Magura Tomii din Bulbuc
Tablou cu un Rai romanesc
E ca o punte vrajita intrarea in Ceru Bacainti. O trecere brusca spre o alta lume. Mai intai se schimba lumina. Deodata! Devine aramie, pastoasa, ai impresia, uneori, ca poti intinde mana sa iei o palma din ea, ca din apa. Apoi capitele, risipite pe dealuri, ca niste colosi cafenii, scaldati in raul halucinat de lumina.
Pe culmi, livezi cu copaci batrani, despre care ai zice ca-s complet uscati, insa pe crengile carora se vad, ca niste globuri, nenumarate fructe rosii. Dar mai ales casele! Unice in Romania. Uriase, vechi de secole, toate din felii inguste de piatra veche de rau, netencuite, cu cerdacuri din piatra, garduri de piatra, fanare de piatra, grajduri colosale de piatra, unele chiar si cu acoperisuri din lespezi de piatra.
Gospodarii formate din cate sase-sapte asemenea constructii primitive imense, ca niste fortarete din piatra. Alcatuiri impresionante, dar si bizare, cum n-am mai vazut niciodata, prin alte parti ale tarii.
Case mari, capite mari, animale uriase ce sed lenese printre acareturi: cocosi grasani, porci lungi de doi metri, negri si clapaugi, revarsati nesimtit pe imasuri, carduri de gaste, cu gatul cat un picior de copil, vaci portocalii, cat un stat de om, leganandu-si falnic soldurile bogate pe ulita... Totul e... mare.
Doar oamenii par marunti, intre lucrurile lor uriase. Si mult prea putini. Asa, cate unul, ici-colo, pe culmi, incremenit ca un punct in usa casei sale imense, mocani cu privirea pierduta in zarile intinse la picioarele lor.
Trai singuratic deasupra lumii. Majoritatea batrani uitati in acest paradis suspendat intre cer si pamant. Intreaga comuna e acum saracita de oameni, cu multe case pustii, una din cele mai mici si mai depopulate din tara, risipita pe vreo 60 de kilometri patrati, pe culmile rotunjite si pietroase ale Apusenilor Metaliferi.
Raul cel secat se cheama tot Cer. O albie larga, prin care curgeau ape bogate, candva, si care, de cand Dumnezeu a oprit ploile, s-a transformat intr-un sant prelung si adanc, de roca alba-alba, stralucitoare. A fost seceta mare in anul asta si intreg raul "s-o tras" inapoi, spre izvor, la fel ca si toate paraiele lui: Dumbravita, Prisaza, Bulbuc, Bolovanesti...
Dar si oamenii, putini, cati au mai ramas, "s-o tras" inapoi, in izvoare. Ultimii supravietuitori. Numele asta, de Cer, are radacini pe care parca "le vezi" aievea. Jos, la strada mare, este Bacaintiul - sat compact, stapanit altadata de grofi unguri ce stateau in doua castele cu turnuri, de-o parte si de alta a vaii.
Stapanii campiei. Romanii si-au asezat salasele sus pe dealuri, in catune cu nume dacice, sihastrite, mai aproape de cer. Stapanii muntilor. De aceea locului i s-a zis Cerul. Unii zic ca s-ar trage de la arborele numit cer, un soi stravechi de stejar, insa cei mai multi localnici cred ca numele satului vine de la locul in care se afla: in cer.
E straniu sa-i auzi, cand ii intrebi de unde sunt, cum iti raspund "din Cer", dar ei zic asa de sute de ani, ca pe ceva foarte firesc, si chiar se mandresc putin, ca li s-ar potrivi numele asta, "al inaltimilor".
Mereu au fost oameni liberi, traitori pe munti, nesupusi nici ungurilor, nici comunistilor, necolectivizati, neinrobiti niciodata, intr-adevar niste oameni ai cerului. La inceputul celei de-a doua conflagratii mondiale, pe o pancarta de la intrarea in sat statea scris, mare: "Pana aici a fost razboi. De aici incepe Ceru Bacainti".
Culegatorii de bolovani
E imposibil sa nu te intrebi cum de-a ramas nestiut atata vreme acest paradis ascuns pe versantii sudici ai Apusenilor. Cum e posibila o atat de mare frumusete, inca neatinsa.
Te-ntorci in urma cu peste o mie de ani, intr-un Ardeal straniu, cu asezari nobile, in care casele erau facute numai din piatra, asemeni celor din Alpi si din Pirinei, un muzeu viu, cu sute de monumente istorice, taranesti, batrane de veacuri, asezate in peisaje sublime, ca-n niste adevarate tablouri, cu aramiul toamnei in jur, cer albastru deasupra si lumina aia portocalie si ireala, care iti mangaie sufletul.
Aveam sa merg si a doua zi acolo. Si a treia. Lumina era aceeasi. De parca iesea din case si din ograzi, din capitele de pe dealuri. O lumina care te ajuta sa intelegi frumusetea si rostul acelui loc rupt de lume.
Majoritatea localnicilor din Cer sunt "cautatori de piatra", pe care o scot din albiile raului si ale paraielor. Din asta traiesc, din vinderea unui "metru de piatra", pe care-l aduc apele.
