Bucurestiul in 1930
Doamna Denise-Lucie Rosu are apoape 100 de ani. A fost luptatoare in cel de-al doilea razboi mondial si este una din putinele veterane care mai pot marturisi intamplari de atunci. Dar doamnei Rosu nu ii plac amintirile de razboi. Ii plac povestile de iubire. Afectiunea de care a fost inconjurata in casa parintilor sai, dragostea nestinsa care a legat-o de sotul ei, dragul de a se bucura de viata, chiar si acum. La peste 90 de ani, d-na Denise calatoreste prin lume, iese la bere cu prietenele si merge la "jour-uri" fixe, ca sa depene, impreuna, povesti. Lectia ei de viata a fost scrisa pe inima
Zeppelinul din fereastra
Era in dimineata zilei de 29 august 1916. Bucurestenii se pregateau sa infrunte inca o zi din zapuseala sfarsitului de vara. Dinspre marginile orasului, inaintau catre centru negustori care-si strigau marfa in gura mare. Laptari, bragagii, cofetari ambulanti, chivute si jupanese dolofane umpleau strazile cu vorbe colorate si voie buna. De la fereastra bibliotecii unde astepta nerabdator, imbracat in costumul negru cu dungulite, Iosif Mitran, prim procurist la Banca englezeasca din Bucuresti, putea sa vada doar un colt al pietei si un capat al parcului. Era liniste inca in partea aceea a orasului si singurele zgomote pe care putea sa le auda barbatul scund veneau de undeva din adancul casei lui uriase, cu doua nivele, pe care o cumparase de curand. Era un om multumit, afacerile ii mergeau bine, avea o familie linistita si, dupa cum spera, in curand avea sa-si reia calatoriile in strainatate si vacantele la bai, la Ostende si la Karlowy Vari...
"E fetita!", a strigat doctorul, deschizand bucuros usa... Iosif Mitran a mai ramas o vreme in fata ferestrei, ascunzandu-si bucuria, dar si nelinistile care izvorau din ea. I se nascuse primul copil. Apoi s-a intors si-a iesit din biblioteca in pas grabit, fara sa mai vada pe fereastra umbra vicleana si uriasa a Zeppelinului german ce luneca pe cerul albastru, fara nori, lasand sa cada deasupra Bucurestiului primele bombe ale celui dintai Razboi Mondial.
Dantele si funde colorate
Denise-Lucie a fost un copil dorit si primit ca un inger in familia lui Iosif Mitran. Chiar daca ziua ei de nastere a fost si prima zi de razboi, a avut o copilarie ferita de griji. Dar profesorii particulari, lectiile de pian si de pictura, institutul privat de domnisoare la care a invatat, condus de o printesa rusoaica, apoi Institutul Regina Maria n-au pregatit-o pentru greutatile care s-au prabusit asupra familiei, dupa ce tatal ei a murit.
Acum, la aproape o suta de ani, Denise-Lucie isi aminteste cu o umbra de regret: "Copilaria mea, tocmai prin faptul ca am facut cursurile primare acasa, izolata de alti copii, m-a facut oarecum rea, egoista, salbatica. Am fost rupta de lume, am trait ca in sera. Fugeam de copiii de varsta mea, ii ocoleam, ma indepartam de ei. Bine ca n-am ramas asa! Aveam o sensibilitate de-asta batraneasca, eram numai dupa fusta mamei, eram capabila sa plang si la o poezie mai sentimentala. Scolile de mai tarziu nu m-au pregatit pentru ceea ce a urmat.
Au fost mai mult un capriciu, o fandoseala, o tinere deoparte de adevaratele probleme, de multimea in care a trebuit totusi sa ies la o anumita varsta. Moartea tatii a insemnat un dezastru. Mama n-avea slujba si nici sanse sa gaseasca vreuna, caci nu avea nici o calificare, luase doar lectii de pictura. Bunicul a avut grija, dupa cum era moda vremii, ca cele cinci fete ale lui sa ia lectii de pian, de canto, pictura, de calarie si tenis; mama juca adesea tenis cu doamnele de onoare ale Reginei, dar asta n-a ajutat-o deloc, dupa moartea tatii.
Tot bunicul ne-a mai ajutat cat a putut, dar solutia salvatoare a fost sa inchiriem parterul casei in care am locuit, pana la nationalizare. N-am avut bani pentru facultate, desi mi-ar fi placut sa studiez limbile straine, pentru ca eram pregatita de-acasa, cu franceza si germana. M-am multumit cu o slujba de functionar la Banca Romaneasca, uitandu-ma cu lacrimi in ochi la fotografiile fericirii pierdute. Dantele si funde colorate. Atat."
Denise-Lucie Rosu e o femeie maruntica, vioaie si iute in miscari. Parul alb care-i inconjoara chipul ii da un aer de distinctie si eleganta. Are o privire strengareasca, jucausa, care se intuneca pentru o clipa, doar atunci cand pisica Cici, cu care isi imparte timpul, incalca regulile de buna purtare, urcandu-se pe masa pe care aburul aromat al unei cafele deseneaza melancolii.
