Friday, May 7, 2010
MIC CURS DE CULTURA GENERALA
DE LA WIKI CITIRE
The Molotov cocktail, also known as the petrol bomb, gasoline bomb, Molotov bomb, or simply Molotov, is a generic name used for a variety of improvised incendiary weapons. Due to the relative ease of production they are frequently used by non-professionally equipped fighters and others who cannot afford, manufacture, or obtain professional-grade grenades. They are primarily intended to set targets ablaze rather than instantly destroy them.
The bombs were derisively named after the then Foreign Minister of the Soviet Union, Vyacheslav Molotov, by the Finns during the Winter War.
Contents |
Mechanism
In its simplest form, a Molotov cocktail is a glass bottle containing petrol fuel usually with a source of ignition such as a burning cloth wick held in place by the bottle's stopper. The wick is usually soaked in alcohol or paraffin, rather than petrol.
In action the wick is lit and the bottle hurled at a target such as a vehicle or fortification. When the bottle smashes on impact, the ensuing cloud of petrol droplets and vapor are ignited, causing an immediate fireball followed by a raging fire as the remainder of the fuel is consumed.
Other flammable liquids such as wood alcohol and turpentine have been used in place of petrol. Thickening agents such as tar, strips of tire tubing, sugar, animal blood, XPS foam, egg whites, motor oil, rubber cement, and dish soap have been added to help the burning liquid adhere to the target and create clouds of thick choking smoke.
The name "Molotov cocktail" is derived from Vyacheslav Mikhailovich Molotov, who was the Chairman of the Council of People's Commissars (i.e. Soviet Prime Minister) and the People's Commissar for Foreign Affairs of the Soviet Union during World War II. The soldiers of the Finnish Army successfully used Molotov cocktails against Red Army tanks in the two conflicts (Winter War and Continuation War) between Finland and the Soviet Union, and coined the term to mock Molotov. Molotov cocktails were even mass-produced by the Finnish military, bundled with matches to light them. They had already been used in the Spanish Civil War, sometimes propelled by a sling.
Development and use in war
On 30 November 1939, the Soviet Union launched a war against Finland after a futile year and a half campaign to persuade the Finnish government to cede territory to the Soviet Union and give up some sovereignty by conceding specific military and political favors. The Finnish Army, facing Red Army tanks in what came to be known as the Winter War, borrowed the design of an improvised incendiary device that had been used for the first time[1] in the just-concluded Spanish Civil War (July 1936—April 1939). In that conflict, General Francisco Franco ordered Spanish Nationalists to use the weapon against Soviet T-26 tanks supporting the Spanish Republicans in a failed 1936 assault on the Nationalist stronghold of Seseña, near Toledo, 80 km south from Madrid.[2]
During the Winter War, the Soviet air force made extensive use of incendiaries and cluster bombs against Finnish troops and fortifications. When Soviet People's Commissar for Foreign Affairs Vyacheslav Molotov claimed in radio broadcasts that the Soviet Union was not dropping bombs but rather delivering food to the starving Finns, the Finns started to call the air bombs Molotov bread baskets.[3] Soon they responded by attacking advancing tanks with "Molotov cocktails" which were "a drink to go with the food". At first, the term was used to describe only the burning mixture itself, but in practical use the term was soon applied to the combination of both the bottle and its contents.
This Finnish use of the hand- or sling-thrown explosive against Soviet tanks was repeated in the subsequent Continuation War between the two countries. Molotov cocktails were eventually mass-produced by the Alko corporation at its Rajamäki distillery, bundled with matches to light them. Production totalled 450,000 during the Winter War. The original design of the Molotov cocktail was a mixture of ethanol, tar and gasoline in a 750 ml bottle. The bottle had two long pyrotechnic storm matches attached to either side. Before use, one or both of the matches was lit; when the bottle broke on impact, the mixture ignited. The storm matches were found to be safer to use than a burning rag on the mouth of the bottle.
They also saw use during the Battle of Khalkhin Gol, a border conflict ostensibly between Mongolia and Manchukuo that saw heavy fighting between Japanese and Soviet forces. Short of anti-tank equipment, Japanese infantry attacked Soviet tanks with gasoline-filled bottles. Japanese infantrymen claimed that several hundred Soviet tanks had been destroyed through the use of Molotov cocktails, though Soviet loss records do not support this assessment.[4]
The Polish home army developed a version[5] which ignited on impact without the need of a wick. Ignition was caused by a reaction between concentrated sulfuric acid mixed with the fuel and a mixture of potassium chlorate and sugar which was crystallized from solution onto a rag attached to the bottle.
The United States Marine Corps developed a version during World War II that used a tube of nitric acid and a lump of metallic sodium to ignite a mixture of petrol and diesel fuel.[6]
While Molotov cocktails may be a psychologically effective method of disabling tanks and armoured vehicles by forcing the crew out or damaging external components, most modern tanks cannot be physically destroyed or rendered completely inoperable by Molotov cocktails; only "disabled". It should be noted that early Soviet tanks had poorly designed engine louvers which allowed the admission of fuel - this design fault was quickly rectified, and subsequent armoured vehicles had engine louvers which drained fuel (as well as rain water and dust) away from the engine. Most tanks and IFVs of the 21st century have specially designed nuclear, biological and chemical protective systems that make them internally air-tight and sealed; they are well-protected from vapors, gases, and liquids. Modern tanks possess very thick composite armour consisting of layers of steel, ceramics, plastics and Kevlar, and these materials have melting points well above the burning temperature of gasoline, which makes the vehicles themselves invulnerable to Molotov cocktails.
But external components such as optical systems, antennas, externally-mounted weapons systems or ventilation ports and openings can be damaged, which can make a tank virtually "blind" or allow burning gasoline to seep into the vehicle, forcing the crew to at least open the hatches or perhaps abandon the vehicle. If thrown into a tank, it would, like most other grenades, kill the crew inside. Modern tanks of the U.S. and its NATO allies have onboard fire suppression systems. Should a fire start in an area occupied by the tank crew it will be automatically extinguished with Halon.