Oameni oropsiti acum, in aceste timpuri de seceta. Asa e Ionel Bardan, de pilda, mesterul de case, pe care-l gasim sezand pe-o movila de pietre tesite, cu bratele lasate pe genunchi, la marginea raului gol, zicandu-ne resemnat ca "Anu' asta Dumnezeu n-o adus apele.
N-o curs piatra pa ele. O fost cam nedrept cu noi. Anu' trecut, de cinci ori o adus, anu' asta niciodata. Pentru astia ca mine, piatra ii ca auru'. Din piatra traim. O culegem de pe "vali", zidim cu ea. Asta stim. Stim piatra s-o alegem din ape. Mereu cu ciocanu' in mana.
Treba sa fii mester, sa stii "sa dai legatura" la un zid cu piatra din asta, ca sa tie. Inainte sa lucra si zece-cinspe ai (ani) la asa o casa, da' stiai ca tine sute. Trebuia dinainte sa fii vrednic de ea, ca sa ti-o faca parintii din vreme. Sa ai un rost, ca sa stai in ea. Sa ramai locului.
Doar nu erai nebun sa muncesti cinspe ai, ca pe urma sa pleci. Acuma, oamenii nu mai au rost. Asta-i. De sus, de la izvor, din Muntele Pietrisului, Dumnezeu nu ne mai aduce piatra pe valea Bolovanestilor..."
Pe apa Cerului existau, pana nu de mult, peste treizeci de mori ce functionau necontenit, de veacuri. Am vazut si eu una, paraginita, in curtea fostului primar Aurel Giurgiu. Ar fi putut fi si ea un monument istoric. Toate s-au naruit, caci nici nu mai au ce si pentru cine sa macine.
De-a lungul albiei secate, pe kilometri intregi, se mai vad azi doar vreo patru-cinci gramajoare din acelea de piatra, asteptand sa fie vandute. Ca niste momai, ca niste morminte ciudate, din loc in loc. Ionel Bardan zice ca numele sau i se trage de la "barda", iar neamul, din daci. Poarta o salopeta cenusie, peste un sfeter in dungi.
Si zambeste oaches. Se uita mereu in amonte, asteptand parca, in orice clipa, ca apa sa inceapa sa curga din nou. Asta asteapta toti pietrarii de aici. Sa reverse Dumnezeu ploile pe pamant. Sunt oameni care stiu sa traiasca "din piatra seaca", asa au trait mereu. Se descurca.
Vand o asemenea "momaie" mititica de bolovani, cu unu-doua milioane de lei vechi, orasenilor care-au inceput sa-si dea seama ca-i mai frumos, mai rustic si "mai ecologic" sa-si construiasca sau sa-si placheze casele cu celebra "piatra de Ceru Bacainti".
Majoritatea satenilor doar asta fac, in afara treburilor obisnuite ale gospodariei: vand piatra. Si tot zic ca-i bine. Chiar daca au cam imbatranit si-o scot tot mai greu, cu bratele, afara din ape. Dar nu renunta, asa putini cati au ramas. Si nu si-ar parasi pentru nimica in lume casele si satul lor batran.
Fie si dac-ar trai numai din piatra seaca. Doar apa sa fie. Sa curga iarasi. Dumnezeu sa aduca iarasi apa in Cer.
Pomii dacici
Iar cand nu curge piatra, oamenii Cerului se descurca "din altele". Oancea Florian a fost si el pietrar, pana nu de mult, dar "s-a lasat", mai ales de cand cu seceta asta. Tatal sau, Vasile, a fost mare mester de piatra si case, la fel si bunicul Avram.
Multe din casele devenite astazi celebre au fost facute de acesti inaintasi: a lu' Jurj, a lu' Dan, a lu' Cociobea, a lu' Perta, a Buganestilor.... Monumente istorice, ocrotite astazi prin lege, spre a nu putea fi daramate. Case cu acoperisuri de piatra in care lespezile se tin doar prin propria greutate, cladite dupa o stiinta straveche.
Florian a adunat si el bolovani din ape. Stie locuri din maluri unde se pot scoate si acum, chiar daca raurile si paraiele nu mai curg. E deplin convins, ca si multi alti oameni cu care am vorbit, ca taranii ramasi aici n-au cum sa saraceasca si n-au de ce pleca.
Un optimism incredibil, desi satul Ceru e socotit astazi, dupa veniturile oamenilor, cea mai saraca asezare din judetul Alba si poate chiar din Ardeal. Batranii n-au "penzii" de la colectiv, pamantul dealurilor nu prea rodeste, pasunile-s sarace, apele s-au sfarsit. Si ce daca? Florian imi arata pomii.
Pomii aceia uscati, fara frunze, de pe dealuri. Unii din ei stau sa cada, cu tulpinile crapate, contorsionate de batranete. Daca le rupi cate o ramurica, ti se sfarama in palma. Scrum! Si totusi, oamenii se incapataneaza, "trag de ei", an de an, ca sa mai dea rod.
