- In urma cu 150 de ani, un englez nebun a venit sa-l caute pe Dracula in Carpati, convins ca voievodul-vampir locuise intr-un castel aflat la granita de intalnire al Transilvaniei cu Bucovina si Maramuresul. Bram Stoker a gasit insa mai mult decat locul pe care il cauta.
A gasit o lume ancestrala, care tocmai se pregatea sa coboare din vamile cerului, pe pamant -Valea Bargaului. In urma este Ardealul. Inainte este Bucovina, taramul basmelor.
Catre nord este Maramuresul. Exista aici un loc in care luminile magice ale acestor tinuturi se intrepatrund, se tes, se pipaie una pe cealalta ca niste fiinte vii care se cauta dintotdeauna, care se adulmeca, se amusineaza in tacere, dinainte de facerea lumii.
Trec de pasul Tihuta, bantuit de amintiri care nu sunt ale mele, ci ale acestei lumi ce pare scufundata in visare. Nori subtiri plutesc peste maguri pictate in culorile toamnei. Tarani visatori si tacuti se misca liniar, in carute molcome, presimtind poate iarna.
Piatra Fantanele. Aici se afla un "castel al lui Dracula", un castel-hotel, construit prin anii 80 si care, catarat pe culmea unei coline, consemneaza de fapt fascinatia pe care aceste locuri au exercitat-o asupra unui calator faimos.
Bram Stoker, creatorul sangerosului personaj Dracula, a fost aici, a strabatut acest peisaj ireal, a gustat din fascinatia teribila a acestui taram al viselor primordiale. Ce a inteles englezul din spiritul acestor locuri?
cE a vazut, ce a simtit, ma intreb, privind din sosea castelul ultramodern, bandajat tot in schele, intrat in reparatie capitala. Ce l-a impresionat intr-atat incat sa lipeasca istoria lui Dracula de locurile acestea, cu aparenta atat de blanda?
Ce legatura are mitul modern al vampirului cu taranii acestia inocenti si - e drept - misteriosi, care strabat la pas ceturile subtiri de pe dealuri?
Intorc spatele castelului cu termopane, pentru a ma indrepta spre munti.
Un drum pietruit duce in sus, catre nord, catre ruinele altui castel, o cetate adevarata, despre care stiu ca se afla undeva, pe-o colina. Sunt cativa kilometri numai pana in satul Ciosa de Bistrita, pana in adevarata inima a cetii, si pe masura ce inaintez, soarele devine tot mai difuz, ascuns de nori subtiri.
Drumul se strica din ce in ce mai mult, piatra face loc noroiului gros de o jumatate de metru, pasuni superbe se intind imprejur, umede. Steiuri de granit puncteaza verzile ierburi ca niste varfuri de lance.
Apoi urmeaza o bariera despre care urma sa aflu ca e menita sa impiedice hotii de lemne - ridicola precautie a adevaratilor hoti. Dincolo de bariera se afla o alta lume. Drumul urca abrupt, direct in cer. Sunt corbi enormi, negru-albastrui, care supravegheaza drumul din aer sau din arborii scorburosi.
Sus e Ciosa, satul pe care il caut, scufundat in tacere. Carute incarcate cu busteni asteapta pe marginea drumului lasarea serii. In carute, nici un om. Undeva, in dreapta, trebuie sa fie ruinele castelului pe care a venit sa il vada Bram Stoker, convins ca in el a trait Dracula.
Eu caut insa ceva ce nu se afla intre ruine, caut ceva ce trebuie sa-l fi impresionat atat de mult pe Bram Stoker, incat l-a facut sa transfere personajului sau ceva legat de aceste locuri. O taina, poate... Aburul unui mister.
Trebuie ca memoria acestor tarani ai muntilor si ai cetii sa fi pastrat ceva din ceea ce i-au povestit lui Stoker strabunii lor. Dincolo de suprafata lucioasa a basmelor moderne trebuie sa existe ceva din adevarata istorie a acestei rascruci de pamanturi si din spiritul sau fabulos.
Piatra viselor
Drumul se ingusteaza, marginile lui par ca aduna valuri de noroi, si in mijlocul drumului, exact pe creasta dealului, se afla o caruta pe care niste oameni o incarca cu busteni grosi. "Buna ziua. Unde sunt ruinele?", intreb, in timp ce o femeie ma priveste pe sub sprancene.
"Apai in deal, dincolo de izvorul in caus de lemn..." Intreb daca sunt ziduri acolo, daca se mai vede ceva. Privind zborul corbilor, un om imi spune ca toata piatra pentru casa pe care o construiesc este adusa de sus, "din cetate".
Dincolo de noroi, ierburile mustesc de apa, deasupra, aripile corbilor fac un zgomot ciudat, ca un gafait, eu trec de izvorul "in caus de lemn", adica adunat intr-un jgheab scobit intr-un trunchi de copac, pentru a ma catara sub spranceana padurii seculare ce acopera ruinele.