In Northern Ireland, Molotov cocktails were used by rioting paramilitary groups against the police, and they are also used to attack houses to burn the house or to intimidate the occupants.[7]
Legality
As incendiary devices, Molotov cocktails are illegal to manufacture or possess in many regions. In the United States, Molotov cocktails are considered "destructive devices" under the National Firearms Act and regulated by the ATF.[8]
See also
NINJA VERSUS SAMURAI
Dupa aproape doua luni de confruntari violente si spectaculoase, incheiate deseori cu surprize de proportii, DESCOPERA.ro are onoarea de a va prezenta, astazi, marea finala. Voturile voastre au fost singurul criteriu care a contat pentru calificarea razboinicilor, iar din pleiada de luptatori neinfricati ai trecutului, singurii care au supravietuit “macelului” virtual sunt samuraiul si ninja. Deloc intamplator, astfel de scene de lupta, precum cea de astazi, s-au desfasurat de mii si mii de ori in realitate, prin castelele, casele, taberele de razboi si chiar dojo-urile Japoniei medievale. Acum, a venit randul vostru sa alegeti cel mai mare razboinic din toate timpurile, votand invingatorul dintre cel mai bun spadasin din istorie si prototipul perfect al asasinului profesionist! La vot, deci!
In acest articol
De la bun inceput, trebuiesc specificate un numar de trei observatii pertinente pentru ca marea confruntare finala sa se desfasoare intr-un mod cat mai obiectiv. Astfel, in cazul luptei intre un samurai experimentat, supravietuitor a numeroase dueluri si batalii versus un genin (agent ninja) incepator, aflat la primele misiuni, victoria va apartine, fara tagada, samuraiului. De asemenea, in cazul unui ninja adancit in tainele Artei Negre versus un samurai mediocru, a carui experienta de lupta se rezuma doar la duelurile cu colegii de dojo, cu sabia de bambus, asasinul intunecat ar fi iesit intotdeauna castigator.
Excludem, totodata, o infruntare intre un Mare Razboinic (cum vom vedea mai departe ca au existat in istoria Japoniei, samurai si ninja deopotriva), expert in ambele arte, si un ninja sau samurai obisnuit. De asemnea, nu luam in calcul scenariul in care ninja se strecoara neauzit, se apropie si lanseaza, de la o distanta confortabila, o sageata, un shuriken (steluta) sau un ac otravit asupra samuraiului, lupta sfarsindu-se, in aceste conditii, inainte sa inceapa.
Protagonistii de astazi sunt luptatori cu experienta si valoare egala. Fiecare beneficiaza de un antrenament draconic specific si de arme duse la perfectiune. Lupta are loc la amurg, la asfintitul soarelui, pentru ca nici ninja, obisnuit sa actioneze noaptea, nici samuraiul, adept al duelurilor in miezul zilei, sa nu aiba vreun avantaj asupra celuilalt. Din motive asemanatoare, finala are loc pe un teren pe jumatate acoperit de copaci, pe jumatate camp deschis.
Cu toate ca, inclusiv astazi, unii cred ca cei doi mari razboinici au fost dusmani implacabili si ireconciliabili, ninja si samuraii nu s-au aflat tocmai intr-un antagonism desavarsit, ci erau mai degraba complementari. Ambii si-au indeplinit pe deplin rolul in decursul zbuciumatei istorii a Japoniei.
Afla totul despre tehnicile de lupta ninja
*
Multe scoli de ninjutsu predau tainele armelor folosite de samurai, la fel cum multe scoli de samurai inglobau elemente de ninjutsu. Ambele categorii de razboinici se familiarizau cu metodele si secretele celeilalte. Au existat si cazuri in care clanuri de ninja si samurai erau prietene de generatii, membrii acestora antrenandu-se impreuna pentru un plus de eficienta si experienta.
Mari samurai ai trecutului precum imbatabilul Myamoto Musashi, Yagyu Munenori si fiul sau Yagyu Jubei, Masaki Toshimitsu, celebrul Takeda Shingen sau Takeda Sokaku, au studiat doctrina Mikkyo, insusindu-si multe dintre principiile de lupta si tehnicile pur Shinobi (alt nume pentru ninja).
*
La fel, mari maestri de ninjutsu s-au dedicate studierii caii samuraiulor. Dintre acestia, merita amintiti Sandayu Momochi, care avea 3 identitati diferite in trei orase, alaturi de Ando Kawai si Yukishiro Sanada.
Altadata, unele clanuri bogate de samurai isi permiteau sa cumpere scoli intregi de ninja pe care-i foloseau in scopuri personale. Spre exemplu, samuraiul Uesugi Kenshin a cumparat o intreaga scoala de ninja, rebotezand-o Uesugi Ryu. La fel, scolile de Shinobi Koyo Ryu, Ninpo Ryu si Takeda Ryu erau subordonate direct clanului Takeda.
Conceptia conform careia samurai erau prin definitie buni, onesti si politicosi, iar ninja erau intuchiparea maleficului este nimic altceva decat o prejudecata perpetuata in timp. Totul era, mai mult sau mai putin, relativ... Asa cum unele clanuri de ninja infaptuiau talharii pentru bani, la fel bandele de samurai fara stapani (celebrii ronini) jefuiau privincii intregi.
Afla mai multe despre abilitatile ascunse ale unui ninja
*
In societatea medievala nipona, samuraii constituiau prin excelenta casta razboinicilor. Statutul lor special si codul Bushido urmat cu strictete, le interzicea in mod deosebit sa se implice in atentate politice, lupte de gherila sau comploturi. Multe dintre clanurile de samurai care doreau sa isi pastreze sau sa isi mareasca influenta politica, nu puteau sa scape de adversari in mod onorabil, imparatul sau daimyo-ul pedepsind prin seppuku pe orice samurai dovedit ca se implicase in astfel de masinatiuni ascunse. Samuraii au gasit repede o solutie, apeland la "dusmanii" lor oficiali si traditionali - Ninja. Acesta este principalul motiv politic pentru care marile clanuri de samurai aveau in subordine trupe secrete de elita, nimeni altii decat aceeasi luptatori fara identitate, Shinobi!