Mereu i-au curatat cu atentie, i-au altoit cu vlastari din intocmai acelasi soi, doar sa nu li se piarda specia, mostenita din neamurile lor stravechi. "Astea-s soiuri dacice, pastrate exact la fel, din mosii nostri", zice Florian Oancea. "Dacice, da! Mosii nostri le-o tinut soiu' cu sfintanie, de cand ii lumea. Is meri vechi, pe cale de disparitaie.
Plini-plini de rod, chiar daca pomu-i mic si batran de-o suta de ai. Pietrosu' nostru, pe care-l scuturam cu ruda - in doua ceasuri "il dam jos". Maru' asta, si la San Patru il mai avem in pivnita, la fel de tare si gustos, pana hat, aproape de Rusalii. Pica jos, batut cu ruda, si nu se-nmoaie, nu se strica.
Sau Prundariu nostru, Patulul, Caldarusanu... Peste treizeci de soiuri pe cale de disparitaie. Doar aici, la noi, din toata zona asta, le gasesti curate, stravechi. Scorusi vechi de patru sute de ai care inca rodesc. Ori prunele... Vinetica, Bistrita, Galbena noastra... Pomi vechi, dacici! Pentru noi, pomii astia is ca o comoara pe care-o mostenim din batrani..."
Florian Oancea are el insusi 700 de pruni si vreo 600 de meri, dar marturiseste ca nu-i nici pe departe cel mai bogat om din Ceru Bacainti. De altfel, cam niciunul nu e bogat. Asta, chiar daca, din cei doar 280 de locuitori ai intregii comune, cel mai "slab" face pe an vreo 800-1000 de litri de "vinars", iar cel mai puternic, peste trei tone.
Dar n-au cui sa-l vanda, desi ar dori si ei un centru de colectare de fructe, poate pentru vreo fabrica de dulceturi, cine stie, nu se pricep la de-astea... "N-ai cui le da, domnule!" zic toti, imediat ce-i intrebi de treaba asta. "Ar trebui sa fim bogati, aici. Da' n-avem ce face cu ele. Cui sa le vindem?
De mult, noi ne-am impacat cu asta... " Au imbatranit oamenii, nu mai au vigoarea sa porneasca iarasi cu noaptea-n cap, zeci de kilometri cu carutele, trecand Muresul cu "brodina" (un pod plutitor) pana la Sibot, Cugir, sau Orastie, in rarele zile de targ - o data la cateva luni - ca sa incerce sa vanda ceva unor oraseni la fel de saraci ca si dansii.
"Vinarsul" il mai trimit copiilor sau nepotilor plecati in departari - sa aiba si ei cu ce ciocni un pahar, acolo, la oras. Ori sa il vanda mai departe, prietenilor, cui stiu. Astazi, peste apa Cerului, trec punti lungi si inutile, de la vecin la vecin, caci la fel de repede ai putea sa treci raul si prin albia seaca.
Dar pe punti inca mai trec oameni. Merg de la unul la altul. Se pretuiesc intre ei, se impaca. Stau seara la un pahar din vinarsul lor, punand tara la cale sau zicand istorii de demult. In Ceru, daca esti oaspete in casa omului si refuzi sa inchini un paharel, se zice ca "esti mai bun". Adica asa, "domnos". Adica cam de nimica lumii.
Urmasii dacilor
Desi atat de imbatranita si depopulata, comuna Ceru Bacainti mai are imprejur si mai sus, pe culmile muntilor, inca zece sate ancestrale, cu nume dacice. Viezuri, patru locuitori. Bulbuc, sase. Valea Mare, tot sase. Curpeni, vreo zece. Clisat, numai patru case, de toate... Si asa mai departe.
Sate insingurate, la care ajungi foarte greu, zeci de kilometri de urcus, pe drumuri cumplite, brazdate de jgheaburi adanci; nici masina noastra de teren n-a putut razbate pana la Bulbuc, de pilda. In Viezuri, n-a fost niciodata curent electric (desi pana nu de mult a fost un sat cu 30 de case locuite), dar celor patru sateni ramasi aici nu prea le pasa de asta. Iubesc locul cu patima.
Ei sunt alesii. Supravietuitorii. Cei ce-au ramas sa se bucure de raiul acestui Cer.
Aureliei Stanila din Viezuri i s-au descarcat de vreo luna bateriile micutului aparat de radio, dar nu s-a ostenit sa coboare sase kilometri pana-n Cer, doar pentru asa un fleac.
"Si asa ma bazaia cam tare la cap, cu politica lor", zice. In toti cei 78 de ani de viata ai sai, Aurelia n-a vazut decat de doua ori un oras - Orastie -, atunci cand a fost dusa la spital. Si nici nu-i trebuie sa mai vada vreodata. Spune ca, doar cand isi inchipuie cum traiesc oamenii aia ingramaditi in blocuri cu patru etaje, o apuca "o spaima" si se simte "ca arestata".
"La ce ne treba asa ceva, daca noi traim aici ca-ntr-un Rai?!", spune mereu. In Viezuri, singurii locuitori sunt Aurelia si barbatul ei, Gheorghe. Si mai este inca o familie de batrani, pe nume Dusa, la vreun kilometru-doi departare, "dupa parau". Aurelia nu se plange de absolut nimic.