Locuieste cu aceasta pisica, tovaras pretios, bun de infruntat singuratatea, intr-un apartament modest, in care cateva piese de mobilier vechi si multe fotografii ingalbenite de vreme mai amintesc de o lume ce a ramas doar in amintiri. Lumina ce aluneca in incapere se imprastie pe chipuri din alt veac: parintii Denisei, in Piata San Marco din Venetia, hranind porumbeii; mama maruntica, in costum de calatorie si palarie cu voaleta, tata, sobru, cu cateva carti sub brat, se sprijina detasat intr-un baston cu cap de argint
. Tot ei, pe un alt carton, in dulcea nuanta a sepiei, ea, imbracata in rochie subtire de tul, cu esarfa asortata la funda palarioarei, asezata langa un gheridon de lemn, el, la fel de sobru, sprijinindu-se pe piciorul drept si lasand sa se vada lantul auriu al ceasului de buzunar. Apoi ea, Denise-Lucie, fetita cu bonetica dantelata, cocotata pe un scaun urias de lemn, langa un ied dolofan de jucarie, si-apoi iarasi ea, cea de mai tarziu, pe o motocicleta, in timpul razboiului. Ma uit la femeia din fata mea si incerc sa-i descifrez gandurile din momentul acesta de tacere care se prelungeste.
In unele momente, si nu-mi dau seama inca de ce se intampla asa, doamna Denise-Lucie pare, in mod miraculos, mai vioaie chiar decat in fotografiile pe care le scruteaza din cand in cand cu ochi critic, pentru a le arunca apoi in teancul din care le-a ales grijuliu. Imi spune apoi, ca o concluzie, ca regretul de a nu fi facut o facultate a fost inlaturat de o casnicie care a durat numai cativa ani, dar "a stralucit cat pentru o viata intreaga". O mare iubire, intrerupta de moarte doar temporar. Batrana doamna abia asteapta sa treaca de norul care o desparte de sotul ei. Va fi cu siguranta acolo, tinand in maini buchetul ei de mireasa.
Tanarul cu epoleti aurii
"L-am cunoscut la primul bal din viata mea, cand am purtat si prima rochie lunga. Era o rochie de tafta alba cu cununite de flori. Eram foarte emotionata. Totul ma impresiona: luminile care straluceau, femeile imbracate minunat, eleganta barbatilor care le insoteau, muzica aceea in surdina... La o masa vecina era un tanar frumusel, elegant, cu epoleti si fireturi aurii, cu snururi colorate, pe care azi n-as mai da nici un pret, dar care atunci m-au fermecat cu totul. Tanarul s-a uitat un timp la mine, apoi a venit la masa noastra, a batut din pinteni si m-a invitat ceremonios la dans. A fost inceputul unei mari iubiri.
La o saptamana, m-a cerut de nevasta. La o luna, logodna, si apoi, la inca o luna, nunta, la Biserica Sf. Spiridon. A fost un vis...".
Doamna Denise vorbeste domol, cu un zambet care-i implineste chipul. Mihail Alfons Rosu, sotul ei, a fost comandantul companiei care schimba garda la palatul regal, o data pe saptamana. In fiecare zi de miercuri, la ora 12, ea fugea de la banca la care lucra, de pe strada Smardan, pana la Capsa, unde avea un loc fix, in care astepta sa-l vada pe el trecand.
In cantec de fanfara, cu pasi de onor, barbatul ei scotea sabia cand ajungea in dreptul ei si o saluta ca pe o printesa. Multa lume care trecea pe Calea Victoriei se oprea sa vada schimbarea garzii regale, ce se facea cu mare fast, de la Capsa pana mai jos, pe strada unde erau Librariile Socec. "Eram tare mandra de el si-l iubeam asa cum iubesti lumina si soarele. Nu-mi puteam imagina viata fara el, mi se parea ca totul incepe si se sfarseste cu noi. Imi amintesc si acum fiorul acela...
Cu o seara inainte de schimbarea garzii, ofiterii companiei luau masa la palat si, uneori, eram invitate si noi, sotiile lor. Prin 1936, la una din aceste intalniri, a participat si Regele Carol al ll-lea, care era foarte vorbaret si glumet, stia sa faca atmosfera, era sarmant. Apoi prin '39, am mai participat la un dineu la care a fost prezent si Regele Mihai, care era un copil inca, dar tare timid. La aceste mese, atmosfera era destinsa, se spuneau glume si povesti.
Era multa politete si eleganta. Lachei educati se miscau fara sa deranjeze, printre invitati, aproape ca niste umbre care ghiceau daca aveai nevoie de ceva. Serviciul lor era ireprosabil. Si cu toate acestea, nu te simteai stingherit de fastul care se simtea la tot pasul, pentru ca toata lumea se purta natural. Eleganta era normala in vremurile acelea.