Afla de ce este in stare un samurai inarmat cu arma sa favorita
*
In cazul unei lupte intre un ninja si un samurai rezultatul ramane deschis. Ar fi putut invinge oricare. Sabia redutabila a samuraiului si tehnicile de Ken-Jutsu ar fi putut pune capat conflictului dupa doar cateva miscari, la fel si cutitele, ghearele metalice sau alte arme ascunse ale unui ninja. De asemenea, in cazul unei lupte corp la corp, fara nicio arma, sortii ar putea inclina in orice parte, ambii fiind cunoscatorii unor forme de lupta extrem de eficiente.
Este greu sa alegi un castigator - si, implicit, pe cel mai mare razboinic din toate timpurile - de aceea, va invitam sa cumpaniti, sa recititi portretele samuraiului si luptatorului ninja pe care le-am facut in acest turnir, iar in cele din urma sa-l alegeti pe cel mai bun, pe marele castigator al Confruntarii Razboinicilor.
Ştiinţa magică a aromoterapiei de-a lungul veacurilor (2)
de Agnes Itara
Erboriştii şi farmaciştii Evului Mediu
Evul Mediu este strâns legat de activitatea farmaciştilor, erboriştilor şi a alchimiştilor. Un număr mare de manuscrise englezeşti, din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, conţin informaţii despre uleiurile aromate şi instrucţiuni despre modul lor de extragere. Predomină metoda de extragere prin infuzare, planta aromatică fiind încălzită în ulei.
Primul tratat de erboristică este o carte ce a ajuns să fie cunoscută ca Ierbarul lui Banckes (Banckes’s Herbal). Se crede ca adevăratul autor este Anthony Askham. A fost tipărit de Richard Banckes în 1527. Conţine mai multe reţete pentru extragerea uleiului esenţial de trandafir.
Thomas Norton, un alchimist din Bristol, este autorul unei lucrări remarcabile, denumită Ordonator alchimic, care a fost publicată în 1447. El a dovedit, printre altele, o mare sensibilitate a simţului mirosului.
William Turner, părintele botanicii la englezi, a trăit în secolul al XVI-lea. El este cel care a stabilit clasificarea plantelor aromatice în categoriile fierbinte şi rece, fiecare categorie având patru grade de intensitate. Aceste proprietăţi sunt similare conceptelor chinezeşti YIN (rece) - YANG (fierbinte), gradele de intensitate fiind asociate cu elementele: Pământ, Apă, Foc şi Aer.
Corelaţiile folosite de William în descrierile gradelor de intensitate, sunt legate de cele patru temperamente: melancolic (Pământ), flegmatic (Apă), coleric (Foc) şi sangvin (Aer). Metoda de prescriere a remediilor este asemănătoare metodelor chinezeşti şi ayurvedice.
Nicholas Culpeper este considerat ultimul mare medic-astrolog al Evului Mediu. Pe lângă opera sa despre ierburi, Culpeper a publicat în 1660 o carte care conţine reţete pentru cosmetică pe bază de plante, răşini, uleiuri sau ape aromatice.
Proprietăţile profilactice miraculoase ale uleiurilor esenţiale
În perioada „marii ciume”, aromaticele erau cele mai bune antiseptice la îndemână şi singurele remedii eficiente. Cele mai utilizate uleiuri au fost cele din: tămâie, hamei, pin, piper, cimbru, lavandă. Se făceau fumigaţii cu plante aromatice care răspândeau „un miros usturător”.
S-a observat că parfumierii erau imuni, datorită faptului că se aflau mai mereu în contact cu plantele aromatice! Această perioadă a introdus moda casoletelor din capătul bastoanelor medicilor practicanţi, umplute cu esenţe aromate. Acestea erau mirosite de către medici, în timpul vizitelor la bolnavii contagioşi, constituind antiseptice unice, la purtător.
Tratatele Herbal, al lui Joseph Miler, scris în 1722, şi Materia Medica, a lui William Whitla, publicat în 1882, conţin informaţii din ce în ce mai elaborate ştiinţific despre o multitudine de uleiuri obţinute din plante aromatice. În 1887, Chamberland a publicat rezultatele cercetării sale preţioase despre puterea antiseptică a multor uleiuri esenţiale.
În secolul XIX parfumurile erau făcute integral din esenţe naturale. Preocupările acestui secol au fost găsirea şi cultivarea de noi plante producătoare de uleiuri volatile. Regiunea Grasse din sudul Franţei devine centrul mondial pentru cultivarea şi extragerea esenţelor volatile din plantele aromatice. Dezvoltarea industriei a determinat unele companii din Franţa să găsească aplicaţii noi pentru esenţele obţinute. Printre aceste companii era şi casa Gattefosse.
Aromoterapia, o denumire introdusa în secolul XX
Denumirea de aromoterapie a fost introdusă de francezul René Maurice Gattefosse. Acesta era de profesie chimist. Experienţa care i-a adus titlul de fondator, a avut loc în 1920, în propriul său laborator. O mică explozie i-a produs arsuri grave la o mână. A folosit primul vas, care, din fericire, era plin cu ulei esenţial de lavandă. Imediat după ce a introdus mâna în acest vas, durerea a dispărut complet.
A continuat să folosească pansamente cu ulei de lavandă. Vindecarea a survenit rapid, fără să îi lase cicatrice! Analizând ulterior acest tip de ulei, a constatat faptul că era bogat în elemente biologic active. Mai apoi a extins cercetarea şi analiza asupra altor uleiuri aromate, ajungând la concluzia că acestea deţin principii active unice. Prima sa carte, Aromoterapia, publicată în 1928, a fost urmată de o serie de articole ştiinţifice şi multe alte cărţi, în care se referă pe larg la terapia cu uleiuri esenţiale.