Poate doar ca fantana i-a secat din lipsa ploii, la fel ca cea a vecinilor. Ca lampa i se stinge, fiindca petrolul pare indoit cu apa. L-a cumparat acum cateva zile de la niste nemernici din Orastie si doar pentru asta trebuie sa se-ntoarca, alti 30 de kilometri, pana la magazinul in care a fost pacalita. In rest, n-are nici un necaz. Zice ca nu s-a simtit nicicand singura aici.
Nu i-a fost urat nici in iernile cele lungi, cand nu coboara de-acasa trei-patru-cinci luni la rand. Ii aduc la cunostinta ca-n alte orase oamenii traiesc si-n blocuri de cate zece etaje, ba si-n unele de saptezeci-optzeci. Femeia tresare usor uimita, privindu-ma apoi putin intrigata, aproape amenintator, pe sub sprancene. Imi dau seama ca nu m-a crezut.
Pe varful muntelui, in costum popular
Dar cel mai mult m-a impresionat un personaj insingurat dintr-un alt sat al Cerului, la fel de izolat, Valea Mare. Constantin Perta, care de copil si pana azi, la 74 de ani, nu s-a imbracat altfel, zi de zi, decat numai in straiele albe, stramosesti.
Asa munceste, asa umbla prin curte, asa merge pe ulita, peste tot. Si cand se duce la oras, tot camesoiul asta lung il poarta, si itarii, pe strazi sau prin magazine, chiar daca uneori il mai iau oamenii in ras, cum a fost odata, cand strigau unii dupa el: "Ia uite ba, o aparut si Avram Iancu!..." Lui nu ii pasa de toate astea. N-a avut niciodata alte haine, a refuzat sa-si ia.
N-a vrut sa isi gaseasca niciodata nevasta, si-a spus mereu ca "nu-s timpurile" sa aiba copii, desi ii plac copiii nespus, mai mult cu ei isi petrece vremea, pe ulita, la biserica, oriunde s-ar duce. Sotie n-a vrut fiindca, zice, "unde-s mai multi, ii si cearta", iar lui, cel mai putin in viata i-a placut sa se certe.
N-a mai vrut si fiindca "n-a avut puterea" sa primeasca porunci de la altii, altele decat cele pe care si le da el insusi. Stranii vorbe foloseste uneori acest Constantin.
Acest taran simplu si smerit, micut la trup, sfios ca un flacauan batran, vorbind subtirel, in pozitie de drepti, si cu palmele inclestate, de parc-ar fi in fata preotului din biserica, temandu-se parca, cumva, ca orice vorba rostita sa nu fie nechibzuita ori sa supere.
Dincolo de toate, insa, Constantin Perta este un artist. Sculptor in lemn, printre singurii care nu s-au ocupat niciodata cu piatra. De copil sta in casuta lui parinteasca, veche de-un veac jumatate, si mestereste in lemn obiecte micute: lingurite, fuse de tors, tolcere, desene fine cu animale incrustate in bate ciobanesti... Asta face.
Imi arata un saculet cu peste trei sute de linguri mici, cioplite migalit, cu modele stravechi pe cozi, pe care le-a facut in ultima vreme. Este chemat adesea la targuri sau expozitii, dar nu se duce, decat cand vrea, si nu vinde orice obiect, oricat de multi bani i s-ar da pe el.
Au fost multe cazuri in care i s-a oferit peste un milion pe-o lingurita de-o palma, cinci pe-un bat ciobanesc. A zis ca nu le da pentru nimic. De ce? Fiindca asa a vrut el. A ales deseori sa daruiasca mai degraba aceste lucrusoare copiilor din Ceru. Copii care astazi se nasc tot mai rar si sunt foarte putini.
Constantin Perta doarme noptile intocmai in acelasi patut in care s-a nascut si in care a dormit cand a fost copil singur la parinti. Un copil micut si firav, ramas complet singur in casa parinteasca, mesterind in noptile de iarna, la lumina opaitului, lucrusoare mici, de pitici, ce amintesc de lumi apuse. Casa e acum paraginita, subreda, insa total neschimbata.
Cu cerdacul incovoiat de ani, abia tinandu-se pe temelia inalta de "piatra de Ceru Bacainti". In singura odaie de dinauntru e lut pe jos, acelasi ca odinioara. Praf pe stergare, pe icoanele de pe pereti, lasate intocmai in aceleasi locuri ca acum aproape un veac.
Ca un sihastru traieste aici sculptorul cel batran. N-a cunoscut femeie, n-a obisnuit alcool, tutun sau petreceri. Are doar o perina si-o cerga de lana, cateva constume populare intinse pe grinda, trei carti de rugaciuni si uneltele lui de cioplit lemnul pe masa.
Nici de gospodarie nu se mai prea ocupa, in ultima vreme. Un car de fan a alunecat peste el si "i-o palit" spatele, iar acum nu prea mai poate sa munceasca. Iernile i-e cam frig, caci face focul cu economie.
Pe muntele de dincolo de valea Cerului, sus, la vreo douazeci de kilometri, este o manastire de calugari sihastri, cu trai sever, spre care e interzis sa urce femeilor. Monahi singuratici, rar se amesteca cu lumea.