Imi amintesc si de sarbatorile care se tineau de 10 Mai, de alaiul ofiterilor care defilau la Cotroceni in tinuta de mare gala, cu fireturi, de suita Regelui, de mantia lui alba, de Regina Maria, care odata, la o defilare, si-a luat langa ea, in caleasca, pe cei 12 cokeri, cainii ei preferati. Imi amintesc si acum cat de chipes era sotul meu in uniforma de mare gala. Avea o sabie din otel de Toledo pe care era scris "La vie pour la Patrie, L' amour pour la femme, L' honneur pour moi" ("Viata pentru Patrie, Dragostea pentru femeie, Onoarea pentru mine"). Este o deviza pe care o respectau, din noblete, toti ofiterii de-atunci. As putea spune chiar ca aceasta ar putea fi eticheta pentru acea lume care a disparut de mult".
Balul stelelor
Doamna Denise-Lucie imi povesteste apoi despre mese si dineuri sofisticate, imi arata cartonase aurite cu liste de meniuri pe care le pastreaza ca amintire, imi spune de obiceiuri uitate, de o lume care traia parca intr-un vartej al placerilor, dansului si muzicii, o lume care parca prevedea macelul razboiului ce urma si incerca sa mai prinda, cu disperare, ceva din stralucirea si nepasarea egoista a acelei clipe.
"O data pe saptamana, sambata, mergeam la Cercul Militar. O, Doamne, ce seri, era o minunatie! Sala mare de marmura era luminata ca ziua. Erau doua muzici, la cele doua balcoane, una era fanfara si alta era muzica de dans. In jurul salii, pe langa perete, erau doamnele in varsta cu lornioane. Ce nu le suportam atunci!
Te masurau de jos pana sus, stiau de cate ori ai venit imbracata cu rochia pe care o purtai, asa ca erai obligata sa schimbi mereu toaletele. Faceau comentarii si aruncau priviri malitioase catre cele mai tinere. Stiau tot, cu cine ai mai dansat, de cate ori, la cine te-ai uitat mai mult, cu cine ai povestit, depasind timpul corect prevazut pentru o simpla politete, si cate si mai cate... Stiau tot si lornionul facea parte din recuzita lor de spionaj. Era ca o arma nesuferita... Protocolul era cam asa: de la intrare, care se facea pe strada cu restaurantul Berlin de azi, pe dreapta si pe stanga, erau soldati scosi ca din cutie, care pentru fiecare pereche ce urca scarile luau pozitie de drepti si salutau. Era fastuos! Ne intalneam cu prietenii si ne distram de la noua seara pana dimineata.
Programul incepea acolo intotdeauna cu un vals, apoi urma muzica de tango, foxtrot si boston. Erau doua bufete, intr-un capat si altul al salii. Cine a trait atunci parca nici n-ar mai iesi din casa acum. E o diferenta ca de la cer la pamant, intre ce era atunci si ce traim noi astazi. Ne intorceam spre dimineata cu trasura pentru ca eram obositi de dans. Muscalul, imbracat intr-o manta uriasa de catifea verde, isi mana caii lin pe strazile curatate ale Bucurestiului, spre casa. Cateodata, Mihai comanda un ocol la Sosea tinandu-ma strans in brate. Visam, in tropotul cailor, cu ochii pierduti in stelele de pe cer. Ce viata..."
"Iubita mea, ai curaj, ma intorc"
Dar a inceput razboiul si s-au sfarsit toate. Capitanul Mihai Alfons Rosu, sotul Denisei-Lucie, a fost mutat "pe zona", in Moldova. Lumea inca nu presimtea grozavia ce urma. Pentru cei mai multi dintre ofiteri, plecarea in preajma frontului nu insemna, in primele saptamani de razboi, decat un divertisment care-i scotea din rutina cazarmii de oras.
Dar Denise n-a suportat departarea. Dupa cutremurul din '40, si-a urmat, credincioasa, sotul, la Moinesti, Comanesti, la Bucsoaia. "Inca nu era spaima prea mare. Erau zile in care seara se petrecea la popota, se dansa, nu ne gandeam ca vor veni zile grele, in care vom simti pe pielea noastra batalia.
Acolo, pe linia frontului, am invatat sa conduc motocicleta, masina, si am condus prima data un camion militar incarcat cu pusti. Curand, barbatii au fost trimisi in linia intai. Petrecerilor si distractiilor de pana atunci le-au luat loc luptele adevarate. Pentru ca aveam carnet de conducere, am fost si eu mobilizata in armata romana, impreuna cu inca doua prietene, Simina Caracas si Ana Herdan. Am ajuns cu frontul pana la Odessa si Tiraspol, dar dupa o vreme ne-au retras pe noi, femeile, din linia intai, pentru ca macelul era urias. Am fost mutate la Crucea Rosie de la Sinaia. De cate ori veneau trenurile cu raniti de pe front, eram in gara si-i preluam pentru a-i duce la spitalele in care mai erau locuri.