Prietenul şi colegul său, M. Godissart a fondat o clinică de aromoterapie în Los Angeles, în anul 1938. Acesta a înregistrat vindecări remarcabile utilizând uleiurile esenţiale. A demonstrat proprietăţile antitoxice ale uleiului de lavandă despre care a scris că a făcut inofensiv veninul de păianjen, fiind util şi în cazul muşcăturilor altor insecte. Cercetările sale s-au concentrat şi asupra altor uleiuri esenţiale.
Jean Valnet, doctor militar în armata franceză, este continuatorul lui Gattefosse. Acesta a folosit uleiuri esenţiale în calitate de antiseptic, atât pentru a preveni infecţiile cât şi pentru grăbirea vindecării rănilor, în cel de al doilea război mondial. A scris numeroase articole.
În cartea sa Aromoterapia, publicată în 1964, afirmă: „aromoterapia este capabilă de rezultate pe care nicio altă terapeutică modernă nu le-ar putea obţine”. A susţinut faptul că această terapie de sine stătătoare are un potenţial enorm. El a extins folosirea uleiurilor esenţiale obţinute din plante aromatice în lupta contra numeroase afecţiuni.
Cercetări şi descoperiri privind aplicaţiile uleiurilor esenţiale
Cercetările privind proprietăţile antiseptice ale uleiurilor esenţiale, au fost începute la sfârşitul secolului al XIX-lea de către francezii Meunier şi Cadeac. Ulterior conducerea a fost preluată de chimişti, farmacişti şi doctori. Gatti şi Cajola sunt medicii italieni care au continuat aceste cercetări în secolul al XX-lea.
Paolo Rovestri, director al Institutului de derivaţi vegetali din Milano, a adus contribuţii valoroase aromoterapiei prin cercetările efectuate asupra uleiurilor de citrice: bergamotă, lămâie, portocală şi derivatele lor. El a demonstrat clinic beneficiul considerabil al unor esenţe în stările de anxietate şi depresie.
Biochimista Marguerite Maury a aprofundat ştiinţific lucrările lui Gattefosse, extinzând cercetările în domeniul cosmetic. Ea a căutat o metodă de aplicaţie externă care să poată servi atât scopurilor terapeutice cât şi celor cosmetice. Terapia sa foloseşte masajul. A făcut şi un studiu asupra modului în care plantele aromatice acţionează asupra fizicului şi psihicului.
A publicat în 1961 cartea Le Capital Jeunesse. În 1962 i s-a acordat premiul internaţional de estetică şi cosmetologie pentru contribuţia sa în domeniul îngrijirii naturale a pielii.
Robert Tisserand a publicat în 1977 cartea Arta Aromoterapei. El consideră că aromoterapia este recunoscută ca o terapie de sine stătătoare datorită cercetărilor şi practicii doctorului Jean Valnet.
Arta tămăduirii sufletului
Etimologic vorbind, termenul aromoterapie înseamnă „tratamentul bolilor (terapie) cu ajutorul aromelor (esenţe sau uleiuri esenţiale provenite de la plantele aromatice)”. Această terapie se adresează întreţinerii stării de sănătate a oamenilor, beneficiile fiind mai mult decât fizice şi cosmetice. Efectele psiho-mentale, sufleteşti şi spirituale sunt resimţite în cel mai direct şi rapid mod cu putinţă faţă de oricare altă formă de utilizare a plantelor aromate.
În principal obiceiul folosirii aromelor şi mai ales al arderii esenţelor aromatice era în trecut o practică legată de viaţa spirituală, ca o parte a sacrului. Fumul răspândit prin arderea plantelor aromatice pe altare, era parte a jertfelor închinate zeilor pentru a le atrage bunăvoinţa. Acest obicei este folosit şi azi în Orient prin arderea beţişoarelor din santal.
La baza Sfinxului din Ghizeh există o tăbliţă de granit, arătându-l pe regele Thutmos (1425-1408 î.Hr.) oferind fum de tămâie şi libaţii de ulei unui zeu cu trup de leu.
La Heliopolis, oraşul Soarelui (Ra), se realizau fumigaţii în cinstea zeilor de trei ori pe zi: tămâia era arsă la răsăritul soarelui, smirna la prânz (atunci când soarele atingea cel mai înalt punct pe cer), iar la apus un amestec de şaisprezece ingrediente, numite kyphi.
Principalii constituenţi ai acestui amestec erau: obligeana, scorţişoara, menta, melisa, fisticul, ienupărul, salcâmul, hena, chiparosul, tămâia, smirna, casia şi seminţele de struguri.
Plutarch a spus despre kyphi: „adormea pe cine-l mirosea, îndepărta anxietatea şi lumina visele”. Kyphi a fost preluat şi folosit mai târziu de către greci şi romani.
Biserica creştină foloseşte din vechime arderea tămâiei şi a smirnei. Robert Tisserand comentează în Arta Aromaterapiei, un citat din Biblie (Ieşirea 30, 34-35), în care Dumnezeu îl învaţă pe Moise reţeta tămâiei: „cuvântul parfum este folosit aici în sensul său original din latinescul per fumum (prin fum) pentru a exprima tămâierea”.
Cei care au folosit prima dată aromele au fost Marii Preoţi. Ei au fost primii care au folosit esenţele în scop spiritual, primii aromo-terapeuţi. Au urmat familiile regale, oamenii înstăriţi, magii, vracii, doctorii şi farmaciştii. Treptat utilizarea uleiurilor esenţiale a devenit accesibilă oamenilor obişnuiţi. Aceştia le utilizau în cosmetică, în uleiurile de masaj şi în scop terapeutic.
Egiptenii credeau că eficacitatea amestecurilor aromatice se datorează faptului că au fost folosite şi inspirate de către zei. Papirusurile din 2800 î.Hr., arată faptul că magia era considerată la fel de eficientă precum medicina: pentru ca amestecul din ierburi aromatice să aibă efectul dorit, medicul rostea de patru ori o formulă magică.
