Foto (4) Daca in lumea obscura a vrajitorilor si samanilor se vorbeste de o asa-numita “Magie Verde”, adica o misterioasa (dar eficienta) putere vindecatoare a Naturii, invocata de acestia prin ritualuri de neinteles si o “alchimie” de extracte vegetale, intr-o viziune holistica asupra fiintei umane, in mediul catolic, numeroase vindecari au fost atribuite unor relicve (false). Printre acestea se numara dintele de lapte cazut lui Iisus la varsta de 9 ani, lacrimilor varsate de acelasi Iisus la moartea lui Lazar, si de ce nu, laptelui Fecioarei Maria. Asta ca sa nu mai vorbim despre vindecarile puse (mai recent) pe seama OZN-urilor, adica a obiectelor zburatoare neindentificate sau a ocupantilor acestora.
Daca in lumea obscura a vrajitorilor si samanilor se vorbeste de o asa-numita “Magie Verde”, adica o misterioasa (dar eficienta) putere vindecatoare a Naturii, invocata de acestia prin ritualuri de neinteles si o “alchimie” de extracte vegetale, intr-o viziune holistica asupra fiintei umane, in mediul catolic, numeroase vindecari au fost atribuite unor relicve (false). Printre acestea se numara dintele de lapte cazut lui Iisus la varsta de 9 ani, lacrimilor varsate de acelasi Iisus la moartea lui Lazar, si de ce nu, laptelui Fecioarei Maria. Asta ca sa nu mai vorbim despre vindecarile puse (mai recent) pe seama OZN-urilor, adica a obiectelor zburatoare neindentificate sau a ocupantilor acestora.
In 1779, un medic german pe nume Franz Anton Mesmer publica un “memoriu despre descoperirea magnetismului animal” in care avansa teoria existentei unei “influente tacite” intre corpurile ceresti, pamant si corpurile animate. Astfel, agentul universal ar fi fost un fluid care, “insinuat in nervi”, ar conferi corpului omenesc proprietati asemanatoare celor ale magnetului. Iar prin simpla dirijare a acestui fluid dupa o anumita metoda s-ar putea vindeca imediat toate bolile.
Cu o bagheta din fier in mana si imbracat intr-un halat de matase, Mesmer isi oficia sedintele de tratament precum iluzionistii de astazi, insotit de nelipsitele asistente (fete frumoase). Pe fundal, in surdina, un cantec de pian. In mijlocul unei incaperi semiluminate era asezat un recipient din care se iteau niste tije de fier; in jurul lui se ingramadeau bolnavii: cei din primul rand aflandu-se in contact direct cu tijele de fier, ceilalti tinandu-i pe primii de mana sau agatati de o franghie umeda, pentru ca fluidul vindecator sa se poata propaga. Conform marturiilor epocii, bolnavii reactionau relativ rapid; incepeau sa tremure si sa scanceasca, apoi cadeau in convulsii. “Tratamentul” venea la final, cand zaceau toti extenuati, si consta in atingeri si pase magnetice.
Devenit o figura de notorietate publica in urma unor presupuse vindecari miraculoase, pe la 1784, la cererea lui Ludovic al XVI-lea, Mesmer (desen, jos)a fost luat “in colimator” de savantii vremii. S-a format o comisie din reprezentanti ai Academiei franceze de Stiinte si ai Facultatii de Medicina, care a analizat cazul si a ajuns la concluzia ca nici vorba de vreun fluid magnetic vindecator. Paranormalul nu intra inca in ecuatie. Va lansa ipoteza existentei unui astfel de fenomen un botanist pe nume Laurent de Jessieu, membru intr-o a doua comisie de analiza a magnetismului lui Mesmer, constatand ca medicul german poate actiona asupra orbilor. Teoria lui insa nu va convinge pe nimeni, magnetizatorul fiind in final expus oprobiului public.