Ei bine, iarna trecuta, calugarii aceia au coborat din munte. Au pornit cu totii, tinand topoare in maini, direct spre casa lui Perta Constantin, au intrat in curte si s-au apucat, in tacere, sa ii taie lemne pentru foc. De ce tocmai lui? Nici acum nu poate pricepe.
El, care zice despre sine mereu ca e "un nimeni", un biet batranel singur, care nu cere nimic de la nimeni, nevrednic de asemenea cinste. Calugarii aceia inalti, puternici, lucrau afara in frig pentru dansul, izbind lemnul cu topoarele lor.
La sfarsit, l-au salutat simplu, zambind spre cerdacul in care el sedea uluit, cu lacrimi in ochi, ca un copil coplesit de bunatatea cea mare a oamenilor. Iar apoi au plecat.
***
Perta Constantin marturiseste cinstit ca "nu ii pasa" de moarte. In fiecare dimineata, el priveste Raiul, de pe cerdacul incovoiat al casei sale. Si nu ii pasa. La poalele dealului pe care e cocotata casa lui batrana, e albia din inaltimi, din amonte, a raului Cer, prin care mai curge, totusi, un firisor de apa. Ingust cat un pas, slab, sovaielnic.
Dar curge. Inca mai curge. Asa se intampla in Ceru Bacainti: apele, la fel ca si oamenii, "s-o tras" inapoi, spre izvoare...
E ca o punte vrajita intrarea in Ceru Bacainti. O trecere brusca spre o alta lume. Mai intai se schimba lumina. Deodata! Devine aramie, pastoasa, ai impresia, uneori, ca poti intinde mana sa iei o palma din ea, ca din apa. Apoi capitele, risipite pe dealuri, ca niste colosi cafenii, scaldati in raul halucinat de lumina.
Pe culmi, livezi cu copaci batrani, despre care ai zice ca-s complet uscati, insa pe crengile carora se vad, ca niste globuri, nenumarate fructe rosii. Dar mai ales casele! Unice in Romania. Uriase, vechi de secole, toate din felii inguste de piatra veche de rau, netencuite, cu cerdacuri din piatra, garduri de piatra, fanare de piatra, grajduri colosale de piatra, unele chiar si cu acoperisuri din lespezi de piatra.
Gospodarii formate din cate sase-sapte asemenea constructii primitive imense, ca niste fortarete din piatra. Alcatuiri impresionante, dar si bizare, cum n-am mai vazut niciodata, prin alte parti ale tarii.
Case mari, capite mari, animale uriase ce sed lenese printre acareturi: cocosi grasani, porci lungi de doi metri, negri si clapaugi, revarsati nesimtit pe imasuri, carduri de gaste, cu gatul cat un picior de copil, vaci portocalii, cat un stat de om, leganandu-si falnic soldurile bogate pe ulita... Totul e... mare.
Urme de case vechi
�
Trai singuratic deasupra lumii. Majoritatea batrani uitati in acest paradis suspendat intre cer si pamant. Intreaga comuna e acum saracita de oameni, cu multe case pustii, una din cele mai mici si mai depopulate din tara, risipita pe vreo 60 de kilometri patrati, pe culmile rotunjite si pietroase ale Apusenilor Metaliferi.
Raul cel secat se cheama tot Cer. O albie larga, prin care curgeau ape bogate, candva, si care, de cand Dumnezeu a oprit ploile, s-a transformat intr-un sant prelung si adanc, de roca alba-alba, stralucitoare. A fost seceta mare in anul asta si intreg raul "s-o tras" inapoi, spre izvor, la fel ca si toate paraiele lui: Dumbravita, Prisaza, Bulbuc, Bolovanesti...
Aurel Giurgiu, facator de vinars din soiuri dacice
�
Stapanii campiei. Romanii si-au asezat salasele sus pe dealuri, in catune cu nume dacice, sihastrite, mai aproape de cer. Stapanii muntilor. De aceea locului i s-a zis Cerul. Unii zic ca s-ar trage de la arborele numit cer, un soi stravechi de stejar, insa cei mai multi localnici cred ca numele satului vine de la locul in care se afla: in cer.
E straniu sa-i auzi, cand ii intrebi de unde sunt, cum iti raspund "din Cer", dar ei zic asa de sute de ani, ca pe ceva foarte firesc, si chiar se mandresc putin, ca li s-ar potrivi numele asta, "al inaltimilor".
Mereu au fost oameni liberi, traitori pe munti, nesupusi nici ungurilor, nici comunistilor, necolectivizati, neinrobiti niciodata, intr-adevar niste oameni ai cerului. La inceputul celei de-a doua conflagratii mondiale, pe o pancarta de la intrarea in sat statea scris, mare: "Pana aici a fost razboi. De aici incepe Ceru Bacainti".
Culegatorii de bolovani
E imposibil sa nu te intrebi cum de-a ramas nestiut atata vreme acest paradis ascuns pe versantii sudici ai Apusenilor. Cum e posibila o atat de mare frumusete, inca neatinsa.
Te-ntorci in urma cu peste o mie de ani, intr-un Ardeal straniu, cu asezari nobile, in care casele erau facute numai din piatra, asemeni celor din Alpi si din Pirinei, un muzeu viu, cu sute de monumente istorice, taranesti, batrane de veacuri, asezate in peisaje sublime, ca-n niste adevarate tablouri, cu aramiul toamnei in jur, cer albastru deasupra si lumina aia portocalie si ireala, care iti mangaie sufletul.