Acest mod de vindecare cu ajutorul formulelor magice, a fost preluat de multe alte civilizaţii. În prezent este folosit de negustorii de plante şi de către vracii din anumite zone ale Africii.
Parfumuri şi unguente cu efect terapeutic
Întrucât cunoşteau posibilitatea aromelor de a influenţa dispoziţia fizică, sufletească şi mentală, egiptenii au obţinut reputaţia de rafinaţi cunoscători ai parfumurilor. Un mod preferat de parfumare al bărbaţilor egipteni, consta în punerea pe cap a unui unguent solid, sub formă de con, plin de uleiuri aromate. Topindu-se încet, acesta acoperea capul şi trupul cu parfum. Metoda a fost preluată şi folosită ulterior de arabi.
Grecii atribuiau o origine divină tuturor plantelor aromatice. În mitologia greacă cunoaşterea esenţelor aromate este atribuită zeilor. Aeone, o nimfă a lui Venus, este cea care inspira parfumierii în alegerea ingredientelor. În acele timpuri străvechi parfumurile erau sub formă de uleiuri înmiresmate din flori, în principal din trandafiri. Homer le denumeşte elaion (ulei), adăugând uneori epitetul „de trandafir” sau „de ambrozie”. Atât grecii cât şi toate celelalte civilizaţii ale antichităţii nu considerau o greşeală ca bărbatul să fie la fel de puternic parfumat precum femeia.
Multe din parfumurile greceşti erau folosite în scop terapeutic. Fiind preparate integral din produse naturale, ele constituiau un echivalent al produselor aromoterapiei moderne. Cel mai faimos parfum grecesc, numit megaleion, după creatorul său Megallus, era folosit pentru reducerea inflamaţiilor pielii şi vindecarea rănilor. Acesta conţinea o cantitate mare de smirnă.
Grecii erau preocupaţi de cunoaşterea aplicării diverselor unguente cu plante aromatice pe zone distincte ale corpului. Diogene îşi aplica mereu unguentele pe picioare.
Anacreon recomanda ungerea pieptului. El considera că în felul acesta hrănea atât inima fizică cât şi sufletul. Antiphanes descrie obiceiul grecilor înstăriţi: „el se scaldă într-o cadă mare aurită şi îşi îmbăiază tălpile şi picioarele în unguent egiptean bogat. Obrajii şi pieptul le freacă bine cu ulei concentrat de palmier şi ambele braţe cu extract dulce de mentă; sprâncenele şi părul cu origan, genunchii şi gâtul cu esenţă de cimbru.”
Marele poet al dragostei, Ovidiu, a scris o carte despre cosmetice, Medicamina Faciei, din care s-a mai păstrat doar un fragment. El recomandă tămâia ca un excelent produs cosmetic, spunând că agreată fiind de zei, nu este mai puţin folositoare muritorilor. Ovidiu mai recomandă mierea ca ingredient principal al tuturor măştilor faciale.
În trecut purificarea femeilor evreice după naştere dura douăsprezece luni. În primele şase luni foloseau ungerea cu ulei de mirt. Următoarele şase luni foloseau mai multe uleiuri aromatice. Ele purtau într-un mic săculeţ de in, de obicei între sâni, agăţat de gât cu un şnur, un amestec de smirnă şi plante aromatice cu efect odorizant.
Lemnul de santal a fost folosit de indieni pentru tămâiere, în amestecuri cosmetice şi în prepararea unui unguent sfinţit. Cu acesta se ungea capul regilor şi al Marilor Preoţi. În Iudeea, nardul era folosit pentru acelaşi scop.
Arta masajului cu uleiuri aromate este folosită la indieni încă din vechime. La acest popor, masajul este o tradiţie de familie, fiind realizat cu regularitate în scop terapeutic. Indienii afirmă că masajul întreţine sănătatea fizică, destinzând sufletul şi permiţând minţii să îşi regăsească liniştea într-un mod natural şi firesc. Uleiurile pentru masaj conţin ingrediente naturale în întregime, conform principiului: „ceea ce nu mănânci, nu aplici pe piele”.
Aplicaţii curente ale aromoterapiei
Articolul lui Gattefosse din 1920, în care apare prima menţiune a termenului aromoterapie, conţine un punct de vedere neobişnuit pentru un chimist: luate separat, componentele uleiului nu au un efect la fel de mare ca esenţa sa în totalitate: „Întregul este mai mare decât suma părţilor sale”. Gattefosse subliniază astfel unul dintre principiile de bază ale terapeuticii naturiste: „substanţele naturale trebuie să fie folosite în forma lor întreagă, nedescompusă”.
În prezent aromoterapia este integrată ca ramură a fitoterapiei. Ultimele decenii au cunoscut o înflorire din punct de vedere al aplicabilităţii sale. Cele mai răspândite modalităţi sunt: odorizarea încăperilor, băile cu sare sau amestecuri de ulei, masajul corporal şi produsele cosmetice (parfumuri şi produse pentru corp).
Vaporizarea, sau odorizarea încăperilor se poate folosi pentru purificarea aerului acestora şi în funcţie de activităţi. Exemple: la birou, unde este necesară o atenţie mărită şi o bună putere de focalizare, se foloseşte vaporizarea cu ulei esenţial de mentă sau de lămâie. Uleiul de mentă este cel mai eficient pentru acest scop. Fumătorii pot fi îndepărtaţi din birou dacă folosiţi câteva picături de ulei de mentă pe un şerveţel de hârtie. Aceştia vor percepe ambianţa ca fiind usturătoare şi vor căuta un alt loc decât biroul în care lucraţi!
Pentru a crea o atmosferă destinsă, înainte de o întâlnire cu prietenii, se foloseşte ulei esenţial de portocale sau mandarine. Pentru momentele intime şi romantice, se recomandă uleiurile esenţiale de iasomie, ylang-ylang, trandafir sau geranium. Pentru purificarea aerului se folosesc uleiurile esenţiale de mentă, pin, cedru, busuioc, arbore de ceai şi lavandă. După 20 de minute de la începerea vaporizării aerul din încăpere va fi cu 98-99% mai pur.