Mi-era groaza sa nu recunosc printre ei chipul sotului meu. Conduceam o masina de salvare cu doua paturi si mai aveam doi flacai in subordine, care carau ranitii. Uneori eram atat de obosita, incat mi se parea ca drumul, inaintea masinii, se valureste ca o apa... Dar n-aveam ce face, trebuia sa conduc, pentru a-i salva pe raniti. N-am sa pot uita cat traiesc mirosul acela de cangrena, de rani, de sange, pe care l-am simtit luni in sir. N-am sa uit strigatele lor de ajutor, resemnarea din ochii celor grav raniti, speranta din vorbele celor care vedeau in masina condusa de mine drumul spre viata. Am lucrat acolo, pe salvare, un an, timp in care sotul meu a ramas cu frontul in Crimeea.
Ne scriam des, zilnic, posta mergea foarte bine: "Iubita mea, ai curaj, mai avem putin si ma intorc, ai rabdare, ca vom fi fericiti nu peste mult timp", asa-mi scria. Primise cea mai inalta decoratie pentru vitejie si abnegatie in lupte. A fost ranit de trei ori si tot de trei ori a avut permisie. La ultima, i-am propus sa intervenim printr-un general, Ioanid il chema, care l-ar fi putut retine in tara, dar n-a vrut, s-a dus inapoi. "Ma duc sa inchei razboiul asta, ca am steaua mea. Ma intorc. Nu putem lasa povestea noastra de dragoste fara sfarsit. O sa fie bine, iubita mea"."
Dar n-a fost bine. Capitanul Rosu a murit in ultima zi de retragere, in ultima misiune pe linia intai din Crimeea. Masina in care era a fost bombardata, cand se intorcea spre casa. Denise-Lucie a primit acasa mantaua lui, sfartecata in dreptul ranii care l-a ucis. Lucra impreuna cu o prietena, Mioara Mihailescu, cu sotia generalului Marinescu, si cu alte doamne la un punct de primire a ranitilor in gara din Sinaia. Le impartea ceai fierbinte si felii de paine, cand a primit vestea mortii sotului ei, "Moarte de erou in linia intai", cum scria in hartia care incepea sec si oficial: "Sevastopol, Crimeea, 28 aprilie, 1944, Stimata doamna, avem durerea de a va comunica moartea de erou a sotului Domniei voastre, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, capitanul Alfons Mihail Rosu...".
Intre hotare de foc
De pe front, Denise-Lucie s-a intors in Bucuresti. A vrut sa se rupa de lume, sa se rupa de viata de dinainte. S-a izolat, a tras obloanele de lemn care erau la ferestre si s-a inchis in casa. A vrut numai intuneric in jur, precum noaptea care s-a lasat in sufletul ei. "Ceea ce am simtit atunci nu se potriveste cu ceea ce a urmat.
Am simtit ca nu mai are rost sa traiesc, ca viata mea s-a sfarsit. Dar iata ca au trecut peste saizeci de ani si eu am supravietuit".
Vreo doi ani dupa moartea sotului ei, Denise-Lucie a primit pensia de vaduva de razboi, apoi aceasta i-a fost sistata, pe motiv ca era prea tanara si ca ar putea sa munceasca. Multi ani a avut probleme cu "dosarul de cadre", pentru ca Mihail Rosu luptase impotriva rusilor, in Crimeea. Casa i-a fost nationalizata si a trebuit sa inchirieze un apartament modest. Dezamagita de intamplari si oameni, si-a luat o catelusa, cu care a invatat sa imparta bucuriile si tristetile fiecarei zile. A calatorit mult, atat cat i-au permis banii pe care-i primea din vanzarea unor obiecte si lucruri ce-i mai aminteau de viata pe care o dusese inainte.
A fost si in Crimeea, pe urmele sotului ei, ingropat acolo. Apoi si-a luat o motocicleta si a pornit prin tara, ca sa cunoasca locuri noi. Calatorind singura, a invatat ca, de cele mai multe ori, viata insasi este o mare calatorie solitara, in care rareori ai tovarasi de la inceput pana la sfarsit. A facut o croaziera si pe Marea Neagra, acum doi ani. Cei de la agentia de turism nici macar n-au mai vrut sa-i faca asigurare medicala, din cauza varstei, dar nu si-a pierdut curajul si umorul. A zambit usor amuzata si s-a urcat, totusi, "pe proprie raspundere", pe puntea vaporului cu care a ajuns pana in Grecia si apoi in Turcia.
"As calatori cat mai mult, spune ea, mangaind pisica ce i s-a cuibarit in brate, niciodata nu m-au obosit drumurile. As calatori, nu pentru ca sa uit prin ce-am trecut, pentru ca sunt lucruri care nu se uita, ci ca sa-mi aduc aminte mai bine. Uneori am impresia ca sunt din nou in trasura aceea lucioasa, leganata de mersul cailor, cu trupul prins ca intr-un arc de bratul lui Mihail. Oh, Doamne!".