Arborii, care par a avea sute de ani, sunt scorburosi, cu ramuri imense si cu cicatrice imemoriale. E ca si cum, candva, cineva ar fi taiat cu o lovitura de sabie o ramura si in loc ar fi crescut doua sau trei.
Intru in padure si curand dau peste vechiul sant de aparare ce inconjoara varful colinei, iar dincolo de santul cotropit de uriase radacini impletite in granit, vad ceea ce a mai ramas din zid.
Sus, deasupra mea, acoperisul de frunze al acestui superb rest de padure sopteste sub picaturi fine de ploaie. Zeilor nu le plac strainii poate, nu le plac ochii cercetatori. Zidul care imprejmuieste cetatea este facut din blocuri imense de piatra verzuie, taiate in cuburi.
Pretutindeni, in interiorul zidurilor, cresc acesti dinozauri vegetali, monstri scorburosi in care sunt sculptate in taieturi cruci stravechi. Nici o pasare. Nici un sunet in afara ploii subtiri. Descopar apoi un rau de granit pietrificat care se scurge din inima cetatii la vale si deduc ca acesta este locul din care satenii iau piatra de constructii.
Iau piatra imbibata cu istorie, imi spun, si eu voi afla in curand ce fel de istorii sunt acestea, pe care pietrele le stiu spune. Ei pun la temelia caselor lor, fara sa banuiasca nimic, un suflet al pietrei, al muntilor, o suma de istorii pe care le vor auzi in somn fara sa stie ce sunt, crezand ca sunt numai vise.
Bantui un timp printre zidurile cetatii, descopar in partea de rasarit intrarea prabusita a unui tunel, ascult murmurul locului ce n-a fost nicicand cercetat de arheologi si imi imaginez zilele de glorie ale acestui taram palpitand de povesti.
Incerc sa prind soapte, punand palmele si urechea pe trunchiul unui imens copac, ma catar apoi in el pentru a vedea de sus, de deasupra ramurilor, muntii scufundati in ceturi si in panze de apa. Sunt kilometri intregi pana la sat. Sunt sigur ca acum locul acesta trebuie, trebuie sa aiba o istorie ascunsa, pe care cineva sa o stie.
Asa cum se intampla uneori, primul om pe care l-am intalnit era exact acela de care aveam nevoie. Umbrele si ploaia m-au condus la mos Maxim. Mosul are vreo 70 de ani, e solid, om de munte, si sta pe prispa unei stravechi case de lemn, in tacere, privind adanc in ceata si in ploaie.
Usa e deschisa. Cativa copii, despre care aveam sa aflu ca sunt nepotii lui, se joaca cu buturugi de lemn, sub cerul liber. El pare absent. Are pe cap un fes ridicol, roz-ponosit, care contrasteaza violent cu figura lui pierduta in ganduri. Poarta fesul ca un dac.
Ma priveste ca si cum m-ar fi asteptat, totul decurge firesc, ca si cum ar fi normal ca un strain sa vina dinspre munte, de dincolo de deal, peste pasunile inecate in apa, si sa se aseze langa el, pe prispa. In spatele casei cineva taie lemne.
Mos Maxim, pe care il mai cheama si Vartelean, stie ca vin de la ruine, stie ca vreau sa aflu ceea ce e ascuns si de aceea ma introduce fara menajamente in plina poveste, in timp ce eu, ud pana la piele, imi aprind o tigara.
"Singur ai fost acolo?", intreaba. "Singur", zic, in timp ce el misca din cap ca in fata unei prostii pe care ar fi facut-o unul dintre nepoti. "Nu-i bine." "Cum e cu Dracula?", atac eu frontal. El ma priveste fix si-mi raspunde:
"Nu-i, domnucule, nici o dracula paste deal, astea-s desene de copii. Alta-i povestea".
Mos Maxim a fost forestier si cioban pana sa fie la pensie, pana sa-l supere reumatismul, pana sa "se traga la saracie", si de cand "s-a tras, tot pe tarnat (prispa)" sta.
"Sa spune din batrani ca acolo-s comori, de-ar ajunge aurul la oamenii de pe toata valea Bargaului, daca cineva ar indrazni sa tulbure mortii, numai ca de-o vreme, nimeni nu mai cuteaza, de cand s-o pierdut canele cel lup al cehilor..."
Mos Maxim imi povesteste ceea ce stie de la mosu-sau, care aflase si el povestea de la un anume Cabris al lui Irimie, om intelept, cu renume de vindecator, care a murit inainte de Primul Razboi.
Cu sute de ani in urma, a trecut muntii un calator care spunea ca e domn in tara lui si caruia oamenii sai ii spuneau Draculea. Locotenentul lui Draculea, Barbu Blacul, a aflat povestea comorii de sub cetate, care si atunci era tot o ruina, si l-a convins pe domnul sau sa sape la miazazi, unde se afla un tunel ce intra sub cetate.