Aveam sa merg si a doua zi acolo. Si a treia. Lumina era aceeasi. De parca iesea din case si din ograzi, din capitele de pe dealuri. O lumina care te ajuta sa intelegi frumusetea si rostul acelui loc rupt de lume.
Maestrul in piatra Ionel Bardan
�
Majoritatea localnicilor din Cer sunt "cautatori de piatra", pe care o scot din albiile raului si ale paraielor. Din asta traiesc, din vinderea unui "metru de piatra", pe care-l aduc apele.
Oameni oropsiti acum, in aceste timpuri de seceta. Asa e Ionel Bardan, de pilda, mesterul de case, pe care-l gasim sezand pe-o movila de pietre tesite, cu bratele lasate pe genunchi, la marginea raului gol, zicandu-ne resemnat ca "Anu' asta Dumnezeu n-o adus apele.
N-o curs piatra pa ele. O fost cam nedrept cu noi. Anu' trecut, de cinci ori o adus, anu' asta niciodata. Pentru astia ca mine, piatra ii ca auru'. Din piatra traim. O culegem de pe "vali", zidim cu ea. Asta stim. Stim piatra s-o alegem din ape. Mereu cu ciocanu' in mana.
Treba sa fii mester, sa stii "sa dai legatura" la un zid cu piatra din asta, ca sa tie. Inainte sa lucra si zece-cinspe ai (ani) la asa o casa, da' stiai ca tine sute. Trebuia dinainte sa fii vrednic de ea, ca sa ti-o faca parintii din vreme. Sa ai un rost, ca sa stai in ea. Sa ramai locului.
Doar nu erai nebun sa muncesti cinspe ai, ca pe urma sa pleci. Acuma, oamenii nu mai au rost. Asta-i. De sus, de la izvor, din Muntele Pietrisului, Dumnezeu nu ne mai aduce piatra pe valea Bolovanestilor..."
Pe apa Cerului existau, pana nu de mult, peste treizeci de mori ce functionau necontenit, de veacuri. Am vazut si eu una, paraginita, in curtea fostului primar Aurel Giurgiu. Ar fi putut fi si ea un monument istoric. Toate s-au naruit, caci nici nu mai au ce si pentru cine sa macine.
De-a lungul albiei secate, pe kilometri intregi, se mai vad azi doar vreo patru-cinci gramajoare din acelea de piatra, asteptand sa fie vandute. Ca niste momai, ca niste morminte ciudate, din loc in loc. Ionel Bardan zice ca numele sau i se trage de la "barda", iar neamul, din daci. Poarta o salopeta cenusie, peste un sfeter in dungi.
O trecere spre alta lume
�
Vand o asemenea "momaie" mititica de bolovani, cu unu-doua milioane de lei vechi, orasenilor care-au inceput sa-si dea seama ca-i mai frumos, mai rustic si "mai ecologic" sa-si construiasca sau sa-si placheze casele cu celebra "piatra de Ceru Bacainti".
Majoritatea satenilor doar asta fac, in afara treburilor obisnuite ale gospodariei: vand piatra. Si tot zic ca-i bine. Chiar daca au cam imbatranit si-o scot tot mai greu, cu bratele, afara din ape. Dar nu renunta, asa putini cati au ramas. Si nu si-ar parasi pentru nimica in lume casele si satul lor batran.
Fie si dac-ar trai numai din piatra seaca. Doar apa sa fie. Sa curga iarasi. Dumnezeu sa aduca iarasi apa in Cer.
Pomii dacici
Iar cand nu curge piatra, oamenii Cerului se descurca "din altele". Oancea Florian a fost si el pietrar, pana nu de mult, dar "s-a lasat", mai ales de cand cu seceta asta. Tatal sau, Vasile, a fost mare mester de piatra si case, la fel si bunicul Avram.
Multe din casele devenite astazi celebre au fost facute de acesti inaintasi: a lu' Jurj, a lu' Dan, a lu' Cociobea, a lu' Perta, a Buganestilor.... Monumente istorice, ocrotite astazi prin lege, spre a nu putea fi daramate. Case cu acoperisuri de piatra in care lespezile se tin doar prin propria greutate, cladite dupa o stiinta straveche.
Florian Oancea, bun cunoscator al soiurilor dacice
�
Un optimism incredibil, desi satul Ceru e socotit astazi, dupa veniturile oamenilor, cea mai saraca asezare din judetul Alba si poate chiar din Ardeal. Batranii n-au "penzii" de la colectiv, pamantul dealurilor nu prea rodeste, pasunile-s sarace, apele s-au sfarsit. Si ce daca? Florian imi arata pomii.
Pomii aceia uscati, fara frunze, de pe dealuri. Unii din ei stau sa cada, cu tulpinile crapate, contorsionate de batranete. Daca le rupi cate o ramurica, ti se sfarama in palma. Scrum! Si totusi, oamenii se incapataneaza, "trag de ei", an de an, ca sa mai dea rod.