Uleiurile esenţiale de mentă şi de cimbru sunt cele mai puternice antiseptice din flora spontană a ţării noastre. Doar utilizarea lor face aerul din mediul ambiant mai pur cu 90%!
Băile cu uleiuri esenţiale sunt considerate din vechime terapeutice. Îmbăierea propriu-zisă ar trebui să dureze între 15 şi 20 de minute. Sunt suficiente câteva picături de ulei esenţial în apa de baie, pentru ca efectul să survină imediat, cu o remanenţă de câteva ore. Baia cu sare îmbogăţită cu uleiuri esenţiale are efecte terapeutice şi purificatoare. Se adaugă maxim două linguri rase de sare la o cadă plină pe jumătate cu apă caldă.
Atenţionări: baia cu uleiuri esenţiale: nu se pun în apa de baie mai mult de 7-8 picături de ulei esenţial; baia cu sare: nu se realizează mai des de trei zile, nu se foloseşte apă fierbinte; ambele tipuri de băi sunt interzise femeilor însărcinate sau în perioada ciclului menstrual, epilepticilor şi copiilor sub 3 ani.
Masajul corporal implică prezenţa uleiului esenţial în proporţie de 2-3% în masa uleiului de bază. Un exemplu de ulei de masaj cu efect relaxant este următorul: la 100 ml de ulei de bază (ulei de sâmburi de struguri amestecat cu ulei de măsline în proporţii egale) adăugăm 20 de picături de ulei esenţial în combinaţia: 5 picături lavandă, 5 picături melisă, 4 picături lămâie, 4 picături salvie, 2 picături santal sau busuioc. Atunci când masajul este realizat în manieră adecvată, efectele se resimt imediat după aplicarea uleiului, cu o remanenţă de 6-10 ore.
Produsele cosmetice cuprind parfumeria şi produsele destinate întreţinerii sănătăţii şi a igienei corporale.
O aplicabilitate mai puţin obişnuită, însă din ce în ce mai răspândită, este aceea a săpunului cu ulei esenţial. Este suficient ca săpunul să vină în contact cu pielea umedă pentru ca uleiul esenţial să pătrundă prin pori. După săpunire, clătirea se realizează în aceeaşi manieră ca la o utilizare obişnuită. Efectele sunt imediate şi remanente.
Ştiinţa magică a aromoterapiei de-a lungul veacurilor (1)
de Agnes Itara
Motto: „Cei trei magi de la Răsărit (...) I-au dus Lui daruri: aur, smirnă şi tămâie.” – Matei, 2, 11
Aromoterapia este o artă în care priceperea şi cunoaşterea se împletesc cu magia, intuiţia şi misterul, spre împlinirea fizică, psihică, mentală şi spirituală a tuturor celor care sunt fascinaţi de utilizarea ei. Practica ei este o tradiţie care datează de mai bine de cinci mii de ani.
Descoperirile arheologice şi izvoarele scrise atestă utilizarea ei de către toate marile civilizaţii ale omenirii, cu rezultate remarcabile. Medicii din China şi India antică foloseau aromoterapia
Cel mai vechi document cunoscut şi păstrat până în prezent, referitor la aromoterapie, datează din anul 2700 î.Hr.
Tratatul clasic de medicină internă al Împăratului Galben, este un text chinezesc scris de Huang Ti – legendarul Împărat Galben. Autorul descrie cauzele şi tratamentul bolilor, prezentând peste 350 de plante aromatice. El explică modul în care acestea trebuie folosite. Este considerat a fi cel mai important text pentru medicii practicieni chinezi, a căror metodă terapeutică de bază este acupunctura.
În aceeaşi perioadă, medicina tradiţiei indiene, AYURVEDA, „ştiinţa vieţii”, s-a remarcat printr-un tratat celebru, BRAHMA-SAMHITA. Dimensiunile sale sunt impresionante, conţinând peste o sută de mii de versuri (SUTRA-e). Fiecare vers esenţializa o cunoaştere teoretică şi practică extrem de valoroasă. Din acest tezaur inestimabil de cunoaştere s-au păstrat până în prezent doar un număr de aproximativ 80 de formule terapeutice, incluse ulterior în felurite scrieri despre AYURVEDA.
Lucrarea fundamentală de referinţă în AYURVEDA, păstrată până în prezent, este CHARAKA-SAMHITA. Autorul ei iniţial a fost înţeleptul Agnivesha şi s-a numit AGNIVESHA-SAMHITA. Textul a fost ulterior completat şi redactat de către Charaka, numele său devenind CHARAKA-SAMHITA.
Conţine aproximativ opt mii cinci sute de versuri. Este o lucrare deosebit de valoroasă, care sintetizează foarte multe informaţii medicale utilizate de către practicienii ayurvedici din antichitate. Sunt expuse atât principiile sistemului medical AYURVEDA, cât şi nenumărate modalităţi terapeutice naturale referitoare la o gamă largă de afecţiuni.
Studiul acestei lucrări constituie astăzi baza practicienilor ayurvedei, proba timpului dovedind în această direcţie valoarea sa inestimabilă.
Aromoterapia în Egiptul antic
În sălile egiptene din British Museum pot fi văzute multe vase, majoritatea din alabastru, onix sau sticlă, datând din anii 3000-2000 î.Hr. Unele au fost vase de pomezi (unsori), iar altele, cu forme svelte, erau destinate păstrării uleiurilor aromate. În cea de a XII-a dinastie, vârsta de aur a artei bijuteriilor egiptene, esenţele aromate erau folosite în mod curent.
Cosmetica decorativă din această perioadă folosea o mare varietate de unguente din plante aromatice. În 1922, la deschiderea mormântului lui Tutankhamon, s-au descoperit vase ce conţineau unguente pe bază de tămâie şi nard. Ele au fost puse în mormânt la sigilarea acestuia, în 1350 î.Hr. După mai bine de 3350 de ani, aromele din aceste vase au putut fi încă detectate.
