de Agnes Itara
Motto: „Cei trei magi de la Răsărit (...) I-au dus Lui daruri: aur, smirnă şi tămâie.” – Matei, 2, 11
Aromoterapia este o artă în care priceperea şi cunoaşterea se împletesc cu magia, intuiţia şi misterul, spre împlinirea fizică, psihică, mentală şi spirituală a tuturor celor care sunt fascinaţi de utilizarea ei. Practica ei este o tradiţie care datează de mai bine de cinci mii de ani.
Descoperirile arheologice şi izvoarele scrise atestă utilizarea ei de către toate marile civilizaţii ale omenirii, cu rezultate remarcabile. Medicii din China şi India antică foloseau aromoterapia
Cel mai vechi document cunoscut şi păstrat până în prezent, referitor la aromoterapie, datează din anul 2700 î.Hr.
Tratatul clasic de medicină internă al Împăratului Galben, este un text chinezesc scris de Huang Ti – legendarul Împărat Galben. Autorul descrie cauzele şi tratamentul bolilor, prezentând peste 350 de plante aromatice. El explică modul în care acestea trebuie folosite. Este considerat a fi cel mai important text pentru medicii practicieni chinezi, a căror metodă terapeutică de bază este acupunctura.
În aceeaşi perioadă, medicina tradiţiei indiene, AYURVEDA, „ştiinţa vieţii”, s-a remarcat printr-un tratat celebru, BRAHMA-SAMHITA. Dimensiunile sale sunt impresionante, conţinând peste o sută de mii de versuri (SUTRA-e). Fiecare vers esenţializa o cunoaştere teoretică şi practică extrem de valoroasă. Din acest tezaur inestimabil de cunoaştere s-au păstrat până în prezent doar un număr de aproximativ 80 de formule terapeutice, incluse ulterior în felurite scrieri despre AYURVEDA.
Lucrarea fundamentală de referinţă în AYURVEDA, păstrată până în prezent, este CHARAKA-SAMHITA. Autorul ei iniţial a fost înţeleptul Agnivesha şi s-a numit AGNIVESHA-SAMHITA. Textul a fost ulterior completat şi redactat de către Charaka, numele său devenind CHARAKA-SAMHITA.
Conţine aproximativ opt mii cinci sute de versuri. Este o lucrare deosebit de valoroasă, care sintetizează foarte multe informaţii medicale utilizate de către practicienii ayurvedici din antichitate. Sunt expuse atât principiile sistemului medical AYURVEDA, cât şi nenumărate modalităţi terapeutice naturale referitoare la o gamă largă de afecţiuni.
Studiul acestei lucrări constituie astăzi baza practicienilor ayurvedei, proba timpului dovedind în această direcţie valoarea sa inestimabilă.
Aromoterapia în Egiptul antic
În sălile egiptene din British Museum pot fi văzute multe vase, majoritatea din alabastru, onix sau sticlă, datând din anii 3000-2000 î.Hr. Unele au fost vase de pomezi (unsori), iar altele, cu forme svelte, erau destinate păstrării uleiurilor aromate. În cea de a XII-a dinastie, vârsta de aur a artei bijuteriilor egiptene, esenţele aromate erau folosite în mod curent.
Cosmetica decorativă din această perioadă folosea o mare varietate de unguente din plante aromatice. În 1922, la deschiderea mormântului lui Tutankhamon, s-au descoperit vase ce conţineau unguente pe bază de tămâie şi nard. Ele au fost puse în mormânt la sigilarea acestuia, în 1350 î.Hr. După mai bine de 3350 de ani, aromele din aceste vase au putut fi încă detectate.
Pe pereţii unor morminte există hieroglife alăturate unor picturi reprezentând practica masajului. Acestea descriu modalităţi de preparare ale unor alifii aromate. Există papirusuri care menţionează folosirea ierburilor aromate în scop terapeutic, datând din timpul marelui faraon Khufu, în timpul căruia s-a construit Marea Piramidă (2800 î.Hr).
