Autor: Cezar Dumitru
Ce e de făcut prin ţara dogonilor? Să o iei pe jos... Ziua tipică este – trezirea odată cu zorile, un mic dejun în “campementul” în care ai dormit (ideal este să dormi pe acoperişul unei clădiri sub cerul plin de stele, dar în caz de furtună sau chiar şi o mică ploicică, există camere cam pline de nisip), te speli frumos (există duş cu apă din butoaie, dar şi WC-uri cu tron!) şi o iei pe jos.
În general, mai dai o tură prin sat şi o iei la picior spre satul următor, aflat, în general, la 3-5 km.
De cele mai multe ori, drumul este pitoresc - treci prin câmpuri cultivate cu millet (cereală care creşte aici), ceapă sau cartofi dulci, observi spectaculoasele case ale telemilor din buza canionului, uneori te înfunzi în nisipul care, încet-încet, ia cu asalt câmpia dogonilor, faci poze cu baobabii întâlniţi în cale, te "se o, se o, se o" cu localnicii care merg dintr-un sat într-altul, apoi ajungi până într-un sat cu campement, de preferinţă până în ora 11:30...
La sfârşit de octombrie, la ora asta soarele era la apogeu şi temperatura bătea spre 40 de grade... aşa că e momentul să te adăposteşti la umbră, să bei o Coca-Cola mai mult sau mai puţin rece (depinde de numărul turiştilor dacă dau drumul la răcitoarea pe bază de petrol - petrolul este scump în Mali şi, de multe ori, nu se justifică folosirea lui decât dacă vinzi un anumit număr de sticle), să iei prânzul (felurile sunt standard - ai de ales între couscous, orez, spaghetti sau macaroni cu legume sau, uneori, şi carne de pui) şi să-ţi dai seama ce bună e o siestă la o astfel de oră!
După ora 15:30, o iei din nou la picior spre următorul sat, unde te vei caza pe acoperişul unui campement.
Poate pare plictisitor, dar nu e... peisajul este extrem de pitoresc, este linişte, într-o zi nu o să vezi mai mult de două-trei maşini şi patru-cinci motorete, iar satele, deşi au elemente comune, sunt diverse şi pitoreşti... iar canionul de 150-200 de metri este cu adevărat impresionant, cu locuinţele teleme şi grânarele dogone încastrate în munte.
Este extrem de important să ai un ghid bun... În primul rând, condiţia sine qua non este că ghidul să fie dogon!
Limba dogona este o limbă diferită de toate celelalte şi, dacă nu ai trăit acolo, este greu s-o vorbeşti, dar mai ales să ştii toate amănuntele din regiune.
În prima tură, l-am avut ghid pe AG, un tip uns cu toate alifiile, un adevărat rege neîncoronat al ţării dogonilor... indiferent pe unde ajungea, era salutat ca un rege şi tonul, uneori, dictatorial pe care îl folosea în relaţia cu cei din campement-uri mă făcea să-mi dau seama că tipul era cineva acolo...
În general, drumul este plat, dar uneori te poţi înfunda cu picioarele în nisip... Sahara bate la porţile ţării dogonilor... deşertificarea nu este generată numai de omul modern cu automobil şi canalizare, ci şi de cel mai tradiţional care acum vreo 200 de ani a pus mâna pe secure şi a tăiat pădurea pentru a cultiva millet şi cartofi dulci... Iar astăzi dunele de nisip bat la uşă, unele ajungând chiar şi în fertila ţară a dogonilor.
Unele din cele mai pitoreşti drumuri sunt cele care leagă faleza de vale... urcatul nu este îngrozitor de dificil (poate doar când urci pe la prânz, din cauza căldurii), în schimb, ai parte de nişte peisaje absolut superbe.
Lângă satul Begnimato, unde am şi înnoptat de altfel, ai parte de o panoramă excepţională, deoarece abruptul porneşte practic de la picioarele tale...
Am stat câteva zeci de minute acolo, admirând atât apusul, cât şi răsăritul soarelui, a doua zi dimineaţă, gândindu-mă însă la o prietenă care, cu doar trei zile înainte, căzuse 200 de metri în gol pe Valea Albă din Bucegi şi murise...
Şi uneori aveam şi eu senzaţia că de acolo, de pe vârf, pot să zbor precum telemii...
Dacă Begnimato nu se află efectiv pe buza prăpastiei, satul fiind la câteva sute de metri în interiorul falezei, ei bine, Bongo este fix pe buză. Între casele pline de copii şi prăpastia de 200 de metri nu sunt decât câţiva paşi... şi mă gândeam cum părinţii din Bongo sunt atât de relaxaţi când puradeii lor aleargă în sus şi-n jos, fără frică... La 2-3 ani, nu cred că îţi stă capul la să te fereşti...
Oricum, una peste alta, experienţa Dogon a fost, probabil, cea mai interesantă şi mai plăcută experienţă din Mali... pentru că acolo am cunoscut adevărata Africa, am dormit în aer liber, vegheat de Sirius, şi am putut să surprind, chiar şi în trecere, viaţă molcomă din satele continentului negru.
cybershamans (karmapolice) / CC BY-NC-ND 3.0
0 comments:
Post a Comment