În timp ce autori de literatură ancorată în universul simbolurilor, precum Dan Brown, vânează, în operele lor, misterele masonice în locuri precum Washington DC şi Roma, există minţi a căror atenţie se îndreaptă în direcţia Londrei mistice, după o urmă ce duce spre Isaac Newton şi Jack Spintecătorul, spre Catedrala Sfântul Paul şi faimosul turn One Canada Square, dar şi către teorii ale conspiraţiei şi forţe oculte.
În cel mai recent roman al sau, Simbolul pierdut, Dan Brown îl trimite pe vânătorul de simboluri Robert Langdon într-o nouă aventură. După ce, în scenariile anterioare, eroul a avut de-a face cu Stăreţia Sionului şi cu Illuminati, el se află acum pe urmele francmasonilor şi, încă o data, trebuie să se ia după indicii ascunse, de această data, în peisajul citadin al capitalei SUA, Washington DC, un oraş bogat în conexiuni masonice. Dar poate că ar fi fost mai bine ca Brown să îşi fi început povestea de la rădăcinile francmasoneriei, în capitală britanică, în Londra.
Londra, sau Mila Pătrată, aşa cum i se mai spune oraşului, este istorie şi mitologie materializata, datând încă din perioadă Pietrei Londoneze - o borna străveche, despre care se crede că ar marca locul din care romanii au măsurat toate distanţele în Britania; de asemenea, ar putea fi parte a unui templu antic sau - cine ştie? - piatra din care Regele Arthur a extras sabia Excalibur. Temelia pe care stă Londra este o aşezare întemeiată din vremuri pre-romane, dar cea mai mare influenţa asupra oraşului, aşa cum arată el astăzi, a avut-o proiectul de reconstruire ce a urmat Marelui Incendiu din 1666. Această reproiectare i-a oferit Londrei o mare parte din înfăţişarea să actuală şi a dus la înălţarea celor mai multe dintre marile sale monumente.
Contrar modului de formare iniţial, care şi-a urmat cursul în mod organic şi aleator de-a lungul secolelor, reconstruirea a avut loc potrivit unui imens plan foarte bine ticluit. Unii pretind că ar fi fost vorba, pur şi simplu, despre o încercare de remodelare într-o formă "mai ordonată şi mai raţională"; dar, când stratul subţire al acestei aparenţe este îndepărtat, aspecte esoterice, masonice şi chiar magice ale oraşului ies la iveală.
Avem astăzi obiceiul de a privi secolul al XVII-lea ca pe o perioadă a progresului ştiinţific, când raţiunea a început să zburde liberă, dincolo de barierele superstiţiei. Totuşi, această raţiune a îmbrăcat multe forme, iar geometria, numerologia şi astrologia sacre erau tot atât de respectabile şi de serios practicate ca şi astronomia şi chimia. Era începutul călătoriei spre răspunsurile Universului. Iar în timp ce noi trăim, acum, convinşi că ştiinţa este capabilă să ne ofere toate răspunsurile necesare, în acele vremuri lumea ocultă era privită că o latură mai mult decât complementară, poate esenţială în acest demers, de către oamenii învăţaţi. Iar acest lucru se oglindeşte, astăzi, în realizările lor de atunci.
Francmasonii au apărut tocmai la momentul potrivit pentru marele proiect de reconstruire a Londrei. Aceştia erau ultimul grup de căutători ai cunoaşterii supreme, călcând cu loialitate pe urmele "Colegiului Invizibil" al Rosicrucienilor. În funcţie de cine este întrebat despre subiect, această organizaţie a fost ori un grup conspirativ, ori o societate secretă impenetrabilă, ori o simplă invenţie. Societatea Regală, o instituţie importantă şi astăzi, datează din acea perioadă şi este privită de unii ca o extensie a Colegiului Invizibil. Fondată în 1660, sub denumirea de "Societatea Regală a Londrei pentru Îmbunătăţirea Cunoaşterii Naturale", organizaţia s-a ocupat, iniţial, de studierea unor discipline precum alchimia şi astrologia, tot atât de serios pe cât sunt astăzi tratate ştiinţele exacte. Şi a existat, pare-se, o importantă întrepătrundere între membrii Societăţii Regale, francmasoni şi grupări esoterice chiar mai secrete decât aceasta, aşa cum pare a fi cazul Clubului Cabala. Iar marele arhitect al noii Londre a fost nimeni altul decât Sir Christopher Wren - astronom, geometru, membru fondator al Societăţii Regale, membru al Parlamentului şi arhitect. Planează asupra acestui personaj bănuiala că ar fi fost şi francmason. La 18 mai 1691, anticarul şi biograful John Aubrey nota: "In această zi... are loc o mare întrunire a fraternităţii masonilor adoptaţi la Biserica St. Paul, în cadrul căreia Sir Christopher Wren va fi adoptat ca frate...".