"Nu in orice zi sa putea sapa, asa zicea legenda, numa in zi de Sanziene, la rasaritul soarelui, cand pa o gura intra lumina lui Dumnezeu, ca sa lumineze poarta ascunsa a comorii."
Ciobanii locului au fugit, pentru ca stiau ca locul e blestemat, ca inlauntru se afla comori ale unor strabuni pagani. Barbu, locotenentul lui Draculea, a pierit intr-o surpare a zidurilor si atunci Draculea, care era crestin, a adus sapte preoti si a facut o slujba mare, ca sa sfinteasca locul.
"Sa spunea ca inauntrul muntelui, sub cetate, s-ar afla un plug de aur, si boi de aur, si cai de aur si soldati de aur, care sa pazeasca comoara pagana, iar Draculea, ispitit, a facut pact cu necuratul pentru comoara asta, numai ca asa cum Draculea L-o tradat pe Domnul, si nefartatul l-o tradat pe Draculea, luandu-i puterile."
Mos Maxim pare scufundat in poveste cand fiul sau, Ion, ivit din spatele casei, asculta vreme de un minut, decretand scarbit: prostii. "Asa", face mosul netulburat, "nefartatul i-o trimis o fecioara coz de frumoasa, care i-o luat puterile si l-o pus sa dea in scris cu sanje ca renunta la comoara in schimbul puterilor.
Draculea bolea secatuit pe niste crengi din codru si a semnat cu sange zapisul de legamant cu necuratul, dar a blestemat si el comoara, ca nici macar cu sapte preoti sa nu mai poata fi dezlegata, al saptelea preot urmand sa fie trasnit, mintenas ce-ar termina slujba.
De atuncea, multi or cercat la comoara, multi or vrut s-o dezgroape, multi or rascait pamantul insetati de aur, dar or plecat asa cum or venit. Ba mai mult, unii au fost betegiti, altii si-or pierdut mintile. Nu demult, or venit cehii ceia si-or bagat in adancuri un cane de cel lup, si canele n-o iesat in veci si nimica nu s-o auzat de el."
Istorii de dincolo de munti
Suntem mereu pe tarnatul lui mos Maxim. Eu fumand si tremurand, el povestind mereu, ca si cum nu mie mi-ar povesti, ci vantului si ploii. "Oamenii de azi nu mai stiu crede povestilor!", zice mosul, "si de-aia nu mai stiu crede nici Domnului."
Eu privesc imprejurul meu si vad casa straveche din lemn, fara lumina electrica, vad nepotii fostului cioban si padurar chitaind fericiti prin ploaie, il vad pe fiu-sau luptandu-se cu bustenii grosi si imi spun ca oamenii acestia traiesc la frontiera dintre real si amintirea imemoriala.
Mi-i imaginez iarna, cand zapada viscolita este de doi metri, la lumina focului si-a lampilor cu petrol, la lumina lumanarilor. Mos Maxim nu mai vrea sa spuna povesti, pentru ca feciorul il ia peste picior.
Copiii sunt deja o generatie pentru care visul cel mare este sa stea la oras, pentru care clopotul magic ce inconjoara cetatea "lui Draculea" nu mai are nici o importanta.
"Mai am un fecior, care-i tot cioban, cum am fost eu", zice mosul, "si care mai aude noaptea tropote de cai si clinchet de sabii. Aista samana cu mine, numa ca cam bea si niminea nu-l crede, numai eu stiu ca-i adevarat."
Imi iau la revedere de la mos Maxim, in timp ce fiul Ion si nevasta-sa imi spun despre cum ajung copiii la scoala prin noroaie cat calul, cum nu sunt bani, cum viata e grea, cum primarul a dus oameni in Germania si dupa ce le-a luat banii i-a parasit acolo.
Eu spun da-da, gandurile mele sunt insa la comoara din munte, de sub cetatea protejata de vraja, de blestem. Stiu ca sunt turisti straini, fani ai lui Dracula, care vin acolo si infaptuiesc ritualuri, stiu acum ca satenii se feresc de ei, pentru ca odata intrati in adancurile povestii sunt si ei blestemati.
Au fost acolo straini care au iesit dimineata cu parul alb, care spuneau vorbe neintelese, care au vazut calareti si cai si care s-au confruntat cu ceva ce pare ca ei, satenii, stiu ce este, dar despre care refuza, indarjiti, sa vorbeasca.
Ianca
Cobor pe drumul de noroi adanc, prin ceata, pentru a-i regasi pe aceia care isi construiesc casa din pietrele cetatii. E familia Hanganut. Pe pamantul lor se afla un adapost ca o stana, un adapost temporar, unde dorm pana cand casa va fi gata. "Ce sunteti voi?", intreb, "bistriteni, bucovineni"...