Doamna Denise zambeste stins. Isi sprijina capul carunt de speteaza fotoliului, mirosind cu nesat aerul proaspat inca al amintirilor. "Fiecare trebuie sa se impace cu destinul ce i-a fost harazit. Toti suntem singuri in fata lui. Al meu a inceput in prima zi a unui razboi si s-a frant in alta zi, intr-un alt razboi. O viata intre hotare de foc.
Dar nu ma tem de singuratate, am lasat regretele in urma, am invatat sa accept senin tot ce mi s-a intamplat. Traiesc ca si cum as fi cel mai fericit om de pe pamant. Am si acum "jour fix", luni dupa masa, de la 4 la 11 seara, cand ma intalnesc cu prietenele care mi-au mai ramas. Povestim, mergem la o bere, iesim in oras.... Mi-am ales intotdeauna prietenii dupa cum am vrut, in prietenie, ca si in dragoste, n-am acceptat niciodata jumatatile de masura. M-am inconjurat numai de oameni de la care am avut ce sa invat.
Educatia de acasa, dragostea pe care sotul meu mi-a purtat-o si care nu s-a incheiat odata cu disparitia lui, relatia, comunicarea deosebita cu el, dar si minunata lume a animalelor cu care mi-am impartit grijile, toate acestea m-au ajutat sa supravietuiesc, sa pot spune acum ca nu ma tem de moarte. Visez moartea ca pe o alta calatorie. O calatorie frumoasa si lunga, dupa care urmeaza alta si mai frumoasa, alaturi de sotul meu. Stiu sigur ca ma asteapta. Ne-am iubit prea mult ca sa fie altfel."
Zeppelinul din fereastra
Era in dimineata zilei de 29 august 1916. Bucurestenii se pregateau sa infrunte inca o zi din zapuseala sfarsitului de vara. Dinspre marginile orasului, inaintau catre centru negustori care-si strigau marfa in gura mare. Laptari, bragagii, cofetari ambulanti, chivute si jupanese dolofane umpleau strazile cu vorbe colorate si voie buna. De la fereastra bibliotecii unde astepta nerabdator, imbracat in costumul negru cu dungulite, Iosif Mitran, prim procurist la Banca englezeasca din Bucuresti, putea sa vada doar un colt al pietei si un capat al parcului. Era liniste inca in partea aceea a orasului si singurele zgomote pe care putea sa le auda barbatul scund veneau de undeva din adancul casei lui uriase, cu doua nivele, pe care o cumparase de curand. Era un om multumit, afacerile ii mergeau bine, avea o familie linistita si, dupa cum spera, in curand avea sa-si reia calatoriile in strainatate si vacantele la bai, la Ostende si la Karlowy Vari...
"E fetita!", a strigat doctorul, deschizand bucuros usa... Iosif Mitran a mai ramas o vreme in fata ferestrei, ascunzandu-si bucuria, dar si nelinistile care izvorau din ea. I se nascuse primul copil. Apoi s-a intors si-a iesit din biblioteca in pas grabit, fara sa mai vada pe fereastra umbra vicleana si uriasa a Zeppelinului german ce luneca pe cerul albastru, fara nori, lasand sa cada deasupra Bucurestiului primele bombe ale celui dintai Razboi Mondial.
Dantele si funde colorate
Denise-Lucie a fost un copil dorit si primit ca un inger in familia lui Iosif Mitran. Chiar daca ziua ei de nastere a fost si prima zi de razboi, a avut o copilarie ferita de griji. Dar profesorii particulari, lectiile de pian si de pictura, institutul privat de domnisoare la care a invatat, condus de o printesa rusoaica, apoi Institutul Regina Maria n-au pregatit-o pentru greutatile care s-au prabusit asupra familiei, dupa ce tatal ei a murit.
Inainte sa inceapa prapadul
Au fost mai mult un capriciu, o fandoseala, o tinere deoparte de adevaratele probleme, de multimea in care a trebuit totusi sa ies la o anumita varsta. Moartea tatii a insemnat un dezastru. Mama n-avea slujba si nici sanse sa gaseasca vreuna, caci nu avea nici o calificare, luase doar lectii de pictura. Bunicul a avut grija, dupa cum era moda vremii, ca cele cinci fete ale lui sa ia lectii de pian, de canto, pictura, de calarie si tenis; mama juca adesea tenis cu doamnele de onoare ale Reginei, dar asta n-a ajutat-o deloc, dupa moartea tatii.