Mereu i-au curatat cu atentie, i-au altoit cu vlastari din intocmai acelasi soi, doar sa nu li se piarda specia, mostenita din neamurile lor stravechi. "Astea-s soiuri dacice, pastrate exact la fel, din mosii nostri", zice Florian Oancea. "Dacice, da! Mosii nostri le-o tinut soiu' cu sfintanie, de cand ii lumea. Is meri vechi, pe cale de disparitaie.
Plini-plini de rod, chiar daca pomu-i mic si batran de-o suta de ai. Pietrosu' nostru, pe care-l scuturam cu ruda - in doua ceasuri "il dam jos". Maru' asta, si la San Patru il mai avem in pivnita, la fel de tare si gustos, pana hat, aproape de Rusalii. Pica jos, batut cu ruda, si nu se-nmoaie, nu se strica.
Sau Prundariu nostru, Patulul, Caldarusanu... Peste treizeci de soiuri pe cale de disparitaie. Doar aici, la noi, din toata zona asta, le gasesti curate, stravechi. Scorusi vechi de patru sute de ai care inca rodesc. Ori prunele... Vinetica, Bistrita, Galbena noastra... Pomi vechi, dacici! Pentru noi, pomii astia is ca o comoara pe care-o mostenim din batrani..."
Case din piatra, monumente istorice
�
Florian Oancea are el insusi 700 de pruni si vreo 600 de meri, dar marturiseste ca nu-i nici pe departe cel mai bogat om din Ceru Bacainti. De altfel, cam niciunul nu e bogat. Asta, chiar daca, din cei doar 280 de locuitori ai intregii comune, cel mai "slab" face pe an vreo 800-1000 de litri de "vinars", iar cel mai puternic, peste trei tone.
Dar n-au cui sa-l vanda, desi ar dori si ei un centru de colectare de fructe, poate pentru vreo fabrica de dulceturi, cine stie, nu se pricep la de-astea... "N-ai cui le da, domnule!" zic toti, imediat ce-i intrebi de treaba asta. "Ar trebui sa fim bogati, aici. Da' n-avem ce face cu ele. Cui sa le vindem?
De mult, noi ne-am impacat cu asta... " Au imbatranit oamenii, nu mai au vigoarea sa porneasca iarasi cu noaptea-n cap, zeci de kilometri cu carutele, trecand Muresul cu "brodina" (un pod plutitor) pana la Sibot, Cugir, sau Orastie, in rarele zile de targ - o data la cateva luni - ca sa incerce sa vanda ceva unor oraseni la fel de saraci ca si dansii.
"Vinarsul" il mai trimit copiilor sau nepotilor plecati in departari - sa aiba si ei cu ce ciocni un pahar, acolo, la oras. Ori sa il vanda mai departe, prietenilor, cui stiu. Astazi, peste apa Cerului, trec punti lungi si inutile, de la vecin la vecin, caci la fel de repede ai putea sa treci raul si prin albia seaca.
Dar pe punti inca mai trec oameni. Merg de la unul la altul. Se pretuiesc intre ei, se impaca. Stau seara la un pahar din vinarsul lor, punand tara la cale sau zicand istorii de demult. In Ceru, daca esti oaspete in casa omului si refuzi sa inchini un paharel, se zice ca "esti mai bun". Adica asa, "domnos". Adica cam de nimica lumii.
Urmasii dacilor
Aureliei Stanila - 60 km pentru o sticla cu petrol de lampa
�
Sate insingurate, la care ajungi foarte greu, zeci de kilometri de urcus, pe drumuri cumplite, brazdate de jgheaburi adanci; nici masina noastra de teren n-a putut razbate pana la Bulbuc, de pilda. In Viezuri, n-a fost niciodata curent electric (desi pana nu de mult a fost un sat cu 30 de case locuite), dar celor patru sateni ramasi aici nu prea le pasa de asta. Iubesc locul cu patima.
Ei sunt alesii. Supravietuitorii. Cei ce-au ramas sa se bucure de raiul acestui Cer.
Aureliei Stanila din Viezuri i s-au descarcat de vreo luna bateriile micutului aparat de radio, dar nu s-a ostenit sa coboare sase kilometri pana-n Cer, doar pentru asa un fleac.
"Si asa ma bazaia cam tare la cap, cu politica lor", zice. In toti cei 78 de ani de viata ai sai, Aurelia n-a vazut decat de doua ori un oras - Orastie -, atunci cand a fost dusa la spital. Si nici nu-i trebuie sa mai vada vreodata. Spune ca, doar cand isi inchipuie cum traiesc oamenii aia ingramaditi in blocuri cu patru etaje, o apuca "o spaima" si se simte "ca arestata".
�
Poate doar ca fantana i-a secat din lipsa ploii, la fel ca cea a vecinilor. Ca lampa i se stinge, fiindca petrolul pare indoit cu apa. L-a cumparat acum cateva zile de la niste nemernici din Orastie si doar pentru asta trebuie sa se-ntoarca, alti 30 de kilometri, pana la magazinul in care a fost pacalita. In rest, n-are nici un necaz. Zice ca nu s-a simtit nicicand singura aici.