Ei nu stiu ce sunt sau sunt de toate, pentru ca aici, sub Merezuri, pe apa Calului, in Fruntea Ciosii si pe sub Magura, aici se intalnesc tarile, cum spun ei, si atunci ei sunt de toate.
Bem tuica sub adapost, eu le povestesc ce-am aflat de la mos Maxim inainte de a-i intreba ce stiu ei despre toate acestea, inainte de a-i intreba daca nu se tem sa ia piatra din cetatea aflata sub blestem. Ce-am spus oare, de nana Tonica, o femeie de treaba, tace muta si alba la fata? Si batranul tace, numai fiul lor, Neculai, rade.
Lui nu-i pasa de blestem si de aceea o impinge pe maica-sa sa spuna, ca sa "vada si domnu de la Bucuresti ce prostii". (Ca un facut, cei tineri isi rad de vechile povesti.)
Da, "domnu" vrea foarte mult sa auda povestea, chiar aici, la adapost de ploaie si la o tuica buna de pruna, care vindeca de frig si de umezeala.
"Ce stiu eu", zice buna mama Tonica, dar, pentru ca nimeni n-a spus nimica, ea a inceput sa vorbeasca. "Poate ca sunt prostii si numa povesti", zice, "dar multi au patit-o si de-asta eu nu voiam sa luam piatra din cetate".
Apoi ea povesteste din ce in ce mai precipitat lucruri incredibile, care s-au petrecut demult. Confirma ca sunt nopti in care se aud acolo vorbe si rasete si se vad lumini, si unii ciobani au fost acolo, crezand ca sunt turisti si nu era nimeni.
Bunica-sau, care si el era pacurar, om aprig si curajos, era odata cu oile intr-o poiana de sub cetate si pusese de mamaliga, cand ceaunul a inceput a fluiera si a canta, cum nu mai auzise niciodata.
Cainii sai au venit aproape si urlau la ceaun si o ceata ca acuma a coborat din cetate si a astupat turma in noapte. Serghie, cum il chema pe batran, n-avea frica de nimic si s-a dus cu cainii in sus, pe cetate, sa vada de unde se aud zgomote si rasete.
Nu era nimeni, dar se auzeau cantece si glas de femei. A doua zi, el s-a dus din nou, pe lumina, si a vazut copacii cu scoarta arsa si a crezut ca acolo a ars vreun foc de comoara. A sapat si a gasit un schelet de cal si unul de cavaler cu sabia in mana, dar aur - nu. Numai fier.
Sabia era rupta si indoita, si povestea asta a ramas in familie odata cu sabia aia indoita, pe care acum cativa ani, fiu-sau, aici de fata, a vandut-o pe bani buni unor englezi nebuni.
Ascult cu gura cascata, femeia e serioasa, chiar speriata, fiul rade la mine ca si cum ar spune "Poftim, cu ce povesti tampite vine mama". Tatal e afara, in ploaie, cu oamenii care inalta casa.
Sunt uluit de aceasta istorie, pentru ca am citit candva, undeva, ca vechii geti de la sud de Carpati, atunci cand mureau in lupta, erau ingropati cu caii lor si cu sabia, care nu era transmisibila. Intr-un fel, sabia murea odata cu calaretul.
Ce legaturi stranii ar putea fi intre aceste povesti ale pacurarilor de la frontiera Ardealului cu Bucovina, cu lucruri pe care ei nu au de unde le sti?
O intreb pe Tonica de unde erau vocile de femei, rasetele, zgomotele acelea, de unde era cantatul ceaunului de mamaliga? Ce erau, iele? Erau Soimanele? Frumoasele? "Nu, nu, Doamne feri", zice ea,"dac-ar fi fost iele, batranul ar fi fost pocit sau lovit de paraliza. Dara, el credea c-o fost duhul Iancai, pacatoasa."
O clipa, reporterul crede ca Ianca a fost "fata coz de frumoasa" din povestea mosului Maxim, cea care, trimisa de necuratul, l-a legat pe Draculea. Dar nu. "Nu stiu bine, ca toate s-or petrecut tare-tare demult, cu mult inainte de zilele lui Serghie batranul, mosu-meu", zice femeia.
"Se spune ca Ianca era fecioara de om ajuns, de boier la curtea imparatului, la Viena, si tare l-o indragit pe un mandru haiduc. Nimica nu i-o stat in cale, nici femeia haiducului, nici taica-sau, boierul, nici macar Domnul Dumnezeu.
O mers impotriva lumii, asa dragoste de mare avea si asa parjol, c-o omorat-o pe femeia haiducului, otravind-o cu vascuri, s-o facut legaturi de vraja voinicului sau, de acesta cazu in mrejele ei, s-o lasat pumnale si cai, pantru a sta cu dansa vrajit.
Pe el il chema Daian si pe dansa Ianca, si Daian voinicul se stanjea pe picioare, fara sa stie de ce. Dar el era vrajit impotriva inimii sale si de-asta se stanjea ca o lumanare, si in cele din urma muri. Ianca s-o intors la tata-sau, dar liniste nu mai avea, nimeni nu stia de omorul contra mandrutei lui Daian, si ea nu s-a spovedit nici la popa, nici la ghiavol.