Tot bunicul ne-a mai ajutat cat a putut, dar solutia salvatoare a fost sa inchiriem parterul casei in care am locuit, pana la nationalizare. N-am avut bani pentru facultate, desi mi-ar fi placut sa studiez limbile straine, pentru ca eram pregatita de-acasa, cu franceza si germana. M-am multumit cu o slujba de functionar la Banca Romaneasca, uitandu-ma cu lacrimi in ochi la fotografiile fericirii pierdute. Dantele si funde colorate. Atat."
Denise-Lucie Rosu e o femeie maruntica, vioaie si iute in miscari. Parul alb care-i inconjoara chipul ii da un aer de distinctie si eleganta. Are o privire strengareasca, jucausa, care se intuneca pentru o clipa, doar atunci cand pisica Cici, cu care isi imparte timpul, incalca regulile de buna purtare, urcandu-se pe masa pe care aburul aromat al unei cafele deseneaza melancolii.
Se aprind felinarele
. Tot ei, pe un alt carton, in dulcea nuanta a sepiei, ea, imbracata in rochie subtire de tul, cu esarfa asortata la funda palarioarei, asezata langa un gheridon de lemn, el, la fel de sobru, sprijinindu-se pe piciorul drept si lasand sa se vada lantul auriu al ceasului de buzunar. Apoi ea, Denise-Lucie, fetita cu bonetica dantelata, cocotata pe un scaun urias de lemn, langa un ied dolofan de jucarie, si-apoi iarasi ea, cea de mai tarziu, pe o motocicleta, in timpul razboiului. Ma uit la femeia din fata mea si incerc sa-i descifrez gandurile din momentul acesta de tacere care se prelungeste.
In unele momente, si nu-mi dau seama inca de ce se intampla asa, doamna Denise-Lucie pare, in mod miraculos, mai vioaie chiar decat in fotografiile pe care le scruteaza din cand in cand cu ochi critic, pentru a le arunca apoi in teancul din care le-a ales grijuliu. Imi spune apoi, ca o concluzie, ca regretul de a nu fi facut o facultate a fost inlaturat de o casnicie care a durat numai cativa ani, dar "a stralucit cat pentru o viata intreaga". O mare iubire, intrerupta de moarte doar temporar. Batrana doamna abia asteapta sa treaca de norul care o desparte de sotul ei. Va fi cu siguranta acolo, tinand in maini buchetul ei de mireasa.
Tanarul cu epoleti aurii
"L-am cunoscut la primul bal din viata mea, cand am purtat si prima rochie lunga. Era o rochie de tafta alba cu cununite de flori. Eram foarte emotionata. Totul ma impresiona: luminile care straluceau, femeile imbracate minunat, eleganta barbatilor care le insoteau, muzica aceea in surdina... La o masa vecina era un tanar frumusel, elegant, cu epoleti si fireturi aurii, cu snururi colorate, pe care azi n-as mai da nici un pret, dar care atunci m-au fermecat cu totul. Tanarul s-a uitat un timp la mine, apoi a venit la masa noastra, a batut din pinteni si m-a invitat ceremonios la dans. A fost inceputul unei mari iubiri.
Mana, birjar!
Doamna Denise vorbeste domol, cu un zambet care-i implineste chipul. Mihail Alfons Rosu, sotul ei, a fost comandantul companiei care schimba garda la palatul regal, o data pe saptamana. In fiecare zi de miercuri, la ora 12, ea fugea de la banca la care lucra, de pe strada Smardan, pana la Capsa, unde avea un loc fix, in care astepta sa-l vada pe el trecand.
In cantec de fanfara, cu pasi de onor, barbatul ei scotea sabia cand ajungea in dreptul ei si o saluta ca pe o printesa. Multa lume care trecea pe Calea Victoriei se oprea sa vada schimbarea garzii regale, ce se facea cu mare fast, de la Capsa pana mai jos, pe strada unde erau Librariile Socec. "Eram tare mandra de el si-l iubeam asa cum iubesti lumina si soarele. Nu-mi puteam imagina viata fara el, mi se parea ca totul incepe si se sfarseste cu noi. Imi amintesc si acum fiorul acela...
Cu o seara inainte de schimbarea garzii, ofiterii companiei luau masa la palat si, uneori, eram invitate si noi, sotiile lor. Prin 1936, la una din aceste intalniri, a participat si Regele Carol al ll-lea, care era foarte vorbaret si glumet, stia sa faca atmosfera, era sarmant. Apoi prin '39, am mai participat la un dineu la care a fost prezent si Regele Mihai, care era un copil inca, dar tare timid. La aceste mese, atmosfera era destinsa, se spuneau glume si povesti.
Era multa politete si eleganta. Lachei educati se miscau fara sa deranjeze, printre invitati, aproape ca niste umbre care ghiceau daca aveai nevoie de ceva. Serviciul lor era ireprosabil. Si cu toate acestea, nu te simteai stingherit de fastul care se simtea la tot pasul, pentru ca toata lumea se purta natural. Eleganta era normala in vremurile acelea.