Unii consideră declaraţia o erezie, deoarece Aubrey ar fi repetat, pur şi simplu, ceea ce i s-a spus de către un anume William Dugdale. Totuşi, teoria este susţinută, în ochii multora, prin evidenţa lucrărilor omului în cauză (Wren), îndeosebi a celui mai important monument al sau - Catedrala Sfântul Paul. Lucrând alături de Wren, mai existau două personaje ale căror nume merită menţionate: John Evelyn şi Nicholas Hawksmoor. Cel din urmă era supranumit "arhitectul diavolului", iar legăturile sale masonice nu au fost nicicând puse la îndoială. Alţi francmasoni recunoscuţi, care făceau parte din echipa lui Christopher Wren, erau John James, al doilea supraveghetor numit alături de Hawksmoor, şi Nathaniel Blackerby, responsabil cu banii alocaţi construirii noilor biserici.
Noul Ierusalim
Pentru constructorii noii Londre, oraşul avea să devină Noul Ierusalim. Roma se afla în mâinile catolicilor, aşadar, pentru protestanţi, Londra rămânea singura candidată pentru titulatura de capitală a "credinţei adevărate". Această decizie a fost luată şi pe temeiul unei teorii populare, conform căreia englezii ar fi fost descendenţii Triburilor Pierdute ale lui Israel, dispărute spre Occident, după distrugerea, în 722 î.Hr., a regatului lor amintit în Biblie. Această convingere a venit ca un sprijin pentru aceia care considerau că Britania ar trebui să fie un imperiu global, un adevărat succesor al Romei, cu o capitală - atât religioasă, cât şi laică -, pe măsură.
Mai multe concepte au fost propuse pentru noul plan stradal al Londrei. Toate ofereau perspectiva unor străzi micuţe şi alei, impunând un soi de regularitate. Unele, cum ar fi planurile avansate de cartograful Richard Newcourt, erau pur şi simplu tipare de reţele. Dar atât Wren, cât şi Evelyn, aveau idei mai complexe şi s-a sugerat că planul celui din urmă ar cauta asemănarea cu Sephirotul sau Arborele Vieţii, din Cabala mistică, "cea mai bună hieroglifă a Universului cunoscut şi necunoscut". Cabalismul era o preocupare populară în rândul filosofilor esoterici ai vremii, prin abordările sale matematice şi geometrice, dintre care câteva au fost asociate şi cu francmasoneria.
Evelyn scrisese, anterior, despre modul în care o amenajare atentă a mediului ar putea "influenţa sufletele şi spiritele oamenilor, pregătindu-i pentru reuniunea cu Îngerii buni". În cabalism, îngerii sunt mesagerii dintre lumile fizică şi metafizică. Din considerente practice, în cadrul reconstruirii Londrei, evenimentul remodelării s-a limitat, totuşi, la transformări mai modeste. Dar, în timp ce nu au putut demola străzile după bunul plac, arhitecţii oraşului au amenajat locurile de cult conform planului. Wren a realiniat axa Catedralei St. Paul, astfel încât aceasta să se afle la o distanţă de 2.000 coţi (aproximativ 914 metri) de Temple Bar, la vest, şi la aceeaşi distanţă faţă de St. Dunstan, la est. Catedrala Saint George, a lui Hawksmoor, este la 2.000 coţi de Zidul Londrei. Catedrala Saint John Horselydown a fost amplasată la 2.000 coţi de Monument, iar St. Mary Woolnoth, tot a lui Hawksmoor, se află la aceeaşi distanţă de Christ Church Spitalfields, operă a aceluiaşi arhitect.