S-apoi, calul ei de curte, pe care-l iubea, fugea de dansa si cainii de vanatoare ai ei, iubiti, fugeau de dansa si scheunau de frica, pesemne ca ei samteau pacatul ei nemarturisit.
Ea s-o casatorit cu un altul si cela a murit si el, si fiica ei o fugit in lume, la curte straina si n-o mai auzit de dansa niciodata. Si iata dara ca Ianca sa intoarsa intr-o zi pe ceste locuri, sub cetate, si se marturisi unui popa batran si schimnic, la pestera din muntele Apostolilor.
Si el nimic n-o spus, numa a iertat-o in numele Domnului, pentru ca in numele lui n-o putea ierta, el fiind tocmai fratele mai mare al Daianului ce ea vrajise. Ei, si duhul ei, spunea mosu, ca o fi fost la cetate, nici vorba de stragi (iele), dara numa bunul Dumnezeu stie de n-o fi fost ea straga dupa ce s-o aruncat de pe stanci."
Am vorbit multe cu mama Tonica, pana spre seara, cand ceturile s-au facut dese si noroaiele grele. L-am cunoscut pe Patru, fiul lui mos Maxim, care a trecut cu oile sale si cu cei doi caini ai sai sa bea si el o tuica in mijlocul perdelelor de bura subtire de toamna.
El mi-a confirmat cu jumatate de gura ca in jurul cetatii e un clopot de vraja si ca a vazut si a auzit de multe ori armatele de duhuri care trec in unele nopti cu zarva mare.
"Sunt tat munteni ca si noi si pacurari, numa ca au barbi mari si cutitoaie", zice el. "Au chieptare de lana si braie din piele de bou, groasa, dara si zale uneori, care zangane de-t radica parul pe ceafa."
Am mai aflat de la el si de la mama Tonica faptul ca inainte de vremuri, cand nici bunicii nascuti nu erau, se puneau la marginea satelor casute mici, facute din lut sau din lemn, cu apa si paine si lapte alaturi, pentru ca duhurile sa se odihneasca si sa se adape acolo si sa nu mai intre in sat, sa nu mai tulbure somnul oamenilor.
Ciobanii puneau branza ca ofranda "pantru duhuri", in paduri.
Patru imi spune, la a doua tuica, vazand ca tratez cu seriozitate problema, ca unii pacurari (eu banuiesc ca si el) si-acuma mai pun casute pentru duhuri peste dealuri si peste munti, "asa, cum ar fi o cutie de candela la morminte, in care se aprind lumanari si se lasa mancare".
"Si Dracula? ", intreb. "Apoi Dracula o fi la hotel, la sosea, ca noi aicea de stragi si de strigoaice ne-om pazi cum stim, cu momai de paie si de lemn, in rascrucile cararilor de oi."
Cei 12 Apostoli
Plec iar la drum, mereu pe poteci desfundate. Neculai, baiatul mamei Tonica, ma insoteste tocmai la Lunca Ilvei, sa-mi arate izvoarele de "borcut" (apa minerala). Am haladuit la ceas de seara prin Caldare, adica prin valea in care cele trei "tari" se unesc, unde Bucovina imbratiseaza Ardealul, unde Maramuresul se atinge cu valea Bargaului.
Am trecut prin codrii seculari, care erau jefuiti cu camionul, la umbra noptii. Un fel de fracturi ale timpului, un fel de falii temporale pare ca se produc aici uneori, trebuie numai sa asculti, numai sa pipai aerul dimprejur. Trebuie numai sa fii atent la soaptele locului.
Am dormit la hotelul Dracula din Tihuta, accesoriu naiv al acestei teribile lumi bantuite de duhuri. L-am inteles pe Bram Stoker si mi l-am imaginat, acum 150 de ani, ascultand inmarmurit istorii spuse de pacurari, in mijlocul codrilor nesfarsiti ai unei tari de la marginea lumii.
A doua zi, aveam sa pasesc dincolo de Caldare, aveam sa calc in Bucovina unita cu "taramul de dincolo", prin aceleasi ceturi ce par desprinse din povestile marelui Nord.
Aveam sa strabat muntii in cautarea Varfului Celor 12 Apostoli, a pietrelor sale magice, sculptate de vanturi sau de oameni din alte timpuri, aveam sa caut pestera schimnicului, a fratelui lui Daian, ucis de iubirea pacatoasei Ianca.
Dimineata. Ridicola imagine a lui Dracula este din ghips. Prin ferestre, peisajul este teribil. Duhurile unor razboinici barbosi si ale unor calugari mi-au bantuit somnul, drept pentru care refuz sa vad "mormantul lui Dracula" din castelul-hotel cladit de Ceausescu. Soseaua serpuieste spre Vatra Dornei, printre munti.