Exista doua definitii ale vindecarii miraculoase, in functie de cel pus sa-i dea o explicatie. Una, cu inechivocabile valente religioase, si cea mai cunoscuta, este aceea de eveniment extraordinar care a antrenat o suspendare a legilor naturii printr-o interventie directa a divinitatii la cererea explicita a bolnavului. Cealalta, cu siguranta mai sceptica si laica (unii risca sa o defineasca de-a dreptul stiintifica), este aceea de intamplare iesita din comun dar normala din punct de vedere statistic, prin urmare perfect justificabila dupa canoanele stiintei moderne. Pornind de la aceasta a doua definitie si potrivit gandirii academice, nu au existat niciodata evenimente care sa nu poata fi explicate intr-un fel sau in altul. Ba chiar, multe fapte, cel mai probabil nu s-au intamplat niciodata sau au fost amplificate enorm de credulitatea populara. Multe sunt rezultatul perceptiilor gresite ale martorilor, sau ale unor alterari ale deja instabilelor echilibre psiho-fizice ale protagonistilor, asta fara a mai lua in calcul si elucubratiile sarlatanilor.
Asadar, atunci cand bineinteles nu este vorba chiar de fraude, totul poate fi pus pe seama unor foarte precise mecanisme fiziologice. Mai precis, pot fi amintite reactiile sistemului imunitar (probabil legate de factori genetici), stabilitatea anumitor tumore, infectiile spontane cu unele virusuri (ar putea fi chiar o explicatie a intamplarilor de la Lourdes, un loc foarte aglomerat) care au ca efect colateral distrugerea celulelor tumorale (de exemplu, virusul pojarului blocheaza anumite neoplazii limfatice). Nu trebuie uitate nici dorinta de a se vindeca a bolnavului si celebrul efect placebo, si rolul acestora in cadrul unui complex, dar determinant joc al sinergiilor. Pe buna dreptate, repeta oamenii de stiinta, nu exista nicio proba concreta a unei vindecari gratie interventiei divine; iar sceptici, din fericire, au existat in toate timpurile. Grecul Polibiu (secolul III i.Ch), de exemplu, scria ca doar o …”prostie fara margini” a oamenilor ar putea considera miraculoase anumite vindecari. In concluzie, pot exista fenomene la limita obisnuitului, dar niciodata contrare legilor naturii.
Oamenii, ne tot spun savantii, au insa obiceiul de a lasa deoparte orice simt critic pusi in fata unor evenimente extraordinare, si nu incearca sa analizeze toate posibilele justificari conventionale inainte de a da crezare “miracolului”. Dar tocmai intrucat violeaza ordinea naturii, prioritatea ar trebui sa fie aceea de a incerca in orice chip demolarea unui fapt in aparenta prodigios, facand uz de logica si de cunostintele dobandite. In trecut insa, era suficient sa demonstrezi “normalitatea” martorului pentru ca oamenii sa ia drept “reala” o afirmatie, fara a lua in considerare asadar ipotezele alternative precum sugestia sau iluzia.
Pana nu demult, Biserica interpreta boala in cheia unei pedepse divine: numai un act religios putea s-o vindece: se uita de multe ori ca procentul vindecarilor iesite din comun este foarte similar si la persoane necredincioase, sau care nu au invocat gratia divina si nici nu au participat la vreun ritual religios. Potrivit ateilor, exceptia miracolului este moralmente inacceptabila. De ce Dumenezeu ar fi atat de zgarcit cu propriile gratii? De ce alege un om si nu altul? In fine, miracolele sunt atat de putine raportat la “cerere”, incat nu exista o logica aparenta a “acordarii” lor, ci doar o selectie arbitrara si destul de dubioasa. Statistica apoi (in masura in care analizeaza un esantion mare de subiecti), poate oferi si ea o mana de ajutor in evaluarea evenimentelor pe care noi le numim extraordinare, consecinta a faptului ca suntem obisnuiti sa ne raportam la experientele unui numar redus de indivizi. Cu alte cuvinte, este “normal” sa se intample si evenimente iesite din comun: in realitate ele au loc mult mai des decat se crede.
Locul unde nu s-a intamplat nimic
Daca luam ca exemplu cazul Lourdes, putem observa ca in 150 de ani de istorie au fost recunoscute aici 67 de vindecari; acestea, raportat la numarul pelerinilor bolnavi, dau un raport de 1 la 300.000 (cu o semnificativa diminuare a miracolelor in ultimii ani gratie progreselor din medicina si controalelor mai riguroase). Vindecarile spontane sunt recunoscute intr-un caz din 10.000, iar acest lucru sugereaza de fapt spun scepticii, ca la Lourdes nu se intampla de fapt nimic iesit din comun. Comisiile chemate apoi sa evalueze exceptionalul unui caz medical sunt compuse exclusiv din catolici practicanti, ceea ce spune ceva despre impartialitatea judecatii finale.