Papirusul Ebers datând din timpul dinastiei a XVIII-a, arată că medicii egipteni aveau o cunoaştere completă a proprietăţilor plantelor aromatice folosite. Majoritatea reţetelor din acest papirus recomandă smirna ca antiinflamator şi amestecul de smirnă şi tămâie în măştile de faţă.
Cu 2000 de ani înainte de a fi descoperite de arabi, egiptenii stăpâneau modalităţile extragere a esenţelor aromatice prin distilare. Alte modalităţi de extragere folosite erau: presarea, macerarea în ulei, sau impregnarea în lână. Lemnul de cedru era încălzit într-un vas de argilă a cărui gură era acoperită cu o ţesătură din fibre de lână. La finalul procedurii această ţesătură era presată pentru a elibera esenţa de care se impregnase.
Regina Cleopatra folosea unguente deosebit de scumpe pentru catifelarea şi parfumarea mâinilor, părului şi a trupului. Era proprietara unei „grădini de balsamuri”, un lux exorbitant pentru acele vremuri.
Babilonienii, grecii şi dacii foloseau si ei aromoterapia
Influenţa Egiptului s-a extins rapid în Mesopotamia. Centrele producerii cosmeticelor şi parfumurilor erau Palmira şi Babilonul. O tăbliţă de lut din Babilon, datând din 1800 î.Hr., reprezenta o comandă pentru „ulei de cedru, smirnă şi chiparos”. Aduse din Egipt, acestea erau folosite ca ingrediente în cele mai scumpe produse cosmetice.
Fiind prin excelenţă agenţi antiseptici şi revitalizanţi, folosirea lor în cosmetică viza păstrarea prospeţimii pielii.
Alături de obligeană, cedrul, mirtul şi smirna erau cele mai întrebuinţate arome în ritualurile religioase din această zonă.
Unele temple au fost construite în întregime din lemn de cedru, conform credinţei în faptul că aromele scumpe pot atrage bunăvoinţa zeilor. Grecii au învăţat de la egipteni despre proprietăţile şi folosirea plantelor aromatice. Herodot şi Democrit au vizitat Egiptul în secolul al IV-lea î.Hr. şi au spus că oamenii de acolo erau maeştri în arta parfumeriei. Herodot aminteşte de felul în care asirienele preparau un amestec din lemn de chiparos, cedru şi tămâie, măcinate cu o piatră şi amestecate cu apă. Pasta rezultată era aplicată pe faţă şi pe corp. Aceasta era înlăturată în ziua următoare, pielea rămânând frumoasă şi moale, impregnată cu o aromă delicioasă.
Grecii o foloseau si ei
Reţetele unor parfumuri medicinale sunt prezente atât pe tăbliţele de marmură din templele lui Esculap, zeu grec al vindecării, cât şi în templele Afroditei. Epidauros, fiul lui Esculap, a devenit mai târziu numele unui mare oraş şi staţiune balneo-climaterică, cu băi şi centre de vindecare. Esenţele vindecătoare erau împărţite de preotesele care au urmat vechilor magicieni. Tisserand numeşte acest centru de vindecare „un templu grec al aromaterapiei!”
Dacii stiau sa foloseasca aromoterapia
Celebrul filosof grec Platon citează un principiu de medicină al dacilor, aplicat de preoţii lui Zalmoxis. Acest principiu spune că pentru a vindeca trupul trebuie să îngrijim şi sufletul.
În civilizaţia dacică, acest principiu se leagă de folosirea unei ceşcuţe de ceramică numită de arheologi căţuie. Acesta era un mic vas cu toartă pentru ars mirodenii sau fumigaţii. Obiceiul strămoşilor noştri daci de a folosi căţuia este atestat prin numeroase descoperiri arheologice, datate mult anterior apariţiei creştinismului pe teritoriul ţării noastre.
Strămoşii noştri foloseau pentru fumigaţii acele, conurile şi răşinile coniferelor, busuiocul, cimbrul şi rozmarinul, cu mult înainte ca tămâia şi smirna să ajungă în Europa. Răşinile şi ierburile aromatice erau arse ca ofrande, la naşterea copiilor, pentru purificarea aerului din încăperi, pentru alungarea spiritelor rele şi în ritualurile funerare.