Pe pereţii unor morminte există hieroglife alăturate unor picturi reprezentând practica masajului. Acestea descriu modalităţi de preparare ale unor alifii aromate. Există papirusuri care menţionează folosirea ierburilor aromate în scop terapeutic, datând din timpul marelui faraon Khufu, în timpul căruia s-a construit Marea Piramidă (2800 î.Hr).
Papirusul Ebers datând din timpul dinastiei a XVIII-a, arată că medicii egipteni aveau o cunoaştere completă a proprietăţilor plantelor aromatice folosite. Majoritatea reţetelor din acest papirus recomandă smirna ca antiinflamator şi amestecul de smirnă şi tămâie în măştile de faţă.
Cu 2000 de ani înainte de a fi descoperite de arabi, egiptenii stăpâneau modalităţile extragere a esenţelor aromatice prin distilare. Alte modalităţi de extragere folosite erau: presarea, macerarea în ulei, sau impregnarea în lână. Lemnul de cedru era încălzit într-un vas de argilă a cărui gură era acoperită cu o ţesătură din fibre de lână. La finalul procedurii această ţesătură era presată pentru a elibera esenţa de care se impregnase.
Regina Cleopatra folosea unguente deosebit de scumpe pentru catifelarea şi parfumarea mâinilor, părului şi a trupului. Era proprietara unei „grădini de balsamuri”, un lux exorbitant pentru acele vremuri.
Babilonienii, grecii şi dacii foloseau si ei aromoterapia
Influenţa Egiptului s-a extins rapid în Mesopotamia. Centrele producerii cosmeticelor şi parfumurilor erau Palmira şi Babilonul. O tăbliţă de lut din Babilon, datând din 1800 î.Hr., reprezenta o comandă pentru „ulei de cedru, smirnă şi chiparos”. Aduse din Egipt, acestea erau folosite ca ingrediente în cele mai scumpe produse cosmetice.
Fiind prin excelenţă agenţi antiseptici şi revitalizanţi, folosirea lor în cosmetică viza păstrarea prospeţimii pielii.
Alături de obligeană, cedrul, mirtul şi smirna erau cele mai întrebuinţate arome în ritualurile religioase din această zonă.
Unele temple au fost construite în întregime din lemn de cedru, conform credinţei în faptul că aromele scumpe pot atrage bunăvoinţa zeilor. Grecii au învăţat de la egipteni despre proprietăţile şi folosirea plantelor aromatice. Herodot şi Democrit au vizitat Egiptul în secolul al IV-lea î.Hr. şi au spus că oamenii de acolo erau maeştri în arta parfumeriei. Herodot aminteşte de felul în care asirienele preparau un amestec din lemn de chiparos, cedru şi tămâie, măcinate cu o piatră şi amestecate cu apă. Pasta rezultată era aplicată pe faţă şi pe corp. Aceasta era înlăturată în ziua următoare, pielea rămânând frumoasă şi moale, impregnată cu o aromă delicioasă.
Grecii o foloseau si ei
Reţetele unor parfumuri medicinale sunt prezente atât pe tăbliţele de marmură din templele lui Esculap, zeu grec al vindecării, cât şi în templele Afroditei. Epidauros, fiul lui Esculap, a devenit mai târziu numele unui mare oraş şi staţiune balneo-climaterică, cu băi şi centre de vindecare. Esenţele vindecătoare erau împărţite de preotesele care au urmat vechilor magicieni. Tisserand numeşte acest centru de vindecare „un templu grec al aromaterapiei!”
Dacii stiau sa foloseasca aromoterapia
Celebrul filosof grec Platon citează un principiu de medicină al dacilor, aplicat de preoţii lui Zalmoxis. Acest principiu spune că pentru a vindeca trupul trebuie să îngrijim şi sufletul.
În civilizaţia dacică, acest principiu se leagă de folosirea unei ceşcuţe de ceramică numită de arheologi căţuie. Acesta era un mic vas cu toartă pentru ars mirodenii sau fumigaţii. Obiceiul strămoşilor noştri daci de a folosi căţuia este atestat prin numeroase descoperiri arheologice, datate mult anterior apariţiei creştinismului pe teritoriul ţării noastre.
Strămoşii noştri foloseau pentru fumigaţii acele, conurile şi răşinile coniferelor, busuiocul, cimbrul şi rozmarinul, cu mult înainte ca tămâia şi smirna să ajungă în Europa. Răşinile şi ierburile aromatice erau arse ca ofrande, la naşterea copiilor, pentru purificarea aerului din încăperi, pentru alungarea spiritelor rele şi în ritualurile funerare.
Ritualul era atât de înrădăcinat, încât a fost asimilat de creştinismul timpuriu, tămâierea mormintelor devenind ulterior un obicei firesc în ajunul marilor sărbători de peste an (Crăciun, Măcinici, Sângiorz, Sânziene, Samedru), când exista credinţa întoarcerii spiritelor morţilor pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii.
Referinţe biblice despre arta sacră a aromoterapiei
În lucrarea Arta aromoterapiei, Robert Tisserand dedică patru pagini comentariilor unor citate din Biblie cu referire la folosirea uleiurilor aromate în scop sacru.
Descrierea începe amintind de exodul evreilor din Egipt în jurul anului 1240 î.Hr. şi călătoria lor spre Ţara Făgăduinţei, care a durat aproape 40 de ani. La scurt timp după ce au pornit, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci, inclusiv modul de prepare al „mirului pentru sfânta ungere” (Ieşirea 30, 22-25) şi a unui amestec pentru tămâiat (Ieşirea 30, 34-35).