Si oricum, nu e suficient ca o mana de oameni de stiinta sa ateste ca un eveniment este “miraculos”. De asemenea, nu exista nici controale serioase asupra bolnavului, pentru a se stabili daca el urmeaza un tratament sau cat de grava e boala; prin urmare, din incompetenta, faptele uneori sunt evaluate incorect, uneori pe baza unor informatii medicale atat de putine incat prudenta (si bunul simt) ar sugera imposibilitatea lansarii oricarui verdict. Ca atare, scepticii suspecteaza ca, in realitate “miracolul” nu ar fi altceva decat un important instrument politic al Bisericii, utilizat pentru intarirea propriilor reguli sau pentru combaterea curentelor politice nefavorabile; in sprijinul acestei teorii sunt aduse nenumaratele “lacrimari”, urmate de vindecari miraculoase, survenite in 1948, cand Vaticanul avea nevoie de protectie in fata demonilor comunismului.
Organismul uman are asadar reactii fiziologice foarte precise, corelabile si finalizate. De multe ori nu este nici macar nevoie de obiecte si comportamente in masura sa-l convinga pe pacient de valoarea lor terapeutica pentru a declansa in el asa-numitelor efecte taumaturgice. La un moment dat, se faceau chiar teste de “imaginare” a bolii, in cadrul carora pacientul era pus sa deseneze cu creionul pe hartie cum o percepe. In functie de tipul figurii desenate (de exemplu scorpion pentru neoplazii sau cochilie pentru fazele pe cale de vindecare), evident interpretate in mod oportun, specialistii in vindecari puteau intelege nu numai starea clinica a pacientului, dar si sa lanseze ipoteza, in cunostinta de cauza, ca exista o legatura atat de stransa intre minte si trup incat ii perminte mintii sa sondeze trupul “in intimitate”.
Ceea ce, apoi, pare logic daca ne gandim ca fenomenul s-a demonstrat ca functioneaza si in sens invers. Daca stari emotionale negative pot cauza imbolnaviri, dintr-o scadere a imunitatii provocata de stres, atunci organismul insusi poate actiona in sens pozitiv si s-a confirmat faptul ca exista o legatura stransa intre anumite reactii biochimice capabile sa genereze simptome fizice reale (de exemplu arsuri la nivelul pielii cauzate de un obiect rece din convingerea subiectului ca se gaseaste in fata a ceva extrem de fierbinte). Chiar stigmatele sfintilor ar putea avea o asemenea explicatie laica, fiind create de mintea umana. Unii spun ca acest lucru este demonstrat de Padre Pio, ale carui insemne sangerii au disparut in clipa mortii, adica in urma disparitiei tensiunii emotionale (foto, jos).
Pe la 1600, un anume R. Burton scria ca “…un sarlatan produce mai multe vindecari decat un medic rational pentru ca bolnavul are incredere in el”. Asadar sugestia, indusa de persoane carismatice sau de ritualuri paranormale sau religioase, vointa de a trai si o stare de pozitivitate psihologica pot cu adevarat sa schimbe cursul evenimentelor. Nu degeaba, in trecut, regii si faraonii erau considerati taumaturgi, lumea fiind convinsa de esenta lor divina. Se pare ca in secolul I era noastra un suveran ar fi redat vederea unui orb si ar fi redat mobilitatea unei maini paralizate. Pe-atunci insa, anumite boli nervoase precum paralizia, surditatea sau orbirea isterica nu erau recunoscute ca boli si este usor de intuit cum in astfel de cazuri puterea efectului placebo si a sugestiei pareau cu adevarat miraculoase.
Iata cum, credinta, dupa cum o atesta numeroase vindecari neasteptate survenite in timpul unor intense cicluri de rugaciune, poate deveni in anumite conditii o terapie medicala valabila.
0 comments:
Post a Comment