Ritualul era atât de înrădăcinat, încât a fost asimilat de creştinismul timpuriu, tămâierea mormintelor devenind ulterior un obicei firesc în ajunul marilor sărbători de peste an (Crăciun, Măcinici, Sângiorz, Sânziene, Samedru), când exista credinţa întoarcerii spiritelor morţilor pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii.
Referinţe biblice despre arta sacră a aromoterapiei
În lucrarea Arta aromoterapiei, Robert Tisserand dedică patru pagini comentariilor unor citate din Biblie cu referire la folosirea uleiurilor aromate în scop sacru.
Descrierea începe amintind de exodul evreilor din Egipt în jurul anului 1240 î.Hr. şi călătoria lor spre Ţara Făgăduinţei, care a durat aproape 40 de ani. La scurt timp după ce au pornit, Dumnezeu i-a dat lui Moise cele zece porunci, inclusiv modul de prepare al „mirului pentru sfânta ungere” (Ieşirea 30, 22-25) şi a unui amestec pentru tămâiat (Ieşirea 30, 34-35).
Tisserand specifică cu ajutorul citatelor din Evanghelii felul în care Iisus Hristos şi Maria Magdalena, foloseau uleiurile în scop spiritual: „Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.” (Ioan 12, 3)
Uleiurile şi parfumurile erau folosite şi în Roma antică
Romanii foloseau mari cantităţi de uleiuri esenţiale în parfumuri şi în unguentele pentru masarea corpului în băile publice şi acasă.
Parfumurile erau de trei feluri: solide- Ladysmata, uleioase- Stymmata, şi sub formă de pudră-Diapasmata.
Unguentele solide se numeau rhodium, dacă includeau trandafir, sau narcissum, dacă aveau ulei de narcisă.
Uleiurile aromate vestite erau: susinum, preparat din miere, obligeană, scorţişoară, smirnă, şofran, şi nardinum, ce conţinea obligeană, nucşoară, melisă, nard şi smirnă. Deşi unele dintre aceste preparate erau deosebit de scumpe, romanii le utilizau pentru înmiresmarea corpului, părului, hainelor, paturilor, drapelelor militare sau a zidurilor caselor.
Unguentele pentru masarea corpului erau păstrate în cutii, unguentaria, din alabastru, onix sau sticlă. Cele pentru baie erau închise în cutii rotunde din fildeş, narthecinum.
Parfumierii romani erau numeroşi şi locuiau într-un cartier anume al oraşelor, numit vicus thuraricus. Dovezile arheologice atestă faptul că în Capua, oraş recunoscut pentru luxul său, aceştia ocupau o stradă întreagă.
Aromoterapia în medicina arabă
Civilizaţia arabă este legată de numele doctorului Abu Ali al-Husain Ibn Abd Allah Ibn Sina, cunoscut în Occident ca Avicena. Acest om a trăit la sfârşitul secolului al X-lea. În cei 58 de ani de viaţă de peregrinare a scris aproape 100 de cărţi. Descoperirea distilării a fost rezultatul cercetărilor sale în alchimie. Trandafirul, Rosa centifolia, este planta pe care acesta a ales-o pentru primele sale experimente. Ulterior şi-a îndreptat atenţia spre multe alte plante, distilând atât esenţe cât şi ape aromatice.
Apa de trandafir a devenit una dintre cele mai importante parfumuri folosite. Ea a ajuns în Europa în timpul cruciadelor, împreună cu alte esenţe şi parfumuri exotice: nard, smirnă, tămâie, mirt, chiparos, obligeană, coriandru, migdale amare, cedru, ienupăr, henna. Toate acestea au atras imediat atenţia oamenilor de afaceri europeni.
La sfarşitul secolului al XII-lea Europa avea deja proprii ei manufacturieri de parfumuri, cu preponderenţă francezi. Deşi la început multe parfumuri erau copii ale celor din Orient, la finele secolului al XIII-lea Europa începuse să-şi definească propriile reţete. Lavanda a început să fie cultivată în multe zone ale Angliei actuale, apa de lavandă devenind la fel de populară ca şi apa de trandafir. (va urma)
Your daily reminder
5 hours ago
0 comments:
Post a Comment