Măsura de 2.000 coţi este folosită în cartea biblică a Numerilor la rubrica de reguli pentru construirea de oraşe. S-a lucrat cu ea în studiile moderne asupra geometriei sacre încă din 1662. John Wilkins, vicar în cadrul bisericii St. Lawrence Jewry şi primul secretar al Societăţii Regale, a convertit vechea măsură în unităţi noi, creând etalonul pentru un Nou Ierusalim.
Arhitectul diavolului
Christopher Wren este amintit ca arhitect-şef al Londrei moderne, dar asistentul său, Nicholas Hawksmoor, se ridică deasupra lui în cercurile oculte, graţie celor 12 biserici pe care le-a construit în conformitate cu Actul din 1711. Acestea au produs o rupere de ritm a tradiţionalului stil arhitectural gotic şi au introdus un vocabular geometric nou şi străin, al obeliscurilor, piramidelor şi cuburilor. Presupusul interes morbid al lui Hawksmoor pentru culturile păgâne şi riturile pre-creştine a contribuit la întunecarea reputaţiei sale şi la eronata asociere a masoneriei cu satanismul.
Bisericile lui Hawksmoor se bazează pe un tipar de axe intersectate şi dreptunghiuri, descrise de autor că "reguli fundamentale ale anticilor". Lucrările lui împrumută aspecte din Egipt, Grecia şi Roma, toate venerate de francmasoni. Naosul bisericii Saint George's Bloomsbury este un cub perfect, cu un turn de forma unei piramide. Şapte dintre cheile de boltă sunt decorate cu flăcări, iar a opta poartă numele ebraic al lui Dumnezeu pe o tăbliţa triunghiulară, înconjurată de raze solare; semnificaţia acestui element este obscură. De asemenea, biserica Saint Mary Woolnoth a fost ridicată după ideea cubului în cub. Aceasta trimite la conceptul inscrierii în pătrat a cercului, datând din vremuri vechi, amintind şi de proporţiile ideale ale Omului Vitruvian al lui Leonardo da Vinci şi, desigur, de francmasoni.
Dar, la fel de mult ca arhitectura, poziţionarea lăcaşelor de cult proiectate de Hawksmoor a provocat speculaţii. Scriitorul Iain Sinclair a descris felul în care bisericile "arhitectului diavolului" formează triunghiuri şi pentagrame şi "păzesc, marchează ori stau pe" sursele de putere ocultă ale oraşului. Sinclair oferă chiar şi hărţi, în lucrarea sa din 1975, Lud Heat, pentru a evidenţia aliniamentele care, după el, ar arăta clar adevărata afiliere - satanică - a lui Hawksmoor.
Sinclair a fost primul care a făcut legătura dintre bisericile arhitectului britanic şi unele dintre cele mai şocante crime din istoria Londrei - omuciderile, acum uitate, din Ratcliffe Highway, săvârşite în 1811, precum şi masacrul din 1888 comis de Jack Spintecătorul. Sinclair sugerează că influenţa malignă a bisericii creştine din Spitalfields este atât de mare, încât favorizează producerea actelor de violenţă în vecinătatea să. Ideea că Hawksmoor lucra cu forţe întunecate a fost rafinată ulterior, în romanul From Hell al Alanei Moore. Această relatare implică o teorie unificată a conspiraţiei, care îl leagă pe arhitect de francmasoni şi de crimele lui Jack Spintecătorul.