Tisserand specifică cu ajutorul citatelor din Evanghelii felul în care Iisus Hristos şi Maria Magdalena, foloseau uleiurile în scop spiritual: „Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.” (Ioan 12, 3)
Uleiurile şi parfumurile erau folosite şi în Roma antică
Romanii foloseau mari cantităţi de uleiuri esenţiale în parfumuri şi în unguentele pentru masarea corpului în băile publice şi acasă.
Parfumurile erau de trei feluri: solide- Ladysmata, uleioase- Stymmata, şi sub formă de pudră-Diapasmata.
Unguentele solide se numeau rhodium, dacă includeau trandafir, sau narcissum, dacă aveau ulei de narcisă.
Uleiurile aromate vestite erau: susinum, preparat din miere, obligeană, scorţişoară, smirnă, şofran, şi nardinum, ce conţinea obligeană, nucşoară, melisă, nard şi smirnă. Deşi unele dintre aceste preparate erau deosebit de scumpe, romanii le utilizau pentru înmiresmarea corpului, părului, hainelor, paturilor, drapelelor militare sau a zidurilor caselor.
Unguentele pentru masarea corpului erau păstrate în cutii, unguentaria, din alabastru, onix sau sticlă. Cele pentru baie erau închise în cutii rotunde din fildeş, narthecinum.
Parfumierii romani erau numeroşi şi locuiau într-un cartier anume al oraşelor, numit vicus thuraricus. Dovezile arheologice atestă faptul că în Capua, oraş recunoscut pentru luxul său, aceştia ocupau o stradă întreagă.
Aromoterapia în medicina arabă
Civilizaţia arabă este legată de numele doctorului Abu Ali al-Husain Ibn Abd Allah Ibn Sina, cunoscut în Occident ca Avicena. Acest om a trăit la sfârşitul secolului al X-lea. În cei 58 de ani de viaţă de peregrinare a scris aproape 100 de cărţi. Descoperirea distilării a fost rezultatul cercetărilor sale în alchimie. Trandafirul, Rosa centifolia, este planta pe care acesta a ales-o pentru primele sale experimente. Ulterior şi-a îndreptat atenţia spre multe alte plante, distilând atât esenţe cât şi ape aromatice.
Apa de trandafir a devenit una dintre cele mai importante parfumuri folosite. Ea a ajuns în Europa în timpul cruciadelor, împreună cu alte esenţe şi parfumuri exotice: nard, smirnă, tămâie, mirt, chiparos, obligeană, coriandru, migdale amare, cedru, ienupăr, henna. Toate acestea au atras imediat atenţia oamenilor de afaceri europeni.
La sfarşitul secolului al XII-lea Europa avea deja proprii ei manufacturieri de parfumuri, cu preponderenţă francezi. Deşi la început multe parfumuri erau copii ale celor din Orient, la finele secolului al XIII-lea Europa începuse să-şi definească propriile reţete. Lavanda a început să fie cultivată în multe zone ale Angliei actuale, apa de lavandă devenind la fel de populară ca şi apa de trandafir. (va urma)
BABY I'M AN ANARCHIST!
"Baby, I'm An Anarchist!"
Through the best of times,
Through the worst of times,
Through Nixon and through Bush,
Do you remember '36?
We went our seperate ways.
You fought for Stalin.
I fought for freedom.
You believe in authority.
I believe in myself.
I'm a molotov cocktail.
You're Dom Perignon.
Baby, what's that confused look in your eyes?
What I'm trying to say is that
I burn down buildings
While you sit on a shelf inside of them.
You call the cops
On the looters and piethrowers.
They call it class war,
I call it co-conspirators.
'Cause baby, I'm an anarchist,
You're a spineless liberal.
We marched together for the eight-hour day
And held hands in the streets of Seattle,
But when it came time to throw bricks
Through that Starbucks window,
You left me all alone.
You watched in awe at the red,
White, and blue on the fourth of july.
While those fireworks were exploding,
I was burning that fucker
And stringing my black flag high,
Eating the peanuts
That the parties have tossed you
In the back seat of your father's new Ford.
You believe in the ballot,
Believe in reform.
You have faith in the elephant and jackass,
And to you, solidarity's a four-letter word.
We're all hypocrites,
But you're a patriot.
You thought I was only joking
When I screamed "Kill Whitey!"
At the top of my lungs
At the cops in their cars
And the men in their suits.
No, I won't take your hand
And marry the State.
'Cause baby, I'm an anarchist,
You're a spineless liberal.
We marched together for the eight-hour day
And held hands in the streets of Seattle,
But when it came time to throw bricks
Through that Starbucks window,
You left me all alone.
ANARHIE,ZIC!
Inspirata de kaloo
Eram in Athena in 1993, parca, cind se auzea ca guvernu', vrea sa bage infama cifra 666 in pasapoarte si buletine. A DOUA ZI ERA TOATA GRECIA IN STRADA.Proteste, scandal, opozitie. PESTE 2 ZILE LEGEA A FOST RETRASA.
Berlin 2003. Nemtii NU AU VRUT sa-si trimita trupe in Irak.Toata Nemtia a iesit in strada, including me....ne-am luat furtunuri de apa, gaze lacrimogene, DAR nemtii NU au trimis trupe in Irak.
Ierusalim, Beirut, ce am facut pe acolo e deja legenda, nu mai scriu, for the faint of heart.
Revolutia din '89-DA, A EXISTAT. Stiti ce s-a intimplat.
Ianuarie 1990-protestul din Piata Victoriei-documentati-va.
Piata Universitatii-THE LEGEND....
PINA CIND O SA SUGEM FRUMOS, IN PATRU LABE CUMINTEI p...a guvernului??????De ce nu iesiti in strada acum ca Base a zis-o pe aia cu taierea salariilor? Chiar asa ati ajuns?Ultimii lasi ai lumii?
Ia uite ce frumos fac grecii:
Ma faceti sa regret ca am iesit la revolutie..pe bune, puteam sa-mi folosesc energia mai creativ.
P.S.-Pentru cei ce vor sa ma intrebe ce s-a rezolvat cu anarhia si alte miscari de genu'...don't even get me started!!