O iau la dreapta, catre varfurile pierdute in ceata. Imense balti rosii ca rugina acopera drumul si imi spun ca aceasta este poate cea mai intunecata dintre calatoriile pe care le-am facut.
Bajbai ore in sir pe drumuri forestiere, prin pacle si prin noroi, printre paduri seculare ucise cu inconstienta de derbedei ai puterii, care intra cu picioarele in catedralele vegetale ale padurii.
Apoi toate acestea raman in urma si in jos, caci am urcat, sunt deja foarte sus, acolo unde camioanele nu mai ajung, strabat adancurile cetoase cu farurile aprinse, printre brazi grosi ca statul de om, scufundati intr-o lumina misterioasa.
Rememorez istoriile pe care le-am aflat si imi spun "inima sus, esti in Bucovina eterna, deasupra, acolo, este varful magic si poate un alt pacurar care sa-i spuna istoria".
Dar nu, nu este nici un om. Stanele sunt parasite, o toamna de plumb umed sufoca muntele, o ceata groasa, o ploaie morocanoasa ce s-a transformat deja in lapovita.
Paraie salbatice traverseaza drumul care, in mod ciudat, pare proaspat taiat in carnea padurii.
In cele din urma aveam sa ajung sus, foarte sus, acolo unde brazii dispar inghititi in vartejuri de ape cazute din cer, acolo unde niste pasuni de culoarea rasinii topite adapostesc pasari nemaivazute, cocosi de munte cu perechile lor, zeci, poate sute de pasari burtoase, ireal falfaind prin ninsoare.
Parasesc masina devenita inutila. Este capatul drumului, mai departe se poate merge numai pe jos, si numai in sus, spre varful invaluit in moinele acestei toamne mistice. Descopar apoi, uimit, in mijlocul valurilor de apa, santierul parasit al unei manastiri careia ii dau roata.
Are acoperisul de tabla alba si pereti de lemn, corpul chiliilor se oranduieste in forma de "L" in partea de sud. Altarul strabate ninsoarea ca prova unei corabii. Strig si strigatul meu rasuna ciudat in mijlocul singuratatii absolute. Nici un calugar, nici un om, numai falfaitul cocosilor de munte, ireali deasupra bisericii.
Vreau sa fac fotografii, dar nu se vede nimic. Ii invoc pe Apostoli, sunt prea departe ca sa ma intorc sau prea aproape ca sa nu merg mai departe. Strabat pasunea mereu in sus, la pas, manastirea se pierde in spatele meu si in cele din urma sunt sus, printre nori, printre pietrele fermecate ale Apostolilor.
Stiu ca spre rasarit ar trebui sa vad Bucovina, stiu ca stancile acestea, vazute in ansamblu, sunt ca niste egumeni pietrificati, stanci cu forme omenesti. Dar nu, eu le pot vedea numai una cate una, celelalte conturandu-se fantomatic in miezul lapovitei si al cetii.
Mai stiu ca undeva, aici, un taran din Gura Haitii a gasit megaliti incrustati cu semne nemaivazute, care i-au lasat cu gura cascata pe arheologi, stiu ca aici se petrec miracole, ca oamenii vin de departe sa atinga pietrele acestea ce par sculptate de maini de uriasi.
Ma minunez de rezistenta pe care le au miturile, povestile, istoriile din alte timpuri, ma uimeste felul straniu in care ele subzista in fata acoperisurilor de tabla galvanizata ale noi credinte, ma uimesc, in mijlocul acestui potop invaluitor, coincidentele stranii care fac ca stoluri de cocosi de munte sa zboare prin nori la capatul unui drum.
Cobor. Masina mea rasare deformata din mijlocul cetii. Zeci de pasari au napadit-o, atrase poate de caldura degajata inca de motor. Stau incremenit, minute in sir, privind. Sunt cocosii de munte si perechile lor.
Marea singuratate laptoasa a locului acestuia imi patrunde in oase, in piele, ma supune misterului sau. Stiti, inscriptiile acelea n-au fost descifrate niciodata.
Ele reprezinta simboluri solare ale unor oameni care au trait aici, in Bucovina de sus, tara dintre lumina si umbra, dintre soare si ceata, pierduta inca pe cararile unui trecut ancestral.
Ielele din Panaci
Dincolo de Muntii Suhard, in locul unde apa Cosnei se intalneste cu Bistrita Aurie, ursitoarele apelor au rupt tesatura de ceata: Bucovina e mai blanda aici, norii mai albi, clarul zilei mai stralucitor.
Soarele unei noi dimineti e gata sa dea un semn, partinind dulcea Bucovina de rasarit. Coline scaldate in lumina ma fac sa cred ca soseaua trece prin alta lume, ca umbrele si ceata fac parte din "taramul de dincolo", in vreme ce "dincoace" culorile toamnei risipite-n copaci par rauri de miere lacrimate peste padure.