Nu i-a fost urat nici in iernile cele lungi, cand nu coboara de-acasa trei-patru-cinci luni la rand. Ii aduc la cunostinta ca-n alte orase oamenii traiesc si-n blocuri de cate zece etaje, ba si-n unele de saptezeci-optzeci. Femeia tresare usor uimita, privindu-ma apoi putin intrigata, aproape amenintator, pe sub sprancene. Imi dau seama ca nu m-a crezut.
Pe varful muntelui, in costum popular
Constantin Perta
�
Asa munceste, asa umbla prin curte, asa merge pe ulita, peste tot. Si cand se duce la oras, tot camesoiul asta lung il poarta, si itarii, pe strazi sau prin magazine, chiar daca uneori il mai iau oamenii in ras, cum a fost odata, cand strigau unii dupa el: "Ia uite ba, o aparut si Avram Iancu!..." Lui nu ii pasa de toate astea. N-a avut niciodata alte haine, a refuzat sa-si ia.
N-a vrut sa isi gaseasca niciodata nevasta, si-a spus mereu ca "nu-s timpurile" sa aiba copii, desi ii plac copiii nespus, mai mult cu ei isi petrece vremea, pe ulita, la biserica, oriunde s-ar duce. Sotie n-a vrut fiindca, zice, "unde-s mai multi, ii si cearta", iar lui, cel mai putin in viata i-a placut sa se certe.
N-a mai vrut si fiindca "n-a avut puterea" sa primeasca porunci de la altii, altele decat cele pe care si le da el insusi. Stranii vorbe foloseste uneori acest Constantin.
Acest taran simplu si smerit, micut la trup, sfios ca un flacauan batran, vorbind subtirel, in pozitie de drepti, si cu palmele inclestate, de parc-ar fi in fata preotului din biserica, temandu-se parca, cumva, ca orice vorba rostita sa nu fie nechibzuita ori sa supere.
Dincolo de toate, insa, Constantin Perta este un artist. Sculptor in lemn, printre singurii care nu s-au ocupat niciodata cu piatra. De copil sta in casuta lui parinteasca, veche de-un veac jumatate, si mestereste in lemn obiecte micute: lingurite, fuse de tors, tolcere, desene fine cu animale incrustate in bate ciobanesti... Asta face.
Imi arata un saculet cu peste trei sute de linguri mici, cioplite migalit, cu modele stravechi pe cozi, pe care le-a facut in ultima vreme. Este chemat adesea la targuri sau expozitii, dar nu se duce, decat cand vrea, si nu vinde orice obiect, oricat de multi bani i s-ar da pe el.
Au fost multe cazuri in care i s-a oferit peste un milion pe-o lingurita de-o palma, cinci pe-un bat ciobanesc. A zis ca nu le da pentru nimic. De ce? Fiindca asa a vrut el. A ales deseori sa daruiasca mai degraba aceste lucrusoare copiilor din Ceru. Copii care astazi se nasc tot mai rar si sunt foarte putini.
Casa lui badea Perta
�
Cu cerdacul incovoiat de ani, abia tinandu-se pe temelia inalta de "piatra de Ceru Bacainti". In singura odaie de dinauntru e lut pe jos, acelasi ca odinioara. Praf pe stergare, pe icoanele de pe pereti, lasate intocmai in aceleasi locuri ca acum aproape un veac.
Ca un sihastru traieste aici sculptorul cel batran. N-a cunoscut femeie, n-a obisnuit alcool, tutun sau petreceri. Are doar o perina si-o cerga de lana, cateva constume populare intinse pe grinda, trei carti de rugaciuni si uneltele lui de cioplit lemnul pe masa.
Nici de gospodarie nu se mai prea ocupa, in ultima vreme. Un car de fan a alunecat peste el si "i-o palit" spatele, iar acum nu prea mai poate sa munceasca. Iernile i-e cam frig, caci face focul cu economie.
Pe muntele de dincolo de valea Cerului, sus, la vreo douazeci de kilometri, este o manastire de calugari sihastri, cu trai sever, spre care e interzis sa urce femeilor. Monahi singuratici, rar se amesteca cu lumea.
Moara parasita pe cer
�
El, care zice despre sine mereu ca e "un nimeni", un biet batranel singur, care nu cere nimic de la nimeni, nevrednic de asemenea cinste. Calugarii aceia inalti, puternici, lucrau afara in frig pentru dansul, izbind lemnul cu topoarele lor.
La sfarsit, l-au salutat simplu, zambind spre cerdacul in care el sedea uluit, cu lacrimi in ochi, ca un copil coplesit de bunatatea cea mare a oamenilor. Iar apoi au plecat.
***
Perta Constantin marturiseste cinstit ca "nu ii pasa" de moarte. In fiecare dimineata, el priveste Raiul, de pe cerdacul incovoiat al casei sale. Si nu ii pasa. La poalele dealului pe care e cocotata casa lui batrana, e albia din inaltimi, din amonte, a raului Cer, prin care mai curge, totusi, un firisor de apa. Ingust cat un pas, slab, sovaielnic.
Dar curge. Inca mai curge. Asa se intampla in Ceru Bacainti: apele, la fel ca si oamenii, "s-o tras" inapoi, spre izvoare...
0 comments:
Post a Comment