Moore a imaginat o legătură între crimele Spintecătorului şi francmasoni, deoarece jurământul secret depus pentru intrarea în rândul acestora din urmă include o descriere foarte colorată a presupuselor pedepse suportate în cazul trădării cauzei, între care se menţionează şi tăierea gâtului sau declaraţia: "sânul meu stâng să fie despicat, iar inima şi organele vitale să îmi fie scoase din trup şi aruncate peste umărul stang" şi "corpul meu fie tăiat de la jumătate". Francmasonii insistă asupra ideii că acest jurământ este pur simbolic şi că pedepsele nu au fost niciodată aplicate cu adevărat celor care l-au încălcat. Un număr de comentatori, totuşi, a sugerat că felul în care victimele lui Jack Spintecătorul erau mutilate respectă, într-o bună măsură, "indicaţiile" morbide din jurământ. Dar, chiar dacă asasinul ar fi fost un fel de emisar al pedepselor masonice, acest lucru tot nu dezleagă prea multe mistere. Victimele erau, de cele mai multe ori, alese din rândul prostituatelor. Să fi fost aceste crime avertismente, sau aveau un alt scop simbolic? Era Spintecătorul un francmason alienat? Sau cade totul, după cum sugerase Sinclair, în seama influenţei tiparelor arhitecturale tenebroase ale lui Hawksmoor?
După masca raţiunii
Obsesia pentru geometria mistica nu a fost reflectată doar în lăcaşele de cult. John Byrom a fost un alt francmason, geometru şi membru al Cabalei, din aceeaşi eră cu Wren şi Hawksmoor. O colecţie de desene detaliate a fost recent descoperită în lucrările lui Byrom, sugerând că o bază geometrică şi astrologică s-a aplicat nu doar pentru multe dintre bisericile Londrei, dar şi în cazul marilor teatre ale capitalei engleze.
Influenţa masonică asupra Londrei nu a încetat după Reconstruire. La începutul secolului al XIX-lea, francmasoneria s-a bucurat de o perioadă de popularitate mai deschisa. Prinţul Augustus Frederick, duce de Sussex, al şaselea fiu al lui Gerge III, a devenit primul Mare Maestru al Marii Loji Unite a Angliei. Izolarea şi secretomania s-au mai relaxat, iar între masonii faimoşi ai momentului se numărau ducele de Wellington şi arhitectul Sir John Soane. Acesta din urmă era - destul de potrivit pentru un mason - fiu de constructor. Lucrările sale includ şi Banca Angliei, poate cea mai semnificativă emblemă a puterii în noul secol. Lucrările lui Soane la Bancă au continuat vreme de 45 de ani, iar el o descria că fiind "mândria şi combustibilul vieţii mele".
O bancă trebuie să proiecteze o imagine a solidităţii şi stabilităţii, iar clădirea Băncii Angliei, construită de Soane, o veritabilă catedrală a finanţelor, a reuşit întocmai acest lucru. După o perioadă tulbure, în anii 1790, instituţia şi-a redobândit reputaţia, rămânând onestă şi fermă în mijlocul unei transformări globale. Clădirea bancară a lui Soane a fost demolată în anii 1920, o acţiune descrisă de specialistul în istoria arhitecturii Nicholas Pevsner drept "cea mai mare crimă arhitecturală din Londra secolului al XX-lea". Doar pereţii exteriori ai clădirii mai există astăzi. O alta operă capitală a lui Soane a fost Amfiteatrul Francmasonilor din strada Great Queen, loc de întâlnire pentru sute de loji şi cămin al Marelui Templu. Chiar masonii admit că aspectul acestei clădiri conţine o multitudine de simboluri esoterice, care ar fi înţelese pe deplin numai de către iniţiaţi. Într-un spirit al transparenţei, Amfiteatrul este astăzi prezentat publicului, prin tururi cu ghid. Soane a lăsat în urmă şi un monument închinat sieşi, transformându-şi locuinţa şi studioul de lucru într-un remarcabil muzeu care îi dezvăluie "preocuparile eclectice, experimentale, fantastice şi, mai presus de toate, iluzioniste". Încă o data, din spatele măştii raţiunii, răzbate spiritul ocult.
