exclusiv din razboinici scandinavi), in care luptatorii executau dansuri misterioase, imbracati in piei de animale si purtand masti cu motive zoomorfe.
Nu se stie exact momentul in care au aparut berserkerii ca parte distincta a armatelor nordice. Se pare ca o prima forma de manifestare a acestora au descris-o romanii. Tacitus mentioneaza ca in momentul invadarii Germaniei de catre trupele imperiale, latinii au fost intampinati de razboinici impunatori care nu numai ca isi acoperea tot corpul in culori amenintatoare si blanuri de animale, dar uzau si de o ferocitate naturala, asa cum numai salbaticiunile pot avea. De altfel, Roma a renuntat la ideea de a cuceri triburile germanice, dupa o serie de infrangeri rasunatoare. In schimb, este cunoscut momentul in care ordinul razboinicilor a fost trecut in ilegalitate; anul 1015. Motivele pentru care acestia au fost interzisi sunt incerte, desi este posibil ca o mare influenta sa o fi avut duelurile clasice vikinge, holmgang, care au fost interzise in acelasi an.
Se pare ca astfel de infruntari intre razboinicii nordici erau des intalnite in acea perioada. Ba mai mult, erau guvernate de legi stricte astfel incat, orice barbat care refuza o provocare era considerat nu numai un las, dar si un infractor. Regulile erau destul de simple. Cei doi luptatori luptau in fata martorilor, pe o insula sau intr-un spatiu special amenajat. Fiecare dintre ei avea dreptul sa foloseasca trei scuturi. Loviturile erau aplicate pe rand, una cate una de fiecare parte, pana cand unul dintre combatanti isi pierdea toate scuturile, moment in care era nevoit sa respinga loviturile adversarului cu propriile arme. Daca initial duelurile se incheiau la prima varsare de sange, pentru a se evita pierderile inutile de vieti, si aveau ca miza trei monede de argint, se pare ca la sfarsitul primului mileniu, acestea nu se opreau decat in momentul in care unul dintre combatanti era ucis, iar celalalt primea drepturi depline asupra familiei si bunurilor acestuia.
A fost momentul in care berserkerii descoperisera cea mai la indemana metoda de imbogatire. Cum foarte putini dintre razboinicii vikingi le puteau face fata, holmgang se transformase intr-o adevarata afacere pentru luptatorii de elita. Duelurile si practicile berserkerilor au fost interzise oficial de catre regele Eirikr Hakonarson, desi ele au continuat sa fie practicate in secret pana in secolul al XII-lea. O alta lege care prevedea exilul pentru orice manifestare sau adunare a berserkerilor a fost Codul Crestin Islandez, cel care vedea in astfel de practici, ramasite ale ritualurilor pagane si ale vrajitoriei. De altfel, multi dintre urmasii razboinicilor nordici aveau sa fie capturati, torturati si ucisi in urma refuzului lor de a renunta la vechiul cult al lui Odin in favoarea religiei crestine.
sursa descopera.ro