Imi amintesc si de sarbatorile care se tineau de 10 Mai, de alaiul ofiterilor care defilau la Cotroceni in tinuta de mare gala, cu fireturi, de suita Regelui, de mantia lui alba, de Regina Maria, care odata, la o defilare, si-a luat langa ea, in caleasca, pe cei 12 cokeri, cainii ei preferati. Imi amintesc si acum cat de chipes era sotul meu in uniforma de mare gala. Avea o sabie din otel de Toledo pe care era scris "La vie pour la Patrie, L' amour pour la femme, L' honneur pour moi" ("Viata pentru Patrie, Dragostea pentru femeie, Onoarea pentru mine"). Este o deviza pe care o respectau, din noblete, toti ofiterii de-atunci. As putea spune chiar ca aceasta ar putea fi eticheta pentru acea lume care a disparut de mult".
Balul stelelor
Doamna Denise-Lucie imi povesteste apoi despre mese si dineuri sofisticate, imi arata cartonase aurite cu liste de meniuri pe care le pastreaza ca amintire, imi spune de obiceiuri uitate, de o lume care traia parca intr-un vartej al placerilor, dansului si muzicii, o lume care parca prevedea macelul razboiului ce urma si incerca sa mai prinda, cu disperare, ceva din stralucirea si nepasarea egoista a acelei clipe.
Intrarea Teatrului National
"O data pe saptamana, sambata, mergeam la Cercul Militar. O, Doamne, ce seri, era o minunatie! Sala mare de marmura era luminata ca ziua. Erau doua muzici, la cele doua balcoane, una era fanfara si alta era muzica de dans. In jurul salii, pe langa perete, erau doamnele in varsta cu lornioane. Ce nu le suportam atunci!
Te masurau de jos pana sus, stiau de cate ori ai venit imbracata cu rochia pe care o purtai, asa ca erai obligata sa schimbi mereu toaletele. Faceau comentarii si aruncau priviri malitioase catre cele mai tinere. Stiau tot, cu cine ai mai dansat, de cate ori, la cine te-ai uitat mai mult, cu cine ai povestit, depasind timpul corect prevazut pentru o simpla politete, si cate si mai cate... Stiau tot si lornionul facea parte din recuzita lor de spionaj. Era ca o arma nesuferita... Protocolul era cam asa: de la intrare, care se facea pe strada cu restaurantul Berlin de azi, pe dreapta si pe stanga, erau soldati scosi ca din cutie, care pentru fiecare pereche ce urca scarile luau pozitie de drepti si salutau. Era fastuos! Ne intalneam cu prietenii si ne distram de la noua seara pana dimineata.
Programul incepea acolo intotdeauna cu un vals, apoi urma muzica de tango, foxtrot si boston. Erau doua bufete, intr-un capat si altul al salii. Cine a trait atunci parca nici n-ar mai iesi din casa acum. E o diferenta ca de la cer la pamant, intre ce era atunci si ce traim noi astazi. Ne intorceam spre dimineata cu trasura pentru ca eram obositi de dans. Muscalul, imbracat intr-o manta uriasa de catifea verde, isi mana caii lin pe strazile curatate ale Bucurestiului, spre casa. Cateodata, Mihai comanda un ocol la Sosea tinandu-ma strans in brate. Visam, in tropotul cailor, cu ochii pierduti in stelele de pe cer. Ce viata..."
"Iubita mea, ai curaj, ma intorc"
Dar a inceput razboiul si s-au sfarsit toate. Capitanul Mihai Alfons Rosu, sotul Denisei-Lucie, a fost mutat "pe zona", in Moldova. Lumea inca nu presimtea grozavia ce urma. Pentru cei mai multi dintre ofiteri, plecarea in preajma frontului nu insemna, in primele saptamani de razboi, decat un divertisment care-i scotea din rutina cazarmii de oras.
La aeroportul Baneasa
Acolo, pe linia frontului, am invatat sa conduc motocicleta, masina, si am condus prima data un camion militar incarcat cu pusti. Curand, barbatii au fost trimisi in linia intai. Petrecerilor si distractiilor de pana atunci le-au luat loc luptele adevarate. Pentru ca aveam carnet de conducere, am fost si eu mobilizata in armata romana, impreuna cu inca doua prietene, Simina Caracas si Ana Herdan. Am ajuns cu frontul pana la Odessa si Tiraspol, dar dupa o vreme ne-au retras pe noi, femeile, din linia intai, pentru ca macelul era urias. Am fost mutate la Crucea Rosie de la Sinaia. De cate ori veneau trenurile cu raniti de pe front, eram in gara si-i preluam pentru a-i duce la spitalele in care mai erau locuri.