Lumea magica si intunecata de dincolo de munti pare un vis. Suntem pe Dorne, in Panaci, pe dealuri blande. Corbii au disparut, ceata s-a dus, numai o pacla usoara acopera fierastraul muntilor.
Linistea ireala a unei duminici face ca pasii sa rasune prea tare. La fereastra unei case de lemn, o batrana uitata numara muntii tineretilor sale. Apele curg printre maguri blande. Din spatele unui gard de menta uscata, un batran olog spune istorii ciudate, despre biserici care calatoresc peste munti.
Suntem la capatul satului, acolo unde dealurile incep sa creasca spre cer. O veche cutie de posta, atarnata intr-o poarta pustie, imi aminteste de casutele pentru duhurile calatoare si ostenite, carora li se pun merinde si lumina in drum.
Care este legatura dintre amintirile luminoase ale Bucovinei "de dincoace" si tenebrele cetoase "de dincolo"? Pare ca muntii separa doua lumi gemene, diferite si totusi atat de asemanatoare, rotindu-se in jurul stancilor umbrite ale celor 12 Apostoli.
Lucretia, ciobanita cu par carunt
Fara sa stie, oamenii din Panaci traiesc la limita paradisului. Dincolo de parau se afla ograzile de o curatenie exemplara, pasunile incarcate de roua si casele vechi, din lemn.
Iata una dintre ele, stralucind in soare, iata o batrana de o seninatate inexprimabila, care ne primeste in poarta si ne conduce din nou printre amintiri, zambind incalzita de soapta arzatoare a unei zane care o tine de mana.
Sa-i spunem doar Lucretia din Panaci si s-o privim alunecand, ireal, printre faliile pe care timpul le deschide in fata ei. Are 85 de ani si suvoiul amintirilor nu se va sfarsi niciodata.
"Aveam 13 ani", spune, "si ma trimetea tatuca cu oile in munte, asa micuta cum eram, si nu ma tameam, ca aveam caini ca zmeii de tari, scoteau lupul din turma, tragandu-l taras. Nici de rai, de holoanderi, nu ma temeam, ca tatuca om aprig era, dragoman de lemne, si nime nu draznea sa vina la mine, la oi.
Si erau claci, si eu eram copilita cuminte, puneam in la topit si pe urma il melitam, mergeam cu furca si caieru, de ascultam dramba, fluierul si muzicuta, care, acum, toatele nu mai sunt. Alte vremuri erau, cand Dumnezeu era mai aproape si oamenii erau buni, si unele minuni se mai petreceau inca, si troitele mai aveau candele la rascruci..."
Batrana Lucretia povesteste ca si cum ar respira.�Sade pe o buturuga din fata surii si cruci mititele de lemn sunt infipte acolo, intre barne, semne ale Bobotezelor ce-au trecut.
Dincolo de gardul gradinii sunt imense flori rosii, de toamna, ruguri arzand, iar ea povesteste intruna, in vreme ce in umbra albastra a surii se afla o sasca, o masina de taiat fanul, o masina craiasca, de pe vremea imperiului, care nu s-a defectat niciodata in vreo doua sute de ani.
Erau vremuri magice pe atunci, cu paduri nesfarsite, cu animale salbatice care acum nu mai sunt, cu povesti de iubire strivite de razboaiele mondiale care au trecut pe ulita satului.
"Veneau stragele, ielele, fetele padurii imbracate in alb, pe la casele parasite dupa razboiul din 17, si numai unele femei le vedeau, si numai unele stiau sa descante de intepeneala, de deochi, de mana furata din ujer de vaci, de puterile bosorcailor. Dara eu n-am uitat, ma gandesc cateodata la toate, iar seara citesc rugaciuni."
Erau sapte fete la parinti si ea, Lucretia, strabatea singura padurea si muntii la 15 ani, facand carausie cu lemne, urcand si scoborand din caruta trunchiurile napraznic de grele pentru puterile ei de copil, dormind in noptile de iarna in adancurile ninsorilor, veghindu-si oitele sa faca miei.
Inca de atunci stie totul despre zburatori si despre duhurile intunericului si duhurile usoare ale luminii, care-si fac cuiburile in copaci. "Cum altfel, dara?", se mira. "Duceti-va cu bine si Dumnezeu sa va ocroteasca de jur imprejur." Dumnezeul candelelor de la rascruci.
Dar batrana Lucretia mai spune ceva. Scufundata in jaraticul florilor, arata cu mana un deal. Mai exista cineva care stie vechea lume a vrajilor, a descantecelor de leac.
E acolo, in deal, o batrana, o batrana veche cat veacul, si pe care ar trebui s-o gasim; mama pamantului, ascunsa in cercul vrajit al acestei calatorii in lumi disparute, intr-o tara arhaica, ce supravietuieste numai in aceste ultime amintiri.