Ochiul din Piramidă
Nu este un secret faptul că toate clădirile au - atât prin arhitectură, cât şi prin amplasare -un impact important asupra oamenilor care trăiesc în ele. Este, la nivel esoteric, obiectul de studiu al psihogeografiei. Asociaţia Psihogeografica din Londra (LPA) este una dintre organizaţiile promotoare ale acestei viziuni. Activitatea sa ar consta, îndeosebi, din proclamaţii grandioase şi instigări la revoluţii geo-psihice. LPA ar putea fi o încercare validă de remodelare a percepţiei noastre asupra mediului, sau numai o glumă. Se pare că reprezentanţii LPA ar împărtăşi punctul de vedere al celor care au dorit să transforme Londra într-un Nou Ierusalim simbolic. Totuşi, dacă francmasonii ar fi Illuminati puternici şi plini de secrete, atunci LPA ar reprezenta Rebeliunea anarhistă, ce revendică oraşului pentru mase.
Chiar şi astăzi, în rândul construcţiilor moderne, Londra are un număr important de clădiri ce par să fie tributare mai degrabă lumii oculte decât funcţionalităţii. Turnul One Canada Square, mai bine cunoscut sub denumirea de Canary Wharf (denumire incorectă, de altfel, Canary Wharf fiind, de fapt, districtul londonez în care se află clădirea), este "încoronat" de o opulentă piramidă cu un "ochi" strălucitor (o sursă de lumină) în vârf. Cu greu s-ar putea realiza o întrupare arhitecturală mai reuşită a familiarei imagini a unei piramide cu un ochi în vârf, simbol prezent pe spatele dolarului american.
Arhitectul zgârie-nori-ului One Canada Square a fost Cesar Pelli, care ar fi spus că turnul a fost proiectat cu intenţia de a fi o formă geometrică simplă. Dintre cele patru forme diferite de acoperişuri disponibile, permise de World Financial Center, el a ales piramida, deoarece a găsit-o comună în majoritatea culturilor, potrivit propriei declaraţii. Dar piramidele nu sunt tocmai comune culturii occidentale, chiar dacă Hawksmoor a adăugat câteva prin creaţiile lui arhitecturale. Înălţimea piramidei de pe clădirea One Canada Square se întâmplă să fie de exact 130 picioare, in sistemul anglo-saxon de măsuri (echivalentul a cca. 40 de metri), motiv pentru care unii indivizi pasionaţi de ocultism au sugerat că ea ar fi o întruchipare a celor 13 trepte ale piramidei masonice, iar luminiţa din vârf ar reprezenta Ochiul lui Horus, ceea ce face din clădire cel mai mare obelisc - de inspiraţie egipteană - din lume…
Acum, o noua generaţie de zgârie-nori este pe cale să remodeleze linia de blocuri-turn a Londrei. În Orientul Îndepărtat, spre exemplu, nimeni nu pune la îndoială importanţa amplasării clădirilor. Chiar dacă arhitecţii occidentali nu cred, în general, în Feng Shui, niciun investitor nu vrea să fie parte a ceva care strigă "ghinion". Poate nu ar trebui, ştiind aceasta, să fim atât de surprinşi de pasiunea francmasonilor pentru geometria sacră.
În final, poate că indiciul se află chiar în numele oraşului. Londra se mai numeşte şi Mila Pătrată (chiar dacă are formă dreptunghiulară), iar aici intrăm în domeniul nebulos şi fascinant al exprimărilor voit imprecise, al interpretărilor multiple, al simbolurilor absconse, al cuvintelor cu mai multe înţelesuri... În limba engleză, cuvântul "square" înseamnă şi pătrat, dar mai înseamnă şi o mulţime de alte lucruri, printre care şi "echer" - unul dintre principalele simboluri masonice. Echerul semnifică "ceea ce e drept", onestitatea, perfecţiunea, moralitatea, iar unul dintre preceptele masonice recomandă membrilor să-şi "îndrepte faptele după dreapta măsură a virtuţii".
Aşadar, poate că Dan Brown nu ar trebui să îşi fi trimis personajul într-o aventură prin Washington - şi-a ales greşit oraşul. Să fie o scăpare, un act voit sau alte forţe să îşi fi adus contribuţia? Brown a folosit deja o dată Londra, sumar, drept cadru de desfăşurare a acţiunii în popularul său Cod al lui Da Vinci, aşa că, probabil, avea nevoie de un nou oraş; de preferat, de această dată, unul care să îi reprezinte în mai mare măsură pe numeroşii săi fani americani.
sursa descopera.ro
0 comments:
Post a Comment