Mi-era groaza sa nu recunosc printre ei chipul sotului meu. Conduceam o masina de salvare cu doua paturi si mai aveam doi flacai in subordine, care carau ranitii. Uneori eram atat de obosita, incat mi se parea ca drumul, inaintea masinii, se valureste ca o apa... Dar n-aveam ce face, trebuia sa conduc, pentru a-i salva pe raniti. N-am sa pot uita cat traiesc mirosul acela de cangrena, de rani, de sange, pe care l-am simtit luni in sir. N-am sa uit strigatele lor de ajutor, resemnarea din ochii celor grav raniti, speranta din vorbele celor care vedeau in masina condusa de mine drumul spre viata. Am lucrat acolo, pe salvare, un an, timp in care sotul meu a ramas cu frontul in Crimeea.
Cercul Militar
Dar n-a fost bine. Capitanul Rosu a murit in ultima zi de retragere, in ultima misiune pe linia intai din Crimeea. Masina in care era a fost bombardata, cand se intorcea spre casa. Denise-Lucie a primit acasa mantaua lui, sfartecata in dreptul ranii care l-a ucis. Lucra impreuna cu o prietena, Mioara Mihailescu, cu sotia generalului Marinescu, si cu alte doamne la un punct de primire a ranitilor in gara din Sinaia. Le impartea ceai fierbinte si felii de paine, cand a primit vestea mortii sotului ei, "Moarte de erou in linia intai", cum scria in hartia care incepea sec si oficial: "Sevastopol, Crimeea, 28 aprilie, 1944, Stimata doamna, avem durerea de a va comunica moartea de erou a sotului Domniei voastre, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, capitanul Alfons Mihail Rosu...".
Intre hotare de foc
De pe front, Denise-Lucie s-a intors in Bucuresti. A vrut sa se rupa de lume, sa se rupa de viata de dinainte. S-a izolat, a tras obloanele de lemn care erau la ferestre si s-a inchis in casa. A vrut numai intuneric in jur, precum noaptea care s-a lasat in sufletul ei. "Ceea ce am simtit atunci nu se potriveste cu ceea ce a urmat.
D-na Denise-Lucie Rosu la 90 de ani
Vreo doi ani dupa moartea sotului ei, Denise-Lucie a primit pensia de vaduva de razboi, apoi aceasta i-a fost sistata, pe motiv ca era prea tanara si ca ar putea sa munceasca. Multi ani a avut probleme cu "dosarul de cadre", pentru ca Mihail Rosu luptase impotriva rusilor, in Crimeea. Casa i-a fost nationalizata si a trebuit sa inchirieze un apartament modest. Dezamagita de intamplari si oameni, si-a luat o catelusa, cu care a invatat sa imparta bucuriile si tristetile fiecarei zile. A calatorit mult, atat cat i-au permis banii pe care-i primea din vanzarea unor obiecte si lucruri ce-i mai aminteau de viata pe care o dusese inainte.
A fost si in Crimeea, pe urmele sotului ei, ingropat acolo. Apoi si-a luat o motocicleta si a pornit prin tara, ca sa cunoasca locuri noi. Calatorind singura, a invatat ca, de cele mai multe ori, viata insasi este o mare calatorie solitara, in care rareori ai tovarasi de la inceput pana la sfarsit. A facut o croaziera si pe Marea Neagra, acum doi ani. Cei de la agentia de turism nici macar n-au mai vrut sa-i faca asigurare medicala, din cauza varstei, dar nu si-a pierdut curajul si umorul. A zambit usor amuzata si s-a urcat, totusi, "pe proprie raspundere", pe puntea vaporului cu care a ajuns pana in Grecia si apoi in Turcia.
"As calatori cat mai mult, spune ea, mangaind pisica ce i s-a cuibarit in brate, niciodata nu m-au obosit drumurile. As calatori, nu pentru ca sa uit prin ce-am trecut, pentru ca sunt lucruri care nu se uita, ci ca sa-mi aduc aminte mai bine. Uneori am impresia ca sunt din nou in trasura aceea lucioasa, leganata de mersul cailor, cu trupul prins ca intr-un arc de bratul lui Mihail. Oh, Doamne!".
Doamna Denise zambeste stins. Isi sprijina capul carunt de speteaza fotoliului, mirosind cu nesat aerul proaspat inca al amintirilor. "Fiecare trebuie sa se impace cu destinul ce i-a fost harazit. Toti suntem singuri in fata lui. Al meu a inceput in prima zi a unui razboi si s-a frant in alta zi, intr-un alt razboi. O viata intre hotare de foc.
Fericire in doi
Educatia de acasa, dragostea pe care sotul meu mi-a purtat-o si care nu s-a incheiat odata cu disparitia lui, relatia, comunicarea deosebita cu el, dar si minunata lume a animalelor cu care mi-am impartit grijile, toate acestea m-au ajutat sa supravietuiesc, sa pot spune acum ca nu ma tem de moarte. Visez moartea ca pe o alta calatorie. O calatorie frumoasa si lunga, dupa care urmeaza alta si mai frumoasa, alaturi de sotul meu. Stiu sigur ca ma asteapta. Ne-am iubit prea mult ca sa fie altfel."
0 comments:
Post a Comment