Paraschiva din lumea de dincolo
Paraschiva lui Tarsu are 96 de ani, e surda, bolnava, aproape oarba, si sta singura pe un deal, intr-o casa a Sfintei Vineri, strajuita de un scorus cu fructele sangerii. Pe masa din curte sunt puse mere. Siruri de lemne proaspat taiate strajuiesc peretii de var.
Speriata ca o pasare prinsa in cuib, batrana nu stie cine ii intra in casa si isi intinde mainile spre lumina din dreptul usii. Singuratatea e insa mai rea decat frica si decat moartea, mai ales cand limanul e aproape si sunt atatea lucruri, atata poveste de spus.
Cu un mar uitat in poala, Paraschiva pune pomana in casuta cu duhuri, si faliile altui timp aluneca, se deschid. Doamne, e mai batrana ca lumea si Dumnezeu a uitat-o aici, pe pamant. Era copila cand a vrut sa se faca mireasa, sa culeaga coronita de iasomie si cand i s-au legat cununiile.
Cu ajutorul tatucai, care mult o iubea, s-a dus mai intai la parintele Ghita de la Durau, un calugar supus rugaciunii, dar el n-a putut sa-i dezlege si a trimis-o in alte parti. Asa a ajuns la Poiana Borcii - avea 17 ani pe atunci - la Ioana lui Zgravoaca, zisa Zmeuta, care i-a descantat si a invatat-o de-a randul rostul dezlegatului vrajilor.
Zmeuta lui Zgravoaca era batrana atunci, in timp ce ea era doar o copila, iar acum, Doamne, e batrana, si ea, cat lumea, Dumnezeu a uitat-o, si chiar Gavril, omul ei ca painea cea buna, s-a dus. A ramas doar ea sa numere zilele pe coceni de porumb.
E aproape oarba si aproape surda si pluteste in adancuri printre descantece si rugaciuni pe care le mai spune cateodata, fiind "acolo", nu aici, "atunci", nu acum.
Fata ei este mumificata aproape, nasul ascutit ii atinge barbia, ochii-i sunt verzi si opaci si vorbeste ca si cum ar canta, incremenita pentru totdeauna in trecut. Paraschiva lui Tarsu nu se va intoarce niciodata, imi spun, si vorbele acestea ale ei sunt rostite acum, pentru totdeauna.
"Si cum? Ce stia sa dezlege? Ce stia sa faca si..."
"Apai de cununii si de luatorii de maaanaaa, si de bosorcaaai, cuu carbuuni si cu aapa", zice ea, alunecand catre vis. Ea lucra cu Maica Precista cea curata si nu lua bani niciodata, si niciodata nu "lega", ci doar dezlega, chiar si preotii stiau de puterile ei si-i trimiteau cateodata unii oameni la ea.
A dezlegat de boli nevazute, de vraji rele, a dezlegat vacutele furate de mana, facerile de dragoste si de moarte, rugandu-se intruna bunului Dumnezeu. "Descantecul de la mine, leacul de la Dumnezeu", adauga ea mereu, ca si cum s-ar teme sa nu uite lucrul acesta vreo clipa.
Avea un carlig de fier pe care il inrosea in foc, un carlig anume, descantat si pastrat, cu care lucra printre carbunii stinsi cu apa neinceputa si dezlega noduri nenumarate, alungand raul prins de oameni sau animale, iar ei ramaneau "curati si neintinati, ca de Maica Domnului luminati". Si apoi mergea la biserica si se spovedea.
Paraschiva Tarsului are darul straniu de a te scoate in afara timpului si in afara realitatii. Pricep ca trebuia anume s-o intalnesc, ca sa inteleg anumite lucruri.
Am cautat dincolo de munti o lume ireala, ancestrala, si iata, ceturile s-au risipit, valul se lasa ridicat de batrana aceasta plutitoare in memorie. Lumea ei este lumea duhurilor de dincolo, cercul se inchide sub ochii mei.
In lumea aceasta de umbre, vrajitoarele danseaza goale intre vaci, Sfantul Gheorghe coboara din ceruri si dintre stele pe o scara de lemn, intre oameni si animale, isi pune mainile pe cornul vacutei vrajite, o ridica si-o vindeca de furtul laptelui:
"Cutatul taie raul din apa, apa stanje raul din carbuni, carbunii se duc cu raul din vad in vad, precum canele turbat".
"Si lumea?", intreb. Cu mainile frematand in poala ca niste crengi, cu orbul ochilor spalat de lacrimi curate, Paraschiva lui Tarsu vorbeste pentru ultima oara: "Si lumea ramane curata, cum o fost de Dumnezeu lasata".
Suntem nu doar la rascruce de tari, ci si la rascruce de timpuri, la rascrucea sufletului si a credintei. Vechile lumi se sting, se duc, lasand in loc...
Horia Turcanu pt formula as
poze de aici
aici
si aici
0 comments:
Post a Comment